Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Minuta Intalnire Practica Neunitara Procurori Sefi Sectie UP 14-15 Mai 2015
Minuta Intalnire Practica Neunitara Procurori Sefi Sectie UP 14-15 Mai 2015
MINUTA
În perioada 14-15 mai 2015 a avut loc la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, întâlnirea procurorilor șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele de pe lângă tribunale, dedicată
dezbaterii problemelor controversate în materie penală și problemelor în materie procesual
penală specifice funcției judiciare a urmăririi penale și camerei preliminare.
Moderatorii întâlnirii au fost doamna procuror Alexandra Mihaela ŞINC, formator
cu normă întreagă al Institutului Național al Magistraturii la disciplina Drept penal şi drept
procesual penal și d-na procuror Irina KUGLAY, din partea Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, care au elaborat, pe baza propunerilor primite de la unitățile de
parchet punctajul de discuţii al întâlnirii. Pentru fiecare problemă supusă dezbaterii a fost
indicat punctul de vedere al Catedrei de drept penal din cadrul INM.
Parchetele de pe lângă tribunale au fost reprezentate, în principal, de procurorii șefi
secție urmărire penală.
În urma dezbaterilor, referitor la temele puse în discuţie, s-au conturat concluziile
expuse în cele ce urmează.
S-a pus problema, în practica judiciară, dacă, în cazul accidentelor rutiere soldate cu
vătămări de persoane, se poate proceda la începerea urmăririi penale și administrarea de
probe, în lipsa plângerii persoanei vătămate (aflată de multe ori în imposibilitate fizică de a-și
1
manifesta voința), în condiţiile în care infracţiunea de vătămare corporală din culpă se
pedepseşte, indiferent de gravitatea acesteia, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
[art. 196 alin. (6) C. pen.]. Potrivit art. 305 alin. (1) C. proc. pen., când actul de sesizare
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul din cazurile care
împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală
dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă, iar conform art. 16 alin. (1) lit. e) C.
proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă nu mai poate fi
exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent
ori o altă condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Din cele de
mai sus rezultă, în aparenţă, că imposibilitatea persoanei vătămate de a-şi exprima voinţa în
legătură cu o eventuală formulare a plângerii prealabile împiedică începerea urmăririi penale
în cauză.
În urma discuțiilor s-a conturat opinia în sensul că, în realitate, o astfel de interpretare
nu este corectă, pentru considerentele pe care le vom expune în continuare. Potrivit art. 295
alin. (1) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede o astfel de
plângere, iar conform art. 296 alin. (1) C. proc. pen., aceasta trebuie să fie introdusă în termen
de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Faţă de cele de
mai sus, în opinia noastră, existenţa plângerii prealabile nu trebuie analizată imediat după
momentul comiterii infracţiunii, ci după trecerea termenului prevăzut de art. 296 alin. (1) C.
proc. pen. În acest sens pledează şi faptul că respectivul termen curge nu de la data comiterii
faptei, ci din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea ei. Mai mult decât atât,
din interpretarea dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. pen. rezultă că persoana vătămată nu
este obligată, în toate situaţiile, să cunoască faptul că o infracţiune comisă în dauna sa se
pedepseşte la plângere prealabilă, existând şi împrejurări în care urmărirea penală se
efectuează iniţial din oficiu, iar ulterior aceasta este chemată de organele judiciare pentru a-şi
preciza poziţia. Cele de mai sus permit a se trage concluzia că analiza îndeplinirii condiţiei de
procedibilitate constând în formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată nu
trebuie făcută imediat după producerea accidentului rutier în care aceasta a fost implicată, cu
atât mai mult cu cât, în cele mai multe cazuri, starea de sănătate împiedică o manifestare de
voinţă în momentul imediat ulterior acestuia. Ca urmare, analiza privind existenţa plângerii
nefiind făcută imediat după producerea accidentului, potrivit celor arătate mai sus, nici
constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. în cauză nu este
2
posibilă în acest moment. În consecinţă, organele de urmărire penală sesizate cu privire la
comiterea unui accident rutier soldat cu vătămarea corporală a unei persoane vor dispune
începerea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. şi
vor proceda la efectuarea cercetării la faţa locului şi a altor acte ce nu suferă amânare.
