IUBIȚI PROFESORI!

   Către voi iarăși vin și mă simt o copilă (ун копил),

   Voi, părinții de carte, de vis, de lumină,
   Mă dezghioc în mii fraze, vă adun poezie,
   Vă îmbrac în cuvintele dulci, de-armonie.

    Croitori neobosiți de speranțe, de vise,

   Înălțați mănăstiri în pustiuri nescrise
   Și turnați cu iubire fiecărui copil
   Bunătate, căldură în destinul fragil.

    Ce dibaci, semănați tot cu boabe de soi,

   Fără pic de odihnă și pe soare, pe ploi,
   Nu alegeți câmpia, cu elanul din voi,
   Aspirați să rodească frunct din florile noi.

   Munca vi-i anonimă, ea dă roade bogate,

  Peste ani cresc livezi din sămânța de carte
   Și pe alte tărâmuri, mult mai îndepărtate,
   Recunoașteți vlăstarii, altoiți cu dreptate.

   Dascăli, purtați omenia curată,

   Cu blândețea de mamă și povața de tată,
   Aveți mâini de plugari, aveți suflet de pâine
   Și croiți, ca zidari neobosiți, temelia de mâine.
 
   Câte nopți ați zidit între cărți și caiete,
   Le culeg azi pe toate în snopi grei, de buchete,
   Câte zile-ați arat cu creta prin lanul științei
   Le aștern în troienele-înalte, ale recunoștinței.

    Stau la prag, parcă-aș fi iar eleva sfioasă,(ун елев сфиос)

   Ca o frunză mă-nchin cu o toamnă mănoasă,
   Pe a timpului tablă scriu pe brio noile teme:
   Un poem cu petale din albe și vii crizanteme.

     Și cu albul din floare, cu puteri de descântec,

    Vă las dulce-amintire sufletul într-un cântec,
   Și din numele celor, ce V-au scurs din lumină,
    Rog Divinul din cer împliniți și eterni să vă țină.