48.

2 Algoritmul de determinare ale punctelor de extrem şi intervalelor de monotonie ale unei funcţii
:
1) Se determină domeniul de definiţie al funcţiei f ;
2) Se calculează derivata funcţiei f , adică f (x) ;
3) Se rezolvă ecuaţia f ( x)  0 şi se află punctele critice ale funcţiei f ;
4) Se află semnele derivatei f (x) pe fiecare interval al domeniului de definiţie determinat de
punctele critice:

Fig. 48.5
5) Se fac concluzii despre punctele de extrem şi extremele funcţiei.
• În cazul reprezentat în Fig. 48.5 (pentru concretizare şi exemplificare) avem:
a) x2 este punct critic al funcţiei f , dar nu este punct de extrem, deoarece derivata funcţiei f (x) nu-şi
schimbă semnul într-o vecinătate a acestui punct;
b) x max  x1  f max  f ( x1 )  A( x1 , f ( x1 )) este punct de maxim (local) al graficului funcţiei f ;
x min  x3  f min  f ( x3 )  B ( x3 , f ( x3 )) este punct de minim (local) al graficului funcţiei f ;
c) Punctele A( x1 , f ( x1 )) şi B ( x3 , f ( x3 )) sunt puncte de extrem (local) ale graficului funcţiei f ;
d) Valorile f max  f ( x max )  f ( x1 ) şi f min  f ( x min )  f ( x3 ) sunt extremele (locale) funcţiei f şi
anume:
f max  f ( x max )  f ( x1 ) este maximul (local) funcţiei f ;
f min  f ( x min )  f ( x3 ) este minimul (local) funcţiei f .
6) Concluzii despre monotonia funcţiei:
a) Pe intervalele (, x1 ) şi ( x3 ,  ) funcţia este strict crescătoare, deoarece f ( x)  0 ,
x  (, x1 )  ( x3 ,) ;
b) Pe intervalele ( x1 , x 2 ) şi ( x 2 , x3 ) funcţia este strict descrescătoare, deoarece f ( x)  0 ,
x  ( x1 , x 2 )  ( x 2 , x3 ) .
Remarcă:
1) Concluziile 5a) –5e) şi 6a) – 6b) s-au făcut pentru cazul reprezentat pe axa numerică din Fig. 48.5 care
serveşte drept exemplu.
2) Rezultatele obţinute pot fi reprezentate pe axa numerică (Vezi Fig. 48.5) sau pot fi introduse într-un tabel
numit tabloul de variaţie al funcţiei.
Tabelul 48.6
x (-; x1 (x1; x2) x2 (x2; x3) x3 (x3; +)
x1)
f (x) + 0 – 0 – 0 +
f (x) creşte f (x1) descreşte f (x4) descreşte f (x3) creşte

Concluzii punct de punct punct de

 maxim  critic  minim 
• Tabelul 48.6 se numeşte tablou de variaţie pentru studiul monotoniei şi punctelor de extrem ale funcţiei cu
ajutorul derivatei de ordinul întâi.

49. Intervale de convexitate şi concavitate şi puncte de inflexiune ale graficului funcţiei

49.1 Noţiuni şi proprietăţi
Definiţia 1: Funcţia , , unde I este un interval se numeşte:
1) strict convexă pe intervalul I , dacă pentru orice două puncte x1 , x 2  I şi pentru orice număr
are loc inegalitatea f ((1   )  x1    x 2 )  (1   )  f ( x1 )    f ( x 2 ) (49.1)
2) convexă pe intervalul I , dacă pentru orice două puncte x1 , x 2  I şi pentru orice număr are
loc inegalitatea f ((1   )  x1    x 2 )  (1   )  f ( x1 )    f ( x 2 ) (49.2)
3) strict concavă pe intervalul I , dacă pentru orice două puncte x1 , x 2  I şi pentru orice număr
are loc inegalitatea f ((1   )  x1    x 2 )  (1   )  f ( x1 )    f ( x 2 ) (49.3)
 4) concavă pe intervalul I , dacă pentru orice două puncte x1 , x 2  I şi pentru orice număr are
loc inegalitatea f ((1   )  x1    x 2 )  (1   )  f ( x1 )    f ( x 2 ) (49.4)
Definiţia 2: (interpretare geometrică):
Funcţia , , unde I este un interval se numeşte:
1) convexă pe intervalul I, dacă graficul ei este situat deasupra (mai sus decât tangenta) tangentei dusă la grafic
în orice punct x0  I ;
2) concavă pe intervalul I, dacă graficul ei este situat sub (mai jos decât tangenta) tangenta dusă la grafic în
orice punct x0  I .
Remarcă: Concavă se mai spune: non convexă sau neconvexă.
Teorema 1 (interpretarea geometrică):
Funcţia , , unde I este un interval se numeşte:
1) convexă pe intervalul I, dacă şi numai dacă x1 , x 2  I şi x1  x 2 graficul funcţiei
se află sub coarda determinată de punctele A( x1 , f ( x1 )) şi B ( x3 , f ( x3 )) ; (Vezi
Fig. 49.1)
2) concavă pe intervalul I, dacă şi numai dacă x1 , x 2  I şi x1  x 2 graficul funcţiei
se află deasupra coardei determinate de punctele A( x1 , f ( x1 )) şi B( x3 , f ( x3 )) .
(Vezi Fig. 49.2)

