Sunteți pe pagina 1din 5

Marile probleme ale educatiei in Romania

actuala si
solutii posibile de remediere

A investi în educaţie înseamnă a investi în viitor. Prosperitatea românilor şi


dezvoltarea economică de mâine depind într-o bună măsură de calitatea educaţiei copiilor
noştri. Afirmarea societăţii româneşti într-o lume modernă, o lume a cunoaşterii, nu este
posibilă fără o educaţie de calitate. Participarea activă a românilor la viaţa economică, socială
şi politică a societăţii în care trăim este influenţată decisiv de educaţia oferită în şcoli. Mare
parte din politicienii de azi sunt şi ei produsul şcolii româneşti, dar din păcate al unui alt tip de
şcoală decât cel pe care-l dorim generaţiilor viitoare. Reforma educaţiei va aduce cu sine nu
numai venituri mai mari şi o viaţă mai bună fiecăruia dintre noi, ci şi o clasă politică şi o
guvernare mai bună. Educaţia poate oferi speranţa necesară României şi în primul rând
tinerilor, care sunt îngrijoraţi cu privire la destinul lor. De aceea, nu ne putem permite să
ratăm oportunitatea de a reforma, pe principii sănătoase, învăţământul actual.
"Educaţia este un proces social. Educaţia înseamnă creştere. Educaţia nu este o
pregătire pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi."- John Dewey
Viitorul Romaniei se va baza pe creșterea inteligentă, durabilă și inclusivă:
ameliorarea calității și eficacității sistemelor educative din întreaga UE este esențială pentru
toți acești trei parametri de creștere.
Nu exagerăm cu nimic când afirmăm că educaţia are un rol vital în viaţa unei
persoane. În afara motivului simplu de a studia din greu la şcoală pentru a putea obţine un loc
de muncă bun mai târziu, educaţia îi permite unui om să exploreze şi să interacţioneze cu
lumea înconjurătoare, să înţeleagă şi să empatizeze cu alte persoane şi popoare, să adopte o
gândire critică şi să conteste, să se întrebe cum şi de ce. Aşa cum declara profesorul american
George Washington Carver: "Educaţia este cheia care deschide poarta de aur a libertăţii.".
Menţinerea actualului sistem de învăţământ din România pune în pericol
competitivitatea şi prosperitatea ţării. Acest sistem are patru mari probleme: este ineficient,
nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate.
Sistemul de învăţământ este ineficient. Rezultatele obtinute de elevi la principalele
teste internationale: PISA, TIMSS şi PIRLS se află mult sub media internaţională. Mult mai
îngrijorător este însă faptul că performanţele înregistrate
de elevii români sunt semnificativ mai slabe decât cele ale elevilor din ţările vecine, recent
intrate în UE, care au aproximativ aceleaşi condiţii social-economice ca România. Aceste
performanţe ne arată că trebuie să punem capăt iluziei că avem un sistem performant,
invocând reuşitele la olimpiadele internaţionale. Rezultatele olimpicilor noştri sunt prea puţin
relevante pentru sistem: ele reflectă excelenţa lor personală şi a câtorva profesori care îi
pregătesc, nicidecum starea sistemului.
Sistemul de învăţământ este nerelevant în raport cu economia şi societatea viitorului.
Toate analizele actuale arată că viitorul va fi dominat de economiile şi societăţile bazate pe
cunoaştere. În acest context, prin Agenda Lisabona, UE a stabilit 5 indicatori care arată
măsura în care o ţară şi Uniunea, în ansamblul ei, sunt capabile să facă faţă provocărilor
economiei cunoaşterii. Din analiza acestor date rezultă o concluzie clară: actualul sistem de
educaţie nu este capabil să asigure României o poziţie competitivă în economia cunoaşterii.
Sistemul de învăţământ actual este inechitabil. Un sistem de învăţământ este echitabil
dacă asigură elevilor aceleaşi oportunităţi de învăţare şi de rezultate, indiferent de mediul
socio-economic sau cultural din care provin. Din păcate, în România, în ciuda intervenţiilor
de până acum, se menţin inechităţi flagrante. Apartenenţa la mediul rural se asociază cu
dezavantaje majore: actualmente numai 24,54% dintre elevii din mediul rural ajung să urmeze
liceul. Proporţia elevilor din mediul rural care obţin rezultate slabe la limba română,
matematică şi ştiinţe este de 2-6 ori mai mare decât a celor din mediul urban; proporţia celor
care obţin rezultate foarte bune la aceleaşi discipline este de 2-3 ori mai mică! Grupurile
vulnerabile continuă să fie, în mare
măsură, dezavantajate educaţional. Aproximativ 80% dintre tinerii neşcolarizaţi sunt rromi,
dintre care 38% sunt analfabeţi funcţional. Proporţia de copii rromi înscrişi în învăţământul
primar este de 64%, faţă de 98,9% - media naţională. Nu există date statistice referitoare la
copiii cu nevoi speciale, la grupurile din penitenciare sau alte grupuri vulnerabile, dar
evaluările ONG-urilor implicate au scos în evidenţă inechităţi majore şi cronice.
