 În lumina diversităţii contemporane, cât de folositor este să vorbim despre

„familie” la singular?

Familia reprezintă cea mai importantă sursă de dezvoltare a unui individ. În cadrul
familiei se pun bazele personalităţii copilului, a învăţării unor norme şi reguli sociale, a
interacţiunii, ataşamentul, însă tot în cadrul familiei pot fi preluate şi patternuri de
comportament antisocial.
Consider că putem vorbi despre familie la singular deoarece fiecare dintre noi are
tendinţa de a folosi termenul de familie şi nu familii, când descriem de exemplu familia pe
care am construit-o împreună cu partenerul de viaţă prin căsătorie şi familia de apartenenţă în
care ne-am născut şi am crescut. De asemenea o persoană poate face referire la familie, chiar
dacă nu e în familia care l-a născut, fiind cazul copiilor daţi spre adopţie. În funcţie de
situaţie, putem utiliza fie familie, fie familii. De exemplu „am fost crescut de mai multe
familii, până mi-am găsit liniştea şi fericirea alături de familia pe care am întemeiat-o
împreună cu soţia mea şi copilul nostru”.
În contextul actual se observă o criză a familiei prin creşterea ratei divorţurilor, a
convieţuirii prin concubinaj, creşterea numărului de persoane singure, apariţia copiilor înainte
de căsătorie, reducerea numărului de căsătorii. Cu toate acestea, consider că oamenii vor avea
mereu nevoia de a fi fericiţi, de a avea o persoană care să le îndeplinească anumite nevoi
emoţionale, de a-şi întemeia o familie şi a avea un copil sau mai mulţi.
Prin definiţie, familia reprezinţă un grup social constituit pe baza relaţiilor de
căsătorie, legături de sânge, rudenie, membrii acesteia împărtăşind sentimente, aspiraţii şi
valori comune. Astfel, când vorbim de familie, vorbim de mai multe persoane – soţ, soţie,
copil, bunic, bunică, etc.
Se observă în prezent o schimbare în întemeierea unei familii la nivel de căsătorie – în
trecut, singura modalitate de oficializare a căsătoriei era cea religioasă, pe când în momentul
actual, căsătoria religioasă nu se poate oficia dacă nu este realizată înainte cununia civilă şi
prezentarea certificatului de căsătorie la biserică. Se poate spune însă că motivele pentru care
se întemeiază o familie au rămas aceleaşi. În trecut, principala formă de familie era cea
nucleară, în care erau cultivate relaţii puternice în interiorul comunităţii, oamenii nu căutau
intimitatea emoţională, iar sexul era privit ca o necesitate pentru procreare. În prezent, se

1
caută legături emoţionale puternice, grad crescut de intimitate şi preocupare pentru creşterea
copiilor.
 Cu toţii suntem muncitori flexibili acum.
A avea o slujbă reprezintă pentru majoritatea oamenilor a deţine un venit pentru a
întreţine familia, a-şi organiza timpul în jurul activităţii, a avea o identitate personală, a
dezvolta relaţii de prietenie, de a ieşi din rutina de acasă, etc.
Pe de o parte sunt de acord cu afirmaţia de mai sus, deoarece avem posibilitatea de a
deschide propria afacere, de a opta pentru un program part-time, de a lucra de acasă, de a
lucra în anumite intervale orare, etc., însă pe de altă parte consider că nu există flexibilitate
deoarece mulţi dintre noi nu avem curajul de a ne părăsi actualul loc de muncă pentru un loc
de muncă unde nu ştim ce ne aşteaptă, unde credem că poate fi mai rău, rămânând ancoraţi
într-o formă de gândire inflexibilă şi comportament la fel de inflexibil deoarece nu avem
curajul să ne expunem un punct de vedere argumentat la locul de muncă de frica şefului căruia
considerăm că îi place să fie aclamat, aplaudat, lăudat şi respectat de câteva persoane
înzestrate cu un grad ridicat de „linguşire” şi că ceea ce vom spune noi va fi interpretat ca o
lipsă de respect, întorcându-se argumentele în defavoarea noastră.
Se observă în societatea actuală o tendinţă de a obţine un câştig fabulos, fără prea
multă bătaie de cap, auzind frecvent la tineri, adulţi şi vârstnici expresia „Cu ce ajută să ai
şcoală şi carte, dacă sunt mai bine plătiţi cei care nu au?” Consider că eşti mai flexibil şi poţi
să susţii o părere contradictorie dacă ai carte, eşti mai încrezător în propriile forţe, poţi face
schimbări dacă te nemulţumeşte un loc de muncă demisionând.
În trecut predomina munca agricolă şi meşteşugul, acum au fost înlocuite de
tehnologie şi producţie la scară mare, fiind posibilă producţia unei cantităţi mari într-un timp
relativ scurt şi fără costuri suplimentare.
Cu toate că putem spune că am dobândit o oarecare flexibilitate în alegerea unui loc de
muncă, inegalităţile la locul de muncă sunt încă menţinute – femeile fiind mai slab renumerate
decât bărbaţii; bărbaţii ocupă posturi de conducere mai frecvent decât femeile; femeile
optează pentru un program mai redus de muncă pentru treburi casnice şi îngrijirea copiilor.
Muncitorul de portofoliu este un exemplu de flexibilitate deoarece acesta deţine un
număr de calificări diferite, pe care le va putea folosi pentru a schimba pe parcursul vieţii mai
multe slujbe. De exemplu, o persoană angajată pe post de psiholog la o instituţie publică
decide după cinci ani să demisioneze deoarece locul de muncă nu oferă perspective de
dezvoltare profesională şi decide să urmeze un curs de tehnician nutriţionist pentru a-şi