Ulterior, în măsura în care starea de sănătate a persoanei vătămate o va permite, se va
proceda faţă de aceasta conform art. 297 alin. (2) C. proc. pen.
În plus față de cele arătate mai sus, trebuie subliniat faptul că, în cele mai multe dintre
cazuri, accidentele rutiere sunt constatate imediat după producerea lor, ceea ce permite
aplicarea dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc. pen. privind infracțiunea flagrantă, și, pe cale
de consecință, și pe cele ale art. 298 C. proc. pen.
3
penală se poate efectua de către oricare dintre organele competente potrivit art. 41 alin. (1)
C. proc. pen., cu condiția ca sesizarea instanței să se facă respectând ordinea de prioritate
stabilită de acest text.
4
Punctul de vedere agreat de participanți
Majoritatea participanților au fost de părere că, în acest caz este vorba despre două
probleme distincte.
Referitor la prima dintre acestea (organul judiciar competent să dispună efectuarea de
acte prin comisie rogatorie), opinia majoritară a fost în sensul că, față de contradicția dintre
cele două texte și în lipsa unor criterii pentru a distinge care dintre ele reprezintă voința
reală a legiuitorului, este recomandabilă dispunerea comisiei rogatorii de către procuror,
pentru că, procedându-se astfel, se va evita orice critică privind legalitatea administrării
probei.
Pe de altă parte, însă, s-a observat faptul că opțiunea pentru cealaltă interpretare, cu
consecința dispunerii comisiei rogatorii de către organele de cercetare penală, poate atrage
cel mult nulitatea relativă a actului prin care s-a dispus în acest sens, în cazul în care se
dovedește existența unei vătămări.
Or, acest aspect poate să fie invocat doar de persoana care a suferit vătămarea, iar nu
de organul judiciar solicitat. Acesta din urmă nu are decât varianta de a proceda la efectuarea
actului, consecințele unei eventuale dispuneri nelegale a efectuării acestuia urmând a se
produce în cauza în care proba administrată prin comisie rogatorie este valorificată.
S-a făcut referire și la existența unei practici în sensul delegării de către procuror,
pentru efectuarea unui act de urmărire penală, a unui organ de cercetare penală din afara
razei teritoriale a parchetului din care face parte procurorul.
5
parchetul de pe lângă tribunal, conform art. 36 alin. (1) lit. a) raportat la art. 56 alin. (3) lit. b)
și alin. (6) C. proc. pen.
În cazul în care persoana nu poate să fie identificată, încadrarea juridică este cea
prevăzută de art. 198 alin. (1) și (2) C. pen., pentru reținerea prevederilor alin. (3) fiind
necesar ca moartea victimei să se producă [ipoteză în care competența revine tot parchetului
de pe lângă tribunal, însă potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) lit. b] raportat la art. 56 alin.
(3) lit. c) și alin. (6) C. proc. pen.].
3. Acțiunea civilă
Calitatea procesuală a asigurătorului în procesul penal
Problema transmisă de parchete
În practica judiciară s-a pus problema dacă asigurătorul de răspundere civilă
delictuală are, potrivit Codului de procedură penală actual, calitatea de parte responsabilă
civilmente în procesul penal sau citarea acestuia se va face în continuare în modalitatea sui
generis consacrată sub imperiul reglementării anterioare?
Distincția are importanță prin prisma limitărilor privind momentul până la care
persoana responsabilă civilmente poate să fie introdusă în cauză.
În sprijinul primei opinii au fost aduse argumente în sensul că referirile din cuprinsul
art. 86 C. proc. pen., la obligația convențională de a repara, singură sau în solidar, prejudiciul
produs prin infracțiune, inexistente în reglementarea anterioară, au în vedere tocmai
definirea părții responsabile civilmente astfel încât să includă și asigurătorul.
