În școala generală, mergeam la olimpiade și nu aveam nicio

medie mai mică de 10. Când am început să mă întreb de ce

Prin clasa a noua, am început să-mi pun destul de multe întrebări.
Participam la conferințe de dezbateri pe teme politice, cursuri de gândire
critică - activități care înfigeau invariabil un De ce? în gândirea mea.
Explorările mele variau de la justificarea statului și a democrației până la
cele mai triviale interacțiuni pe care le observam. Și, în goana mea
perpetuă pentru motive, am dat peste poate cel mai important dintre de ce-
uri: De ce nu îmi pusesem întrebarea asta până atunci?

De ce, abia la 15 ani, am început să pun la îndoială lucrurile din jurul meu?
În școala generală, mergeam la olimpiade, nu aveam nicio medie mai mică
de 10 și plângeam în sinea mea dacă primeam o notă mai mică de 9. Eram
copilul ăla chemat în față la serbare, premiat de școală pentru rezultate
excepționale la învățătură, iar, ca să-mi cultiv mai departe dragostea pentru
învățătură, primeam mereu câteva kilograme de cărți ca premiu - aceleași
în fiecare an. Și, dacă tot m-am referit la ironia serbărilor, schițez un
zâmbet și mai mare când mă gândesc că, făcând volei de performanță,
eram chemată în față și pentru rezultatele de acolo. Asta deși primeam un
răspicat Ori școală, ori sport! și o absența de fiecare dată când un meci se
intersecta cu o oră de curs. 

Și totuși, cu diploma de excelență în mână, luam de bun tot ceea ce

vedeam sau auzeam. Puteam să explic cap-coadă o problemă mai dificilă
de mate, dar mă uitam strâmb dacă eram întrebată de ce aveam o
convingere sau de ce respectam o regulă. Investigând reticența mea față de
astfel de explorări, mi-am dat seama că petrecusem opt ani într-un mediu
educațional în care cea mai cultivată trăsătură era obediența. Aveam
profesori pe care, dacă îndrăzneam să îi contrazic, părea că asociază
părerea mea cu o infracțiune teribil de gravă. Aveam profesori care
întrebau la sfârșitul orei dacă cineva nu a înțeles lecția, dar se uitau cu
dispreț când un copil ridica mâna și îi spuneau că nu a fost atent. Deși
știam unde este și ce face fiecare element din tabelul lui Mendeleev, îmi
tremurau picioarele când treceam pe lângă profesoara de chimie pe hol. Și
aveam pulsul 200 când dezbăteam în șoaptă cu colegul meu de bancă cine
o va ruga să scrie mai încet pe tablă, știind că reclamantul nu prea scăpa
netaxat.

Bineînțeles, nu toți erau așa. Aveam și câțiva profesori pe a căror față se

citea un entuziasm sincer dacă le puneam o întrebare, care voiau să știe
părerile noastre. Profesori pe care noi îi consideram cool, cumva de partea
noastră. Dar erau prea puțini ca să îi ia cineva în seamă, prea puțini ca să
împiedice sentimentul general de obediență care rămânea dintr-o oarecare
inerție și la orele lor. Pentru că mi-era frică să pun la îndoială ce spunea
profa de chimie, internalizasem un mecanism care nu mă lăsa să gândesc
nici că părerile unui profesor de care nu mă temeam puteau fi greșite. Sau
că părerile mele - altă persoană de care nu-mi era frică, nu? - puteau fi
greșite.

Eram prin clasa a cincea când mai mulți profesori sugerau constant că o
fată nu poate fi la fel de deșteaptă ca un băiat - cu aceleași rezultate, fata
era numita muncitoare și băiatul inteligent. Clasa a șasea când, la ora de
geografie, profesoara de care nu mă temeam ne-a pus un videoclip anti-
avort, urmat de o discuție mult prea lungă despre același subiect. Destul de
scandalos, nu? Dar, cu un filtru inexistent prin care să trec ceea ce mi se
spunea, acceptam idei cu care mi-am dat seama mult mai târziu că nu sunt
de acord. Pur și simplu, nu puteam lua în considerare că o figură de
autoritate putea spune ceva incorect.

