Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea “Al.

Ioan Cuza” Iaşi


Facultatea de Filosofie şi Stiinţe Politice
Masterat European de Protecţie a Drepturilor Copilului

STUDIU COMPARATIV ÎNTRE


SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÎNT ROMÂNESC
ŞI CEL FRANCEZ

Moisii Cristina
Anul II

1
Cuprins:
1. Dreptul la educaţie – drept uman fundamental
2. Diferenţe între sistemul de educaţie românesc şi sistemul de educaţie din alte state
europene
3. Caracteristici ale sistemului de învăţământ din Franţa
4. Diferenţe între sistemul de învăţământ francez şi cel românesc
5. Concluzii

2
1. Dreptul la educaţie – drept uman fundamental

Prin educaţie se înţelege „suma procedeelor prin care, în orice societate, adulţii transmit
celor mai tineri credinţele, cutumele lor şi alte valori, în timp ce învăţământul şi instruirea vizează
transmiterea de cunoştinţe şi formarea intelectuală.”1
Dreptul de a învăţa presupune „atât posibilitatea fiecărui individ, conform cu abilităţile sale
intelectuale, de a dobândi aceeaşi educaţie ca cei favorizaţi, cât şi îndrituirea acestuia de a primi o
educaţie adecvată, orientată spre deplina dezvoltare a personalităţii sale.”2 Din perspectiva
dreptului la educaţie ca drept social, statul are o dublă obligaţie: de protecţie şi de deplină realizare
a dreptului, de a evita şi a interzice încălcarea dreptului de către terţi. Deplina realizare a dreptului
reprezintă o obligaţie – program, potrivit căreia statul trebuie să ia toate măsurile pentru asigurarea
deplinului exerciţiu al dreptului la educaţie.
Angajarea comunităţii internaţionale în problematica educaţiei pentru toţi – a educaţiei
universale – a început în mod sistematic o dată cu anul 1948 prin adoptarea Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului. Aceasta recunoaşte “dreptul tuturor oamenilor la educaţie”, stipulează că
educaţia elementară este obligatorie şi gratuită, iar nivelurile superioare ale învăţământului trebuie
să fie accesibile tuturor pe baza meritelor (performanţelor).
- Ideile şi cuvintele cheie care fundamentează în plan ideologic paradigma educaţiei pentru
toţi sunt:
- Dreptul la educaţie este esenţial pentru toţi copiii (imprescriptibil, necondiţionat), dar şi
pentru fiecare în parte;
- Acest drept trebuie realizat pe baza egalităţii de şanse ceea ce reflectă discriminările
privind accesul la educaţie a numeroşi copii;
- Demnitatea umană a copilului trebuie respectată (inclusiv prin disciplina şcolară);
- Obiectivele fundamentale ale educaţiei sunt: dezvoltarea personalităţii copilului la nivelul
potenţialului maxim; pregătirea pentru viaţă activă şi responsabilă, într-o societate liberă dar
diversă;
- Sunt necesare măsuri pe linie naţională şi internaţională în asigurarea educaţiei
universale.
În România, conform legislaţiei în vigoare, „copilul are dreptul de a primi o educaţie care
să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi a personalităţii sale.”3
2. Diferenţe între sistemul de educaţie românesc şi sistemul de educaţie din alte state
europene
1
Nedelcu Ienei, Dreptul la învăţătură, drept fundamental al omului, Editura Institutul român pentru drepturile omului,
Bucureşti, 2007, p. 99
2
Nedelcu Ienei, op. cit., 2007, p. 60
3
Legea nr. 272 din 21/06/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, Capitolul II, Secţiunea 4, Art. 47, Alin. 1
3
În timp ce în România se acordă importanţă calificativelor obţinute în şcoala primară,
suedezii, portughezii, lituanienii, grecii, irlandezii nu pun nici măcar calificative, ci apreciază
activitatea copilului la clasă în funcţie de criterii mult mai largi. Aceasta se întâmplă fiindcă în
ţările Europei nu sunt importante notele, ci ştiinţa elevilor, capacitatea lor de a răspunde la
probleme şi de a înţelege.
În România este promovată mentalitatea concurenţială, în care copilul învaţă ca să-i
întreacă pe ceilalţi, nu pentru a se întrece permanent pe sine. Sistemul românesc de examene este
diferit faţă de cel din statele europene.
În marea majoritate a statelor UE (chiar şi în ţările fostului bloc comunist) evaluarea este
permanentă, nu punctuală. Testele pe care le dau englezii, spaniolii, suedezii nu sunt determinante
pentru traseul educaţional al elevului, ci sunt importante pentru a vedea care este starea sistemului,
cum funcţionează acesta, cum este cazul Portugaliei.
Oricum, şi acolo unde se susţin examene naţionale (şi este doar cazul Italiei şi Irlandei),
acestea sunt de fapt tot testări. În Italia se susţine examen naţional final, în baza căruia elevul este
admis la liceu, iar în Irlanda examenul se dă în două părţi, cu câteva luni înaintea finalizării anului
de studiu, şi la sfârşit, examenul formal pentru obţinerea certificatului de absolvire.
Astfel spus, nimeni în Europa nu selectează elevii pentru liceu şi pentru SAM în perioada
de învăţământ obligatoriu. Acolo unde elevii vor să urmeze studii speciale - corespunzătoare
gimnaziului nostru - acest lucru se întâmplă pe baza opţiunii elevului, a recomandării şcolii şi,
nicidecum, în urma unui examen.