Infrastructura şi resursele din sistemul de învăţământ sunt de slabă calitate.
Majoritatea şcolilor din România au o arhitectură care corespunde unei concepţii despre
şcoală de la finele secolului al XIX-lea, nu de la începutul secolului al XXI-lea. Peste 82% din
totalul clădirilor şcolare sunt construite înainte de 1970, uneori chiar cu mult mai mult timp în
urmă, ceea ce face ca starea şi dotarea lor să nu mai corespundă standardelor actuale de
pregătire. Din mii de şcoli lipsesc facilităţile de bază (apă curentă), iar dotarea materială este
precară. Doar 36% dintre şcoli sunt conectate la internet, majoritatea covârşitoare fiind
formată din liceele din mediul urban. Resursa umană îmbătrâneşte îngrijorător (media de
vârstă a personalului didactic este de 40 de ani la femei şi de 44 de ani la bărbaţi), iar calitatea
prestaţiei este, în general, slabă. Doar 18% din personalul didactic a urmat un curs de
pregătire pentru utilizarea tehnologiei informaţiei în predare, iar într-un sondaj recent 74,3%
dintre elevii de clasa a VIII-a susţin că profesorii obişnuiesc să le dicteze la majoritatea
materiilor. Programa şcolară este deosebit de încărcată şi mai ales, este lipsită de o viziune
clară. Ce vrem să ştie copiii noştri când termină şcoala? aceasta ar fi întrebarea la care să
răspundă orice programă şcolară pentru a avea şi a aplica o viziune cât mai cuprinzătoare.
Evaluarea elevilor, îndeosebi prin teste naţionale şi bacalaureat, e de slabă calitate.
Managementul unităţilor şcolare a fost politizat excesiv, împiedicându-se astfel acumularea de
know-how şi formarea managerilor profesionişti. Inerţia sistemului este uriaşă.
La problemele intrinseci ale sistemului de învăţământ legate de eficienţă, relevanţă,
echitate şi calitate se adaugă un fenomen extern, cu mari consecinţe pentru educaţie: declinul
demografic. Din analizele statistice rezultă că, dacă se menţin actualele tendinţe demografice,
în 2013 vom avea cu 20% mai puţini elevi decât în 2005, iar în 2025 – cu 40% mai puţini.
Scăderea este dramatică, iar consecinţele asupra resurselor umane necesare dezvoltării ţării –
uşor de dedus.
În învăţământul superior şi în cercetare, câteva insule de excelenţă sunt scufundate
într-o mare de mediocritate. Niciuna dintre universităţile noastre nu se află în topul celor 500
de universităţi din lume conform clasamentului Shanghai şi chiar cele mai performante dintre
ele ar trebui să-şi sporească producţia ştiinţifică de 7-8 ori ca să aspire la un astfel de statut.
Dacă raportăm numărul de articole ştiinţifice la populaţie, atunci performanţa ştiinţifică a
României este de 11 ori mai mică decât media ţărilor OECD, de 5 ori mai mică decât a
Ungariei şi de 2 ori mai mică decât a Bulgariei. Indicele compozit de inovare al României a
fost în 2006 de 2 ori mai mic decât al Bulgariei, de 3 ori mai mic decât al Ungariei şi de 5 ori
mai mic decât media UE şi are cea mai importantă tendinţă de scădere dintre toate ţările luate
în considerare.
Rezumând, sistemul educaţional actual are mari probleme de eficienţă, echitate,
calitate şi relevanţă pentru economia cunoaşterii. El produce insuficientă cercetare şi inovare
şi nu este capabil să promoveze o Românie competitivă şi prosperă. Restructurarea lui e
necesară şi urgentă, dacă nu vrem să devenim o colonie tehnologică, o ţară cu oameni săraci şi
fără speranţe.
În educaţie, schimbările structurale necesită timp şi angajamente care depăşesc
orizontul unui ciclu electoral sau durata de viaţă a unui guvern. De aceea masurile luate acum
iși vor face simțit efectul abia peste 10-20 de ani.
Trebuie să transformăm şcoala dintr-o instituţie a profesorului şi a ministerului într-
una a elevului şi familiei, adevăraţii beneficiari. Pentru binele generaţiilor viitoare, trebuie să
trecem de la uniformitate şi centralism birocratic la diversitate şi concurenţă reală între şcoli.
