LICEUL TEHNOLOGIC ȚICLENI

SPECIALIZARE:TEHNICIAN DE ECHIPAMENTE
PERIFERICE DE BIROTICĂ ȘI SECRETARIAT

Rețele LAN

Profesor coordonator, Întocmit de,

CIULAVU GEORGE STOIAN MARIA-SORINA

ȚICLENI
2020
 Cuprins
CAPITOLUL I. ELEMENTE INTRODUCTIVE ........................................... 1
1.1 Introducere în studiul reţelelor locale ......................................................... 1
1.2 Principiile de funcţionare ale reţelelor locale ............................................. 2
1.3 Avantajele reţelelor locale .......................................................................... 2
1.4 Caracteristicile reţelelor locale ................................................................... 3
1.5 Mediul de transmisie ................................................................................... 3
1.6 Topologii LAN............................................................................................ 4
CAPITOLUL II. STANDARDIZAREA LAN ................................................. 7
2.1 Standardul IEEE 802.3 ............................................................................... 7
2.2 Standardul IEEE 802.4 ............................................................................... 8
2.3 Standardul IEEE 802.5 ............................................................................... 9
2.4 Comparaţie între 802.3, 802.4, 802.5 ....................................................... 10
2.5 LAN – uri de mare viteză.......................................................................... 11
2.5.1 FDDI .................................................................................................. 11
2.5.2 Ethernet rapid ..................................................................................... 13
2.5.3 HIPPI- Interfaţa paralelă de mare viteză ........................................... 14
2.5.4 Canalul de fibră optică ....................................................................... 16
CAPITOLUL III. INTERCONECTAREA REŢELELOR LOCALE ........ 18
CAPITOLUL IV. PROIECTAREA CABLĂRII STRUCTURATE ........... 20
4.1 Medii de transmisie ................................................................................... 20
4.2 Principiile cablării structurate ................................................................... 26
CAPITOLUL V. SIMULAREA STANDARDELOR ÎN COMNET III .... 31
5.1 Simulatorul ComNET III .......................................................................... 31
5.2 Simularea standardului IEEE 802.3 .......................................................... 32
5.3 Simularea standardului IEEE 802.4 .......................................................... 33
5.4 Simularea standardului IEEE 802.5 .......................................................... 34
CONCLUZII...................................................................................................... 35
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 36
CAPITOLUL I. Elemente introductive

Acest proiect are rolul de a vă familiariza cu elementele fundamentale caracteristice

reţelelor locale, prezentând aspecte legate de istoria reţelelor locale, elemente definitorii
caracteristice pentru diferite arhitecturi, aspecte referitoare la interconectarea şi funcţionarea
reţelelor locale şi tendinţe în evoluţia şi dezvoltarea reţelelor locale de comunicaţii.

1.1 Introducere în studiul reţelelor locale

Reţelele locale de comunicaţii sunt utilizate pentru interconectarea unei varietăţi de

echipamente (servere, calculatoare personale, imprimante, staţii de lucru, dispozitive de stocare
şi prelucrare a datelor) care transmit date pe o arie restrânsă, de regulă delimitată de
funcţionalitatea acestora. Reţelele locale de comunicaţii sunt utilizate de regulă pentru a realiza
interconectarea nodurilor de comunicaţii localizate în cadrul unei singure clădiri sau într-un grup
de clădiri care se întind pe o arie mică. Aria pe care se poate constitui o reţea de comunicaţii
locală se întinde la câţiva zeci de metri la câţiva kilometri. De exemplu se poate utiliza o reţea
locală pentru conectare unor echipamente de procesare a informaţiei distribuite în cadrul unor
birouri aflate în cadrul unei sigure clădiri sau a unui campus universitar sau pentru
interconectarea unor echipamente de procesare a datelor distribuite în jurul unei companii sau a
unei instituţii publice. Deoarece toate echipamentele se află de regulă în aceeaşi locaţie sau într-o
arie restrânsă, de regulă administrarea unei reţele locale este realizată de către organizaţia căreia
îi aparţine reţeaua dezvoltată. Din acest motiv de cele mai multe ori o reţea locală poate fi privită
şi ca o reţea privată. Modul în care este dispusă o reţea locală va permite asigurarea unei viteze
de transfer mai mare în comparaţie cu o reţea publică.
În practică se folosesc două tipuri fundamentale de reţele locale implementate individual
sau combinat: reţele locale cablate şi reţele locale fără fir.
Reţelele locale au apărut ca rezultat al creşterii foarte mare a echipamentelor de procesare
şi transmitere a datelor, manifestându-se nevoia separării unor segmente de reţea specifice
anumitor grupuri de lucru, având în vedere faptul că cea mai mare parte a traficului din reţea este
realizat între noduri din aceeaşi zonă.

1
 1.2 Principiile de funcţionare ale reţelelor locale

Datorită faptului că majoritatea informaţiei schimbată într-o reţea locală are ca sursă şi
destinaţie noduri aflate în cadrul aceleaşi clădiri, unul din principiile de bază ale funcţionării
reţelelor locale este de a permite conectarea nodurilor de comunicaţie la resursele ce pot fi
partajate. Acest principiu permite utilizarea eficienţă a resurselor care pot fi accesate de către
toate nodurile ce fac parte din reţeaua locală.
Un alt principiu de funcţionare a reţelelor locale presupune asigurarea unor reguli clare
de utilizare a resurselor partajate, controlându-se în acest fel foarte uşor modul în care fiecare
nod al reţelei va realiza un transfer de informaţie.
Reţelele locale au permis prin partajarea mediului de transmisie şi folosirea unor
echipamente adecvate de interconectare să se obţină o creştere a vitezelor de transmisie a datelor
vehiculate în cadrul reţelei de comunicaţii locale.
Reţelele locale pot fi folosite atât pentru aplicaţii de tip client server, dar şi pentru
aplicaţii în care nodurile din reţea au prioritate egală pentru accesul mediului şi transferul
informaţiei.

1.3 Avantajele reţelelor locale

Reţelele locale vor permite accesul mai rapid al tuturor nodurilor reţelei la mediul de
transmisie şi implicit la informaţia care poate fi accesată de către toate nodurile componente ale
reţelei.
În cadrul unei reţele locale se va putea realiza o utilizare eficientă a aplicaţiilor dezvoltate
putându-se realiza o proiectare comună şi în timp real prin accesul tuturor utilizatorilor la
aplicaţiile comune.
Partajarea resurselor va determina utilizarea mult mai eficientă a resurselor fizice şi
logice permiţând reducerea costurilor necesare pentru întreţinerea şi gestionarea informaţiei
vehiculate în cadrul unei organizaţii.
Reţelele locale vor permite în acelaşi timp o funcţionare mai rapidă şi mai robustă a
întregului sistem de comunicaţii dezvoltat în cadrul organizaţiei.

2
 1.4 Caracteristicile reţelelor locale

O reţea locală este formată în general din noduri, plăci de interfaţă şi echipamente de
interconectare şi soft specializat.
De regulă clasificarea reţelelor locale se face ţinându-se cont de următoarele caracteristici
fundamentale:
 tipul mediului de transmisie peste care reţeaua poate opera;
 tehnica de transmisie utilizată pentru transferul datelor în reţea;
 metoda de acces a reţelei care va specifica modul în care se poate face accesul la reţea dar
şi momentul în care se poate realiza acest lucru;
 topologia care va specifica modul în care are loc dispunerea şi conectarea nodurilor în
cadrul reţelei, atât din punct de vedere fizic dar şi logic.

