1.

SISTEME MODERNE DE SUPRAVEGHERE A MEDIULUI

1.1 CARACTERISTICILE METODELOR DE SUPRAVEGHERE A
MEDIULUI

În ultimii ani, domeniul supravegherii mediului s-a dezvoltat rapid, în toate

etapele de elaborare a informaţiei, începând din momentul în care senzorul preia o
mărime caracteristică mediului studiat până la faza de elaborare şi organizare a
informaţiilor rezultate, astfel încât acestea să poată fi interpretate de un utilizator
oarecare.
Domeniul mediului are o serie de caracteristici specifice care se reflectă şi în
metodele alese pentru obţinerea unor informaţii adecvate şi precise. Dintre acestea pot
fi amintite:
multidisciplinaritatea — funcţionarea sistemelor naturale implică interacţiuni
între procese fizice, fizico-chimice şi biologice. Aceste procese fac apel la
domenii de competenţă foarte variate şi foarte specializate care trebuie să fie
puse în interacţiune pentru a se obţine ansamblul datelor care pot fi
exploatate.
multitudinea scărilor spaţiale şi temporale adecvate — descriptorii mediului
indică variaţii în timp şi spaţiu. Aceste variaţii apar foarte des ca o
suprapunere de variaţii elementare caracterizate printr-o scară de timp şi de
spaţiu. Astfel, alegerea unui pas de timp şi a unui pas de spaţiu de achiziţie
reprezintă o condiţie primordială în vederea unei exploatări eficiente a datelor.
vafiaţille catastrofale ale perturbaţillor— într-o abordare generală, se observă
că anumite fenomene naturale, precum şi variaţiile adesea periodice
menţionate mai sus, sunt susceptibile de variaţii bruşte şi intense în anumite
situaţii (tipic este cazul creşterii nivelului râurilor). Aceste fenomene nu sunt
reproductibile şi sunt dificil de prevăzut. Ţinând seama de pagubele pe care
le pot produce, trebuie puse în aplicare urmăriri specifice, care sunt adesea
delicate şi foarte scumpe.
interpretarea rezultatelor— domeniul mediului implică o interpretare conjugată
a variabilelor perturbatoare şi a celor de stare ale mediului, ceea ce conferă
modelării, ca instrument de interpretare a datelor de mediu, o dificultate
sporită şi o importanţă deosebită.
generalizarea rezultatelor— cunoştinţele referitoare la mediu sunt întotdeauna
rezultatul observaţiilor locale. Dificultatea constă în generalizarea acestor
informaţii şi interpretarea lor în cadrul general. Aceste dificultăţi vor creşte pe
măsură ce punctele de observare sunt mai eterogene (cazul mediilor urbane)
şi pot apărea variaţii ale „forţărilor" (perturbaţiilor) de la un punct de măsurare
la altul, astfel că este imposibil sau extrem de hazardat să se transpună sau
să se extrapoleze rezultate locale. in acest caz, soluţia este multiplicarea
punctelor de testare, astfel încât informaţiile să poată fi comparate şi să se
treacă apoi la extragerea informaţiilor generale.
utilizarea punctelor de lucru „ateller" — Utilizarea unui punct de observare
pentru efectuarea unor măsurări specifice unui anumit proces impune
„cunoaşterea" prealabilă a acestuia. Aceasta implică urmărirea principalelor
variabile perturbatoare şi a comportării lor la o scară de timp semnificativă.
Iniţial, se face o apreciere generală a mediului. Apoi, se regrupează diferite
studii specifice făcute în acelaşi punct, care permit începerea unei urmăriri de
fond utilizabilă în mai multe etape. Astfel apare noţiunea de observator al
mediului sau punct de lucru „atelier".
 1 . 2 S T R U C T U R A R E Ţ E L E L O R D E S U P R AV E G H E R E A
MEDIULUI
Pentru analiza riscurilor, difuzarea unei informaţii precise şi fiabile, sensibilizarea
şi alertarea publicului este necesar să se măsoare continuu şi cu mijloace adecvate
calitatea mediului înconjurător.
in faţa complexităţii tehnicilor care trebuie puse în aplicare experienţa
disciplinelor mediului, a cunoştinţelor aprofundate în domeniul metrologiei şi
implementării reţelelor de supraveghere şi a competenţelor în materie de sisteme
informaţionale sunt necesare.

O reţea de supraveghere a mediului este alcătuită din următoarele componente

de bază:
1. Staţii de măsură
2. Laborator mobil
3. Mijloace de comunicaţie
4. Post central (server)
5. Posturi de lucru
6. Conexiuni exterioare

1. Staţiile de măsură
O staţie de supraveghere este alcătuită dintr-o incintă care adăposteşte analizoarele şi
traductoarele necesare pentru toţi parametrii specifici mediului care pot fi măsuraţi.
Ansamblul este gestionat de un sistem de achiziţie de date autonom cu care se poate
comunica la distanţă.

2. Laboratorul mobil
Sistemul de supraveghere poate fi completat cu un laborator mobil. Instrument de
studiu şi diagnosticare, acest dispozitiv permite obţinerea informaţiilor referitoare la
zonele care nu necesită o supraveghere permanentă.