3. Caracteristici ale sistemului de învăţământ din Franţa

Sistemul educaţional francez are la bază mari principii inspirate din cele care au stat la
baza Revoluţiei de la 1789, din legile votate între 1881 şi 1889 şi din Constituţia din 4 octombrie
1958: “organizarea învăţământului public obligatoriu gratuit şi laic, la toate nivelurile este o
datorie a statului”.
În Franţa, serviciul public de învăţământ coexistă cu instituţii private, subordonate
controlului statului şi putând beneficia de ajutorul său în schimbul unui contract încheiat cu statul.
Cu toate acestea statul este singurul în măsură să elibereze diplome şi să acorde grade universitate:
diplomele eliberate de şcolile private nu au valoare oficială decât în cazul în care sunt recunoscute
de către stat.

4
Învăţământul din şcolile şi instituţiile publice este gratuit. Manualele şcolare sunt gratuite
până la clasa a VIII-a precum şi materialele de uz comun. În liceu costurile manualelor intră în
grija familiei.
Sistemul de învăţământ francez este foarte bine centralizat, organizat şi ramificat. El este
divizat în trei stadia diferite: învăţământul primar, învăţământul secundar şi învăţământul superior.
Pre-învăţământul primar (grădiniţa) a fost creat în 1881, Franţa fiind o ţară cu tradiţie în
învăţământul pre-primar. Învăţământul pre-primar nu este obligatoriu, însă cu toate acestea copiii
merg la grădiniţă chiar şi de la vârsta de 2 ani. Învăţământul pre-primar se adresează tuturor
categoriilor de copii, francezi sau străini, cu vârste cuprinse între 2 şi 6 ani, cu excepţia că cei de 2
ani sunt admişi în limita locurilor disponibile. În anul şcolar 2007/2008, 2 551 050 copii, dintre
care 23,3 % copii cu vârste de 2 ani şi 100 % copii cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani au mers la
grădiniţă. Numărul de copii care au fost înscrişi în grădiniţe private, unde părinţii plătesc o parte
din taxa de şcolarizare, a fost de 319 032 copii. Grădiniţele conţin un program de studiu. Ca şi
regulă generală, copii sunt grupaţi în 3 secţiuni: grupa mică (cu vârste cuprinse între 2 şi 3 ani),
grupa mijlocie (4 ani) şi grupa mare (5 ani). Ultimul an de grădiniţă (grupa mare - grande section)
reprezintă un pas important în procesul educaţional, deoarece este anul în care copiii se pregătesc
pentru şcoala primară şi încep să înveţe să citească.
După grădiniţă, copiii merg la şcoala primară care durează 5 ani (de la 6-7 ani până la 10-
11 ani). Aici, în primul an numit curs pregătitor (cours préparatoire) ei învaţă să scrie şi îşi
dezvoltă abilităţile de citire. Ca şi în alte sisteme educaţionale asemănătoare celui francez, în
şcoala primară elevii au de obicei un singur învăţător care predă întregul curriculum.
Învăţământul secundar francez este împărţit în două şcoli: colegiul între vârsta de 11-15
ani (4 ani după terminarea şcolii primare) şi liceul între 15-18 ani (3 ani după terminarea
colegiului). Terminarea studiilor secundare se termină cu examenul de bacalaureat. Bacalaureatul
este diploma de sfărşit de liceu care ajută absolvenţii să intre la universităţi sau la cursuri
specializate. Examenul final de bacalaureat este foarte important pentru studenţii francezi. Este un
examen riguros, fără variante multiple de întrebări: aceasta include o fază scrisă şi una orală,
fiecare cu mai multe subiecte. Examenul durează de la două până la patru zile. Aproape 30% din
cei care îl susţin nu-l promovează. 15 de milioane de elevi şi studenţi, adică un sfert din populatie,
sunt în sistemul de învăţământ din care doar peste 2 milioane sunt în învăţământul superior.
Educaţia superioară în Franţa este caracterizată printr-un sistem dual: studiile se fac în
universităţi (incluzând institute politehnice de stat - " Instituts nationaux polytechniques ") la care
participă un număr mare de studenţi, în Grandes Écoles şi alte instituţii de educaţie superioară
profesionale cu reguli de admitere selective. Programele universităţilor sunt în general concentrate
asupra cercetării şi aplicaţiilor sale practice.