1.5 Mediul de transmisie

Primul şi cel mai important parametru care trebuie luat în considerare la alegerea
mediului de transmisie pentru reţele metropolitane sau de arie largă este reprezentat de banda
disponibilă pentru realizarea transferului de informaţie. Trebuie evaluate atât resursele necesare
pentru clienţi, dar mai ales cele necesare pentru servere, acestea din urmă necesitând resurse mult
mai mari. De asemenea trebuie evaluat şi traficul care are loc în interiorul grupurilor de lucru şi
traficul pe segmentul principal de comunicaţie, între grupurile de lucru. De regulă grupurile de
lucru presupun concentrarea utilizatorilor care au acelaşi domeniu de interes ce va presupune
accesarea şi partajarea aceluiaşi tip de informaţie. Dar în acelaşi timp vor exista transferuri de
informaţiei atât între grupuri de lucru distincte, cât şi între grupurile de lucru şi reţeaua de
comunicaţii exterioară necesitând asigurarea unor resurse suplimentare pentru backbone. Acest
segment trebuie proiectat astfel încât să permită o creştere a fluxului de informaţie fără
modificări esenţiale. În acelaşi timp grupurile de lucru trebuie să permită modificarea structurii
datorate adăugării, mutării sau oricăror altor schimbări care pot să apară.
Cel de-al doilea aspect care trebuie considerat la alegerea mediului de transmisie pentru
reţelele locale este legat de costul şi uşurinţa conexiunii în special în momentul instalării

3
echipamentelor, dar şi la modificările care pot să survină în cadrul reţelei locale create, având în
vedere că membrii unui departament spre exemplu pot fi mutaţi destul de des. Pentru o reţea
dinamică se poate opta spre exemplu pentru o soluţie de tip mediu de transmisie radio chiar dacă
viteza de transfer este mai mică faţă de o fibră optică, dar această soluţie nu va asigura şi
protecţia informaţiei în reţeaua realizată. De aceea, alegerea mediului de transmisie adecvat
depinde foarte mult de tipul aplicaţiilor pentru care este proiectată o reţea locală.
Strâns legat de aspectele prezentat mai sus, este şi ce de-al treilea criteriu de alegere a
mediului de transmisie care se referă la sensibilitatea nodurilor reţelei locale la interferenţă şi la
perturbaţiile accidentale care pot afecta reţeaua. Dacă o reţea locală utilizează ca mediu de
transmisie un cablu neecranat, atunci ea va fi mult mai vulnerabilă la interferenţe şi la
perturbaţiile generate de alte echipamente electrice şi electronice decât o reţea realizată cu un
cablu coaxial sau o fibră optică.
Şi poate că cel mai important aspect la alegerea mediului de transmisie folosit la
realizarea reţelelor locale ce deservesc anumite domenii de activitate este legat de gradul de
securitate asigurat. Mediile ghidate spre exemplu pot oferi un grad de protecţie mai ridicat dar
uneori nu pot asigura soluţii complete din acest punct de vedere, motiv pentru care este necesar
să se apeleze şi la mecanisme specifice care în combinaţie cu mediul de transmisie ales să
asigure gradul de siguranţă necesar. Pentru aceasta se folosesc mecanisme de criptare şi soluţii
de tip firewall adecvat pentru fiecare situaţie în parte.

1.6 Topologii LAN

Prin topologia unei reţele se inţelege modul de dispunere geometrică a nodurilor în reţea.
Folosirea unei anumite topologii va determina în mod direct performaţa reţelei de comunicaţii
prin viteza de transfer a informaţiei, costul de interconectare, fiabilitatea reţelei şi protecţia
informaţiei vehiculate în reţea. Topologiile de bază utilizate pentru reţelele de comunicaţii sunt
magistrală (bus), inel (ring), arbore (ierarhică), grătar(mesh), aşa cum sunt descrise în figura
următoare.

4
 Figura 1.1.– Topologii LAN

Topologia magistrală este cea mai folosită atunci când se realizează reţele locale de mici
dimensiuni, pentru cazul în care performanţele nu trebuie să fie deosebite. Acest model topologic
folosit cu precădere în variantele iniţiale ale reţelelor locale se mai numeşte şi magistrală liniară
deoarece preuspunea existenţa unui singur cablu la care se conectează toate noduuile din reţea.
Avantajul acestei topologii este reprezentat atât de un cost mai scazut (se foloseşte mai puţin
cablu), dar şi din punct de vedere al fiabilităţii la defectări. Dezavantajul folosirii unei astfel de
soluţii pentru realizarea conectării este reprezentat de dificultatea accesului la mediu într-o reţea
aglomerată. La un moment dat, un singur nod poate transmite mesaje. Din această cauză,
performanţa reţelei depinde de numărul de echipamentelor capabile să transmită ataşate la
magistrală.
Topologia inel presupune dispunerea fizică sau logică a nodurilor în forma de buclă. În
cazul acestei topologii nu vor exista capete libere. Semnalul va parcurge de regulă bucla într-o
singură direcţie (există şi situaţi cu două sensuri de transmisie - FDDI), trecând pe la fiecare nod

5
ce face parte din inel. Spre deosebire de topologia magistrală, care este pasivă, aici fiecare nod
actionează ca un repetor, amplificând semnalul şi transmiţându-l la nodul următor. Deoarece
semnalul traversează fiecare nod component al buclei, defectarea unuia dintre noduri va afecta
întreaga reţea. În cazul unei astfel de topologii se pot folosi metode de acces pe bază de jeton,
eliminându-se posibilitatea apariţiei coliziunilor şi în plus se poate preciza cu precizie care este
timpul necesar pentru ca informaţia să ajungă la destinaţie dacă nu au avut loc defectări.
Topologia stea presupune utilizarea unui nod central şi a celoralate noduri dispuse în
jurul acestuia fiind conectate prin legături punct la punct cu nodul central. Legătura între oricare
două noduri terminale se va face prin intermediul nodului central, motiv pentru care este necesar
ca rezistenţa acestuia la defectări să fie ridicată. Dacă va avea loc defectarea nodului central,
atunci întreaga reţea va fi afectată. Defectarea unuia dintre nodurile terminale sau a legăturii între
acesta şi nodul central ar duce doar la scoaterea din funcţiune a nodului în cauză, asigurândând
astfel o funcţionare normală a celorlalte noduri din reţea şi o fiabilitate globală ridicată a reţelei.
Topologia de tip arbore combină caracteristicile topologiilor bus şi de tip stea, fiind una
dintre cele mai întâlnite topologii utilizate în practică. Nodurile sunt grupate în mai multe
topologii stea care la rândul lor sunt legate la un mediu de tranmsie central. Acestea pot fi
considerate topologiile cu cea mai bună scalabilitate. Dispunerea fizică sau logică a reţelei de
comunicaţii de tip arbore permite administrarea mai eficientă a resurselor fizice şi logice
disponibile în cadrul reţelei.
Topologia de tip grătar presupune realizarea unei reţele în care redundanţa legăturilor
între nodurile componente să asigure o funcţionare completă a reţelei chiar şi în cazul defectării
unora dintre componente. Defectare unui nod al reţelei nu determină blocarea întregii reţele, ci
doar a posibilelor trasee ce ar include şi nodul respectiv. Preţul unui asemenea avantaj este
reprezentat de costul mare necesar pentru asigurarea numeroaselor legături punct la punct între
majoritatea nodurilor reţelei.
În prezent, majoritatea topologiilor sunt combinaţii de magistrală, stea şi inel.

6
CAPITOLUL II. Standardizarea LAN

În perioada de dezvoltare şi standardizare a reţelelor locale au fost propuse mai multe

soluţii pentru accesul la mediu în cadrul reţelelor locale fixe şi mai apoi mobile, multe organizaţii
fiind nevoite să aleagă soluţia optimă pentru aplicaţiile specifice. Cele mai cunoscute soluţii
pentru reţelele locale fixe au fost adoptate sub forma standardelor IEEE802.3-5 care folosesc
aproximativ aceeaşi tehnologie şi au performanţe relativ similare în forma propusă iniţial.
Dintre acestea standardul IEE 802.3 (Ethernet) a câştigat competiţia fiind cel mai larg
răspândit în prezent, cu o bază instalată imensă şi cu o experienţă în funcţionare datorită largii
utilizări. Protocolul este mai simplu decât celelalte concurente permiţând instalarea unor noduri
din mers şi asigurând o întârziere scăzută pentru o reţea dimensionată corect. În continuare vor fi
prezentate cele trei standarde punctând aspectele esenţiale caracteristice funcţionării şi evaluării
acestora.

2.1 Standardul IEEE 802.3

Dintre tehnologiile de reţea existente azi, Ethernet este cea mai populară, fiind folosită în
majoritatea reţelelor locale. Ethernet permite interconectarea unor computere diverse şi a unor
elemente de tehnologie de reţea de la producători diferiţi, interoperabile, ceea ce i-a permis
obţinerea unui succes extraordinar. Tehnologia Ethernet a fost apoi adoptată de comitetul de
standarde LAN al Institute of Electrical and Electronics Engineers (IEEE 802). Primul standard
IEEE a fost prima dată publicat în 1985, cu numele de IEEE 802.3. Standardul IEEE a fost apoi
adoptat de organizaţia ISO, care l-a transformat într-un standard mondial de conectare în reţea,
tehnologie ce este cunoscută sub numele simplu de Ethernet. Standardul este permanent
actualizat pentru a reflecta inovaţiile tehnologice.
Un sistem Ethernet presupune utilizarea mediului fizic folosind un set de reguli pentru
controlul accesului la mediu, incluse în interfaţa Ethernet şi care permite accesarea multiplă şi
echitabilă a mediului.