Autonomia instituţiilor şcolare faţă de corpul administrativ şi politic, atât la nivelul
autorităţilor centrale, cât şi la nivelul autorităţilor locale. Vrem oportunităţi pentru toţi? Acest
deziderat este posibil de atins doar prin autonomie şi diversitate. Autonomia impune libertatea
de decizie şi responsabilizarea şcolilor în actul educativ. O autonomie reală – decizională şi
financiară – reprezintă stimulentul pentru inovare şi creativitate. Succesul fiecărei şcoli va
depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a
cunoştinţelor.
O primă măsură ar consta în asigurarea autonomiei financiare la nivelul fiecărei
instituţii de învăţământ. Astfel, şcolile vor fi conduse de consilii de surpevizori ai căror
membri sunt persoane cu bună reputaţie, cu experinţă în domeniul educaţional, sponsori ai
acestora şi, nu în ultimul rând, părinţii. Ce implică o asemenea transformare? Instituţiile
şcolare vor putea să-şi construiască propriul buget şi să decidă cât din resursele financiare să
fie alocate către remunerarea profesorilor şi cât către infrastructura şcolară, în funcţie de
cerinţele specifice.
Fiecare şcoală trebuie să aibă libertatea să plătească diferenţiat fiecare profesor, în
funcţie de pregătirea profesională şi recunoaşterea ştiinţifică a acestuia. Stimulentele induse
de autonomie sunt puternice, deoarece de calitatea serviciilor educaţionale oferite depinde
existenţa, în continuare, a şcolii respective. Numai astfel vom avea şi profesori mai bine
plătiţi, copii mai pregătiţi şi părinţi mai fericiţi.
O a doua măsură o reprezintă simplificarea cadrului legislativ privind înfiinţarea de
şcoli private la nivelul tuturor formelor de educaţie, prin renunţarea la toate procedurile
birocratice de acreditare, licenţiere, atestare a competenţelor didactice, construire a planurilor
de învăţământ, recunoaştere a diplomelor etc. Rolul ministerului se va restrânge la solicitarea
unor condiţii minimale de infrastructură şi număr de elevi, în vederea acreditării şi
funcţionării acestora, similare celor care funcţionează deja, cu succes, în Olanda sau
Danemarca. Aceste ţări sunt recunoscute, la nivel european, ca având cele mai performante
sisteme de învăţământ. De calitatea educaţiei se va ocupa în viitor fiecare şcoală, nu agenţiile
guvernamentale. Regulile existente până în prezent au generat, în rândul elevilor, o adevărată
diplomoscleroză, proces ce a depreciat enorm valoarea acestora.
În sistemul propus de noi, unele diplome vor garanta competenţe, în timp ce altele vor
fi doar simple hârtii. Iar cei care vor certifica adevărata valoare a diplomei respective sunt
doar părinţii şi angajatorii. Încetând a mai fi modelate după chipul şi asemănarea celor de stat,
şcolile private se vor raporta mai bine la preferinţele părinţilor şi la semnalele pieţei muncii.
Suntem cu toţii de acord că menirea concurenţei în economia de piaţă este de a-i
premia – prin profituri mai mari – pe cei care satisfac mai bine preferinţele oamenilor. Ceea
ce propun eu pentru educaţia românilor nu este decât o aplicaţie practică a acestui principiu
sănătos. Numai prin eliminarea de pe piaţă a şcolilor neperformante se poate ajunge ca şcoala
să funcţioneze în slujba elevului.
Finanţarea elevului, nu a instituţiei, prin introducerea cupoanelor pentru educaţie. În
America, Suedia sau Chile, pentru învăţământul gratuit funcţionează, de aproape două decenii
sistemul de finanţare bazat pe cupoane (aşa-numitele vouchere). Valoarea cuponului este dată
de costul pentru educarea unui elev în sistemul public pe fiecare treaptă de învăţământ:
primară, gimnazială, liceală. Cu aceste vouchere, părinţii plătesc instituţia şcolară unde au
ales să înveţe proprii copii, indiferent că este de stat sau privată. În cazul în care se mută, sau
sunt nemulţumiţi de şcoala respectivă, ei îşi pot muta copiii la altă instituţie şcolară. Odată cu
transferarea elevului, are loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că acest
sistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară, stimulându-le să crească
nivelul calităţii serviciilor educaţionale oferite. Numai astfel pot concura şi rămâne pe piaţă.