Fig. 49.1 Fig. 49.2 Fig. 49.3

Definiţia 3: Punctul , se numeşte punct de inflexiune al graficului funcţiei

continue pe intervalul şi de două ori derivabilă pe intervalul deschis
, dacă există o vecinătate V ( x0 )  ( x0   , x 0   ) a punctului x0, astfel încât funcţia f este convexă pe
( x0   , x0 ) şi este concavă pe ( x0 , x0   ) sau invers. (Vezi Fig. 49.3)
Remarcă:
1) Dacă este punct de inflexiune al funcţiei f , atunci punctul M 0 ( x0 , f ( x 0 )) se numeşte punct
de inflexiune al graficului al funcţiei f ;
2) Dacă funcţia f este convexă pe I, atunci graficul funcţiei este convex pe I ;
3) Dacă funcţia f este concavă pe I, atunci graficul funcţiei este concav pe I ;
4) Punctul de inflexiune este un punct de „răsucire” al graficului funcţiei, adică un punct de schimbare a
concavităţii graficului funcţiei.
Teorema 2: Dacă funcţia , este continuă pe intervalul compact şi de
două ori derivabilă pe intervalul deschis şi:
1) dacă f ( x )  0 pentru orice , atunci funcţia f este strict convexă pe intervalul ;
2) dacă f ( x )  0 pentru orice , atunci funcţia f este convexă pe intervalul ;
3) dacă f ( x )  0 pentru orice , atunci funcţia f este strict concavă pe intervalul ;
4) dacă f ( x )  0 pentru orice , atunci funcţia f este concavă pe intervalul .
Teorema 3: Punctul x0  I este punct de inflexiune al funcţiei , dacă şi numai
dacă el este punct critic pentru f (x) şi există o vecinătate ( x0   , x 0   ) a punctului x0, astfel încât
f ( x )  0 , x  ( x 0   , x0 ) şi f ( x )  0 , x  ( x 0 , x 0   ) sau invers.
(Derivata a doua îşi schimbă semnul din (+) în (–) sau din (–) în (+)).
• În Fig. 49.3 avem:
1) Pe intervalul graficul al funcţiei f este concav;
2) Pe intervalul graficul al funcţiei f este convex;
3) Punctul este punct de inflexiune al funcţiei f ;
4) Punctul M 0 ( x0 , f ( x0 )) este punct de inflexiune al graficului al funcţiei f .
 49.2 Algoritmul de determinare ale intervalelor de convexitate şi concavitate şi punctelor de inflexiune
ale graficului funcţiei y  f (x) :
1) Se determină – domeniul de definiţie al funcţiei f ;
2) Se calculează derivata de ordinul întâi f (x) ;
3) Se calculează derivata de ordinul doi f (x) ;
4) Se rezolvă ecuaţia f ( x)  0 şi se află punctele critice pentru funcţia f (x) şi semnele derivatei
f (x) pe intervalele lui determinate de punctele critice:

Fig. 49.4
5) Concluzii (făcute pe baza exemplului reprezentat în Fig. 49.4):
a) Punctele C ( x 4 , f ( x 4 )) şi D( x 6 , f ( x6 )) sunt puncte de inflexiune ale graficului funcţiei f , deoarece
f (x) îşi schimbă semnul în vecinătatea punctelor x4 şi x6;
b) E ( x5 , f ( x5 )) este punct critic, dar nu este punct de inflexiune al graficului funcţiei f , deoarece f (x) nu-şi
schimbă semnul în vecinătatea lui x5;
c) Pe intervalele (, x 4 ) şi ( x 6 ,  ) funcţia este strict convexă (graficul funcţiei f este strict convex),
deoarece f ( x )  0 , x  (, x 4 )  ( x6 ,) ;
d) Pe intervalele ( x 4 , x5 ) şi ( x5 , x6 ) funcţia este strict concavă (graficul funcţiei f este strict concav),
deoarece f ( x )  0 , x  ( x 4 , x5 )  ( x5 , x6 ) .
Remarcă:
1) Concluziile 5a) – 5d) s-au făcut pentru cazul reprezentat în Fig. 49.4;
2) Rezultatele obţinute pot fi introduse într-un tabel sau pot fi reprezentate pe axa numerică. (Vezi
compartimentul despre studiul funcţiei).
Tabelul 49.5
x (-; x4) x4 (x4; x5) x5 (x5; x6) x6 (x6; +)
f ′′(x) + 0 – 0 – 0 +
f (x) grafic f (x1) grafic f (x4) grafic f (x3) grafic
convex concav concav convex
Concluzii  punct de
inflexiune
 punct
critic
 punct de
inflexiune