7
 2.2 Standardul IEEE 802.4

Chiar dacă popularitatea protocolului de acces Ethernet a dus la utilizarea acestuia pe

scară largă, soluţii proprii de acces la mediu au fost dezvoltate pentru a satisface nevoile
utilizatorilor importanţi. În timpul dezvoltării standardului 802, o nouă soluţie de acces la mediul
de transmisie a fost propusă de General Motors şi de alte companii interesate de automatizarea
proceselor industriale urmărind obţinerea unui protocol adecvat pentru astfel de aplicaţii. Pentru
aceasta a fost propusă o soluţie care să ţină cont de nivelul de prioritate a cadrelor şi să elimine
cazul cel mai defavorabil al protocolului 802.3, când datorită coliziunilor, s-ar aştepta prea mult
pentru a putea transmite.

Figura 2.1. – Structura unui TOKEN-BUS

Standardul IEEE 802.4 propus pentru rezolvarea cererilor specificate mai sus presupune
folosirea unui jeton pe magistrală (token-bus). O reţea de acest tip presupune utilizarea unui
cablu liniar sau ramificat la care sunt conectate staţiile care din punct de vedere logic vor forma
un inel ce nu este dependent de poziţia fizică în cadrul reţelei. Prin folosirea la nivel logic a unui
inel elimină dezavantajele unei conexiuni fizice de acest tip care în urma întreruperii unei
legături ar duce la întreruperea întregului inel. Fiecare staţie va cunoaşte vecinii din cadrul
inelului logic, astfel încât la iniţializarea inelului staţia cu numărul cel mai mare va transmite
vecinului dreptul de a transmite prin intermediul unui cadru special de control (jeton). Jetonul va

8
străbate circular inelul logic şi va permite numai deţinătorului să poată transmite cadre (chiar şi
de dimensiune foarte mică), eliminându-se în acest mod posibilitatea apariţiei coliziunilor.

2.3 Standardul IEEE 802.5

Reţelele de tip inel există de mulţi ani şi au fost îndelung utilizate atât pentru reţele locale
cât şi pentru cele de mare întindere. Printre multele lor caracteristici atractive se află şi faptul că
un inel nu este de fapt un mediu real de difuzare, ci o colecţie de legături punct-la-punct
individuale care întâmplător formează un cerc. Legăturile punct-la-punct implică o tehnologie
bine pusă la punct şi testată în practică şi pot funcţiona pe cabluri din perechi torsadate, cabluri
coaxiale sau fibre optice. Ingineria inelului este de asemenea aproape în întregime digitală, în
timp ce 802.3, de exemplu, are o componentă analogică substanţială pentru detecţia coliziunii.
Un inel este şi echitabil şi are o limită superioară cunoscută pentru accesul la canal. Din aceste
motive, IBM a ales inelul ca LAN al său, iar IEEE a aprobat standardul token-ring sub
denumirea de 802.5.
O parte importantă în proiectarea şi analiza oricărei reţele de tip inel este „lungimea
fizică” a unui bit. Dacă rata datelor în inel este de R Mbps, un bit este emis la fiecare l/R µsec. În
cazul unei viteze tipice de propagare a semnalului de aproximativ 200 m/µsec, fiecare bit ocupă
200/R metri pe inel. Aceasta înseamnă, de exemplu, că un inel de 1 Mbps, a cărui circumferinţă
este de 1000 m, poate conţine doar 5 biţi simultan.

Figura 2.2.– (a) O reţea de tip inel; (b) Modul de recepţie; (c) Modul de transmisie

9
 2.4 Comparaţie între 802.3, 802.4, 802.5

Datorită existenţei a trei tipuri de LAN-uri diferite şi incompatibile, fiecare cu proprietăţi

diferite, multe organizaţii sunt confruntate cu întrebarea: pe care ar trebui să-l instalăm? În
această secţiune vom arunca o privire asupra tuturor celor trei standarde LAN 802, evidenţiind
punctele lor tari şi slabe, asemănările şi deosebirile.
Pentru început, merită să notăm că cele trei standarde LAN folosesc aproximativ aceeaşi
tehnologie şi au performanţe relativ similare. În timp ce cercetătorii şi inginerii din domeniul
calculatoarelor pot discuta ore întregi despre meritele cablului coaxial în comparaţie cu cele ale
perechii torsadate, cei din departamentele de marketing, personal şi contabilitate probabil că nu
sunt prea interesaţi în realitate de una sau alta dintre opţiuni.
Să începem cu avantajele lui 802.3. Este de departe tipul cel mai larg folosit în prezent,
cu o bază instalată imensă şi experienţă în funcţionare considerabilă. Protocolul este simplu.
Staţiile pot fi instalate din mers, fără a opri reţeaua. Este utilizat un cablu pasiv şi nu sunt
necesare modem-uri. Mai mult, întârzierea la încărcare scăzută este practic nulă (staţiile nu
trebuie să aştepte pentru un jeton; ele pur şi simplu transmit imediat).
Pe de altă parte, 802.3 are o componentă analogică substanţială. Fiecare staţie trebuie să
fie capabilă să detecteze semnalul celei mai slabe staţii, chiar şi atunci când ea însăşi transmite,
iar toate circuitele de detectare a coliziunilor din transiver sunt analogice. Datorită posibilităţii de
a avea cadre eliminate prin coliziune, cadrul corect minim este de 64 de octeţi, ceea ce reprezintă
o încărcare suplimentară substanţială atunci când datele constau doar dintr-un singur caracter de
la un terminal.
Mai mult, 802.3 este nedeterminist, ceea ce adesea este inadecvat pentru lucru în timp
real deşi o oarecare funcţionare în timp real este posibilă simulând prin software un token-ring.
De asemenea, el nu are priorităţi. Lungimea cablului este limitată la 2.5 km (la 10 Mbps),
întrucât lungimea dus-întors a cablului determină mărimea cuantei, deci şi performanţa. Pe
măsură ce viteza creşte, eficienţa scade deoarece timpul de transmisie a cadrului scade, dar
intervalul de conflict nu (mărimea cuantei este 2x, indiferent care este rata datelor). Ca o
alternativă, cablul ar trebui scurtat. De asemenea, la încărcare mare, prezenţa coliziunilor devine
o problemă majoră şi poate afecta serios productivitatea.

10
 Acum să considerăm standardul 802.4, token-bus. El utilizează echipament de televiziune
prin cablu de înaltă fiabilitate, care este disponibil în stoc la numeroşi furnizori. Este mai
determinist decât 802.3, deşi pierderi repetate ale jetonului la momente critice pot introduce mai
multă nesiguranţă decât vor suporterii săi să admită. Poate lucra cu cadre scurte de lungime
minimă.
De asemenea, token-bus suportă priorităţi şi poate fi configurat să furnizeze o fracţiune
garantată a lăţimii de bandă pentru trafic de înaltă prioritate, cum ar fi vocea digitizată. De
asemenea, are o excelentă productivitate şi eficienţă la încărcare mare, devenind efectiv TDM. În
fine, cablul de bandă largă poate suporta mai multe canale, nu numai pentru date, dar şi pentru
voce şi televiziune.
2.5 LAN – uri de mare viteză

Toate LAN-urile pe care le-am studiat sunt bazate pe un singur fir de cupru. Pentru viteze mici şi
distanţe scurte funcţionează bine, dar pentru viteze şi distanţe mari LAN-urile trebuie bazate pe fibră optică
sau pe reţele paralele de fire de cupru. Fibra optică are bandă largă, este subţire şi uşoară, nu este afectată de
interferenţe electromagnetice provenind de la maşini grele (important atunci când cablarea trece prin tunelul
de la lift), variaţiile de tensiune, fulgere şi prezintă o excelentă securitate, întrucât este aproape imposibil să
nu se detecteze o interceptare.
În consecinţă, LAN-urile rapide folosesc deseori fibră optică. În următoarele secţiuni vom analiza
atât unele reţele locale care folosesc fibră optică, cât şi un LAN de foarte mare viteză care foloseşte
demodata sârmă de cupru (dar foarte multă).

