Moartea lui a plâns-o toată
Aniversări culturale
Basarabia
“Constantin Popovici a fost
un perseverent luptător pentru
redeşteptarea conştiinţei
naţionale a basarabenilor.
În 1906 a participat activ
la înfiinţarea Tipografiei
Eparhiale, la înfiinţarea
Frăţimii Culturale «Naşterea
lui Hristos», a fost cenzor,
redactor şi traducător al
buletinelor publicate de
această asociaţie.”
Sunt oameni pe care-i re-
cunoaştem uşor după înfăţişa-
re. Sunt oameni pe care-i recu-
noaştem uşor după catifeaua
vocii.
Sunt oameni pe care-i re-
cunoaştem numai după abu-
rul abia sesizabil al bunătăţii
şi inteligenţei. Pe unul dintre
aceştia îl chema Constantin
Popovici. Şi crezul lui a rămas
valabil pentru noi şi pentru cei
care vor veni mult după noi: „...
dacă vrei să luminezi un popor,
trebuie să vorbeşti şi să scrii în
limba lui”.
Magazin bibliologic nr. 1-2 | 2008
Unii dintre foştii lui se-
minarişti susţineau că era prea
ursuz. Contabilii revizori care
îi verificau situaţia financiară,
în timpurile când era recto-
rul Seminarului Teologic din
Chişinău, afirmau că era foarte
organizat şi pedant. Iar revista
Luminătorul, în numărul 9 din
1943, îşi intitula necrologul
astfel: „A murit mândria pre-
oţimii basarabene: Economul
106
(Ieconomul) Mitrofor Con-
stantin Popovici”. Acum, peste
ani, privind retrospectiv, este
greu să defineşti cum, totuşi, a
fost acest preot şi profesor se-
minarial?
În cartea lui P. Lotoţchi,
Spisok i kratkie biografii okon-
civşih polnâi kurs Kişinevskoi
duhovnoi seminarii... (Chişi-
nău, 1913), se află inserată o
scurtă biografie: s-a născut la
1860, într-o familie de moldo-
veni, şi-a făcut studiile la Se-
minarul Teologic din Chişinău,
apoi şi le-a continuat la Kiev, la
Academia Teologică. La 1887
se reîntoarce la seminarul din
capitala provinciei, încadrân-
du-se în munca pedagogică. A
activat pe acest nobil şi greu
tărâm mai bine de 40 de ani.
A fost profesor de liturgică, iar
începând cu anul 1920 – rector
al seminarului.
Precizăm că fusese născut
în satul Rădeni, jud. Iaşi, iar în
cariera lui teologică s-a învred-
nicit de cele mai diverse dis-
tincţii, începând cu cele ţariste:
„Sf. Ana”, gr. 2 şi 3, „Sf. Vladi-
mir”, gr. 4, şi terminând cu cele
româneşti: „Coroana Români-
ei” în grad de Comandor, „Răs-
plata Muncii”, cl. I ş.a.
Vasile Ţepordei îl caracte-
rizează astfel: „Înzestrat cu un
calm, o bunătate şi un tact cum
poate mai rar avea cineva, pă-
rintele Constantin Popovici a
reuşit în viaţă să înlăture toate
îndoielile şi să determine toa-
te voinţele pentru executarea
celor dorite de el. Un om fără
ambiţie şi fără dorinţa de a
parveni, a ştiut totuşi să se im-
pună celor din jur, dar mai ales
viitorilor preoţi, pe care timp
de 40 de ani i-a îndemnat, i-a
sfătuit şi i-a ascultat cu răbdare
şi cu îngăduinţă de pustnic”.
O fi avut, într-adevăr, tăria
sufletească ce sălăşluieşte mai
ales în pustnici: a refuzat cu o
mare uşurinţă posturi care îi
deschideau o perspectivă de
carieră, toată viaţa trăind foarte
modest. A refuzat să fie episcop
la Ismail. La fel a procedat când
i s-a propus să fie vicar al Mi-
tropoliei Basarabiei. Când i s-a
propus Catedra de liturgică la
Facultatea de Teologie, a găsit
de cuviinţă să motiveze refuzul
prin faptul că e prea bătrân.
Constantin Popovici a fost
timp de 22 de ani printre co-
laboratorii şi redactorii revistei
eparhiale Luminătorul. Înfiin-
ţată în 1908, revista eparhială
a constituit un fel de salva-
re pentru sute de suflete care
până atunci nu aveau nicio
posibilitate să citească cărţi, zi-
are ori reviste în limba mater-
nă. Pildele populare îşi găseau
reazem în sfintele scripturi, iar
tinerii colaboratori ai revistei,
selectaţi din rândurile elevi-
lor seminarului, treceau aici o
şcoală serioasă de publicistică
şi de traducere (la această re-
vistă a colaborat foarte activ şi
Alexie Mateevici chiar în tim-
pul aflării sale la Kiev, unele
numere fiind semnate exclusiv
de către el).
Constantin Popovici a fost
un perseverent luptător pentru
redeşteptarea conştiinţei naţi-
onale a basarabenilor. În 1906
a participat activ la înfiinţarea
Tipografiei Eparhiale, la înfiin-
ţarea Frăţimii Culturale „Naş-
terea lui Hristos”, a fost cenzor,
redactor şi traducător al buleti-
nelor publicate de această aso-
ciaţie.