În sprijinul opiniei contrare sunt invocate dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen.,
potrivit cărora acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la
răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul
produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, apreciindu-se că, per a
contrario, nu poate fi invocată, în acest cadru, răspunderea pe temei contractual.
Punctul de vedere agreat de participanții la întâlnire
Opinia majorității participanților a fost în sensul că primul punct de vedere este cel
corect, dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. reprezentând doar cadrul normativ general în
ceea ce privește exercitarea acțiunii penale (pornită, ca regulă, împotriva inculpatului),
aspectele particulare privind partea responsabilă civilmente fiind reglementate în cuprinsul
art. 86 C. proc. pen. Dacă admitem că prevederile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. exclud tragerea
la răspundere penală a asigurătorului în cadrul procesului penal, atunci trebuie să acceptăm
faptul că acesta nu mai poate să fie obligat la repararea prejudiciului prin hotărârea instanței
penale, indiferent de calitatea în care participă la judecarea cauzei.
6
Calitatea de persoane vătămate a moștenitorilor legali ai victimei unei
infracțiuni de ucidere din culpă
Problema transmisă de parchete
S-a pus problema, în practica judiciară, în ce măsură moștenitorii legali ai persoanei
decedate într-un accident rutier, care nu s-au constituit părți civile în cauză, optând pentru
acțiunea separată, la instanța civilă, au calitatea de persoane vătămate și beneficiază de
drepturile prevăzute de lege pentru acest subiect procesual.
Autorul întrebării nu a oferit argumente pentru vreuna dintre variantele de răspuns și
nu a exprimat o opțiune pentru vreuna dintre acestea.
4. Mijloacele de probă
Declarațiile martorilor. Obligativitatea asistenței juridice a martorului arestat.
Posibilitatea asistării de către apărător a martorului
Problemele transmise de parchete s-au referit la obligația organelor judiciare de a-i
asigura martorului, cu ocazia audierii, un avocat din oficiu, în cazul în care este arestat, dar și
la posibilitatea mai largă a inculpatului de a avea apărător, chiar când este audiat în stare de
libertate.
Punctele de vedere agreate de participanții la întâlnire
În ceea ce privește prima problemă, răspunsul a fost, în opinia majorității participanților,
unul pozitiv, prevederile art. 106 alin. (3) C. proc. pen., privind audierea la locul de deţinere a
persoanelor arestate, text invocat de autorul întrebării, făcând trimitere expresă la
dispozițiile art. 90 C. proc. pen., care se referă la cazurile în care asistența juridică este
obligatorie.
7
În ceea ce privește cea de a doua problemă, opinia majoritară fost aceea în sensul că
martorul, ca subiect procesual, poate să fie asistat de avocat, deoarece, potrivit art. 31 C. proc.
pen., avocatul asistă sau reprezintă subiecții procesuali, în condițiile legii. În acest sens
pledează faptul că, în varianta anterioară modificării prin Legea de punere în aplicare, art. 31
C. proc. pen. făcea referire la subiecții procesuali principali, eliminarea din text a cuvântului
”principali” urmărind tocmai să permită asistarea martorului de către avocat. În acest
context, conținutul diferit al art. 88 alin. (1) C. proc. pen. este doar rezultatul unei necorelări.
Diferența dintre procesul-verbal prevăzut de art. 143 alin. (1) și art. 143 alin.
(4) C. proc. pen.
Participanții la întâlnire au agreat ideea că, din punct de vedere teoretic, măsurile pot
fi solicitate prin același referat și autorizate prin același act, cu precizarea că este vorba de o
încheiere, în cauză neemițându-se mandat.
În plus, în prezent, față de Decizia nr. 440/2014 a Curții Constituționale, prevederile art.
152 C. proc. pen. nu sunt aplicabile.
Mijlocul procedural prin care se solicită date privind existența unui cont bancar
Punctul de vedere agreat de majoritatea participanților la întâlnire a fost în sensul
că, față de prevederile exprese ale art. 153 C. proc. pen (”comunicarea datelor privind
8
existența și conținutul conturilor”), este necesară încuviințarea prealabilă a
judecătorului de drepturi și libertăți.