2.5.1 FDDI

FDDI (Fiber Distributed Data Interface - interfaţa de date distribuite pe fibră optică) este un LAN
token ring cu fibră optică, de mare performanţă, funcţionând la 100 Mbps pe distanţe de până la 200 km cu
cel mult 1000 staţii conectate. Poate fi folosit în acelaşi mod ca oricare dintre LAN-urile 802, dar pentru că
are bandă de transfer mult mai mare, o altă utilizare obişnuită este cea de coloană vertebrală pentru
conectarea LAN-urilor de cupru, aşa cum se arată în Figura 2.3. FDDI-II este succesorul lui FDDI,
modificat să trateze sincron date PCM prin comutare de circuite pentru voce sau trafic ISDN, în plus faţă de

11
datele obişnuite. Ne vom referi la FDDI şi FDDI-II simplu FDDI. Această secţiune se ocupă atât de nivelul
fizic cât şi de nivelul MAC al FDDI.
FDDI foloseşte fibre multimod, deoarece costurile adiţionale ale fibrelor monomod nu sunt necesare pentru
reţele funcţionând la numai 100 Mbps. De asemenea foloseşte LED-uri mai degrabă decât lasere, nu numai
datorită costului lor mai mic, dar şi pentru că FDDI poate fi utilizat uneori pentru a se conecta direct la
staţiile de lucru ale utilizatorilor. Există pericolul ca utilizatorii curioşi să scoată ocazional conectorul de fibră
optică şi să se uite direct în el pentru a vedea cum trec biţii la 100 Mbps. Cu un laser curiosul utilizator ar
putea sfârşi cu o gaură în retină. LED-urile sunt prea slabe pentru a răni ochiul dar suficient de puternice
pentru a transporta cu acurateţe date la 100 Mbps. Proiectarea FDDI specifică nu mai mult de o eroare în 2,5
* l010 biţi. Multe implementări se comportă mult mai bine;

Figura 2.3. - Un inel FDDI reprezentând coloana vertebrală pentru conectarea LAN-urilor si calculatoarelor.

Cablarea FDDI constă din două inele de fibră, unul transmiţând în sensul acelor de ceasornic si
celălalt în sens invers, după cum este ilustrat în Figura 2.4. (a). Dacă unul se defectează, în locul lui poate fi
folosit celălalt. Dacă amândouă se întrerup în acelaşi punct, de exemplu din cauza unui foc sau a altui
accident în conducta cablului, cele două inele pot fi conectate într-un singur inel aproximativ de două ori
mai lung, după cum este arătat în Figura 2.4. (b). În eventualitatea unor probleme la staţie, fiecare staţie

12
conţine relee care pot fi folosite pentru conectarea celor două inele sau şuntarea staţiei. De asemenea pot fi
folosite panouri de cablare, ca la 802.5.

Fig. 2.4. - (a) FDDI constă din două inele rotindu-se în sensuri opuse, (b) în eventualitatea
întreruperii ambelor inele într-un punct, ele pot fi legate pentru a forma un singur inel mai lung

2.5.2 Ethernet rapid

Se presupunea că FDDI va fi următoarea generaţie de LAN, dar nu a pătruns mai departe de piaţa
coloanelor vertebrale (unde continuă să fie utilizat). Administrarea staţiilor era prea complicată, ceea ce a
dus la cip-uri complexe şi preţuri mari. Costul substanţial al tip-urilor FDDI i-a făcut pe producătorii de staţii
de lucru să nu o dorească să devină reţeaua standard, astfel încât nu s-a trecut la producţia de masă şi FDDI
nu a pătruns puternic pe piaţă. Lecţia care trebuia învăţată de aici era KISS (Keep It Simple, Stupid), adică
PLSP (păstrează lucrurile simple, prostule).
În orice caz, eşecul lui FDDI în a se impune a lăsat loc unei varietăţi de LAN-uri la viteze mai mari
de 10 Mbps. Multe instalări necesitau mai multă bandă şi de aceea aveau numeroase LAN-uri de 10 Mbps
conectate printr-un labirint de repetoare, punţi, rutere şi porţi, deşi administratorii de reţea aveau câteodată
impresia că erau ţinute la un loc prin gumă de mestecat.
Cele trei motive principale pentru care comitetul 802.3 a decis să mărească puterea LAN-ului
802.3 au fost următoarele:
1. Nevoia de a fi compatibil cu miile de LAN-uri existente din versiunea precedentă.
2. Teama că un nou protocol ar avea probleme neprevăzute.
3. Dorinţa de a rezolva problema înainte ca tehnologia să se schimbe.
13
 Ideea de bază din spatele Ethernet-ului rapid era simplă: păstrează toate vechile formate de
pachete, interfeţe şi reguli procedurale, în schimb se reduce durata debit de la 100 nsec la 10 nsec. Tehnic,
ar fi fost posibil să se copieze 10Base-5 sau 10Base-2 şi să se detecteze coliziunile la timp numai prin
reducerea lungimii maxime a cablului de zece ori. Totuşi, avantajele cablării 10Base-T au fost atât de
copleşitoare, încât Ethernet-ul rapid se bazează în întregime pe acest mod de cablare. Astfel toate sistemele
Ethernet rapide folosesc concentratoare; nu sunt permise cablurile multipunct cu conectori vampir sau
BNC

2.5.3 HIPPI- Interfaţa paralelă de mare viteză

În timpul războiului rece, Laboratorul Naţional Los Alamos, centrul guvernamental al SUA de
proiectare a armelor nucleare, a achiziţionat câte un supercalculator din fiecare tip aflat pe piaţă. Los Alamos
a achiziţionat de asemenea periferice deosebite, cum ar fi dispozitive de stocare de mare capacitate şi staţii
grafice speciale pentru vizualizare ştiinţifică.
La momentul respectiv, fiecare producător avea o interfaţă diferită pentru conectarea perifericelor la
supercalculatorul său, astfel încât nu a fost posibil să se partajeze perifericele sau să se interconecteze două
supercalculatoare.
În 1987, cercetătorii de la Los Alamos au început lucrul la o interfaţă standard între
supercalculatoare, cu intenţia de a o standardiza şi de a convinge apoi toţi producătorii să o folosească.
(Datorită bugetului său pentru calculatoare, când Los Alamos vorbea, producătorii ascultau.) Interfaţa îşi
propunea să fie implementată rapid şi eficient de oricine. Principiul de bază era KISS (Keep It Simple,
Stupid). Interfaţa nu urma să aibă opţiuni nici să necesite proiectarea unor noi cip-uri, dar să aibă
performanţele unui furtun de pompieri.
Specificaţiile iniţiale cereau o rată de transfer de 800 Mbps, întrucât pentru urmărirea filmelor cu
bombe explodând era nevoie de cadre de 1024x1024 pixeli cu 24 de biţi pe pixel şi 30 de cadre pe secundă,
pentru o rată de transfer agregată de 750 Mbps. Mai târziu s-a strecurat o opţiune: o a doua rată de transfer
de 1600 Mbps. Când această propunere, denumită HIPPI (High Performance Paralled Interface -
interfaţa paralelă de mare viteză) a fost oferită la ANSI pentru standardizare, cei care au propus-o au fost
priviţi ca o bandă de nebuni, deoarece LAN-urile din anii '80 însemnau Ethernet-uri de 10 Mbps.
HIPPI a fost proiectat iniţial pentru a fi mai degrabă un canal de transfer de date decât un LAN.
Canalele de transfer operează punct-la-punct, de la un master (un calculator) la un slave (un periferic), cu
cabluri dedicate şi fără comutare. Nu apar conflicte şi funcţionarea este în întregime previzibilă. Mai târziu,
14
nevoia de a comuta un echipament periferic de la un supercalculator la altul a devenit presantă şi astfel la
proiectul HIPPI a fost adăugat un comutator matricial, după cum este ilustrat în Figura 2.5.
Pentru a obţine asemenea performanţe ridicate folosind numai cipuri standard existente, interfaţa de
bază a fost făcută de 50 de biţi; 32 de biţi de date şi 18 biţi de control, astfel încât cablul HIPPI conţine 50 de
fire torsadate. La fiecare 40 nsec prin interfaţă este transferat, în paralel, un cuvânt. Pentru a obţine 1600
Mbps, sunt folosite două cabluri şi se transferă două cuvinte pe ciclu. Toate transferurile sunt simplex.

Figura 2.5.. HIPPI folosind un comutator matricial.

