Şcoala, familia, comunitatea

Manual MIRCEA AGABRIAN

Recenzie

Mircea Agabrian este profesor la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale (Catedra de

Sociologie şi Asistenţă Socială) a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Este expert
evaluator CNCSIS, membru al Asociaţiei Sociologilor din România şi al Asociaţiei Europene de
Sociologie; director al Centrului de Cercetări Sociologice al Universităţii „1 Decembrie 1918”
din Alba Iulia şi redactor-şef la revista Annales Universitatis Apulensis (seria Sociologie) a
aceleiaşi universităţi. Domenii de competenţă şi preocupări: cercetarea calitativă a socialului;
metodologia integrativă a cercetării calitative şi cantitative; sociopsihologia comunicării;
sociologie politică; analiza de conţinut a mesajelor comunicării şi a textelor politice; sociologia
educaţiei. A desfăşurat o impresionantă activitate de cercetare ştiinţifică, publicînd numeroase
articole şi lucrări de specialitate, dintre care amintim: Militarii şi politica. O sociologie politică a
corpului ofiţerilor (Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000); Introducere în ştiinţa politică (Napoca Star,
Cluj-Napoca, 2000); Comunicarea. O abordare practică (Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000);
Autopercepţia unei noi condiţii studenţeşti – învăţămîntul la distanţă. O cercetare calitativistă
(Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002); Sociologie generală (Institutul European, Iaşi, 2003);
Cercetarea calitativă a socialului. Design şi performare (Institutul European, Iaşi, 2004);
Parteneriate şcoală– familie–comunitate. Studiu de caz (Institutul European, Iaşi, 2005) (în
colaborare cu V. Millea); Analiza de conţinut (Polirom, Iaşi, 2006).
În România, descentralizarea şi autonomia unităţilor de învăţămînt reprezintă unul din
obiectivele fundamentale ale reformei învăţămîntului. Se are în vedere o mai mare iniţiativă şi
răspundere în stabilirea curriculumului, în gestionarea resurselor financiare şi umane şi, în
general, asigurarea funcţionării eficiente a şcolilor şi liceelor în concordanţă cu nevoile
comunităţilor locale. În acest context, responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei şi
succesul şcolar se întemeiază pe relaţii de colaborare variate între familii, şcoli şi comunitate.
Şcolile care duc la bun sfîrşit mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele şi
elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. În acest sens,
dezvoltarea unor parteneriate reale dintre şcoală, familie şi comunitate pot să contribuie
consistent la funcţionarea eficientă a instituţiilor şcolare din sistemul de învăţămînt
preuniversitar românesc.
Lucrarea lui Mircea Agabrian are drept punct de plecare ideea ca succesul elevilor - la
scoala si in societate - depinde de un parteneriat scoala - familie - comunitate eficient. Volumul
dispune de o baza teoretica solida, care include cele mai noi contributii in domeniu si pe care
autorul se sprijina pentru a trasa coordonatele practice esentiale pentru elaborarea de proiecte de
parteneriate viabile. Astfel, volumul este un instrument practic si realist indispensabil parintilor,
profesorilor si membrilor comunitatii dispusi sa-si investeasca resursele - fie acestea materiale
sau creative, timpul si energia in crearea de parteneriate care sa garanteze reusita scolara si
sociala a tinerei generatii. O problema stringenta pentru Romania o reprezinta responsabilitatea
locala pentru calitatea educatiei si succesul scolar, care reclama cai diferite de stabilire a
relatiilor de colaborare intre scoli, familii si comunitati. Avem in vedere ca scolile de toate
gradele sint organizatii responsabile pentru educatia formala a copiilor si adolescentilor. Scolile
care duc la bun sfirsit mult mai eficient aceasta responsabilitate se considera pe ele insele si
elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile si comunitatile. Cercetarile desfasurate
in Statele Unite si in unele tari din Europa arata ca atunci cind scolile, familiile si comunitatile
lucreaza impreuna ca parteneri, beneficiari sint elevii. Parteneriatele dintre scoli, familii si
comunitati pot:
(a) ajuta profesorii in munca lor;