3. Mijloace de comunicaţie
Ansamblul tuturor staţiilor de măsură comunică cu postul central al reţelei de
supraveghere prin intermediul a diferite suporturi: reţea analogică, linie specializată,
reţea GSM, legătură radio etc..

4. Postul central
Postul central al reţelei de supraveghere este de regulă un sistem de calcul care
asigură ansamblul comunicaţiilor, arhivarea datelor, executarea calculelor şi gestiunea
alarmelor. El se bazează pe arhitectura client — server. Ansamblul informaţiilor şi datelor
din reţea este gestionat cu ajutorul unui Sistem de Gestiune a Bazelor de Date.

5. Posturile de lucru
Funcţiile îndeplinite de aceste posturi sunt numeroase: configurarea la distanţă a
staţiilor de supraveghere, tele-calibrarea metrologiei, urmărirea în timp real a
parametrilor, organizarea evenimentelor, validarea interactivă a datelor, tratări statistice
evoluate, importul şi exportul datelor, prezentarea cartografică a datelor, reprezentarea
grafică a acestora şi tipărirea rezultatelor.

6. Conexiunile exterioare
Sistemul are ca obiectiv achizi
ţia şi prelucrarea datelor referitoare la mediul
înconjurător. in afara funcţiilor de transfer către bazele de date exterioare el trebuie să
 dispună de instrumente necesare difuzării informaţiilor către public şi administratorii
însărcinaţi cu gestionarea alertărilor din punct de vedere al poluării. Gestiunea
episoadelor de poluare este simplificată de asemenea prin utilizarea posturilor de lucru
aflate la distanţă.

Utilizarea unei reţele de supraveghere a mediului implică parcurgerea

următoarelor etape:
a. Planificarea activităţilor — constă în stabilirea tuturor activităţilor care vor fi
desfăşurate în vederea monitorizării parametrilor care caracterizează mediul. Pentru
realizarea acestei etape vor fi avute în vedere următoarele obiective:
definirea necesităţilor,
bilanţul informaţiilor existente,
definirea şi planificarea campaniilor de măsurare,
organizarea logistică,
planificarea,
realizarea unor studii de impact.

b. Aplicarea şi realizarea:
- instalarea sistemului de măsură,
- executarea şi urmărirea campaniilor de măsurare,
- primirea informaţiilor exterioare.

c. Raportarea şi analiza:
trecerea informaţiilor obţinute pe un suport informatic,
prelucrarea datelor şi verificarea rezultatelor,
concepţia şi redactarea unui raport de studiu complet şi detaliat,
prezentarea raportului.

d. Decizia
Dacă pentru o acţiune rapidă şi eficientă sunt necesare informaţii precise şi
fiabile, pentru o decizie adecvată şi durabilă sunt esenţiale previziunile şi anticiparea.
Mijloacele tehnice care pot fi puse în aplicare în acest cadru pot fi importante dar
competenţele în materie de studiu, analiză şi modelare sunt indispensabile.
 2. SISTEME DE ACHIZITIE A DATELOR
2.1. STRUCTURA SISTEMELOR DE ACHIZITIE A DATELOR

Utilizarea pe scară largă a calculatoarelor în cercetare şi industrie are ca scop

rezolvarea numerică a problemelor ştiinţifice şi tehnice, conducerea experimentelor de
laborator, prelucrarea datelor experimentale, simularea, conducerea şi controlul
proceselor industriale, precum şi transmiterea informaţiei.
Un sistem de achiziţie a datelor îndeplineşte următoarele funcţii: condiţionarea,
amplificarea, filtrarea, multiplexarea, eşantionarea şi conversia analog -digitală a
semnalelor, prelucrarea, afişarea şi stocarea datelor. Aceste funcţii sunt realizate de
componente hardware (senzori şi traductoare, module de condiţionare a semnalelor,
interfeţe de achiziţie a datelor, calculatoare) şi software (programe de achiziţie şi
prelucrare a datelor).

2.1.1 Calculatorul personal

Utilizarea calculatoarelor personale în sistemele de achiziţie a datelor este

facilitată de perfecţionarea simultană a microprocesoarelor şi a magistralelor de
comunicaţie. Alegerea structurii interfeţei de achiziţie şi a magistralei de comunicaţie
externă trebuie să fie corelată cu performanţele metodei de trans fer intern a
informaţiilor. Arhitectura calculatorului implicat în sistem poate afecta considerabil viteza
de achiziţie a datelor. Un suport de calcul flexibil utilizat din ce în ce mai frecvent în
industrie este calculatorul portabil realizat în jurul unui microprocesor.