• Tabelul 49.5 se numeşte tablou de variaţie pentru studiul convexităţii şi concavităţii ale graficului funcţiei cu
ajutorul derivatei de ordinul doi.
3) Explicaţie (Vezi Fig. 49.5 şi Fig. 49.6) :
Convex  ''ţine apa'' sau ''ceaun'' ;
Concav  ''nu ţine apa'' sau ''umbrelă''.

Fig. 49.5 Fig. 49.6

50. Aflarea celei mai mari şi celei mai mici valori ale funcţiei y  f (x) pe intervalul compact
(extremele globale ale funcţiei)
Observaţie: Aflarea celei mai mari şi celei mai mici valori ale funcţiei y  f (x) pe intervalul se
bazează pe următoarele proprietăţi ale funcţiei continue intervalul compact :
P1: Dacă funcţia este continuă pe intervalul compact , atunci ea îşi atinge
marginile sale pe acest interval;
P2: Dacă funcţia este derivabilă pe intervalul deschis şi este continuă pe
intervalul compact , atunci ea îşi atinge marginile sale pe acest interval;
P3: Dacă funcţia este continuă şi monotonă pe intervalul compact , atunci ea
îşi atinge marginile sale în punctele x  a şi x  b ;
P4: Dacă funcţia este derivabilă pe intervalul deschis şi este continuă pe
intervalul compact , atunci cea mai mare şi cea mai mică valoare ale ei se află în extremităţile
intervalului sau în punctele de extrem.
• Algoritmul determinării celei mai mari şi celei mai mici valori ale funcţiei f : a, b  R , continue pe
intervalul compact şi derivabilă pe intervalul deschis
1) Se determină derivata funcţiei , adică f (x) ;
2) Se rezolvă ecuaţia f ( x)  0 şi se află punctele critice şi se determină acele, care aparţin intervalului
compact ;
3) Se calculează valorile funcţiei în extremităţile intervalului şi în punctele critice de pe acest
interval, adică: f (a ) , f (b) şi f ( xi ) , unde xi sunt punctele critice ce aparţin intervalului ;
4) Dintre valorile obţinute se aleg cea mai mare (max) şi cea mai mică (min) valoare a funcţiei
(se aleg extremele globale):
şi (50.1)
Remarcă:
1) Cea mai mare şi cea mai mică valoare a funcţiei pe intervalul dat se numesc extremele globale ale acestei
funcţii pe intervalul compact dat.
2) Cea mai mare şi cea mai mică valoare a funcţiei se aplică la rezolvare problemelor de optimizare (probleme
de maxim şi minim);
3) Dacă funcţia f nu are puncte critice, atunci ea este monotonă pe şi cea mai mare şi cea mai mică
valoare a ei sunt valorile f (a ) şi f (b ) .
4) Deoarece cea mai mare şi cea mai mică valoare a funcţiei pe intervalul dat este marginea superioară
(supremumul) şi respectiv marginea inferioară (infimumul) se mai poate nota:
şi (50.2)

I. Cercetarea (studiul) funcţiei cu ajutorul derivatelor de ordinul I şi II

Cercetarea (studiul) funcţiei cu ajutorul derivatelor de ordinul I şi II se poate face utilizând
următorul algoritm, (care nu este strict):
1) Se determină domeniul de definiţie al funcţiei: D(f);
2) Se determină paritatea funcţiei, dacă domeniul de definiţie D( f ) este simetric faţă de originea de
coordonate O(0,0) (în caz contrar funcţia nu este nici pară şi nici impară), adică ea este de tip general:
f (-x) =

;
3) Se determină periodicitatea funcţiei: f(x+T) = f (x-T) = f(x), unde T0 şi T este perioada funcţiei
(Funcţii elementare periodice sunt: sin, cos, tg, ctg şi y = {x});
4) Se determină punctele de intersecţie ale graficului funcţiei f cu axele de coordonate:
Cu axa Ox : y = 0  f (x) = 0  …
Cu axa Oy : x = 0  y = f (0)=…  …
5) Se determină continuitatea funcţiei, asimptotele (verticale, orizontale, oblice) graficului funcţiei Gf ,
semnele funcţiei pe intervalele domeniului de definiţie D(f);
6) Se calculează derivata funcţiei ;
7) Se rezolvă ecuaţia şi se determină punctele critice ale funcţiei f, semnele derivatei pe
intervalele domeniului de definiţie D(f), determinate de punctele critice.
Se determină punctele de extrem local , extremele locale şi intervalele de monotonie ale funcţiei:
(Rezultatele pot fi reprezentate pe axa numerică sau în tabloul de variaţie)