Lucra mult, lucra bine,
fapt remarcat în primul rând
de acei care nu priveau cu ochi
buni regenerarea conştiinţei de
neam. Episcopul Serafim, unul
dintre cei mai reacţionari epi-
scopi de care a avut parte bise-
rica basarabeană, l-a silit să se
retragă din serviciul de preot
al catedralei, lăsându-l numai
profesor la seminar. Mare păcat
îşi luase pe suflet episcopul Se-
rafim, căci a lipsit credincioşii
de nişte liturghii deosebite, ros-
tite de C. Popovici cu blândeţea
care-l caracteriza, încât lăcrima
asistenţa.
Despre necazurile sale
protoiereul Constantin Popo-
vici îi scrie altui basarabean,
arhiepiscopului Arsenie Stad-
niţchi, care, la 15 iunie 1914, îi
răspunde printr-o emoţionantă
epistolă: „Am primit scrisoarea
Voastră şi mi s-a făcut trist, trist
la acea cruce grea a vieţii, care
Vi se întâmplă a purta la bătrâ-
neţea ce se apropie. Lăsaţi toată
nădejdea spre Dumnezeu, care
nu ne dă încercări mai presus
de puterile noastre. Iar princi-
palul, nu cădeţi cu duhul...
Despre Voi am vorbit cu
preşedintele Comitetului şco-
lar. El spunea că pare că şi pe
Voi V-a atins suspiciunea se-
paratismului. După explicaţi-
ile mele, el mi-a dat cuvântul
de onoare, că de Voi nu se vor
atinge. De aceea, fiţi liniştit şi
nu Vă tulburaţi cu frică zădar-
nică. Din suflet Vă doresc tot
binele şi pacea sufletească.
Chem asupra Voastră bi-
necuvântarea lui Dumnezeu.
Întotdeauna gata de a Vă
servi Ar(hiepiscop) Arsenie”.
(Din volumul lui Paul Mihailo-
vici, Fapte trecute şi basarabeni
uitaţi, Chişinău, 1938).
Din rândurile de mai sus
reiese atmosfera deosebită, su-
focantă chiar, ce domnea în Ba-
sarabia de până la 1917. Orice
gând, orice gest, orice intenţie
era privită cu suspiciune, ca o
posibilă atentare la siguranţa
statului şi autocraţiei...
Nu avem o altă balan-
ţă pentru faptele şi gânduri-
le noastre decât dragostea şi
respectul semenilor. De aceea,
pentru o singură clipă, îl vom
pune pe această balanţă închi-
puită pe Constantin Popovici,
cu tot bagajul unei vieţi înre-
gistrat chiar de contemporanii
săi. Onisifor Ghibu, în Frântu-
rile basarabene, face o remarcă
tăioasă, dar obiectivă: „Lucrul
cel mare în Basarabia, la 1917,
n-a rezidat în limba moldove-
nească, ci în conştiinţa româ-
nească unitară. Şi Luminătorul
preoţilor era scris în întregime
în limba «moldovenească», dar
el, în conţinut, era pur rusesc.
Nu limba, ci duhul...”.
Aniversări culturale
Nicolae Popovschi în Is-
toria bisericii în Basarabia sub
ruşi..., găseşte de cuviinţă să-i
tipărească biografia lui C. Po-
povici şi să-l caracterizeze
astfel: „Constantin Popovici
este unul din cei mai vrednici
păstori basarabeni şi mai activi
muncitori pe tărâmul cultural
românesc din Basarabia”.
Iar fostul său elev, Vasile
Ţepordei, scrie: „A suferit mai
mult decât ne putem închipui.
Şi totuşi, a răbdat şi a mers
înainte, cu faţa senină, privirea
blândă şi încrezătoare. Nu-i sat
basarabean, nu-i biserică, nu-i
instituţie, unde să nu lucreze
sau să nu fi lucrat unul dintre
ucenicii părintelui Constantin
Popovici. Seminarul din Chişi-
nău a dat pe cei mai de seamă
fruntaşi ai vieţii basarabene.
Şi toţi au fost elevii părintelui
Constantin Popovici.
De aceea, moartea părinte-
lui Constantin Popovici o plân-
ge întreaga Basarabie: tineri şi
bătrâni, femei şi copii, rude şi
străini. Fiindcă părintele Con-
stantin Popovici a fost comoa-
ra tuturor virtuţilor creştine.
Omenescul a fost lăsat totdeau-
na în umbră. Spiritul şi Idealul
l-au preocupat totdeauna.
Înmormântare ca a părin-
telui Constantin Popovici, cu
60 de preoţi, nu s-a mai văzut.
E semnul dragostei, pe care-a
binemeritat-o”.
A murit la vârsta de 83 de
ani, la 3 iulie 1943, în plină cam-
panie de război. Mureau zeci şi
mii de tineri răpuşi de plumb
şi schije. Şi această moarte, ve-
nită calm, ca o răsplată pentru
o viaţă trudită, era nefirească
pentru contextul acestor zile.
Magazin bibliologic nr. 1-2 | 2008
Aşa însă a fost curba destinu-
lui...
107