Un sistem de calcul este format din următoarele elemente:

- unitatea centrală de prelucrare (CPU - Central Processing Unit), care
efectuează calculele şi urmăreşte realizarea secvenţială a programului prin
interpretarea şi procesarea informaţiilor;
- memoria centrală cu acces aleator (RAM — Random Access Memory) în care
sunt păstrate temporar instrucţiunile şi datele procesate;
- echipamentele periferice, utilizate pentru introducerea datelor în calculator
(echipamente de intrare), pentru extragerea datelor din calculator
(echipamente de ieşire) şi pentru memorarea pe termen lung a programelor şi
datelor (memorii auxiliare).
Capacitatea discului dur (HDD — Hard Disk Drive) al calculatorului poate limita
sever cantitatea de date achiziţionate. De asemenea, timpul de acces la disc şi
fragmentarea fişierelor înregistrate pe acesta pot reduce semnificativ viteza de
eşantionare şi de stocare a datelor.
Tn cazul sistemelor destinate achiziţiei semnalelor de înaltă frecvenţă este indicat
să se aleagă o unitate de disc dur de mare viteză şi să se asigure pe disc un spaţiu liber
şi nefragmentat (contiguu) suficient de mare pentru colectarea tuturor datelor necesare.
ln plus, este util să se rezerve un disc dur numai pentru stocarea datelor achiziţionate,
sistemului de operare fiindu-i alocat un alt disc.
Procesarea semnalelor în timp real şi achiziţia semnalelor de înaltă frecvenţă
necesită procesoare pe 32 sau 64 biţi de mare viteză şi coprocesoare, sau procesoare
de semnale digitale (DSP — Digital Signal Processing).

2.1.2 Modulele de condiţionare a semnalelor

Traductoarele sesizează diferite mărimi fizice şi generează semnale electrice pe

care le furnizează sistemelor de achiziţie de date în scopul măsurării şi înregistrării. De

2-1
exemplu, termocuplele şi termistoarele convertesc temperatura într-un semnal analogic
pe care un convertor analog-digital îl poate transforma într-un semnal numeric. Din
punct de vedere structural, semnalele uzuale pot fi clasificate în două categorii:
analogice şi digitale.
Un semnal electric analogic este o tensiune sau un curent variabil continuu în
raport cu timpul, caracterizat prin nivel, formă şi frecvenţă.
Un semnal electric digital are numai două niveluri caracteristice: superior şi
inferior (on sau off, 0 sau /). Informaţiile pe care le poate furniza un astfel de semnal
sunt numai starea (descrisă prin nivelul semnalului: superior sau inferior) şi durata
(intervalul de timp în care acesta îşi conservă starea).
Semnalul furnizat de un traductor trebuie să fie compatibil cu sistemul de
achiziţie de date, adică să prezinte caracteristici adecvate performanţelor statice şi
dinamice ale acestuia. Compatibilizarea se realizează printr-un modul de condiţionare a
semnalului. Acesta amplifică sau reduce după caz nivelul semnalelor, le izolează
galvanic şi le filtrează pentru eliminarea zgomotului, mărind semnificativ precizia şi
siguranţa sistemului.
ln sistemele industriale complexe modulele de condiţionare a semnalelor pot fi
introduse explicit în lanţul de măsură, ca echipamente independente, sau pot fi incluse
în echipamente integrate de achiziţie de date.

2.1.3 Echipamente de achiziţie a datelor

Aceste echipamente constituie interfaţa dintre procesul monitorizat şi calculator

deoarece digitizează semnalele analogice furnizate de traductoare pentru a fi
interpretate de calculator.
Specificaţille obligatorii pentru definirea unui sistem de achiziţie de date sunt:
numărul de canale analogice şi digitale de intrare;
rata de eşantionare, corespunzătoare frecvenţei conversiei analog-digitale; o
rată de eşantionare mare permite achiziţia unui număr mai mare de date intr-
un interval de timp dat, oferind o reprezentare numerică mai fidelă a
semnalului original;
numărul de convertoare analog-digitale care asigură multiplexarea;
rezoluţia conversiei, adică numărul de pe care convertorul analog-digital fl
utilizează pentru a reprezenta semnalul analogic;
domeniul de măsură, care reprezentă diferenţa dintre nivelul maxim Şi nivelul
minim de tensiune cuantificată de convertorul analog-digital.

2.1.4 Programe

Programele necesare funcţionării unui calculator se împart în trei mari categorii:

programe de sistem - controlează operaţiile efectuate de sistemul de calcul şi
asigură legătura dintre subsistemele acestuia, programele de aplicaţie şi cele
utilitare; au rolul de a simplifica operaţiile de alocare a memoriei, afişare a
caracterelor pe ecran şi la imprimantă, citire a caracterelor de la tastatură,
accesul la informaţiile stocate pe discurile magnetice etc.;
programe de aplicaţie - interacţionează direct cu utilizatorul, fiind specializate
în executarea unor prelucrări specifice; în această categorie intră programele
pentru achiziţia şi gestiunea bazelor de date, editoarele de texte, programele
de tehnoredactare şi grafică etc.;
programe utilitare - interac
ţionează direct cu utilizatorul, dar, spre deosebire
de programele de aplicaţii, realizează prelucrări de uz general; ele susţin

2-2
 administrarea sistemului de calcul şi utilizarea programelor prin copierea

fişierelor, pregătirea discurilor magnetice pentru utilizare, crearea de copii

pentru salvarea informatiilor, testarea sistemului de calcul etc.; o categorie
aparte de programe utilitare o constituie programele de "interfată", care
îndeplinesc rolul de "interpret" între utilizator şi sistemul de operare.
Programele de achizitie transformă sistemul format dintr-un calculator şi
echipamentele de achizitie într-un instrument complex de prelevare, stocare, analiză şi
prezentare a datelor. Un sistem performant de achizitie a datelor destinat măsurării,
reglării sau testării este format din componente compatibile de calitate similară. Dacă
acestea sunt grefate pe un sistem de calcul de uz general, interfatarea lor cu operatorul
este asigurată numai de programul de achizitie, care integrează traductoarele, modulele
de conditionare a semnalului şi echipamentul de achizitie, coordonând toate activitătile
sistemului.