a) xmax = x1  fmax = f (x1) =…  A(x1; f (x1)) – punct de maxim al graficului funcţiei f ;

xmin = x3  fmin = f (x3) =…  B(x3; f (x3)) – punct de minim al graficului funcţiei f .
b) Punctele A(x1; f(x1)) şi B(x3;f(x3)) sunt puncte de extrem ale graficului funcţiei f .
c) Valorile funcţiei = f (x1) şi = f (x3) sunt extremele funcţiei f .
– maximul funcţiei f ; – minimul funcţiei f .
d) Pe intervalele (- , x1) şi (x3, + ) funcţia este strict crescătoare, deoarece f (x)>0;
Pe intervalele (x1, x2) şi (x2, x3) funcţia este strict descrescătoare, deoarece f (x)<0.
e) x2 este punct critic, dar nu este punct de extrem, deoarece derivata nu-şi schimbă semnul ei într-o vecinătate
a acestui punct.
Remarcă: Concluziile a)-e) s-au făcut pentru cazul reprezentat pe axa de mai sus.
8) Se calculează derivata de ordinul doi ;

9) Se rezolvă ecuaţia şi se află punctele critice ale funcţiei f (x), semnele derivatei pe
intervalele domeniului de definiţie D(f), determinate de punctele critice.
Se determină punctele de inflexiune şi intervalele de convexitate şi concavitate ale graficului funcţiei f .
(Rezultatele pot fi reprezentate pe axa numerică sau în tabloul de variaţie):

10) Se completează tabloul de variaţie al funcţiei alcătuit pe baza rezultatelor studiului funcţiei f cu ajutorul
derivatelor de ordinul întâi şi doi:
sgn(f ')
+ - - + +
sgn(f '') + + - - +
x1 x4 x3 x5 x

Tabelul de variaţie pentru studiul funcţiei

(-; x1) x1 (x1; x4) x4 (x4; x3) x3 (x3; x5) x5 (x5; +)

f (x) + 0 - - - 0 + + +
f (x) + + + 0 - - - 0 +
f (x) creşte descreşte descreşte creşte creşte
convex f (x1) convex f (x4) concav f (x3) concav f (x5) convex

punct de punct de punct de punct de

Concluzii maxim inflexiune minim inflexiune

11) Se reprezentă (se trasează) graficul funcţiei în sistemul cartezian de coordonate (se construieşte
folosind rezultatele obţinute mai sus).
12) Se determină mulţimea valorilor funcţiei E( f ), utilizând reprezentarea grafică.

Derivata funcţiei
I. Tabelul derivatelor funcţiilor elementare
1)
2) a) ; b) ; c) ,
3) , şi
4) , şi
 5) ,

6) ,
7) ,

8) ,

9) ,

10) ,

11) ,

12) ,

13) ,

14) ,
15) ,

16) ,

17) ,

18) ,

19) ,

20) ,

21) ,

22) ; 23) ; 24) ; 25) .

Remarcă: Funcţiile hiperbolice sunt:

1) ; 2) ; 3) ; 4) .

II. Tabelul derivatelor funcţiilor compuse

• Pentru determinarea formulelor derivatelor funcţiilor compuse se aplică următoarea propoziţie:
Propoziţie: Dacă este o funcţie derivabilă în punctul x şi există funcţia
derivabilă în orice punct , atunci .
1)

2)

3) ;

4)
 5)

6)

7)

8)

9)

10)

11)

12)
13)

14)

15)

16)

III. Reguli de derivare

• Dacă funcţiile şi sunt derivabile în orice punct , atunci au loc următoarele reguli
de calcul ale derivatelor:
1) c  = 0, , c –constantă reală;
2) (c·u)  = cu  , unde c este o constantă reală şi ;
3) , unde şi ;
4) , unde şi ;

5) , unde , , ;

6) , unde şi, ;

7) (derivata funcţiei compuse);

8) (derivata funcţiei inverse);

9) , unde .

IV. Unele derivate uzuale

1) ; 2) ;
3) 4) ;
5) ; 6) ;
7) Pentru derivarea funcţiei se aplică una din următoarele metode:
I metodă: Se transformă funcţia şi se aplică formula 13) de mai sus:
1)

2) uv = .

II metodă: Se logaritmează ambele părţi ale funcţiei şi apoi se derivează parte cu parte egalitatea
:
1)
2) .

Se obţine formula: , unde .

8) .

V. Derivata funcţiei într-un punct :

a) ; b) , unde .