9
Examinarea fizică. Necesitatea validării de către judecător a examinării dispuse
prin ordonanța procurorului, cu consimțământul persoanei examinate
În opinia majorității participanților la întâlnire, față de conținutul art. 190 alin. (5) C.
proc. pen., o astfel de validare este necesară. Este adevărat, formularea este, cel mai probabil,
urmarea unei erori de redactare, intenția legiuitorului fiind aceea de a reglementa, în
cuprinsul alin. (5), situația în care persoana nu își exprimă consimțământul și există urgență.
Firul logic al textului pledează în acest sens. Cum, însă, nu se poate ajunge, pe cale de
interpretare, la concluzia că un text are înțelesul contrar celui care rezultă din conținutul său,
nu putem interpreta art. 190 alin. (5) decât în sensul că examinarea trebuie validată de către
judecător și atunci când există consimțământul persoanei.
5. Măsurile preventive
10
Respingerea de către procuror a propunerii de luare a măsurii arestării
preventive. Consecințe asupra reținerii
Opinia majorității participanților la întâlnire a fost în sensul că legea nu prevede
obligația procurorului ca, respingând propunerea de arestare preventivă, să revoce măsura
reținerii, astfel cum o face în cazul judecătorului de drepturi și libertăți [art. 227 alin. (1) C.
proc. pen.].
11
”și față de inculpatul minor”, trebuie înțeleasă în sensul ”ca și față de inculpatul major” cu
limitările privind caracterul excepțional al măsurii. Interpretarea că măsura reținerii se poate
lua față de suspectul minor în condițiile dreptului comun, iar față de inculpatul minor doar în
mod excepțional este lipsită de suport logic.
Participanții la întâlnire au arătat faptul că soluția legislativă este criticabilă, reținerea
fiind o măsură preventivă specifică etapei urmăririi penale ce precede punerea în mișcare a
acțiunii penale și au subliniat necesitatea unei inițiative de modificare a actului normativ.
12
care dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav
mintal iar măsura este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică.
Având în vedere reglementarea actuală a acestei probleme în noul Cod penal şi noul Cod
de procedură penală, apreciem că îşi menţine valabilitatea Decizia nr.13/2008 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că „în cazul în
care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului (în
actuala reglementare, clasarea faţă de suspect sau inculpat), pe motiv de iresponsabilitate, iar
faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării
medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată la sesizarea procurorului”.
Rezultă, deci, că procurorul trebuie să sesizeze instanţa de judecată, şi nu medicul psihiatru
de la unitatea spitalicească, care, la rândul lui, sesizează comisia prevăzută de art. 61 din
Legea nr. 487/2002 şi care, în urma unei alte analize, să dispună internarea nevoluntară a
pacientului, urmând ca, potrivit art. 61 alin. (6) din lege, să sesizeze judecătoria în a cărei
circumscripţie se află unitatea medicală pentru a confirma această decizie, aşa cum au
apreciat instanţele civile care s-au considerat competente.
În consecinţă, s-a apreciat că legiuitorul, când s-a referit la faptul că procurorul care a
dispus clasarea trebuie să sesizeze instanţa competentă potrivit legii sănătăţii mintale în
vederea dispunerii internării medicale, a avut în vedere doar competenţa materială a
judecătoriei, ca instanţă penală, care, potrivit art. 35 alin. (2) noul Cod de procedură penală
soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Printr-o analiză gramaticală a textului art. 315 alin. (2) lit. e) rezultă că procurorul
sesizează judecătoria care dispune internarea nevoluntară, în timp ce legea sănătăţii mintale
se referă la confirmarea deciziei de internare medicală, luată de comisia medicală din spital.
Expresia „internare medicală nevoluntară” este folosită şi în art. 247 alin. (2) noul Cod de
procedură penală şi nu e specifică numai legii sănătăţii mintale şi, deci, nu trebuie să ducă la
concluzia că procedura din legea specială ar trebui aplicată.