Pentru a obţine comunicaţie în ambele sensuri, este nevoie de două (sau patru) cabluri. La aceste
viteze, lungimea maximă a cablului este de 25 de metri. După ce a depăşit şocul iniţial, comitetul ANSI
X3T9.3 a produs un standard HIPPI bazat pe propunerea de la Los Alamos. Standardul acoperă nivelul
fizic şi nivelul legătură de date. Tot ce este deasupra depinde de utilizatori. Protocolul de bază este
următorul: pentru a comunica, o gazdă îi cere mai întâi comutatorului matricial să stabilească o legătură;
după aceea trimite (de obicei) un singur mesaj şi eliberează legătura.
Mesajele sunt structurate într-un cuvânt de control, un antet de cel mult 1016 biţi şi o parte de date
de până la 232 - 2 octeţi. Din motive legate de controlul fluxului, mesajele sunt împărţite în cadre de câte
256 de cuvinte. Atunci când receptorul este capabil să accepte un cadru, atenţionează emiţătorul, care apoi

15
trimite un cadru. De asemenea receptorii pot să ceară cadre multiple. Controlul erorilor constă dintr-un bit
paritate orizontală pe cuvânt şi un cuvânt de paritate verticală la sfârşitul fiecărui cadru. Sumele de control
tradiţionale sunt privite ca inutile şi prea lente.
HIPPI a fost implementat rapid de mulţi producători şi a fost standardul de interconectare a
supercalculatoarelor timp de ani de zile.

2.5.4 Canalul de fibră optică

Atunci când a fost proiectat HIPPI, fibra optică era prea costisitoare şi nu era considerată suficient
de sigură, astfel că cel mai rapid LAN era construit din fire de telefon de calitate scăzută. Cu trecerea
timpului, fibra a devenit mai ieftină şi mai sigură, fiind naturală încercarea de a reface HIPPI folosind o
singură fibră în loc de 50 sau 100 de fire torsadate. Din nefericire, bunul obicei ca Los Alamos să
analizeze propunerile noi de îndată ce se iveau, se pierduse pe drum. Succesorul lui HIPPI, numit canal de
fibră optică, este mult mai complicat şi mai costisitor de implementat Rămâne de văzut dacă acesta se va
bucura de succesul comercial al HIPPI.
Canalul de fibră tratează atât canale de transfer de date, cât şi legături de reţea. în particular, poate
fi folosit pentru a transporta canale de transfer de date incluzând HIPPI, SCSI şi canalul multiplexor folosit
pe mainframe-urile IBM. Poate de asemenea să transfere pachete de reţea, incluzând IEEE 802, IP şi ATM.
Ca la HIPPI, structura de bază a canalului de fibre este un comutator matricial care conectează intrările la
ieşiri. Legăturile pot fi stabilite pentru un pachet sau pentru un interval mult mai lung.
Canalele de fibre suportă trei clase de servicii. Prima clasă este simpla comutare de circuite, care
garantează livrarea în ordine. Lucrul în mod canal de date foloseşte această clasă de servicii. A două clasă
este comutarea de pachete cu livrare garantată. A treia clasă este comutarea de pachete fără livrare garantată.
Canalul de fibră are o structură de protocol complexa, după cum se arată în Fig. 12. Se pot observa cinci
niveluri care acoperă nivelul fizic şi cel al legăturii de date. Cel mai de jos nivel se ocupă cu mediul fizic.
Deocamdată, suportă rate de transfer de 100, 200, 400 şi 800 Mbps. Cel de-al doilea nivel se ocupă de
codificarea biţilor. Sistemul folosit se aseamănă întrucâtva cu FDDI, dar în loc de a folosi 5 biţi pentru
codificarea a 16 simboluri valide, sunt folosiţi 10 biţi pentru a codifica 256 de simboluri valide, furnizând şi
o oarecare redundanţă. împreună, aceste două nivele sunt funcţional echivalente nivelului fizic al OSI.
Nivelul de mijloc defineşte structura cadrului şi formatele antetului. Datele sunt transmise
în cadre a căror parte utilă poate fi de până la 2048 octeţi. Nivelul următor permite ca serviciile
obişnuite să fie oferite în viitor nivelului superior, după cerinţă. în sfârşit, nivelul cel mai de sus
16
asigură interfeţele cu diferite tipuri de calculatoare şi periferice admise. Ca observaţie, deşi
canalul de fibră a fost proiectat în Statele Unite, ortografia numelui său a fost aleasă de editorul
standului, care era britanic

Nivel Canale de date Retele

FC – 4 HIPPI IBM SCSI 802 IP ATM

Nivel
FC – 3 Servicii obisnuite legatura
de date
FC – 2 Protocol de cadru

FC – 1 8/10 Codificare/Decodificare
Nivel
100 200 800
FC - 0 400 Mbps Viitor fizic
Mbps Mbps Mbps

Figura 2.6. - Nivelurile de protocol ale canalului de fibră.

17
CAPITOLUL III. Interconectarea reţelelor locale

Interconectarea numeroaselor reţele locale, de tipuri diferite sau nu, sau conectarea unei
reţele locale la o reţea externă necesită utilizarea unor echipamente specifice de interconectare de
tipul punţilor (bridge), comutatoarelor (switch) sau ruterelor (router)
Punţile au fost primele tipuri de dispozitive utilizate pentru interconectarea reţelelor
locale diferite astfel încât reţeaua mare obţinută să funcţioneze ca un singur LAN. Puntea va
realiza de regulă o examinare a cadrelor efectuând o filtrare şi o dirijare după adresă. Acest
element de interconectare poate face trecerea de o tehnologie la alta (ex. de la Ethernet la Token
Ring) efectuând translatarea la nivel MAC şi fizic. Punţile nu examinează antetul nivelului de
reţea şi pot astfel să copieze la fel de bine pachete IP, IPX şi OSI. Dimpotrivă, un router strict IP,
IPX sau OSI poate lucra numai cu pachetele corespunzătoare protocolului său.

Figura 3.1. - Funcţionarea unei punţi LAN de la 802.3 la 802.4

Figura 3.1. ilustrează funcţionarea unei punţi simple, dublu-port. Gazda A are un pachet de trimis. Acest
pachet coboară la subnivelul LLC şi dobândeşte un antet LLC. Apoi trece la subnivelul MAC si îi este

18
ataşat un antet 802.3 (ca de altfel şi o încheiere, care nu este arătată în figură). Această structură iese apoi pe
cablu şi în cele din urmă este predată subnivelului MAC din punte, unde antetul 802.3 este îndepărtat.
Pachetul simplu (cu antetul LLC) este predat subnivelului LLC din punte. În acest exemplu, pachetul este
destinat unei subreţele 802.4 conectată la punte, astfel încât îşi face drum pe partea 802.4 a punţii şi pleacă
mai departe. De notat că o punte conectând k LAN-uri diferite va avea k subniveluri MAC diferite şi k
niveluri fizice diferite, câte unul pentru fiecare tip.
Aparent, o punte de la un LAN 802 la altul este ceva banal. Nu este cazul. Fiecare dintre cele nouă
combinaţii de 802.x la 802.y prezintă setul său unic de probleme. Pentru început, fiecare dintre LAN-uri
foloseşte un format de cadru diferit (vezi Figura 3.2.). Nu există nici un motiv tehnic viabil pentru această
incompatibilitate. Doar că niciuna dintre corporaţiile care promovează cele trei standarde (Xerox, GM, şi
IBM) nu au vrut să îl schimbe pe al ei. Drept care orice transfer între LAN-uri diferite cere reformatare, ceea
ce consumă timp CPU, necesită o nouă calculare a sumei de control şi introduce posibilitatea erorilor
nedetectate datorată biţilor eronaţi în memoria punţii. Nimic dintre cele menţionate nu ar fi fost necesar dacă
cele trei comitete ar fi putut să cadă de acord asupra unui singur format.

Figura 3.2. – Comparaţie între cadrele standardelor ieee 802.3, 802.4, 802.5

19
CAPITOLUL IV. Proiectarea cablării structurate

4.1 Medii de transmisie

Pentru ca informaţiile să poată fi transmise de la un calculator la altul, trebuie să existe un
mediu fizic prin intermediul căruia acestea să circule. Aceste medii fizice poartă denumirea de
medii de transmisie.
Acestea trebuie să asigure performanţe cât mai ridicate din punct de vedere al vitezei de
transmisie, ratei de erori, costului etc.
Mediile de transmisie pot fi grupate în două mari categorii:
hardwire (bazate pe fir);
wireless (nebazate pe fir).