VI. Derivate laterale ale funcţiei într-un punct :

Teorema 1: Funcţia este derivabilă în punctul dacă şi numai dacă ea este

derivabilă la stânga şi la dreapta în punctul x0 şi au loc egalităţile: =
(46.9a)
Teorema 2: Funcţia are derivată în punctul dacă şi numai dacă ea are derivată
la stânga şi la dreapta în punctul x0 şi ele sunt egale, adică .
• Prescurtat: (46.9b)

V. Şirul lui Rolle pentru determinarea numărului şi naturii soluţiilor ecuaţiei f(x)=0.
a) Şirul lui Rolle
Remarcă:
1) Şirul de numere l1, f(x1), f(x2), … f(xn), l2 , unde l1= , l2= şi x1, x2, … , xn sunt punctele

critice ale funcţiei , pentru care D( f )=( ), se numeşte şirul lui Rolle ale
valorilor funcţiei f .
2) Şirul lui Rolle este şirul semnelor valorilor funcţiei f calculate în extremităţile domeniului de definiţie D( f )
al funcţiei f şi în punctele critice de terminate din ecuaţia f (x)=0.
3) Şirul lui Rolle poate fi aplicat dacă funcţia este derivabilă şi deci şi continuă pe
domeniul D( f )=( ), unde ;
4) Dacă ecuaţia are forma h(x)=g(x), atunci se scrie h(x)- g(x)= 0, se notează f(x)= h(x)- g(x) şi se aplică şirul lui
Rolle pentru funcţia f .

• Etapele construirii şirului lui Rolle:

1) Determinăm domeniului de definiţie al funcţiei f: D( f )=( ), unde ;

2) Calculăm derivata funcţiei: f (x);
3) Rezolvăm ecuaţia f (x)=0 şi aflăm punctele critice x1, x2, … , xn ale funcţiei f ;
4) Calculăm valorile funcţiei f în punctele critice: , ,…, ;
5) Calculăm l1= , l 2= ;
6) Împărţim D( f ) în intervale cu ajutorul punctelor critice aranjate consecutiv în ordine crescătoare şi indicăm
semnul funcţiei la capetele lui D( f ) şi în punctele critice şi formăm şirul lui Rolle al semnelor valorile
funcţiei f :

7) Rezultatele obţinute în punctele 1) – 5) pot fi introduse şi într-un tabel pentru cazul, când
D( f )=( ), unde :
x x1 x2 …
f ' (x) 0 0 …
 f (x) l1= f(x1) f(x2) … l2=

sgn( f (x)) sgn(l1) sgn(f(x1)) sgn(f(x2)) … sgn(l2)

Concluzii despre
soluţiile ecuaţiei

Concluzii:
1) Dacă în punctele xi şi xi+1 funcţia îşi schimbă semnul, adică f(xi)·f(xi+1)<0 , atunci ecuaţia f(x)=0 are pe
intervalul (xi, xi+1) o soluţie reală;
2) Dacă f(xj)=0 , atunci xj este soluţie multiplă a ecuaţiei f(x)=0 ;
3) Dacă la capetele intervalului (xi; xi+1) funcţia f(x) nu-şi schimbă semnul, adică f(xi)·f(xi+1)>0, atunci pe
acest interval ecuaţia f(x)=0 nu are soluţii reale.
4) Pentru a determina multiplicitatea rădăcinii se aplică teorema despre multiplicitatea rădăcinii ecuaţiei f
(x)=0 asociate funcţiei polinomiale formulată anterior.
Remarcă:
1) La rezolvarea ecuaţiei se scrie , se notează şi se
aplică şirul lui Rolle sau metoda grafică;
2) Şirul lui Rolle nu poate fi aplicat, dacă:
a) nu se pot determina punctele critice ale funcţiei f din ecuaţia ;
b) funcţia f nu este derivabilă pe DVA al ecuaţiei f(x)=0;
3) Dacă D(f)=( ), atunci calculăm l1= şi l2= .

b) Teorema de demonstrare a unor inecuaţii (inegalităţi)

Teorema V.10 (de demonstrare a unor inecuaţii (inegalităţi)):
Dacă funcţiile şi sunt derivabile pe intervalul I=x0; +), astfel încât
şi , atunci .
Remarcă: Teorema se formulează analog şi pentru alte intervale.

c) Rădăcini multiple
Definiţie: Numărul se numeşte rădăcină multiplă de multiplicitatea k a ecuaţiei
f (x)=0, unde este o funcţie polinomială dacă şi ٪
( adică unde ٪(x-x0)).
Definiţie: Numărul se numeşte rădăcină dublă (multiplă de multiplicitatea 2) a ecuaţiei f (x)=0, unde
este o funcţie polinomială dacă şi ٪ ( adică
unde ٪(x-x0)).
Definiţie: Numărul se numeşte rădăcină triplă (multiplă de multiplicitatea 3) a ecuaţiei f (x)=0, unde
este o funcţie polinomială dacă şi ٪ ( adică
unde ٪(x-x0)).
Teorema 2(despre multiplicitatea rădăcinii ecuaţiei polinomiale f (x)=0):
Dacă funcţia polinomială este de k ori derivabilă în punctul , unde
, atunci x0 este rădăcină multiplă de multiplicitatea k a ecuaţiei
f (x)=0 dacă şi numai dacă
.
Consecinţa 1: Punctul este rădăcină simplă (de multiplicitatea 1) a ecuaţiei
f (x)=0 dacă şi numai dacă .