(b) perfectiona abilitatile scolare ale elevilor;
(c) imbunatati programele de studiu si climatul scolar;
(d) imbunatati abilitatile educationale ale parintilor;
(d) dezvolta abilitatile de lideri ale parintilor;
(e) conecta familiile cu membrii scolii si ai comunitatii;
(f) stimula serviciul comunitatii in folosul scolilor;
(g) oferi servicii si suport familiilor;
(h) crea un mediu mai sigur in școli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinta de a ajuta elevii
sa aiba succes la scoala si, mai tirziu, in viata. Atunci cind parintii, elevii si ceilalti membri ai
comunitatii se considera unii pe altii parteneri in educatie, se creeaza in jurul elevilor o
comunitate de suport care incepe sa functioneze. Parteneriatele trebuie vazute ca o componenta
esentiala in organizarea scolii si a clasei de elevi. Ele nu mai sint de mult considerate doar o
simpla activitate cu caracter optional sau o problema de natura relatiilor publice. In tarile
dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele scoala-familie-comunitate
sint esentiale in procesul de educatie a elevilor si in succesul lor la scoala. Dovada o reprezinta
faptul ca Departamentul de Educatie al SUA are un subsecretar de stat pentru servicii comunitare
si parteneriate si un director pentru parteneriate educationale si implicare a familiei. De
asemenea, la nivelul fiecarui stat si district al organizarii administrative americane se gasesc
responsabili oficiali care se ocupa de servicii educationale comunitare. In fiecare tara din
Uniunea Europeana exista structuri formale organizate de participare a parintilor in sistemul
educational. Legislatiile si proiectele de reforma educationala ale anilor '90 au definit in
majoritatea tarilor noi legi referitoare la participarea parentala in sistemele educationale.
Autonomia scolilor si participarea parintilor la gestiunea lor se afla in centrul dezbaterilor si
legislatiilor actuale.
Cartea de faţă urmează în mod logic lucrării „Parteneriate şcoală–familie– comunitate.
Studiu de caz” (Agabrian şi Millea, 2005) publicată după primul an de cercetare desfăşurată în
cadrul unui grant finanţat de CNCSIS. Ea pledează pentru adoptarea unei filosofii a
parteneriatului care să determine părinţii, personalul şcolii şi membrii comunităţii să înţeleagă că
responsabilitatea pentru educaţia copiilor este o acţiune care necesită o colaborare cît mai strînsă.
Interiorizarea acestei filosofii asigură angajamentul familiilor şi comunităţii în reforma şcolii
româneşti, în asigurarea calităţii procesului de învăţămînt. În acest scop, cartea pune la dispoziţia
factorilor de decizie de la nivel central şi local argumente consistente pentru instituţionalizarea
parteneriatelor în şcolile de toate gradele din România. Conţinutul ei reprezintă suportul teoretic
şi metodologic pentru profesori, părinţi şi membrii comunităţii care asigură trecerea de la
deziderat şi aproximaţie la ştiinţa şi practica eficientă a parteneriatelor şcoală–familie–
comunitate.
Şcolile fac faţă multor provocări şi prejudecăţi (percepţii negative). Ele se confruntă zi de
zi cu cerinţe şi probleme neaşteptate, cărora reuşesc însă să le facă faţă, şi oferă cele mai bune
opţiuni educaţionale pentru fiecare elev, recurgînd la ajutorul organizaţiilor şi al membrilor
comunităţii. Parteneriatele cu comunitatea oferă soluţii pentru ca şcolile să poată contribui la
îmbunătăţirea vieţii elevilor şi a familiilor lor. Colaborarea cu comunitatea poate angaja sisteme
de suport foarte extinse. Recurgerea la resurse extraşcolare şi colaborarea cu familiile poate
contribui atît la dezvoltarea abilităţilor de învăţare ale copiilor, cît şi la dezvoltarea unor abilităţi
extraşcolare. Şcolile trebuie să construiască parteneriate cu comunităţile într-un efort comun de
îndeplinire a tuturor cerinţelor impuse de procesul educativ. În cadrul multor comunităţi există
instituţii grandioase – muzee, biblioteci, universităţi, biserici, fundaţii, teatre – şi talente
remarcabile – muzicieni, interpreţi, scriitori şi artişti –, resurse care pot fi dirijate spre sprijinirea
achiziţiei de cunoştinţe şi deprinderi de către elevi, astfel încît aceştia, la rîndul lor, să poată
contribui deplin la viaţa socială, economică şi politică a comunităţii.