2
deschide propriul cabinet de nutriţie şi în care va putea oferi şi consultanţă psihologică, şi va
putea colabora cu diferite instituţii, restaurante, etc.
„Până la urmă frumuseţea antreprenoriatului e să poţi să-ţi dictezi singur ce şi cum vrei
să faci, să ai flexibilitate.”

 Ce ar trebui să urmărească politicile educaţionale din România?

Şcoala nu reprezintă un agent de reproducere a inegalităţiilor sociale deoarece această
instituţie încearcă să trateze egal toţi copiii care doresc să înveţe. În aceste condiţii, statul ia o
serie de măsuri pentru a facilita accesul la educaţie în special copiilor care provin din medii
defavorabile. Pe lângă programul „Cornul şi laptele”, de care beneficiază toţi elevii claselor
primare, indiferent de clasele sociale din care aceştia provin, învăţământul este obligatoriu si
gratuit până în clasa a X-a iar manualele sunt împarţite aleatoriu tuturor elevilor, fără să se
ţină cont de clasa lor socială. Toţi elevii învaţă în exact aceleaşi condiţii, au acelaşi profesor şi
au aceleaşi drepturi, dar si aceleaşi îndatoriri. Mai mult, copiii care urmează una dintre
formele de învăţământ prevăzute de lege beneficiază de alocaţie de stat până la împlinirea
vârstei de 18 ani. Această sumă este şi ea una fixă, demonstrând încă o dată că şcoala tratează
toţi elevii în mod egal şi nu reproduce nişte inegalităţi.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării îşi propune ca politică educaţională, asigurarea
echităţii în educaţie, în ceea ce priveste accesul egal la toate formele de învăţământ, dar şi în
ceea ce priveste calitatea educaţiei pentru toţi copiii, indiferent de originea etnică, religie sau
limbă maternă. Programul numit „Accesul la educaţie al grupurilor dezavantajate”, cu
focalizare pe romi”, iniţiat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de Direcţia Generală pentru
Învăţământ Preuniversitar vizează asigurarea egalităţii şanselor la educaţie, reducerea
abandonului şcolar şi recuperarea copiilor care au abandonat învăţământul obligatoriu.
Inspectoratele şcolare au luat toate măsurile pentru a promova principiile şcolii incluzive- o
şcoală interculturală, deschisă tuturor, cu un curriculum care reprezintă diversitatea culturală a
populaţiei, în care fiecare copil beneficiaza de acces egal la o educaţie de calitate. Proiectul de
burse Iniţiativa Worldvision, “Vreau în clasa a noua” îşi propune facilitarea accesului la
educaţie pentru copiii din mediul rural, elevi în clasa a VIII-a la o şcoală generală sau în clasa
a IX-a la un liceu sau la o şcoală de arte şi meserii. Rolul World Vision România este de a
identifica copii săraci, dar motivaţi să înveţe şi donatori generoşi care doresc să îi ajute să îşi
îndeplinească visul de a merge la liceu.

3
 Ipoteza inegalităţii şcolare a fost contrazisă de Michael Rutter care demonstrează că
diferenţele de performanţă şcolară pot fi asociate cu anumite caracteristici şi procese interne
ale instituţiilor şcolare. Studiul său demonstrează că atunci când creşte timpul alocat învăţării,
creşte şi performanţa. Timpul efectiv utilizat de elev în învăţare depinde de capacitatea
cadrelor didactice în a-l determina să se implice în rezolvarea sarcinii. În concluzie, succesul
depinde de modul în care timpul este folosit şi de capacităţile intelectuale implicate în
învăţare.
Politicile educaţionale ar trebui să urmărească implicarea activă a elevilor în activităţi
extracurriculare precum practicarea unor sporturi, cerc de lectură, excursii, centrarea mai mult
pe utilitatea manualelor şi a materialului predat care să-i ajute pe elevi să dobândească
aptitudini şi competenţe necesare în obţinerea unui loc de muncă. Mai mult, ar trebui să nu fie
atâta exigenţă în realizarea temelor din manual, să nu fie pusă presiune pe obţinerea unor note
mari, să fie pus accent pe combinarea metodelor clasice de predare cu metode interactive, în
care să li se dezvolte gândirea critică.