2.2 METODOLOGIA DE ACHIZIŢIE A DATELOR EXPERIMENTALE

Sistemele de măsurare automată, continuă sau intermitentă, constituie în prezent

instrumente obligatorii în procesele de dezvoltare a produselor sau proceselor
industriale. in ultimii 20 de ani, sistemele de măsură au cunoscut o evolutie structurală
radicală, ajungând la o nouă arhitectură în cadrul căreia calculatorul are rolul principal.

2.2.1 Evoluţia sistemelor de măsură

in urmă cu peste două decenii, comunicatiile seriale RS-232 şi GPIB au permis

calculatorului personal să devină o parte componentă a sistemelor de măsură. Prin
conectarea echipamentelor de măsură la calculator s-au redus atât timpul de lucru, cât
şi erorile de procesare specifice transferului manual al datelor introduse în calculator
pentru analize ulterioare. Utilizarea calculatorului ca „manager" pentru componentele
sistemelor de măsură a permis integrarea şi coordonarea simultană a mai multor
instrumente de măsură. in acest scop, a fost necesară crearea unei interfete software
numită „driver" destinată interogării şi receptionării răspunsurilor de la instrumente.
Driver-ele se instalau ca o parte a sistemului de operare, conform unor standarde
precum API (Application Programming Interface — Interfata de Programare a
Aplicatiilor).
La jumătatea anilor '80, progresele realizate în arhitectura sistemelor de calcul
(respectiv a magistralelor de transmisie) au permis dezvoltarea echipamentelor de
măsură modulare pe care utilizatorii le puteau instala într-un calculator personal.
Aparitia plăcilor de achizitie modulare a eliminat necesitatea utilizării unui
microprocesor specializat, a memoriei interne şi a programelor dedicate, stocate în
instrumente de măsură independente. Avantajele oferite de plăcile de achizitie au fost
majore: dimensiunile şi costurile componentelor calculatoarelor s-au redus, iar
performantele sistemelor de măsură au crescut.
Aceste platforme flexibile şi ieftine solicitau însă de la programul de achizitie mai
multe operatii decât trimiterea comenzilor şi primirea răspunsurilor. Interfetele de
programare a aplicatiilor de nivel înalt au simplificat procesul de transfer rapid al datelor
între placa de achizitie şi memoria volatilă a calculatorului. Cu ajutorul algoritmilor de
procesare a semnalelor şi a instrumentelor software, specialiştii au creat propriile rutine
de analiză. Programele de interfată cu utilizatorul au fost realizate cu pictograme
amplasate pe ecranul calculatorului sub formă de butoane şi cursoare specifice
instrumentelor de măsură clasice. Astfel, dezvoltarea mediilor specializate de măsură a
condus la dezvoltarea instrumentelor integrate de control şi achizitie a datelor, analiză şi
vizualizare a acestora.

2-3
 Inovaţiile din domeniul arhitecturii magistralelor de transmisie (de ex.-
PX1/Compact PC1) au permis în ultimii ani crearea unor sisteme specializate de măsură
şi control. Spre deosebire de sistemele tradiţionale, acestea integrează o mare varietate
de echipamente de măsură. La început au fost conectate la PC instrumentele de
măsură independente; ulterior, s-au adăugat echipamentele de măsură analogice şi
digitale, iar în prezent sunt incluse chiar şi echipamente de achiziţie a imaginilor pentru
verificări vizuale şi controlere de acţionare. in plus, sistemele de măsură şi control
integrate oferă posibilitatea conectării simple la echipamentele din familia automatelor
programabile (PLC).
2.2.2 Integrarea echipamentelor de măsură

Tn prezent, instrumentele de măsură independente sunt optimizate pentru a

putea fi utilizate în sisteme de măsură integrate. Evoluţia rapidă a tehnicii de măsurare
şi a echipamentelor specifice impune reducerea timpului necesar elaborării programelor
aferente de testare. in acest scop, se utilizează limbaje de programare evoluate (Visual
Basic, Visual C++ etc.). Programele specifice joacă un rol vital în dezvoltarea sistemelor
de achiziţie a datelor şi control deoarece asigură programarea şi integrarea
echipamentelor de măsură, precum şi configurarea locală şi distribuită; ele trebuie să fie
modulare, să poată fi elaborate simplu şi modificate rapid la schimbarea cerinţelor
sistemului.
Mediile de dezvoltare a aplicaţiilor (Application Development Environments —
ADEs) integrează modulele executabile ale programelor, driverele echipamentelor,
interfeţele programelor de aplicaţie (API) şi managerul de configurare.
Driverele echipamentelor trebuie să asigure flexibilitatea programării, o interfaţă
API scalabilă şi consistentă, configurare şi operare de la distanţă şi integrarea cu
algoritmii de conducere (Driver Engines and Algorithms = Motoare şi Algoritmi de
Conducere).
2.2.3 Medii de dezvoltare a aplicaţiilor