Distincţia trebuie făcută şi în privinţa scopului pentru care internarea nevoluntară a unui
bolnav psihic se poate dispune. Astfel, internarea medicală nevoluntară, ca măsură de
siguranţă prevăzută de Codul penal se poate lua pentru a înlătura o stare de pericol pentru
societate faţă de o persoană care, din cauza bolii psihice de care suferă, a comis o faptă
prevăzută de legea penală şi poate să comită din nou o astfel de faptă.
Pe de altă parte, motivul internării nevoluntare este prevăzut de art. 54 din legea sănătăţii
mintale. Astfel, aceasta vizează orice persoană care suferă de o tulburare psihică, dar care nu
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cu privire la care medicul psihiatru, sesizat de
13
oricare dintre persoanele prevăzute de art. 56 din aceeaşi lege, apreciază că se impune
internarea nevoluntară a acestei persoane din cauza acestei tulburări psihice, deoarece există
pericol iminent de vătămare pentru sine sau pentru altă persoană şi neinternarea în spital ar
putea duce la deteriorarea stării sale de sănătate.
Rezultă, deci, că procedura reglementată de legea sănătăţii mintale se referă la toate
celelalte persoane care suferă de o tulburare psihică gravă care necesită tratarea ei în spital,
în timp ce măsura de siguranţă a internării medicale a unei persoane care a săvârşit o faptă
penală şi care nu răspunde penal din cauza unei boli psihice trebuie să se facă conform
procedurii penale, competenţa de a dispune această măsură aparţinând judecătoriei, şi
anume judecătorului de drepturi şi libertăţi.
14
înlăture starea de pericol, măsura provizorie durează până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care se rezolvă fondul cauzei şi prin care se dispune fie ridicarea măsurii, fie luarea cu
caracter definitiv a acesteia.
Problema cea mai dificilă în materie este aceea a luării măsurilor de siguranţă cu caracter
medical, în situaţia în care a fost adoptată de către procuror o soluţie de netrimitere în
judecată.
Astfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., ordonanţa de clasare va cuprinde, între
altele, dispoziţia privind sesizarea instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii speciale în
materia sănătăţii mintale, în vederea dispunerii internării nevoluntare, iar potrivit art. 315
alin. (3) C. proc. pen., dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă
prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.
Norma specială în materia sănătăţii mintale este Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei
persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, iar instanţa competentă să dispună internarea
nevoluntară potrivit acesteia este instanţa civilă – mai exact judecătoria în raza căreia se află
unitatea medicală la care se face internarea.
Desigur, procedura prevăzută de către acest act normativ este foarte puţin flexibilă şi nu
tocmai compatibilă cu cea penală, însă, până la o viitoare (şi foarte necesară) modificare,
trebuie să identificăm acele mecanisme prin care ea devine aplicabilă.
O primă problemă invocată în legătură cu aplicarea acestui act normativ faţă de
făptuitorul cu privire la care a fost adoptată o soluţie de netrimitere în judecată a fost aceea
că, deşi procurorul se află printre persoanele care pot solicita, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d)
din Legea nr. 487/2002, internarea nevoluntară a unei persoane, o astfel de solicitare nu se
adresează, potrivit legii speciale, direct instanţei, ci comisiei constituite la nivelul unităţii
medicale la care se va face internarea, instanţa doar confirmând ulterior măsura. Este şi
motivul pentru care există parchete care sesizeză această comisie, iar nu direct instanţa de
judecată.
În opinia noastră, prevederea în legea procesual penală a obligaţiei procurorului de a
sesiza direct instanţa de judecată are caracterul unei norme speciale, derogatorii de la
modalitatea de sesizare de drept comun, aplicabilă în situaţia în care nu este vorba despre o
persoană care a fost cercetată penal. Derogarea poate să fie explicată prin aceea că, în situaţia
în care sesizarea se face ca urmare a cercetărilor efectuate într-un dosar penal, probele cu
caracter ştiinţific administrate în cursul urmăririi penale cu privire la starea psihică a celui
cercetat pot să suplinească concluziile comisiei de specialitate de la unitatea medicală, din
procedura de drept comun.
15
Procedura judiciară prevăzută de art. 62-65 din Legea nr. 487/2002 pentru luarea şi
încetarea măsurii internării nevoluntare nu este foarte diferită de cea din materia luării
măsurilor de siguranţă, oferind garanţii similare.