Medii hardwire
Mediile de transmisie bazate pe fir pot fi grupate, la rândul lor, în două categorii:
 electrice (folosesc cablul electric);
 optice (folosesc fibra optică).
Pentru a oferi performanţe ridicate la transmiterea datelor, cablurile electrice folosite la
cablarea reţelelor trebuie să aibă rezistenţă, capacitate şi impedanţă reduse, flexibilitate ridicată,
precum şi rezistenţă la tracţiune şi temperatură.
Caracteristicile transmisiei folosind aceste cabluri depind de geometria secţiunii, numărul
de conductori, distanţa dintre aceştia, tipul izolatorului folosit, materialul folosit pentru protecţia
electrică etc.
In cele ce urmează vom prezenta principalii parametri care caracterizează cablurile
electrice:
Impedanţa cablului este cel mai important parametru electric; valoarea acesteia este, de
obicei, cuprinsă între 50 şi 150 W. Cea mai folosită impedanţă este cea de 100 W.
Viteza de propagare a semnalului este parametrul care stă la baza determinării vitezei de
transmisie a datelor. De obicei, viteza este cuprinsă între 0,55 • c şi 0,75 • c, unde c este viteza
luminii (300.000 km/s). Putem considera o viteză medie egală cu 0,66 • c, adică aproximativ
200.000 km/s.

20
 Atenuarea (pierderea) suferită de semnal pe cablu este un parametru important, mai ales
dacă se lucrează la frecvenţe mari. In acest cazuri, valoarea atenuării (exprimată în dB) trebuie să
fie cât mai mică.
Diafonia este un parametru care descrie influenţa unui cablu asupra unui alt cablu aflat în
apropiere. Diafonia reprezintă raportul (exprimat în dB) dintre valoarea unui semnal prezent pe
un cablu şi valoarea semnalului indus pe un cablu vecin. Pentru a limita acest efect se foloseşte
ecranarea cablurilor prin folosirea unui înveliş metalic legat la pământ. Ecranarea poate fi
realizată pentru fiecare conductor care formează cablul, sau pentru întreg cablul. In unele cazuri
se folosesc ambele modalităţi.
Geometria secţiunii este un parametru care descrie diametrul cablului. Diametrul poate
fi exprimat în milimetri, dar pe plan internaţional se foloseşte unitatea de măsură AWG
(American Wire Gage). AWG este o scală cu regresie geometrică, valorile posibile fiind cuprinse
între 0 şi 38 gage. Cablurile folosite în trasmiterea datelor au secţiuni cuprinse între 22 şi 26
AWG.
Siguranţa în caz de incendiu este o normă care trebuie respectată, normă stabilită la
nivelul fiecărui stat. De obicei se folosesc cabluri cu proprietăţi speciale cum ar fi:
 întârzierea propagării flăcării;
 reducerea fumului produs în caz de incendiu;
 reducerea cantităţii de gaze toxice emise.
Există două categorii importante de cabluri electrice folosite pentru transmiterea datelor:
cablul torsadat şi cablul coaxial.
Cablul torsadat este mediul tradiţional folosit în telefonie, este bazat pe cupru şi mai
este numit cablu cu perechi de fire răsucite (Twisted Pair - TP).
Perechea de fire răsucite este formată din două fire metalice din cupru, răsucite după un
anumit pas. Diametrul uzual este de 24 AWG (0,5 mm), iar pasul de răsucire depinde de numărul
de perechi care formează cablul. O valoare des folosită pentru pasul de răsucire este de 1/6 inci.
Răsucirea firelor reduce distorsiunile cauzate de câmpurile electromagnetice externe,
deoarece acestea vor acţiona în mod egal asupra celor două fire.
Dacă se foloseşte un cablu format din mai multe perechi de fire răsucite, atunci paşii de
răsucire trebuie să difere pentru fiecare pereche în parte. Valorile acestora trebuie să fie alese în
aşa fel încât diafonia să fie redusă cât mai mult posibil.

21
 Din punct de vedere al metodei de ecranare folosite, există trei categorii de cabluri TP:
 STP (Shielded Twisted Pair) - ecranare pentru fiecare pereche de fire şi ecranare
globală pentru întreg cablul;
1. Cămaşă
2. Folie Protectoare
3. Fir de masă
4. Pereche solidă
torsadată

Figura 4.1. - cablu STP

 FTP (Foiled Twisted Pair) - doar ecranare globală pentru întreg cablul;
 UTP (Unshielded Twisted Pair) - fără ecranare.
Din punct de vedere al tipurilor de transmisii în care se folosesc, cablurile torsadate pot fi
clasificate în cinci categorii:
 Categoria I (Telecommunication) - cabluri folosite în telefonia analogică clasică;
 Categoria a II-a (Low Speed Data) - cabluri folosite în telefonia analogică şi
digitală care oferă transmisii de date la viteze reduse;
 Categoria a III-a (High Speed Data) - cabluri folosite în realizarea reţelelor locale
cu rate de transfer de până la 10 Mbps;
 Categoria a IV-a (Low Loss, High Performance Data) -cabluri cu performanţe
ridicate din punct de vedere al atenuării şi al vitezei de transmiei; sunt folosite în
reţele cu rate de transfer de ordinul zecilor de Mbps.
 Categoria a V-a (Low Loss, Extended Frequency, High Performance Data) -
cabluri folosite în relizarea reţelelor locale cu rate de transfer de până la 100
Mbps.
 Cablurile de categoria a VI-a şi a VlI-a se află în atenţia cercetătorilor. Acestea
vor oferi rate de transfer de 200 Mbps, respectiv 600 Mbps.
Cablul coaxial este folosit, în principal, ca mediu de transmisie pentru reţelele locale de
tip Ethernet. Performanţele acestuia au fost atinse de cablul torsadat pentru distanţe mici şi au
fost depăşite de cablul cu fibră optică pentru distanţe mari. Cablul coaxial este format dintr-un

22
miez de cupru numit conductor central, un strat izolator, un conductor exterior şi o teacă de
plastic.

1. Teacă de plastic
2. Strat izolator
3. Conductor exterior
4. Strat izolator
5. Conductor central

Figura 4.2. – Cablu coaxial

Pentru realizarea transmisiilor de date este folosit cablul coaxial în bandă largă care are o
impedanţă de 50 W.
Există două categorii de astfel de cabluri:
 cablu Ethernet gros - deşi parametri electrici sunt foarte buni, datorită rigidităţii şi
a razei de curbură maxim admise, el este dificil de montat, cablajul interiorului
unei clădiri fiind costisitor;
 cablu Ethernet subţire - este foarte răspândit deoarece oferă un raport
preţ/performanţă foarte bun.
Conectarea calculatoarelor la cablul coaxial poate fi realizată prin două metode:
 prin folosirea joncţiunilor T - implică tăierea cablului;
 prin folosirea conectorilor de tip vampir - permite conectarea fără a fi necesară
tăierea cablului.
De obicei, metoda folosită pentru transmiterea de date utilizând cablul coaxial este
Manchester sau Manchester diferenţial.
Cablul cu fibră optică este format dintr-un fir de material sticlos numit nucleu sau miez,
acoperit cu un înveliş de sticlă numit manta. Proprietăţile de difracţie ale celor două medii de
sticlă trebuie să fie diferite. La exterior ele sunt protejate de un înveliş de plastic.

23
 Figura 4.3. – Cablu cu fibră optică

Diametrul nucleului este de aproximativ 125 mm, iar diametrul total al firului de fibră
optică este de 250 mm.
Proprietăţile datorită cărora fibra optică este mediul ideal pentru reţelele de mare viteză şi
întindere medie sunt următoarele:
 atenuarea redusă - permite lungimi de ordinul kilometrilor ale tronsoanelor de
fibră optică;
 imunitate totală la efectele câmpurilor electromagnetice - elementele fizice de
transport nu au sarcină electrică; informaţiile sunt transmise cu ajutorul fotonilor,
particule neutre din punct de vedere electric;
 capacitate mare de transmisie - se pot atinge viteze de transfer de ordinul
gigabiţilor pe secundă;
 dimensiune redusă, greutate mică, flexibilitate mare - nu ridică probleme la
cablarea edificiilor.
Datorită faptului că mediul de transmisie este optic, ar putea apărea pierderi de informaţii
datorită refracţiei semnalului luminos la suprafaţa de separaţie dintre nucleu şi manta. Soluţia
este dată de legea lui Snell potrivit căreia, pentru valori ale unghiului de incidenţă mai mari decât
valoarea unghiului critic, reflexia este totală, iar refracţia este nulă.
Valoarea unghiului critic este dată de formula: 8 = arcsin(n1 / n2), unde n1 şi n2 sunt
indicii de refracţie a celor două medii.
De obicei, indicele de refracţie al nucleului este n1 = 1,5, iar indicele de refracţie al
mantalei este n2 = 1,457. Se obţine un unghi critic cu o valoare de aproximativ 79,5°.