Mediile de dezvoltare a aplicaţiilor joacă un rol import ant în concepţia

programelor de măsurare şi automatizare deoarece permit proiectarea sistemului care
preia datele furnizate de traductoare, controlează procesele, afişează informaţiile la
utilizatorul final, asigură conectarea cu alte aplicaţii etc.
Alegerea unui mediu de dezvoltare a aplicaţiilor de măsură şi control depinde de
capacitatea acestuia de gestionare şi procesare a datelor obţinute prin măsurări, astfel
încât acestea să poată fi utilizate în rutinele de procesare adiţională.
Pentru a creşte la maximum productivitatea programării aplicaţiilor, mediile de
dezvoltare trebuie să includă funcţii de analiză numerică şi algoritmi performanţi de
procesare a semnalelor, specifici aplicaţiilor de măsurare, funcţii de reglare de tip PID
sau fuzzy, rutine de reducere a zgomotului, de analiză spectrală, de filtrare digitală, de
integrare şi derivare numerică, trasare şi netezire a curbelor etc.
Mediile de dezvoltare a aplicaţiilor trebuie să asigure:
 conectivitatea cu alte instrumente software prin intermediul unor instrumente
software precum ActiveX şi DLL);
 conectarea la o bază de date (SQL, MySQL, ORACLE, DB2, FOX PRO etc.);

conectarea la reţele de calculatoare prin intermediul tehnologiilor TCP/IP sau

UDP;
- crearea rapoartelor partajate în formate XML, HTML etc.
Tehnologiile moderne, precum Microsoft.NET, permit conectivitatea între sisteme
aflate la distanţă.

2-4
 Un exemplu tipic de de rezolvare integrală a problemelor menţionate este
furnizat de firma National Instruments (S.U.A.), creatoare a două medii de dezvoltare a
aplicaţiilor - LabVIEW şi LabWindows/CVI.

2.3 PROGRAME DE MANAGEMENT AL SISTEMELOR DE MĂSURĂ

ŞI AUTOMATIZARE

Programul de management al sistemului de măsură (System Management

Software) are un rol important în cadrul pachetului de programe de măsură şi
automatizare (Measurement and Automation Software Framework).
Programul de management al incercărilor (Test Management Software)
furnizează cadrul de lucru pentru întreg sistemul de măsură, asigurând interfata dintre
sistemul de testare şi alte sisteme precum bazele de date, sistemele de fabricaţie şi
cele de asigurarea calităţii.
Sistemele de măsură colectează cantităţi mari de date, astfel că modul în care se
face gestionarea acestora este deosebit de important pentru sistemele de măsură
integrate. Prin incorporarea managementului datelor tehnice în sistem, acestea pot fi
partajate eficient şi se pot lua decizii fundamentate pe criterii obiective.
Programul de gestiune a datelor (Data Management Frameworks) asigură aceste
funcţii, furnizând sistemelor de măsură un mediu de lucru organizat, care permite
stocarea datelor în numeroase tipuri de fiş iere, manipularea acestora şi analiza
interactivă cu ajutorul rutinelor bazate pe măsurări, generarea rapoartelor profesionale
standardizate etc..
 3. SISTEME SCADA
3.1 DEFINIREA SISTEMELOR SCADA
SCADA este un sistem de calcul numeric destinat colectării şi analizei datelor în
timp real. Termenul corespunde denumirii engleze a sistemului: Supervisory Control
and Data Acquisition. Sistemele SCADA sunt utilizate pentru monitorizarea şi controlul
instalaţiilor sau echipamentelor în domenii precum telecomunicaţiile, managementul
apei, energiei şi deşeurilor, extracţia, transportul şi prelucrarea petrolului şi gazelor
naturale etc.
Un sistem SCADA tipic colectează informaţiile dintr-un proces, le transferă
dispecerului, analizează evenimentele şi elaborează comenzi adecvate, afişând
informaţiile într-un mod organizat şi intuitiv. De exemplu, un astfel de sistem identifică
locul in care are loc o scurgere de gaz dintr-un gazoduct, stabileşte nivelul de gravitate
al evenimentului şi comandă închiderea vanelor rapide aferente tronsonul ui de
conductă implicat dacă scurgerea este critică.
Sistemele SCADA au fost utilizate pentru prima dată în anul 1960 şi pot îndeplini
funcţii relativ simple, precum monitorizarea condiţiilor de mediu dintr-o clădire mică de
birouri, sau extrem de complexe, precum monitorizarea tuturor activităţilor dintr-o
centrală nucleară sau a funcţionării unui sistem urban de alimentare cu apă.
Sistemele SCADA utilizează instrumente informatice şi de teletransmisie
complexe pentru a realiza următoarele funcţii:
achiziţia semnalelor numerice sau analogice de la traductoarele şi senzorii
aferenţi echipamentele controlate;
 analiza datelor, elaborarea şi transmiterea comenzilor către elementele de
execuţie incorporate în echipamente;
vizualizarea evenimentelor din proces (detectarea stărilor anormale şi
incidentelor, tratarea alarmelor etc.) în diferite formate;
 executarea automată a secvenţelor de control predefinite;
 simularea acţiunilor care pot fi realizate în condiţii specifice;
 arhivarea ierarhizată a evenimentelor inregistrate;
vizualizarea evenimentelor după un criteriu de filtrare disponibil;
fundamentarea deciziilor operatorilor (sistem expert);
- instrument de simulare în timp real pentru formarea personalului.
Sistemele SCADA se caracterizează prin:
- modularitate; arhitectura modulară a sistemelor SCADA permite utilizarea
unui număr mare de "module de interfaţă" (I/O), deci posibilitatea de a
controla echipamente diverse;
ergonomie; la cererea operatorului, datele pot fi afişate în diferite moduri:
ferestre multiple, detalii, prin selectarea variabilelor după tip, vizualizarea
stării unui anumit echipament etc.;
structurarea informaţiei; necesitatea prelucrării unui mare număr de date
impune utilizarea unor baze de date structurate, construite cu programe
specializate;
 configurare flexibilă; procedeele automate de configurare, care elaborează
instrumentele grafice cu tehnologia programării orientate pe obiecte,
simplifică aplicarea unui sistem generic la orice tip de sistem supravegheat;
mentenabilitate; funcţiile dedicate mentenaţei sistemelor oferă operatorilor
instrumente pentru diagnosticare;
formarea personalului prin simulare; metodele de simulare complexe îi pun pe
operatori în situaţii reale (incidente, situaţii critice) constituind un suport
eficient pentru formarea lor;