 Recenzie carte
Date generale
Blestemele nației române – o tomografie sociologică
Autori: Nicolae Grosu, Ionel Dănciuc, Vasile Gogonea
Editura Ecou Transilvan, 2016
Număr pagini: 232
Lucrarea este structurată în două părţi. Prima parte a cărţii abordează istoria
blestemelor care au cuprins naţia română, în 7 capitole:
1. Fericiri silnice
2. Întemeieri labile
3. Comuniuni adverse
4. Alcătuiri disjuncte
5. Rigori evazive
6. Unicităţi gregare
7. Evoluţii stagnante
A doua parte a cărţii abordează blestemele la nivel de familie, religie, economie,
educaţie, cultură ideatică şi şansele de eliberare şi îndepărtare a acestora, în 7 capitole:

4
1. Conjugări haine
2. Evlavii păgâne
3. Trude trândave
4. Elevaţii ignorante
5. Umanism hulpav
6. Rânduieli haotice
7. Sperarea speranţei
Lucrarea de față este o lucrare de referință în sociologia contemporană, care pune în
lumină societatea românească caracterizată de dezbinare, relaţiile stabilite fiind lipsite de
respect, predominând batjocura, repulsia, invidia, răutatea – autorii reuşind să transpună în
linii mari cum suntem noi românii. Tind să fiu de acord cu aceste caracteristici deoarece
aceste comportamente de „a-mi fi mie bine, şi mă bucur când celălalt nu reuşeste, însă de faţă
cu el îmi exprim sentimente de compasiune” mi-a fost dat să le văd atât în familia lărgită
(relaţii dintre părinţi şi verişori, mătuşi, etc.), cât şi la locul de muncă.
Cartea evidenţiază o slăbiciune psihică a românilor prin pierderea valorilor şi
moralităţii, a normelor tradiţionale de convieţuit şi sărbătorit, şi axare pe obţinerea unor
câştiguri materiale şi poziţii sociale prin apel la relaţii, fără efort prea mare şi fără un
comportament profesionist şi intelectual – favorizându-se în special în instituţiile de stat
tocmai aceste persoane „leneşe”, care sunt puse în funcţie pe criterii politice, iar subalternii nu
se lasă nici ei mai prejos, predominând expresia „dacă celălalt nu face, eu de ce aş face?”.
Doresc să mă opresc asupra capitolului „Conjugări haine” care prezintă familia şi
evoluţia acesteia din 1989 încoace. Autorii menţionează faptul că sunt frecvente familiile cu
un singur copil, dispărând statusurile de frate/soră, nepot/nepoată, etc. rezultând o societate
nestructurată, în care persoana se simte ca un „pustnic în mulţime”. De asemenea, autorii pun
în evidenţă câteva aspecte ale ratei crescute de divorţialitate şi anume: realizarea căsătoriei
fără temei afectiv, fiind bazată şi întemeiată pe interese şi obţinerea unor prestigii sociale;
imaturitatea emoţională a naţiei române, când partenerii ajung la intrigi, bârfe, ambiţii, orgolii,
dreptul de a fi mai presus şi mai valoros decât celălalt; femeile consideră că cel care a cerut-o
de soţie e uşor de manipulat, dependent, fiind uşor de ţinut sub papuc; individualitatea
fiecăruia; relaţii controversate soacră – noră, etc.
Printre punctele forte ale acestei cărţi se numără punerea în evidenţă a caracteristicilor
poporului român, evidenţiând un profil psihologic care se apropie de ceea ce vedem în jurul
nostru, doar uitându-se pe scurt la ştiri – modificări legislative, crime, violuri, inceste,

5
violenţă domestică, sinucideri, etc. - binenţeles, toate acestea trebuie interpretate cu precauţie,
întrucât în baza a ceea ce vedem la televizor şi alte surse de informare, cât şi ceea ce citim, nu
putem generaliza şi să considerăm că întreaga populaţie românească este parşivă. Printre
punctele negative ale acestei cărţi aş menţiona limbajul vulgar folosit în mod excesiv, însă
autorii şi-au asumat acest lucru şi în alte publicaţii precum „România sub invazia mârlăniei”
şi „Dezbinarea românească”.
Recomand cartea pentru toţi cei care doresc să cunoască comportamentele care stau în
spatele dezbinării societăţii; pentru cei care consideră că dincolo de ce se întâmplă fiecare om
este liber să aleagă şi să înceapă cu o schimbare în lume tocmai de la propria persoană; pentru
cei care sunt interesaţi de slăbiciunea şi rapiditatea cu care ne lăsăm influenţaţi de anumite
partide politice.
„Cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii.”