Consecinţa 2: Punctul este rădăcină dublă (multiplă de multiplicitatea 2) a ecuaţiei

f (x)=0 dacă şi numai dacă .
Consecinţa 3: Punctul este rădăcină triplă (multiplă de multiplicitatea 3) a ecuaţiei
f (x)=0 dacă şi numai dacă .

47. Funcţii Rolle şi proprietăţile lor

47.1 Funcţii Rolle
Remarcă:
 1) În acest compartiment pentru intervalul deschis sau cel închis se consideră a  b .
2) Mulţimea I este un interval de numere reale, adică .
Definiţie: O funcţie se numeşte funcţie Rolle, dacă ea este continuă pe intervalul compact
şi derivabilă pe intervalul deschis .
Teorema lui Rolle (prima formulare prescurtată):
Dacă funcţia este o funcţie Rolle şi f (a )  f (b) , atunci există cel puţin un punct ,
astfel încât f (c)  0 .
Teorema lui Rolle (a doua formulare completă ): Dacă funcţia este continuă pe intervalul
compact şi derivabilă pe intervalul deschis şi f (a)  f (b) , atunci există cel puţin un punct
astfel încât f (c)  0 .
Remarcă: Pentru aplicarea teoremei lui Rolle funcţiei :
a) Se verifică condiţiile din ipoteza teoremei, adică:
R1) dacă funcţia este continuă pe intervalul compact ;
R2) dacă funcţia este derivabilă pe intervalul deschis ;
R3) dacă f (a )  f (b) .
b) Se calculează f (x) , se rezolvă ecuaţia f (c)  0 şi se determină efectiv valorile lui .
• Consecinţe din teorema lui Rolle:
C1: Dacă funcţia f : I  R, y  f ( x) este derivabilă pe intervalul I , atunci între două zerouri consecutive
ale funcţiei f există cel puţin un zerou al derivatei sale f  , adică există cel puţin o soluţie a ecuaţiei f ( x)  0
.
C2: Dacă funcţia f : I  R, y  f ( x) este derivabilă pe intervalul I , atunci între două zerouri consecutive
ale derivatei f  există cel mult un zerou al funcţiei, adică există cel mult o soluţie a ecuaţiei f ( x)  0 .
C3: Dacă funcţia f : I  R, y  f ( x) este derivabilă pe intervalul I şi a şi b sunt două zerouri consecutive
ale derivatei şi:
1) dacă f (a)  f (b)  0 , atunci ecuaţia f ( x)  0 are exact o rădăcină reală pe intervalul (a; b) ;
2) dacă f (a)  f (b)  0 , atunci ecuaţia f ( x)  0 nu are rădăcini reale pe intervalul ;
3) dacă f ( a)  0 şi f (a )  0 , atunci numărul x  a este rădăcină multiplă a ecuaţiei f ( x)  0
(multiplicitatea urmând să fie determinată).
C4: În condiţiile teoremei lui Rolle numărul mtg  f (c)  0 este panta tangentei duse la graficul funcţiei f
în punctul C (c, f (c)) şi tangenta dusă în acest punct este paralelă cu axa Ox.

• Interpretarea geometrică a teoremei lui Rolle:

I formulare: Dacă graficul funcţiei f : I  R, y  f ( x) admite tangente în fiecare punct al intervalului
şi dacă dreapta dusă prin punctele A(a, f (b)) şi B(b, f (b)) este paralelă cu axa Ox, atunci există
cel puţin un punct C (c, f (c)) (diferit de punctele A şi B) de pe graficul funcţiei f în care tangenta dusă la
graficul funcţiei este de asemenea paralelă cu axa Ox.
II formulare: Dacă segmentul cu extremităţile în punctele A( a, f (b)) şi B (b, f (b)) este paralelă cu axa Ox
şi funcţia f : I  R, y  f ( x ) este derivabilă pe intervalul , atunci există cel puţin un punct
, astfel încât dreapta tangentă la graficul funcţiei f în punctul C (c, f (c)) este paralelă cu secanta
AB şi cu axa Ox. (Vezi Fig. 47.1)

Fig. 47.1 Fig. 47.2

III formulare: Dacă funcţia satisface condiţiile teoremei lui Rolle, atunci secanta AB , unde
A(a, f (b)) şi B (b, f (b)) şi tangenta dusă prin punctul C (c, f (c)) la graficul G f sunt două drepte paralele
cu axa Ox.
(Vezi Fig. 47.1 şi Fig. 47.2).