3-1
 - posibilitatea dezvoltării continue; instrumentele oferite de mediile de
dezvoltare a aplicatiior permit clientilor să introducă modificări în programele
de configurare a instalatiilor care trebuie controlate, prin adăugarea sau
eliminarea secventelor de programe corespunzătoare echipamentelor care
trebuie controlate şi modificarea automată a afişării.

3.2 EXEMPLE DE SISTEME SCADA

Firma ADVANTECH din S.U.A. produce sisteme SCADA de uz general, realizate

din numeroase tipuri de module de comunicatie şi I/O incluse în seria ADAM. Acestea
sunt frecvent utilizate în aplicatiile de monitorizare a calitătii apei şi aerului, terenurilor,
barajelor, podurilor, traficului rutier etc. in domeniul energiei, firma ADVANTECH
furnizează solutii pentru managementul retelelor de conducte şi de distributie a energiei
electrice şi termice.

Firma ALLEN - BRADLEY, consacrată în acelaşi domeniu, oferă solutii complete

pentru realizarea sistemelor de achizitie de date, supraveghere, comandă şi control al
sistemelor distribuite prin intermediul liniilor de comunicatie seriale care conectează
posturile la o statie centrală.

Pentru a elabora solutia adecvată unei aplicatii este necesar să se aleagă

următoarele componente ale sistemului: reteaua de telemăsură, echipamentele de
transmisie a datelor, statia de bază (centrală), interfata pentru operator, posturile de
comandă locale şi modulele de intrare/ieşire adecvate controlului şi supravegherii
aplicatiei însăşi.

1. Reţeaua de măsurare la distanţă (telemăsurare) constituie calea de

comunicare a sistemului SCADA. 0 aplicatie poate avea mai multe retele de măsurare
la distantă. in aplicatiile foarte importante este necesar uneori să se prevadă un sistem
de salvare sau o procedură de recuperare pentru reteaua principală. in vederea
realizării acestei retele se va avea în vedere: alegerea topologiei, alegerea modului de
transmisie, alegerea suportului de legătură, alegerea protocoalelor, stabilirea sarcinilor.
Topologia reprezintă organizarea geometrică a statiilor şi legăturilor care
constituie reteaua. Aceasta poate fi de mai multe feluri:
punct cu punct — există o linie de comunicatie numai între două statii, care
permite ca o statie să poată interoga şi comunica cu o altă statie. Statille pot fi
racordate prin cabluri, linii telefonice sau servicii electronice sau prin
conexiuni temporare cum ar fi liniile automate sau transmisiile prin radio sau
satelit.
punct cu punct multiplă — este topologia principală a aplicatiilor SCADA. in
acest caz există linii de comunicatie între trei sau mai multe statii, una dintre
ele fiind "arbitrul" comunicatiei (statia centrală), care controlează momentele
în care celelalte statii pot comunica. Statiile pot fi racordate prin linii
specializate sau servicii electronice, transmisii radio sau prin satelit etc.
puncte multiple cu puncte multiple — linia de comunicatie dintre trei sau mai
multe statii fără arbitru de comunicatie (statie centrală) în care orice statie
poate începe comunicatia cu o alta.

2. Echipamentul de transmitere a datelor furnizează legătura dintre un suport

de transmisie şi statiile centrală şi descentralizate (terminal de date). Echipamentul
contine atât modemurile telefonice şi radio cât şi echipamentul de transmisie hertiană şi
prin satelit.