În plus, s-a făcut referire și la existența unei practici în sensul sesizării comisiei medicale,
în condițiile legii speciale, de către procuror, anterior dispunerii soluției de netrimitere în
judecată, pentru a se evita ca în intervalul dintre adoptarea acesteia și pronunțarea unei
hotărâri de către instanța civilă față de bolnav să nu fie luată nicio măsură.
Si cu privire la această problemă a fost subliniată necesitatea unei intervenții legislative.
7. Cheltuieli judiciare
16
Posibilitatea obligării suspectului la plata cheltuielilor judiciare în cazul soluției
de clasare
Potrivit art. 275 alin. (5) C. proc. pen., dispozițiile privind plata cheltuielilor judiciare în
caz de achitare sau încetare a procesului penal se aplică în mod corespunzător și în cursul
dispunerii unei soluții de clasare în cursul urmăririi penale.
Față de împrejurarea că prevederile art. 275 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. pen., privind
suportarea cheltuielilor judiciare în caz de achitare sau încetare a procesului penal, se referă
la inculpat, iar nu și la suspect, în practica judicară s-a apreciat, într-o opinie, că suspectul față
de care s-a dispus clasarea va suporta cheltuielile judiciare atunci când există o cauză de
nepedepsire, ori o parte a acestora, în caz de împăcare. Există însă și punctul de vedere în
sensul că, față de referirea expresă din cuprinsul art. 275 alin. (1) C. proc. pen. doar la
inculpat, în cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare cheltuielile judiciare vor
rămâne în sarcina statului.
Opinia majorității participanților la întâlnire a fost în sensul că primul punct de
vedere este cel corect, sintagma ”în mod corespunzător” din cuprinsul alin. (5) având tocmai
sensul de „în mod corespunzător fazei de urmărire penală”, deci cu luarea în considerare a
calității persoanelor implicate specifice cestei faze. În plus, prevederile nu sunt, sub acest
aspect, diferite de cele ale art. 192 alin. (1) și (5) C. proc. pen. anterior, în temeiul căruia
învinuitul nu era exclus de la plata cheltuielilor judiciare.
8. Urmărirea penală
17
Autorul întrebării nu a oferit argumente pentru vreuna dintre variantele de răspuns și
nu a exprimat o opțiune pentru vreuna dintre acestea.
Dispozițiile art. 311 C. proc. pen. nu exclud posibilitatea ca extinderea urmăririi penale,
inclusiv față de persoane noi, să se dispună de către organele de cercetare penală.
Majoritatea participanților au apreciat că pentru a realiza corelarea cu prevederile
art. 305 alin. (3) C. proc. pen., care permit ca trecerea de la urmărirea penală in rem la cea in
personam să se dispună doar de către procuror, precum și pentru a asigura o mai mare
implicare a procurorului în activitatea de supraveghere a urmăririi penale, este recomandabil
ca tot acesta să dispună și extinderea urmăririi penale față de alte persoane.
18
fără să existe o normă de trimitere care să facă legătura între ele, este, în opinia noastră,
greșită.
Din analiza corelativă a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 335
alin. (1), art. 336 alin. (1) și art. 339 alin. (4) C. proc. pen., adică a acelor texte care prevăd
cazurile în care se poate dispune infirmarea soluției de către procurorul ierarhic superior,
rezultă următoarele:
‒ toate soluțiile adoptate de procuror sunt supuse controlului ierarhic de legalitate și pot
fi infirmate, inclusiv din oficiu;
‒ soluțiile adoptate de procuror sunt supuse controlului de legalitate și temeinicie, în
cazul în care împotriva acestora se formulează plângere de orice persoană ale cărei interese
au fost vătămate prin adoptarea lor; în cazul în care găsește plângerea întemeiată, procurorul
ierarhic superior o admite și dispune infirmarea soluției; în situația în care în cauză a fost
dispusă începerea urmăririi penale, subsecvent infirmării se va dispune redeschiderea
acesteia; se poate observa că nu există o dispoziție specială privind infirmarea ordonanței de
clasare în acest caz, prin urmare mecanismul aplicabil pentru soluționarea plângerii nu poate
să fie decât cel prevăzut de art. 335 alin. (1) și (4) C. proc. pen.; în sprijinul acestei
interpretări pledează și faptul că, în cazul continuării procedurii în fața instanței, regulile de
soluționare și soluțiile ce se pot adopta sunt expres prevăzute (art. 341 C. proc. pen.), tocmai
pentru că nu există o normă cu care prevederile privind plângerea împotriva soluției să fie
completate, ca în cazul plângerii adresate procurorului ierarhic superior.