47.2 Teorema lui Lagrange

Teorema lui Lagrange: (teorema creşterilor finite) (prima formulare prescurtată):
Dacă funcţia este o funcţie Rolle, atunci există cel puţin un punct , astfel încât

f (b)  f (a )  f (c)  (b  a ) , unde a  c  b .
Teorema lui Lagrange (a doua formulare completă):
Dacă funcţia este continuă pe intervalul compact şi derivabilă pe intervalul deschis
(a; b) , atunci există cel puţin un punct , astfel încât f (b)  f (a )  f (c)  (b  a) , unde a  c  b .
Remarcă:
1) Teorema lui Lagrange se numeşte teorema creşterilor finite sau prima formulă de medie a calcului
diferenţial sau prima teoremă a creşterilor finite.
2) Deoarece a  c  b şi b  a  0 rezultă, că formula de medie din teorema lui Lagrange poate fi scrisă în
două moduri:
I mod: f (b)  f (a )  f (c)  (b  a ) (46.43)
f (b )  f ( a )
II mod:  f (c) (46.44)
ba
• Interpretarea geometrică a teoremei lui Lagrange
Dacă funcţia este o funcţie Rolle, atunci există cel puţin un punct c  (a; b) , astfel încât
f (b)  f (a ) f (b)  f ( a )
 f (c) şi deoarece m  este panta secantei ce uneşte punctele A(a, f (a))
ba ba
şi B(b, f (b)) de pe graficul funcţiei f , iar mtg  f (c) este panta tangentei duse la graficul G f al funcţiei f
în punctul C (c, f (c)) şi m  mtg , atunci tangenta dusă la graficul G f este paralelă cu secanta AB (sau cu
coarda [AB]).
(Vezi Fig. 47.3 şi Fig. 47.4)

Fig. 47.3 Fig. 47.4

Observaţie: Teorema lui Lagrange se aplică:
1) la demonstrarea unor inegalităţi;
2) la demonstrarea teoremei despre monotonia funcţiei.
• Consecinţe din teorema lui Lagrange:
C1: Dacă funcţia f : I  R, y  f ( x ) este derivabilă pe intervalul I şi:
1) Dacă f ( x)  0 pentru x  I , atunci funcţia f este strict crescătoare pe intervalul I;
2) Dacă f ( x)  0 pentru x  I , atunci funcţia f este monoton crescătoare pe intervalul I;
3) Dacă f ( x)  0 pentru x  I , atunci funcţia f este strict descrescătoare pe intervalul I;
4) Dacă f ( x)  0 pentru x  I , atunci funcţia f este monoton descrescătoare pe intervalul I;
5) Dacă f ( x)  0 pentru x  I , atunci funcţia f este o funcţie constantă pe intervalul I.
• Dacă f ( x)  0, x  I , atunci f ( x )  c, x  I , unde c este o constantă reală oarecare.
C2: Punctul C (c, f (c)) din teorema lui Lagrange nu este unic.
C3: Dacă f : I  R şi g : I  R sunt două funcţii cu derivatele egale pe intervalul I , atunci ele diferă
printr-o constantă pe acest interval.
• Dacă f ( x )  g ( x), x  I , atunci f ( x)  g ( x)  c, x  I , unde c este o constantă reală oarecare.
C4: Dacă funcţia f : I  R este continuă în punctul x 0  I , este derivabilă pe mulţimea I \ x0  şi dacă
derivata f  are limită finită sau infinită în punctul x 0 , atunci funcţia f este derivabilă în punctul x 0 şi
f ( x0 )  lim f ( x) .
x  x0

47.3 Teorema lui Cauchy

Teorema lui Cauchy (a doua teoremă a creşterilor finite): Dacă funcţiile şi
sunt două funcţii Rolle şi g ( x)  0 pentru orice ), atunci există cel puţin un punct ,
f (b)  f ( a) f (c)
astfel încât  (46.45)
g (b)  g ( a) g (c)
Remarcă: Teorema lui Cauchy se numeşte a doua formulă de medie a calcului diferenţial sau formula
generală a mediei sau a doua teoremă a creşterilor finite.
Observaţie: Teorema lui Lagrange este o consecinţă a teoremei lui Cauchy, aplicată funcţiilor
şi .