24
 Energia luminoasă se poate propagă în interiorul fibrei optice într-un număr finit de
configuraţii. Fiecare astfel de configuraţie, numită mod, are propriile proprietăţi de propagare.
Fibra optică ce permite folosirea mai multor moduri de propagare poartă denumirea de fibră
multimodală. Razele de lumină care se propagă după moduri diferite vor avea timpi de propagare
diferiţi. Acest fenomen poartă denumirea de dispersie modală.
Dispersia modală poate fi redusă dacă se foloseşte o fibră monomodală al cărei nucleu are
un diametru aproximativ egal cu cel al lungimii de undă al razei luminoase (valori cuprinse între
8 şi 10 mm).
Fibrele optice pot fi folosite doar pentru realizarea de conexiuni punct la punct. Pentru
realizarea acestor conexiuni sunt necesare dispozitive opto-electronice. Pentru generarea fluxului
luminos sunt folosite LED-uri (Light Emitting Diode - diode emiţătoare de lumină), iar pentru
receptarea acestuia sunt folosite fotodiode.
Atenuarea semnalului luminos depinde de lungimea de undă a acestuia. Pentru
comunicaţiile optice se folosesc lungimi de undă din afara spectrului vizibil, şi anume în gama
750-1600 nm.
Datorită atenuării reduse, fibra optică poate fi folosită pentru transmisii pe distanţe mari.
Atenuarea admisă este de 10-20 dB, aşadar lungimea unei fibre optice multimo-dale poate atinge
10 km fără a fi necesară amplificarea semnalului. Pentru fibrele unimodale, distanţa maximă
poate atinge 100 km.
Cablul cu fibră optică este de mai multe tipuri, la cablarea reţelelor locale fiind folosite
următoarele categorii:
 cablul de tip „dens” (tight) - folosit pentru cablarea interioară a clădirilor; nucleele
sunt protejate de mantale rezistente la foc şi cu degajare redusă de gaze toxice; în
centrul cablului se află un material dielectric;
 cablul de tip „rarefiat” (loose) - folosit pentru cablări în exteriorul clădirilor;
trebuie protejat împotriva umidităţii;
 cablul slotted core - folosit tot pentru cablări în exteriorul clădirilor, dar rezistent
la umiditate.
Pentru realizarea conectării fibrei optice la calculator se folosesc două tipuri de interfeţe
(ansambluri foto-electrice folosite pentru conectarea la fibră a unui dispozitiv de transmitere a
datelor):

25
  interfaţa pasivă este realizată cu ajutorul a două conectoare baionetă, înfipte în
conductor; unul conţine un LED pentru transmiterea datelor, iar celălalt conţine o
fotodiodă pentru recepţionarea acestora;
 interfaţa activă sau repetorul activ cuprinde trei aşa-numite etaje:

1. etajul care recepţionează semnalul optic şi îl transformă în semnal electric;

2. etajul care amplifică semnalul electric; la acest nivel se conectează
calculatorul printr-un cablu electric;
3. etajul care transformă semnalul electric amplificat în semnal optic şi îl
transmite pe fibră. In cazul interfeţelor active, căderea unei componente nu
va afecta transmiterea datelor pe tronson, ci doar va întrerupe conectarea
acesteia la tronson.
Datorită faptului că repetoarele active acţionează direct asupra semnalului şi îl
prelucrează, căderea sa va afecta întregul tronson.

4.2 Principiile cablării structurate

Cablarea structurată presupune realizarea unui sistem de cablare organizat care poate fi
inţeles uşor atât de instalatori, administratori de reţea cât şi de către orice altă persoană din acest
domeniu care analizează, utilizează sau depanează reţeaua.
Trei reguli principale garantează eficacitatea cablării structurate a unei organizaţii.
1. Prima regulă presupune căutarea unei soluţii cu conectivitate totală. O soluţie
optimală pentru conectivitatea reţelei include toate sistemele care sunt proiectate
să conecteze nodurile de comunicaţii şi să ruteze informaţia în reţea. O
implementare standard de bază trebuie proiectată să suporte atât tehnologia
curentă cât şi cea viitoare. Dacă se va ţine cont de standardele elaborate se va
asigura o performanţă adecvată pe termen lung.
2. Cea de-a două regulă se referă la planificarea cu atenţie a posibilităţii de extindere
a reţelei astfel încât noile servicii introduse să nu ducă la efectuarea unei noi
structuri care să modifice în întregime vechea reţea. Mediile de transmisie

26
 instalate ar trebui să satisfacă cerinţele viitoare. Planul fizic al reţelei ar trebui să
fie capabil să funcţioneze pentru minim zece ani.
3. A treia regulă presupune asigurarea libertăţii alegerii furnizorilor. Sistemul
proiectat trebuie să permită schimbări, adăugări de noi servicii şi produse care să
nu fie dependente de un furnizor care în orice moment poate să dispară de pe
piaţă.
În cadrul unei cablări structurate sunt utilizate şapte subsisteme asociate. Fiecare dintre
aceste subsisteme au funcţii precise pe care trebuie să le indeplinească pentru a furniza servicii
de date şi voce:
 punctul de demarcare
 camera echipamentelor
 camera telecomunicaţiilor
 cablarea pe verticală (backbone cabling)
 cablarea pe orizontală (distribution cabling)
 zona de lucru (work area)
 zona de administrare

Punctul de demarcare (demarcation point) este locul unde cablurile furnizorilor de

servicii se conectează cu cele ale clientului. Cablarea pe verticală (backbone pathways) este
traseul cablurilor de la punctul de demarcare la camera echipamentelor (Equipment room) şi
apoi la camera telecomunicaţiilor (telecomunications room). Cablarea pe orizontală
(horizontal pathways) distribuie cablurile de la camera telecomunicaţiilor la zona de lucru (work
area). Camera telecomunicaţiilor este locul unde se efectuează o tranziţie între cablarea
orizontală şi cea verticală.

27
 Figura 4.4. – Subsistemele cablării structurate
Toate aceste subsisteme fac cablarea structurată să fie o arhitectură distribuită cu
capabilităţi de management. Proiectarea unei infrastructuri de cablare structurată care rutează,
protejează şi identifică informaţia este absolut critică pentru determinarea performanţelor reţelei
şi îmbunătăţirile ulterioare.
Este foarte important să estimăm numărul de cabluri care vor funcţiona normal într-o
reţea dar şi probabilitatea de defectare a acestora şi modul în care ne vom proteja împotriva
acestor defectări. Este mai bine să se instaleze mai multe cabluri decât sunt necesare la un
moment dat decât să nu fie suficiente atunci când în reţea apar probleme de transmisie. Pentru
calculul legăturilor de rezervă se va adăuga un procent de cel puţin 20% de cablu de rezervă.
Punctul de demarcare este punctul in care cablurile furnizorilor de servicii se conectează
cu cele ale cablării pe verticală. El reprezintă graniţa între responsabilităţile furnizorilor de
servicii şi cele ale clientilor. Pentru a ne asigura ca o cablare este sigură, corect instalată, precum
şi pentru a obţine şi menţine performanţele dorite, se vor urma standardele de interconectare
TIA/EIA.

28
 Camera echipamentului este centrul reţelei de date şi voce ce poate gazdui structura
principală de distribuţie, serverele reţelei, routerele, switch-urile, centrala PBX, protecţia
secundară a alimentării, receptoarele de tip satelit, echipamente Internet rapide etc. Toate
aspectele legate de proiectarea camerei echipamentelor sunt specificate în standardul TIA/EIA-
569-A. Camera echipamentului poate deservi una sau mai multe camere ale telecomunicaţiilor
care sunt distribuite în interiorul clădirii.
Camera telecomunicaţiilor conţine echipamente ale sistemului de cablare a
telecomunicaţiilor pentru o zona particulara a LAN-ului, cum ar fi un etaj sau o parte dintr-un
etaj. Acestea includ terminaţiile mecanice şi dispozitivele cross-connect pentru sistemul de
cablare pe verticală şi orizontală. Tot aici se află de obicei routere, switch-uri şi huburi. Plasarea
echipamentelor se va face ţinând cont atât de standarde cât şi de modificările ce pot surveni şi se
va urmări oferirea condiţiilor adecvate pentru desfăşurarea lucrărilor ce vor avea loc.
Zona de lucru reprezintă aria deservită de o cameră a telecomunicaţiilor. În general o
zonă de lucru este asociată unui etaj sau unei părţi de etaj într-o clădire. Lungimea maximă a
unui cablu de la camera telecomunicaţiilor la terminal în zona de lucru este de 90m. În general
sunt utilizate cel puţin două cabluri, unul pentru date şi unul pentru voce. La proiectarea se va
ţine cont de standardul TIA/EIA-568-B. Se va încerca să se realizeze pe cât mai mult posibil o
cablare uniformă, astfel încât să se poată rezolva în cel mai scurt timp schimbările ce pot să
apară. Sistemele de management al cablurilor sunt folosite pentru a asigura instalarea cablurilor
de-a lungul canalelor riguros pregătite precum şi pentru a asigura o curbare cât mai mică a
cablurilor. Managementul cablurilor simplifică adugarea şi modificarea sistemului de cabluri atât
pentru cablarea pe orizontală cât şi pentru cablarea pe verticală.
Cele mai multe dintre retele au mai multe camere ale telecomunicaţiilor din diferite
motive. Dacă o reţea este dipusă pe mai multe etaje ale unei clădiri o cameră a telecomunicaţiilor
este necesară pentru fiecare etaj în parte. Semnalul poate fi transmis pe o distanţă limitată de
atenuare. De aceea camerele telecomunicaţiilor sunt amplassate la distanţe stabilite pentru a
furniza interconectarea şi cross-conectarea huburilor şi switchurilor, pentru a asigura
performanţele dorite impuse reţelei.