Acordarea de credit fiscal de 100% contribuabililor pentru sumele direcţionate către
finanţarea unităţilor şcolare, cercetare ştiinţifică sau burse şcolare. Dacă statul mai poate face
ceva pentru îmbunătăţirea situaţiei învăţământului, în afara măsurilor pe care le-au expus mai
sus, aceasta este cu siguranţă stimularea participării private, voluntare, la finanţarea educaţiei,
prin nefiscalizarea acestor sume. Creditul fiscal presupune deducerea de la plata impozitului a
fondurilor alocate în acest scop şi este larg practicat în SUA şi Canada. Şi în Europa,
asemenea instrumente fiscale sunt relativ comune. Astfel, în peste jumătate din ţările Uniunii,
este posibilă deducerea fiscală pentru acoperirea diferitelor cheltuieli generate de educaţia
copiilor. În Germania, spre exemplu, părinţilor care aleg să-şi trimită copiii la şcoli private, le
sunt eligibile pentru exonerări fiscale următoarele: cheltuieli cu cazarea copilului în campus,
30% din taxele şcolare, cheltuieli legate de transport. Deducerea fiscală este, de asemenea,
utilizată pentru cărţi, materiale şi transport în ţări ca Franţa, Grecia, Luxemburg, Belgia,
Spania, Italia, Portugalia, Olanda.
Au fost înregistrate o serie de progrese în ceea ce priveşte programa şcolară şi
metodele de predare. În ultimii zece ani curricula naţională din România a fost actualizată
constant, pentru a face trecerea de la transmiterea mecanică a informaţiilor şi testarea
memoriei la dezvoltarea aptitudinilor pentru o gândire practică.
O altă soluţie ar fi, bineînţeles, alocarea unor sume mai mari. Bugetele alocate pentru
educaţie în România sunt reduse comparativ cu alte state europene: 4,3% în 2006 din PIB,
ultimul an pentru care Ministerul Educaţiei deţine date comparative, spre deosebire de 8% în
Danemarca, ţara cu cele mai mari cheltuieli în acest domeniu. Doar Slovacia şi Bulgaria
cheltuie mai puţin. Şi cu toate că suma cheltuită per elev a crescut cu mai bine de patru ori
între 2001 şi 2008, prin egalizarea puterii de cumpărare, cheltuielile pentru educaţie ale
României devin printre cele mai reduse din UE. Totuşi, în 2008, bugetul alocat de România
pentru educaţie a ajuns la 6% din PIB.
Cu toate acestea lipsa fondurilor este evidentă. Un studiu UNICEF precizează că lipsa
fondurilor pentru manuale, încălzire, întreţinerea şcolii şi profesori calificaţi determină o
scădere a calităţii educaţiei în România. Cu un salariu net de profesor debutant de 835 de
RON lunar (cu puţin peste 200 de Euro), salariu unui profesor cu 40 de ani de experienţă care
nu este nici măcar de două ori mai mare decât salariu unui profesor debutant, cariera de
profesor este percepută ca fiind una neatrăgătoare, descurajând mulţi candidaţi extrem de bine
pregătiţi. Rezultă astfel un deficit de profesori, situaţia fiind chiar mai gravă în zonele rurale;
metodele de selecţie şi de pregătire a personalului trebuie să fie modernizate şi îmbunătăţite
pentru a permite profesorilor să transmită informaţii de calitate elevilor la clasă.
Dar, există şi alte soluţii mai puţin costisitoare. Şcolile ar putea fi transformate într-un
loc mai prietenos pentru copii. Apa curentă, încălzire adecvată şi spaţii de joacă ar fi câteva
idei, iar modelul de "şcoală prietenoasă" promovat de UNICEF face referire la unele aspecte
importante în acest sens. Dar, un rol esenţial îl au atitudinea şi acţiunile realizate.
Problema abandonului şcolar poate fi abordată în rândul părinţilor, prin mediatori
şcolari, cu personal instruit să identifice din timp semnele unui posibil abandon şcolar şi să
rezolve problemele într-un mod proactiv. Mărturiile unor elevi ce au abandonat şcoala în
trecut i-ar putea ajuta pe cei ce se gândesc să renunţe la şcoală să îşi reanalizeze opţiunile.
Aceste abordări ar putea înlocui metodele aspre încă folosite de unele şcoli, dar care însă nu
reuşesc să elimine cauzele fundamentale ale fenomenului. Mentalitatea separatistă potrivit
căreia copiii trebuie educaţi în funcţie de etnia lor trebuie schimbată de asemenea.
Kant evidențiaza necesitatea începerii procesului de modernizare cu profesorul: “Omul
devine om numai prin educație. El nu este decât ceea ce-l face ea. Este de observat că omul nu
poate primi această educatie decât de la alți oameni, care și ei au primit-o. De aceea, lipsa de
disciplină și de instrucție, la unii oameni, îi fac sa fie niște dascălo răi pentru elevii lor”.
Berge sintetizează cerințele si nevoile la care trebuie să răspundă procesul de educație:
„A educa inseamnă în același timp a comunica o învătătură, a forma sensibilitatea si judecata ,
a trezi imaginația creatoare. A-l înarma bine pe om pentru a-i permite sa traiască într-un
univers in accelerație, înseamna a-i da, odată cu cunoștințele indispensabile, entuziasm,
luciditate și curaj”.