În ceea ce privește cea de a doua problemă, în condițiile în care legea nu distinge după
cum soluția de netrimitere în judecată a fost dispusă in rem sau in personam, s-a apreciat că
nici noi nu putem distinge, confirmarea redeschiderii urmăririi penale fiind obligatorie și
atunci când nu există suspect sau inculpat în cauză.
În cursul întâlnirii au mai fost discutate și alte ipoteze.
Referitor la soluțiile de neîncepere a urmăririi penale s-a agreat punctul de vedere în
sensul că și după infirmarea acestora este necesară confirmarea de către judecător, cel puțin
în acele cazuri când actele premergătoare au conturat o veritabilă acuzație față de o
persoană, în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu privire la cazul în care, admițând plângerea împotriva soluției, procurorul ierarhic
superior realizează practic o completare a acesteia (se pronunță cu privire la fapte sau
persoane omise din soluția procurorului), confirmarea nu este necesară, deoarece nu
operează o redeschidere a urmăririi penale.
19
Renunțarea la urmărire penală. Posibilitatea de a dispune această soluție și în
cazul în care urmărirea penală nu se efectuează față de o persoană
20
Participanții la întâlnire au agreat că o astfel de soluție este posibilă dar dacă are în
vedere exclusiv fapta, iar nu și pe autorul acesteia, justificat de aceea că, în speță, față de
valoarea redusă a prejudiciului, nu există interesul continuării urmăririi penale pentru a se
stabili dacă fapta a fost comisă cu discernământ.
Pentru a se dispune renunțarea față de o persoană, însă, este necesar să se dovedească
mai întâi că aceasta a acționat cu discernământ.
9. Camera preliminară
Calea de atac împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară în cazul
în care procedura de citare a fost viciată, iar părțile nu au putut formula cereri
și excepții
Soluția agreată a fost în sensul că, față de prevederile art. 347 alin. (1) C. proc. pen.,
încheierea este definitivă, iar problema trebuie rezolvată de lege ferenda, în cadrul
demersului de punere a textelor în acord cu deciziile Curții Constituționale în materie.
Valoarea răspunsului formulat de procuror potrivit art. 344 alin. (4) C. proc.
pen., față de decizia Curții Constituționale nr. 641/2014
Consecințele nerespectării termenului prevăzut de art. 344 alin. (3) C. proc. pen.
Probleme transmise de parchete
21
Două au fost problemele evidențiate de practica judicară referitor la consecințele
nerespectării acestui termen: dacă cererile și excepțiile neformulate înăuntrul său se vor
respinge ca tardive și dacă cererile și excepțiile formulate direct în fața judecătorului de
cameră preliminară, în ședința de judecată, se comunică părților lipsă, pentru a răspunde la
ele.
Autorul întrebării nu a oferit argumente pentru vreuna dintre variantele de răspuns și
nu a exprimat o opțiune pentru vreuna dintre acestea.
Conform celor agreate de participanți, ca urmare a deciziei Curții Constituționale,
persoanele prezente la ședința în camera preliminară pot formula cereri și excepții, inclusiv
în cursul acesteia, direct în fața judecătorului, care le va pune în discuția celor prezenți,
asigurând astfel contradictorialitatea și oralitatea la care respectiva decizie face referire.