3-2
 Modemul este un aparat care converteşte informaţia numerică provenită de la un
automat programabil sau de la un calculator într-un semnal analogic compatibil cu
suportul de transmisie utilizat (linie telefonică, unde radio, transmisie prin satelit).
Semnalul este apoi transferat modemului destinatar care îl converteşte în informaţie
numerică.
3. Staţia de bază (centrală)
Tntr-un sistem SCADA, staţia de bază (centrală):
obţine datele analogice citind şi/sau primind periodic date direct de la staţiile
descentralizate sau prin intermediul unei staţii secundare;
permite o supraveghere şi un control coordonate de ansamblul sistemului prin
intermediul interfeţei sale de operare.
Aplicaţiile complexe pot necesita de asemenea şi staţii secundare care:
- primesc datele de la staţiile descentralizate într-o regiune;
suportă interfaţa de operare locală a regiunii;
suportă înregistrarea alarmelor şi evenimentelor;
transmit datele către staţiile descentralizate şi asistă comenzile de
supraveghere;
servesc de interfaţă cu o staţie centrală supervizoare mult mai importantă.
4. Staţii descentralizate
0 staţie descentralizată a unei aplicaţii SCADA are următoarele funcţii:
 comandă intrările şi ieşirile echipamentelor procesului (elemente de execuţie,
instrumente de măsură, etc.);
supraveghează condiţiile echipamentelor procesului şi înregistrează alarmele;
raportează starea staţiei de bază şi execută comenzile primite de la ea.

3.3 PROGRAMUL GENESIS DE DEZVOLTARE A SISTEMELOR

SCADA
3.3.1 Caracteristicile programului
Cu o bibliotecă de peste 250 de drivere, GENESIS for Windows permite
conectarea la aproape orice fel de echipament. Este realizat de firma ICONICS şi
permite configurarea bazelor de date grafice orientate pe obiecte care nu necesită
cunoştinţe de programare, permiţând construirea Şi vizualizarea diagramelor procesului
urmărit. Arhitectura programului este modulară de tip clientiserver, deschisă, ca şi a
mediului de operare Windows.
GENESIS 32 Enterprise Edition este un pachet de programe de tip SCADA
destinat automatizării sistemelor Industriale. El a fost implementat in următoarele
domenii:
ape şi tratarea apelor uzate;
 industria chimică Şi petrochimică;
 industria farmaceutică Şi medicală;
transportul şi producţa produselor petroliere;
industria alimentară;
industria poligrafic'ă;

 transport;

3-3
 industria textilă;

 industria aeronautică;

industria prelucrării maselor plastice;

sisteme de securitate;
gestionarea consumurilor energetice;
industria minieră;
- supravegherea pe arii geografice mari etc.
GENESIS 32 este conceput modular, fiecare modul fiind specializat pentru
anumite funcţii. Modulele conţn tehnologii de tip VisualBasic for Applications, ActiveX,
etc. care permit realizarea unei soluţii perfect adaptată aplicaţei. Tehnologia OLE
pentru controlul proceselor este cea mai comodă metodă pentru a conecta surse de
date ca: aparate, baze de date, etc. cu aplicaţii client de supraveghere. Interfaţa dintre
client şi server se bazează pe un mecanism standard de comunicare a datelor către
orice aplicaţie client. Este echivalentul tehnologiei "plug -and-play" fn aplicaţile
industriale.
GENESIS for Windows poate fi folosit ca un sistem SCADA integrat care poate fi
utilizat în totalitate pentru o aplicaţe sau ca module pentru fmbunătăţirea performanţelor
altor aplicaţi software. De exemplu, poate fi folosit modulul TrendWorX+, una dintre
aplicaţiile cele mai puternice, pentru urmărirea şi colectarea datelor sau modulul
AlarmWorX+ pentru managementul complet al alarmelor în manieră multimedia.
Cu GENESIS s-a realizat cea mai mare aplicaţe SCADA din lume, premiată de
Bill Gates fn 1998 — Dispecerizarea a 45000 km de conductă petrolieră şi a peste 400
de staţi de pompare de-a lungul ei. Sistemul alimentează 32 de rafinării şi
monitorizează peste 900 de tancuri de depozitare în peste 100 staţii depozit. in plus,
sistemul realizează şi funcţa de detecţie a scurgerilor.
Scalabilitatea şi modularitatea oferite de GENESIS permit realizarea oricărei
aplicaţi de monitorizare.