5
4. Diferenţe între sistemul de învăţământ francez şi cel românesc

În România, învăţământul obligatoriu durează 10 ani şi este împărţit în trei cicluri:


învăţământ primar (4 ani), prima etapă a nivelului secundar inferior general (4 ani) şi a doua
etapă a nivelului secundar inferior, care oferă cursuri generale, de specializare sau profesionale (2
ani).

Şcoala primară (nivelul primar) 6-10 ani


Gimnaziul (prima etapă a nivelului secundar inferior general) 10-14 ani
Liceul – ciclul inferior (a II-a fază a nivelului secundar inferior general sau 14-16 ani
de specializare) sau

Şcoala de Arte şi Meserii (nivelul secundar inferior de specializare - în 14-16 ani


lichidare începând cu anul şcolar 2009 – 2010)

În Franţa, învăţământul obligatoriu este cuprins tot între vârsta de 6 şi 10 ani, însă este
structurat diferit, după cum urmează:

Şcoala primară 6-11 ans


Gimnaziul 11-15 ans
Liceul de învăţământ general şi tehnologic sau liceu profesional 15-18 ans

În România, anul şcolar 2009/10 cuprinde 173 de zile (35 de săptămâni) de învăţământ,
împărţite în două semestre. Cursurile se desfăşoară cinci zile pe săptămână. Numărul de ore de
curs (cu o durată de 50 de minute) pe săptămână variază de la 18 la 20 în învăţământul primar, la
24 la 30 în gimnaziu şi până la 30 în Şcoala de Arte şi Meserii, respectiv până la 32 în ciclul
inferior de învăţământ secundar. Numărul minim de ore de predare în decursul unui an (calculat în
funcţie de numărul de ore de curs pe săptămână, numărul de săptămâni şi durata unei ore de curs)
este de 554 pentru învăţământul primar, 788 pentru gimnaziu (prima etapă a învăţământului
secundar inferior general), 962 pentru Şcoala de Arte şi Meserii şi 933 pentru ciclul inferior de
învăţământ secundar.
În Franţa, anul şcolar cuprinde 180 zile, începând din septembrie şi până în iunie. Şcolile
sunt deschise 6 zile pe săptămână, însă nu se ţin cursuri miercuri după – amiază şi sâmbăta pentru
clasele primare. Fiecare săptămână conţine 24 de ore de curs (fiecare cu o durată de 60 de minute),
la clasele primare de la 25,5 la 30 (cu o durată de 55 minute) în clasele secundare (mai mult cu 3
ore pentru materiile opţionale). Numărul anual de ore este de 864 în clasele primare şi în jur de
936 în ciclul inferior de învăţământ secundar.
6
Referitor la disfuncţionalităţile existente în cadrul sistemul de învatamânt din România, si
în Franţa, cu toate că e o ţară de veche tradiţie culturală şi educativă, există controverse privind
rolul şi eficienţa şcolii şi statutul socio-profesional al personalului didactic. Trebuie precizat însa
că statul francez alocă pentru învatamânt 7,1% din PIB (adică circa 620 miliarde de euro anual,
din care circa 2% pentru plata drepturilor baneşti cuvenite dascălilor), iar în clasamentul oficial al
salariului mediu pe profesii cadrele didactice („les enseignants”) se situeaza pe un foarte onorant
loc al doisprezecelea (din 76 de locuri), înaintea militarilor, politiştilor şi pompierilor. Însă aceasta
nu este o situaţie valabilă doar pentru ţări ca Franţa, aceeaşi ierarhie fiind valabila şi în România
pâna la instalarea regimului comunist de tip sovietic (un profesor putând primi un salariu
echivalent cu salariul unui ofiter cu grad superior). Nu se cunosc informaţii din surse oficiale cu
privire la raportul actual dintre retribuţia medie netă în învatamânt şi cea din alte sectoare bugetare
(magistratura, armata etc.), întrucât discrepanţa dintre categoriile de bugetari este mare.
Se încearcă o continuă schimbare şi îmbunătăţire a sistemul de învăţământ românesc pe
diversele domenii şi nivele, în conformitate cu schimbările de ordin economic, social, politic şi
cultural din societate. Cu toate acestea, distanta dintre statutul învatamântului francez şi a celui
românesc este considerabilă. În loc sa îsi recâstige locul de cinste în societate, dupa 1989 şcoala
românească s-a confruntat cu o perioadă de tranziţie anevoioasă, care i-a subminat şi mai mult
statutul instituţional si i-a scazut în mod alarmant prestigiul în plan social. Dar, în mod paradoxal,
toate programele guvernamentale au considerat că învatamântul este o „prioritate nationala” (aşa
cum prevede Constituţia), fără a fi înregistrate însă schimbări fundamentale. Astfel, spre deosebire
de sistemul de învăţământ francez, în România, în special în mediul rural, există şcoli unde anul
scolar începe fără ca acestea să deţină autorizaţie sanitară, iar altele sunt lipsite de minimele dotări
şi utilităţi. D e asemenea, lipsa de cadre didactice din mediul rural face ca pe aceste posturi să fie
admişi suplinitori necalificaţi, aspect care determină scăderea calităţii învăţământului.

