Bullingul - o parte a poveştii mele

Profesorul meu a fost astăzi condamnat pentru

bulling[1]. Este primul profesor din România care primeşte
o astfel de pedeapsă. Nu ştiu detalii şi nu sunt în m ăsur ă să
judec cazul, dar mărturisesc că această ştire a trezit în
mine reacţii controversate. Acest text este de fapt
îngrijirea rănii mele de nedreptate, este ascultarea pe care
mi-o ofer, este felul de exprimare pe care-l aleg, în
speranţa de a încuraja astfel de asumări.
Mi-a fost profesor in clasele V – VIII, profesor de limba
română, materie unde nu am excelat, dar pe care nici n-am
ignorat-o. Trebuie să fac o confesiune şi, pentru cei care nu
ştiu despre mine asta, să spun că sunt o persoană care
poartă o dizabilitate şi care a înţeles târziu s ă facă
diferenţa între ea şi dizabilitatea ei. A fost un drum
anevoios şi nu o spun ca să mă plâng, ci ca s ă nu
bagatelizez această umbră care a cuprins întreaga familie.
Am făcut gimnaziul după Revoluţia din ’89, dar cu
profesorii care erau încă ancoraţi (ca noi toţi de altfel) în
metehnele perioadei comuniste.

Am realizat destul de repede că sunt diferită de

ceilalţi copii, prin simplu fapt că eu nu puteam s ă fac fizic
ceea ce ei făceau: nu puteam să alerg, oboseam rapid
chiar şi când mergeam, nu reuşeam să mă caţăr, să mă agăţ,
să mă zbengui, deşi aveam (şi am încă) o poft ă nebună de a
trăi, de a fi, de a afla. Nu ştiu cum să o pun mai bine în
cuvinte, dar mereu am simţit cum viaţa freamătă în mine,
am avut întotdeauna curiozitatea de a cunoaşte, pasiunea
de a descoperi, bucuria de a înţelege de ce şi cum se-
ntâmplă lucrurile. Nu ştiu în ce măsură prezenţa dizabilităţii
a influenţat asta, dar cu siguranţă s-a întâmplat.
Am trecut prin atâtea momente de nedreptate, încât
ea, nedreptatea, devenise o stare de fapt. Au fost profesori
care au confundat brutal şi nedrept dificultatea mea fizic ă,
cu potenţialul meu intelectual, sugerându-mi de mai multe
ori că ar fi bine să frecventez o şcoală special ă, pentru c ă
acolo se duc “cei ca mine”. Mai mult decât atât, familia
mea a fost supusă presiunii de a “face ceva cu mine”,
înţelegându-se prin asta să scape cumva, să rezolve
povestea asta, să ascundă acest copil “defect”. Înţelegeam
că mi se refuză lucruri, dar nu înţelegeam de ce.
Înţelegeam că eu nu am dreptul, dar nu înţelegeam unde şi
când l-am pierdut. Sunt recunoscătoare familiei mele care
a mizat pe mine şi care cred că a câştigat.
Acest profesor, astăzi condamnat la un an cu
suspendare, a fost unul dintre profesorii care nu a ezitat
să-mi arate “unde îmi este locul”, care mi-a spus de mai
multe ori că “atâta merit”, care m-a făcut să tremur de
frică, să plâng, dar care niciodată nu a ajuns în punctul în
care să mă facă să renunţ. Din păcate, nu este vorba doar
despre un profesor, ci despre un stil de educaţie, pentru că
existau profesori care ne jigneau, ne umileau, care jucau
cu noi “ruleta rusească” atunci când ne ascultau, care
simţeam că aşteaptă să ne prindă pe picior greşit. Frica era
principala tehnică educaţională. Evident că existau şi
profesori dedicaţi profesiei lor, dar erau cazuri
excepţionale şi consideraţi profesori slabi. Profesorii buni
erau cei care aduceau teroarea, care umileau, care
produceau coşmaruri. Oare câţi dintre şefii de astăzi nu au
acelaşi cusur?
Am realizat că am fost supusă bullingului, aşa cum
este el denumit astăzi, dintotdeauna şi că toată furia pe
care o resimţeam atunci, era îndreptăţită. Că de fapt, nu eu
eram problema, ci cei pentru care a fi diferit era o
problemă. Am simţit o tristeţe profundă pe care am lăsat-o
să se manifeste. M-am reconectat cu fetiţa din mine şi am
realizat că am mai eliberat din rana mea de nedreptate
pentru că m-am înţeles şi acceptat din nou şi din nou.
Pentru că fetiţa cu ochi mari şi veşnic întrebători a avut
dreptate şi vreau să-i mulţumesc astăzi pentru că a crezut
până la capăt, pentru că nu s-a abandonat, pentru că nu
doar a demonstrat, ci a şi înţeles. Pentru că a mers mai
departe şi şi-a păstrat încrederea în oameni.
Scriu aceste rânduri, nu ca să-mi condamn profesorul
– el şi-a primit deja sentinţa, ci scriu aceste rânduri pentru
cea de atunci, pentru copiliţa care s-a luptat să arate c ă şi
ea poate, pentru “veşnicul elev din banca întâi” care a
simţit că lucrurile sunt anapoda, iar atunci când toată
lumea îi spunea că ea e problema, ea nu i-a crezut, pentru
mugurul acela de copil care a înflorit, chiar dacă i s-a spus
că pentru ea este imposibil. Care nu s-a mulţumit cu pu ţin,
care nu a primit doar ce i se arunca pe post de mil ă, care a
avut curajul tăcut să spună: “eu ştiu!” şi să facă lucrurile s ă
se întâmple.
Scriu aceste rânduri în sens reparatoriu, pentru că am
înţeles mult mai profund că nu ameniţarea este calea
motivatoare, că nu umilirea ne face mai responsabili, că nu
devalorizarea ne arată ce e bine sau rău, că nu nedreptatea
ne face corecţi. Toate acestea sunt răni care se-nscriu
adânc în copilul din noi şi care pot transforma adultul într-
un personaj mutilat.
Profesorul meu de română a fost astăzi condamnat şi
simt tristeţe pentru el, pentru că nu ştiu dacă m ăcar acum
a înţeles. Scriu aceste rânduri cu seninătatea celui care
priveşte înapoi fără mânie. Scriu aceste rânduri eliberată
de îndoiala că poate “nu ar fi trebuit…”
Mulţumesc!