Când de ce-urile mele m-au făcut să-mi dau seama de toate aceste lucruri,
am început să simt și un oarecare sentiment de vină - vină că foarte mulți
elevi, care nu s-au implicat în sute de activități sau cursuri extrașcolare
care să-i determine să-și pună întrebări, încă nu se uită cu un ochi critic la
parcursul lor educațional. Inspectând cum aș putea să facilitez această
introspecție pentru ei, m-am gândit că citirea poveștilor personale te poate
face mai conștient de propria poveste. Așa că, după ce am acumulat
experiență cu organizarea mai multor proiecte, acum câteva luni, am decis
să fondez Ridmi Magazine - o platformă prin care orice elev sau fost elev
să poată reflecta la experiențe problematice de la școală, și astfel să-i ajute
și pe ceilalți să aibă reflecția asta cu ei înșiși.

Conceptualizând direcția revistei, mi-am luat o foaie de hârtie și am

scris Aducem la suprafață abuzul din sistemul educațional românesc. Prin
abuz, mă refeream la această limitare a libertății sau curiozității
intelectuale, ceea ce mi se pare o problemă din două puncte de vedere - la
nivel individual, pentru că diminuarea autonomiei asupra propriei persoane
și propriilor decizii e inerent nedreaptă, dar și la nivel colectiv, pentru că
această diminuare crește viitori adulți manipulabili, o țară cu o democrație
fragilă și cu un risc ridicat de corupție. Aveam o viziune destul de clară în
minte, dar când am văzut cuvântul abuz scris pe hârtie, mi-am dat seama
că Ridmi poate aduce la suprafață mult mai mult decât lipsa de
conștientizare asupra obedienței nocive din școală. Că există alte abuzuri
cel puțin la fel de relevante, de care ești chiar conștient, dar pe care nu ai
cui să i le spui. Că există copii hărțuiți, discriminați, care se simt cenzurați
și cărora le trebuie o platformă pe care să-și facă vocea auzită.

Cu un scop destul de clar în minte: conștientizarea abuzurilor din educație

prin povești personale, dar și simpla descărcare a trăirilor unor elevi, am
apelat la trei buni prieteni cu care am mai construit și alte conferințe sau
proiecte. Am creat site-ul, am împărțit revista în mai multe departamente:
redacție, grafică, marketing și am găsit câte trei membri pentru fiecare
dintre ele. Am setat un sistem ca să maximizam numărul de povești strânse
(am stabilit că elevii ne pot trimite un articol, îi putem ajuta să își
structureze ideile sau le putem lua un interviu ca să îl scriem noi). Ca un
soi de pseudo-corporație, am setat ședințe săptămânale pentru fiecare
departament, am împărțit responsabilități și am lansat revista câteva
săptămâni mai târziu. În seara lansării, când am publicat poveștile câtorva
dintre noi, în jur de 600 de vizitatori au intrat pe site. Primeam mesaje și
comentarii în care mai mulți elevi ne spuneau că vor să-și spună povestea
și îmi obosea mâna la câte mesaje de Completează, te rog, formularul de
pe site,  am scris. M-am culcat, iar în următoarea dimineață aveam 4
formulare completate. Aveam și sentimentul ăsta că am identificat o
problema reală, că lumea știe și o să fie ceva de impact.

N-a trecut mult timp de atunci, dar am strâns câteva zeci de povești, unele
care încă așteaptă să fie publicate. Ne scriu copii care au fost discriminați
din cauza culorii pielii lor, care au fost cenzurați, victime ale bullying-ului,
cărora li s-a trecut o notă în mod arbitrar în catalog, al căror profesor de
sport i-a desconsiderat pentru corpul lor. Pentru mine, editarea fiecărei
povești vine cu o frică destul de puternică de a nu diminua autenticitatea
autorului, de a nu-mi lăsa propria voce sau viziune asupra articolului ideal
să altereze veridicitatea poveștii. Dar vine și cu o satisfacție la fel de
puternică, atunci când aud un Mă simt mai bine că am vorbit, sau când văd
că mai mulți elevi întreabă în comentarii Ăla e proful x? sau Asta s-a
întâmplat în școala y?. Asta îmi arată că oamenii citesc, empatizează cu
ceea ce citesc și conectează asta la propria lor experiență - devin mai
conștienți de propria poveste, de propriile de ce-uri.