5. Concluzii

Învatamântul contemporan reprezintă, pentru toate statele europene, un segment foarte


sensibil şi extrem de semnificativ în raport cu sistemul social-politic pe ansamblu si cu întreaga
societate. Faptul că Uniunea Europeană consideră acest domeniu drept o prioritate naţionala
demonstrează faptul că acest aspect constituie o necesitate obiectivă. Societatea actuală nu poate să
funcţioneze în bune conditii fără un sistem de educaţie bine pus la punct. Ideea Strategiei naţionale
pentru educaţie, care presupune un program coerent şi riguros pe termen mediu şi lung, asumat de

7
toţi factorii implicaţi, nu este nouă în context european, doar în ţara noastră ea a început sa prinda
contur abia în ultima perioadă, la iniţiativa instituţiei prezidenţiale.
Un sistem educaţional competitiv este acela capabil să dezvolte resursa umană prin
contribuţia sa la promovarea abilităţilor, a creativităţii, a inteligenţei, a discernământului, a
iniţiativei, a originalităţii.
Sistemele de evaluare europene ne aruncă însă la periferia performanţelor educaţionale şi
inovative. Înregistrăm o singură exceptie: ponderea populatiei între 25 şi 64 ani având cel puţin
studii secundare şi superioare este mai mare decât în multe alte ţări europene. Totuşi, doar 10%
dintre romanii de peste 25 de ani au studii superioare încheiate, reprezentând jumătate din nivelul
mediu al celor 25 de tari europene (22%) şi aproximativ o treime din cel al SUA (28%).
În sistemul de educaţie românesc există probleme grave legate de: subfinanţare, slaba
calitate a actului educaţional, absenţa unei descentralizări reale a sistemului de educaţie, cumulul
iraţional de ore al multor cadre universitare, stabilirea priorităţilor naţionale de alocare a fondurilor
în funcţie de competenţe şi de nevoile pieţei, garantarea egalităţii de şanse pentru cei din mediul
rural.

Bibliografie:

Nedelcu Ienei, Dreptul la învăţătură, drept fundamental al omului, Editura Institutul


român pentru drepturile omului, Bucureşti, 2007
Legea nr. 272 din 21/06/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului
Revista „Tribuna învăţământului”, Prof. Daniel Dragomirescu, Prof. Constantin Rupa
www.eurydice.org