Cererile și excepțiile astfel formulate se vor soluționa de către judecător fără să mai fie
comunicate altor persoane, pe de o parte pentru că nu există o prevedere legală în acest sens,
iar pe de altă parte, pentru că rolul citării părților și participării procurorului în procedura
camerei preliminare este tocmai acela de a permite fiecăruia dintre aceștia să cunoască direct
și să își exprime punctul de vedere cu privire la toate cererile și excepțiile invocate.
Facem precizarea că și anterior deciziilor Curții Constituționale privind procedura
camerei preliminare, opinia majoritară era în sensul că termenul prevăzut de art. 344 alin.
(3) C. proc. pen. nu este unul de decădere, iar cererile și excepțiile depuse cu depășirea
acestuia, dar până la pronunțare, trebuie soluționate pe fond, iar nu respinse ca tardiv
formulate.
22
Legalitatea pronunțării de încheieri distincte cu privire la verificarea măsurilor
preventive și, respectiv, legalitatea administrării probelor
Conform celor agreate de participanți, soluția este legală, diferența între cazurile în care
se dispune printr-o singură încheiere și cele în care se pronunță încheieri distincte fiind
determinată de momentul la care expiră măsura preventivă.
23
Conform celor agreate de participanți, față de împrejurarea că dispozițiile art. 347 alin.
(1) C. proc. pen. nu disting în funcție de modalitatea de invocare a excepțiilor, contestația este
admisibilă.
Cercetarea unei persoane pentru mai multe infracțiuni, dintre care doar una
formează obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției, pentru celealte
dispunându-se clasarea. Disjungerea cauzei
24
iar în ceea ce privește dispoziția de disjungere, dacă aceasta trebuie să se regăsească în
cuprinsul acordului sau al unei ordonanțe separate.
Autorul întrebării nu a oferit argumente pentru vreuna dintre variantele de răspuns și
nu a exprimat o opțiune pentru vreuna dintre acestea.
În ceea ce privește prima problemă, în opinia majorității participanților, atât
adoptarea unei soluții de clasare, pentru o parte dintre fapte, urmată de încheierea unui
acord de recunoaștere a vinovăției pentru cealaltă/celelalte fapte, cât și disjungerea cauzei și
formarea a două dosare separate, dintre care într-unul să fie adoptată soluția de clasare, iar
în celălalt să se încheie acord de recunoaștere a vinovăției, sunt legale. În ceea ce privește cea
de a doua soluție, pare preferabilă prin prisma unei mai simple gestionări administrative a
dosarului (împotriva soluției de clasare se poate formula plângere, iar aceasta este mai dificil
de soluționat câtă vreme dosarul, cu acordul de recunoaștere a vinovăției, a fost deja trimis
instanței).
În ceea ce privește disjungerea, aceasta se va dispune prin ordonanță separată,
acordul de recunoaștere a vinovăției nefiind un act prin care procurorul să poată dispune
aceasta, iar cuprinsul său fiind cel prevăzut de art. 482 C. proc. pen.
25
va dispune direct încetarea procesului penal, partea civilă va fi lipsită de posibilitatea de a
critica hotărârea, dat fiind caracterul restrictiv al normelor ce reglementează apelul în cadrul
acestei proceduri.
26
Conform celor agreate de participanți, este posibil a se proceda în acest fel, cu condiția
respectării regulii aplicării globale a legii penale mai favorabile.
3. Obligația stabilirii pedepselor accesorii în cazul în care s-a dispus suspendarea sub
supraveghere sau amânarea aplicării pedepsei principale
27
execute, în acelaşi timp, atât pedeapsa complementară, cât şi pedeapsa accesorie. Aceasta se
va executa doar la momentul la care pedeapsa principală devine executabilă prin anulare sau
executare; din acest punct de vedere, sintagma „dispune executarea pedepsei” are în vedere
atât pedeapsa principală, cât şi pedeapsa accesorie. În fine, dispoziţia de la art. 68 lit. b) era
necesară având în vedere împrejurarea că nu mai există reabilitare de drept la împlinirea
termenului de supraveghere şi ar fi fost nefiresc ca pe durata termenului de supraveghere
inculpatul să nu fie supus sancţiunii ce decurge din executarea pedepsei complementare.
28