Infrastructura de transport prezentă în România s-a dezvoltat foarte lent în ultimele

decenii, datorită unui cumul de factori precum: lipsa unei liste cu priorități, slaba
coordonare în executarea proiectelor abordate și discontinuitatea deciziilor de
politici publice. Datele statistice susțin această concluzie. România se apropie cu
pași rapizi, dacă nu cumva a ajuns deja, în punctul în care infrastructura actuală va
acționa ca o piedică pentru creșterea economică. Pentru a putea atinge nivelul
standardului de viață din țările vestice, România are nevoie de măcar două decenii
de creștere economică puternică peste media europeană. Fără imediata realizare a
unor investiții solide în infrastructură, va fi imposibil de susținut actuala creștere
economică, pe termen mediu cât și lung, precum se arată într-un comunicat al
Consiliului Investitorilor Străini (FIC).
Cu toate acestea, este necesară o distincţie: în timp ce transporturile se află în topul
îngrijorărilor, infrastructura digitală primeşte o apreciere înaltă, fiind plasată la
polul opus, drept una dintre condiţiile cele mai atractive pentru companii. De
asemenea, reprezintă unul dintre puţinele capitole la care România performează pe
plan european. Astfel, România se poziţionează pe locurile al doilea şi al cincilea în
UE în funcţie de numărul de gospodării care au abonamente de bandă largă de de
foarte mare viteză şi mare viteză, Este cu siguranţă un avantaj care contează enorm
în lumea tehnologizată în care trăim şi, mai ales, al transformării economiei datorită
tehnologiei, un fenomen în plină desfăşurare. Tehnologia are şi va avea un rol tot
mai mare, inclusiv în infrastructura de transport.

Pe lângă faptul că bugetul alocat sănătăţii este insuficient, nici calitatea investiţiilor
nu este la nivelul dorit. În ultimii 20 de ani sistemul privat de sănătate a cunoscut o
dezvoltare semnificativă ajungând la mii de clinici şi peste 300 de spitale, cu toate
acestea nu a putut compensa nevoile pe care le acoperă sistemul de stat din
perspectiva necesarului de paturi - potrivit INS, cele 379 de unităţi de stat au de
peste 11 ori mai multe paturi decât cele private -, dar l-a degrevat pe partea de
consultaţii şi prevenţie. Un rol important l-a avut în acest scop introducerea
abonamentelor medicale private şi includerea acestora de către angajatori în
pachetele de beneficii oferite angajaţilor.
În viitor, va fi nevoie de investiţii tot mai mari atât în sănătate, cât şi în educaţie. În
timp ce la nivel global transformarea digitală afectează locurile de muncă şi,
implicit, nevoile de învăţare a unor noi abilităţi şi competenţe digitale, România se
confruntă cu o discrepanţă. Pe de o parte, această tendinţă globală este înţeleasă şi
adoptată în companii şi în unele universităţi, dar infrastructura de educaţie rămâne
în mare parte învechită.
O statistică adesea invocată arată cât de mult are de recuperate infrastructura fizică
în educaţie: circa 2.400 de şcoli dintr-un total de 7.000 au încă toaletele în afara
clădirii şcolii, iar circa 3.500 de şcoli nu au sisteme de încălzire centralizate şi
folosesc sobele cu lemne pentru încălzire, conform INS.
Starea infrastructurii este cel mai bine diagnosticată de indicele privind
competitivitatea României. Indexul Competitivităţii Globale publicat de Forumul
Economic Mondial plasează România pe ultimele locuri din Uniunea Europeană în
ceea ce priveşte calitatea infrastructurii, în cazul celei rutiere ocupând chiar ultima
poziţie cu un scor de 2,7 faţă de media europeană de 4,76%. Mai mult decât orice
alt sector al economiei, infrastructura fizică depinde de investiţiile publice.
De multe ori, o ţară cu un buget mai puţin generos, aşa cum e România, se
confruntă cu alegeri deloc uşoare atunci când trebuie să aloce resursele. Finanţarea
publică are o serie de constrângeri care ţin de dimensiunea bugetelor naţionale, dar
şi de politicile publice, în principal de sistemul achiziţiilor publice. Cu toate
acestea, fondurile europene, politicile publice de achiziţii, precum şi prioritizarea
proiectelor pot fi pârghii foarte utile pentru alocarea mai eficientă a resurselor
existente. Infrastructura, prin investiţiile de care are nevoie, reprezintă unul dintre
motoarele de creştere durabilă a economiei. În ultimii ani, acest motor a încetinit
pentru că a primit mai puţin combustibil – fondurile alocate au scăzut -, însă trebuie
să fie cât mai rapid realimentat ca să contribuie la un mediu investiţional atractiv şi,
implicit, la creşterea economiei.