29
 Pe parcursul întregii proiectări a reţelei se va ţine cont de standarde, pentru a asigura atât
performanţa pe termen lung cât şi pentru a preveni o diminuare drastică a valorii investiţiei
datorită incompatibilităţii cu alte echipamente. Aceste standarde sunt revizuite constant pentru a
reflecta noua tehnologie şi pentru a creşte cerinţele reţelelor de date şi voce. De asemenea se va
ţine cont de protecţia în ceea ce priveşte electricitatea. Trebuiesc avute în vedere o bună
împământare a prizelor precum şi protecţia la descărcările electrice atmosferice, care pot fi fatale
pentru echipamente şi de aceea se vor face teste periodice pentru măsurarea acestor protecţii.
Standardul folosit pentru realizarea acestor cerinţe pentru protejarea atât a reţelei, cât şi a
personalului este TIA/EIA-607-A. Aici sunt specificate exact punctele de interfata utilizate între
sistemul de împământare al unei clădiri şi echipamentele de telecomunicaţii. De asemenea aici
sunt specificate configuraţiile de împământare necesare în clădire pentru a susţine aceste
echipamente.

30
CAPITOLUL V. Simularea standardelor în ComNET III

Pentru a proba cele spuse pentru fiecare standard în parte, vom simula folosind
simulatorul de reţea ComNET III, propietăţile celor 3 standarde importante analizate anterior.

5.1 Simulatorul ComNET III

Simulatorul Comnet III este o aplicaţie comercială a căror funcţie este să permită
utilizatorilor să estimeze caracteristicile de performanţă ale reţelelor bazate pe calculatoare. O
descriere a reţelei este creată grafic folosindu-se interfeţe de tip fereastră iar utilizatorul nu are
nevoie de cunoştinte de programare. Aplicaţia a fost făcută în principiu atât pentru modelarea
WAN cât şi pentru LAN.
Obiectele din cadrul aplicaţiei reprezintă o gamă variată de echipamente hardware ce pot
fi găsite în o reţea. Aceste echipamente includ noduri de calculatoare, routere, noduri ATM şi de
asemenea link-uri de tip CSMA/CD, point-to-point, a căror caracteristici pot fi modificate pentru
a deservi reţelei ce avem de gând să o simulăm.
Obiectele pot fi interconectate, folosind unealta de conectare, pentru a putea defini
relaţiile dintre ele.
Paşii ce trebuie urmaţi pentru a construi un model folosind simulatorul sunt ca mai întâi
să definim topologia reţelei folosind nodurile şi link-urile disponibile în aplicaţie. Traficul şi
încărcarea vor fi apoi stabilite prin crearea de surse aplicaţii, surse de trafic. Mai apoi se verifică
modelul şi mai poi simularea poate rula. La terminarea simulării sunt generate rapoarte care
descriu performanţele reţelei modelate.

31
 5.2 Simularea standardului IEEE 802.3

Figura 5.1. – Modelul LAN bazat pe Ethernet

Pentru simulare am folosit un link de tip CSMA / CD 802.3 Ethernet 10BASE5. Mesajele
au fost setate cu probabilităţile de distribuţie de 1000, 30.000, 500.000, iar tipul destinatiei a fost
setat Random List.
Raport:
Utilizarea canalului : 32,88%
Frame Size: 1526 Bytes
Collision Stats: - Collisions Episodes: 690
- Collided Frames: 1404
- NBR OF TRIES TO RESOLVE: max 16
- NBR OF DEFERRALS: 70
- MULTIPLE COLLISION EPISODES: max per episode 4
Message + Packet Delay : 3184 (ms)

32
 5.3 Simularea standardului IEEE 802.4

Figura 5.2. – Modelul LAN bazat pe 802.4

Pentru simulare am folosit un link de tip Token Passing 802.4 MAP 10Mbps. Mesajele au
fost setate cu probabilităţile de distribuţie de 1000, 30.000, 500.000, iar tipul destinatiei a fost
setat Random List.
Raport:
Utilizarea canalului : 32,42%
Frame Size: 8196 Bytes
Message + Packet Delay : 1625 (ms)
Token Rotation Time – 98,187 (ms)
Active Nodes: 0,63
Active Time: 81,96 (ms)

33
 5.4 Simularea standardului IEEE 802.5

Figura 19 – Modelul LAN bazat pe 802.5

Pentru simulare am folosit un link de tip Token Passing 802.5 16Mbps. Mesajele au fost
setate cu probabilităţile de distribuţie de 1000, 30.000, 500.000, iar tipul destinatiei a fost setat
Random List.
Raport:
Utilizarea canalului : 20,23%
Frame Size: 17967 Bytes
Message + Packet Delay : 987 (ms)
Token Rotation Time – 46,63 (ms)
Active Nodes: 0,32
Active Time: 41,72 (ms)

34
CONCLUZII

Am studiat şi am analizat comportarea celor mai importante 3 standarde IEEE care se

refera la o reţea locală cablată. Am putut observa diferenţele teoretice dintre fiecare standard în
parte şi mai apoi cu ajutorul simulărilor am putut observa acest lucru, practic.
Se pare că IEEE 802.3, cunoscut sub numele de Ethernet a câştigat bătălia cu celelelate
standarde deoarece acesta este cel mai folosit. Bineînţeles că dacă a fost cel mai răspândit a avut
loc şi de îmbunătăţiri şi astfel au apărut câteva variante îmbunătăţite.
Din punctul de vedere al simulărilor efectuate putem spune că pentru aceleaşi setări ale
mesajelor am găsit o utilizare a cnalaului diferita in toate cele 3 cazuri. Mai întâi trebuie
menţionat că pentru 802.5 viteza linkului este de 16 Mbps deci intr-un fel este evident că
incărcarea canalului va fi mult mai mică în aceleaşi condiţii faţă de celelalte două standarde care
au o viteză de 10Mbps. Astfel incărcarea în cazul 802.3 a fost de 32,88 %, la 802.4 de 32,42%
iar la 802.5 20,23%.
Putem observa că diferenţe mari de încărcare a canalului pentru primele două standarde
nu există şi deocamdată nu ne putem explica de ce 802.3 este folosit mai mult decat 802.4.
La simularea standardului 802.3 din raport am observat că au existat episoade de
coliziune (690) şi că în jur de 1404 cadre s-au ciocnit. Se pare că şi din punctul de vedere al
întârzierilor mesajelor şi pachetelor standardul 802.3 (întârzierea maximă 3184 ms) a fost depăsit
de 802.4 (întârzierea maximă 1625).
O comparatie între 802.4 şi 802.5 este improprie din cauza lărgimii canalului diferită
10Mbps în cazul token bus şî 16Mbps în cazul token ring.
După părerea mea o diferenţă între cele 3 standarde este cea a situaţiei de utilizare
specifică a fiecărui standard, situaţie care îl face perfect pentru fiecare caz în parte.

35
Bibliografie

 Reţele de calculatoare, Ediţia a treia, Andrew S . Tanenbaum;

 Reţele de calculatoare, Ediţia a patra, Andrew S . Tanenbaum;
 Computer Networking and the Internet, ediţia a V-a, Fred Halsall;
 Structured Cabling Supliment, Cisco Networking Academy program

36