47.4 Teorema lui Darboux

Teorema lui Darboux: Dacă funcţia , este derivabilă pe intervalul I , atunci
derivata sa f  are proprietatea lui Darboux pe acest interval.
• Faptul, că funcţia f  are proprietatea lui Darboux pe intervalul I înseamnă:
Pentru x1 , x 2  I , unde x1  x 2 şi  cu proprietatea f ( x1 )    f ( x 2 ) există c  ( x1 , x 2 ) , astfel încât
f (c)   .
• Consecinţe din teorema lui Darboux
C1: Dacă funcţia , este derivabilă pe intervalul I, şi f ( x)  0, x  I (derivata
f  nu se anulează pe intervalul I ), atunci:
1) derivata f  are semn constant pe I;
2) funcţia f este strict crescătoare sau strict descrescătoare pe intervalul I;
3) funcţia f nu are puncte critice, deci nu are puncte de extrem pe intervalul I.
C2: Dacă funcţia , este derivabilă pe intervalul I, atunci derivata sa f  nu are
puncte de discontinuitate de speţa întâi.
C3: Dacă funcţia , este derivabilă pe intervalul I, atunci derivata sa f  nu poate
trece de la o valoare a ei la alta fără a trece prin toate valorile intermediare.
C4: Dacă funcţia , are proprietatea Darboux pe intervalul I, atunci f ( I )  J
(funcţia f continuă pe intervalul I transformă acest interval într-un interval J ).
C5: Dacă funcţia , are proprietatea Darboux pe intervalul I, atunci ea nu are nici
un punct de discontinuitate de prima speţă ;
C6: Dacă funcţia , are puncte de discontinuitate de prima speţă, atunci ea nu are
proprietatea Darboux pe intervalul I.

II. Exerciţii propuse

I. Determinaţi monotonia, punctele de extrem local şi extremele locale ale funcţiei f :
1) ; 2) ; 3) ; 4) ; 5) ;

6) ; 7) ; 8) ; 9) ; 10) ;

11) ; 12) , ; 13) , ;

14) , .

II. Determinaţi intervalele de convexitate şi concavitate ale graficului funcţiei f :

1) ; 2) ; 3) ; 4) ; 5) ;

6) ; 7) ; 8) ; 9) ; 10) ;

11) , ; 12) , .

III. Determinaţi asimptotele graficului funcţiei f :

1) ; 2) ; 3) ; 4) ;5) ;

6) ; 7) ; 8) ; 9) ; 10) ;
11) ; 12) ; 13) ; 14) ; 15)

; 16) ; 17) ; 18) .

IV. Studiaţi funcţiile următoare pe domeniul maxim de definiţie şi construiţi graficele lor:
1) ; 2) ; 3) ; 4) ; 5) ;

6) ; 7) ; 8) ; 9) ; 10) ;

11) ; 12) ; 13) ; 14) ; 15) ;

16) ; 17) ; 18) ; 19) ;

20) ; 21) ; 22) ; 23) ;

24) ; 25) , ; 26) .

V. Determinaţi numărul de soluţii ale ecuaţiei , unde (m este un parametru real) şi

este una din următoarele funcţii:
1) ; 2) ; 3) ; 4) ;

5) ; 6) ; 7) ; 8) ;

9) ; 10) ; 11) ; 12) .

VI. Determinaţi cea mai mică şi cea mai mare valoare a funcţiei pe intervalul (compact şi închis) indicat
(extremele globale).
1) , ; 2) , ;
3) , ; 4) , ;

5) , ; 6) , ;

7) , ; 8) , ;

9) , ; 10) , ;

11) , ; 12) , .

Proba de evaluare № 3
Clasa a 11 A, profilul real
Modulul: Derivata funcţiei. Calculul derivatelor funcţii lor

Varianta 1
1. Să se calculeze conform definiţiei derivata functiei în punctul

2. Să se determine derivata functiei :

1) ; 2) ; 3) ;
4) ; 5) ; 6) .

2. Să se scrie ecuaţia tangentei la graficul funcţiei în punctul .

3. Să se calculeze derivata functiei f în punctul dat: , în punctul .
4. Să se calculeze acceleraţia mobilului în momentul de timp , dacă el se mişcă
neuniform conform legii .
5. Să se calculeze derivata de ordinul doi a functiei f în punctul dat:
în punctul .

6. Să se calculeze derivata de ordinul trei a functiei

Proba de evaluare № 3
Clasa a 11 A, profilul real
Modulul: Derivata funcţiei. Calculul derivatelor funcţii lor

Varianta 2
1. Să se calculeze conform definiţiei derivata functiei în punctul

2. Să se determine derivata functiei :

1) ; 2) ; 3) ;
4) ; 5) ; 6) .

2. Să se scrie ecuaţia tangentei la graficul funcţiei în punctul .

3. Să se calculeze derivata functiei f în punctul dat: , în punctul .
4. Să se calculeze acceleraţia mobilului în momentul de timp , dacă el se mişcă
neuniform conform legii .
5. Să se calculeze derivata de ordinul doi a functiei f în punctul dat:
în punctul .

6. Să se calculeze derivata de ordinul trei a functiei