3.3.2 Sistem integrat de management in domeniul apelor

Sistemul integrat de management în domeniul apelor este un sistem

multicomplex, multinivel, larg distribuit, care permite integrarea diverselor sisteme locale
de automatizare, dispecerizare şi monitorizare. Prin implementarea acestui sistem se
asigură o arhitectură flexibilă de tip "open — systems" care permite schimbul de
informaţii şi conducerea optimă a proceselor tehnologice (colectare, tratare, distribuţie)
specifice proceselor din domeniul gestionării resurselor de apă.
Domenii de utilizare:
- automatizarea şi dispecerizarea sistemelor hidrotehnice;
- conducerea şi dispecerizarea sistemelor de aducţiune, transport şi distribuţie
a apei.
Sistemul permite monitorizarea unei game largi de parametri:
- hidraulici — presiuni, debite, nivele de apă în bazine, nivele de apă în
hidrofoare;
- electrici — tensiuni, curenţi, cos cp, putere, energie;
- diverşi — nivelul de ulei în lagăre de motor, temperatura în motoare, poziţia
vanelor, stările agregatelor (pauză, avarie, pornit/oprit), etc.
Aceşti parametri sunt urmăriţi de echipamente locale de achiziţie de date şi
comandă. Inforrnaţiile necesare pentru optimizarea şi dispecerizarea sistemului sunt
transmise la echipamentul de pe nivelul ierarhic superior, urmând să primească de la
acesta mărimile de comandă pentru procesul tehnologic pe care îl controlează.
Sistemul de management pentru apă are o structură ierarhizată.
Nivelul local este format din automatizarea locală a instalaţiilor tehnologice şi a
echipamentelor distribuite pe zone largi. Aceste instalaţii şi echipamente constau din:
- câmpuri de puţuri (pompe de extracţie de apă);
- rezervoare, staţii de pompare;
- staţii de epurare şi/sau tratare.

3-4
 Automatizarea acestor echipamente şi instalatii este făcută folosind controllere
specializate sau calculatoare de proces echipate cu plăci de achizitie de date şi
software dedicat. La acest nivel sunt realizate functii de achizitie de date în timp real,
primirea comenzilor şi executia lor asupra echipamentelor şi dispozitivelor (vane d e
reglare, pompe, relee, convertizoare de frecventă, etc.), transmisia de date la nivelul
ierarhic superior, afişarea locală pe ecrane a diferitilor parametri, operarea de la
tastatura locală.

Nivelul transmisiei de date — cuprinde echipamentele de transmisie a datelor la

distantă:
- modemuri, statii radio;
echipamente concentratoare de date (calculatoare de proces specializate în
stocarea şi transmiterea datelor între echipamente de pe nivele ierarhice
diferite);
- magistrale de comunicatie.
Pentru a fi folosite la nivelul dispecerului, datele primare (achizitionate pe nivelul
1) sunt transmise fie prin statii radio — în special între statii de pompare şi dispecer, fie
printr-un mediu fizic de transmisie de date: cabluri coaxiale, etc. Protocoalele de
comunicatie pot fi TCP/IP, RS 485 etc.
Nivelul de dispecerizare — cuprinde următoarele echipamente:
 calculatoare (server şi statil de lucru în cazul unei retele);
 software SCADA (GENESIS for Windows);
- imprimante.
La acest nivel se realizează dispecerizarea şi monitorizarea întregului sistem.
Calculatoarele sunt interconectate într-o retea locală (LAN Ethernet, TCP/IP etc.) care
permite partajarea informatiilor între diferiti operatori, administrarea eficientă a datelor şi
luarea deciziilor privind încărcarea sistemului şi gestionarea optimă a resurselor. Tot pe
acest nivel informatiile sunt gestionate de către programul GENESIS. Functiile
principale realizate la acest nivel sunt:
afişarea schemelor sinoptice (fluxul tehnologic complet);
afişarea evenimentelor şi alarmelor;

 prelucrarea informatiilor în vederea optimizării functionării sistemelor

componente şi a sistemului în ansamblu, conform unor algoritmi de
optimizare şi reglare innplementati;

afişarea mărimilor măsurate sau calculate;

înregistrarea periodică a mărimilor şi redarea lor ulterioară în diverse forme
(grafice, tabele, fişiere);
contorizarea orelor de functionare ale diferitelor echipamente;
realizarea de rapoarte tipărite la imprimantă, privind stările curente şi istoricul
evenimentelor;
 elaborarea unor strategii de functionare;

 management asistat.
 3.4 SISTEME DE CONDUCERE NUMERICĂ A PROCESELOR

3.4.1 Evoluţia conceptului de conducere numerică a proceselor

Din punctul de vedere aI teoriei sistemelor, procesele tehnologice moderne sunt

sisteme automate numerice. Conducerea „on-line" (în timp real) a pătruns în cele mai
variate domenii de activitate prin implementarea teoriei sistemelor adaptive şi a
sistemelor expert. Datorită programelor dedicate de conducere numerică a proceselor,
acestea devin flexibile, extensibile şi adaptive.
Primele aplicaţii ale calculatorului numeric în domeniul sistemelor industriale au
fost de tip conducere off-line. Calculatorul de uz general solicita condiţii de funcţionare
extrem de pretenţioase (mediu climatizat şi lipsit de praf) şi prezenta marele dezavantaj
al incompatibilităţii dintre tipul şi forma datelor pe care le accepta (alfa-numerice) şi cele
oferite de procesul condus (semnale electrice analogice). Această incompatibilitate a
impus preluarea datelor din proces de către operator, trecerea lor pe un suport adecvat
calculatorului, prelucrarea datelor de către acesta şi editarea rezultatelor prin imprimare
pe hârtie pentru a servi operatorului ca ghid de comandă a elementelor de reglare pe
care le avea la dispoziţie. Modul de conducere off-line excludea orice legătură între
calculator şi procesul condus.
Apariţia sistemelor de interfaţă cu procesele a deschis perspective largi utilizării
calculatoarelor în conducerea on-line a acestora. Sistemul de interfaţă realizează
adaptarea caracteristicilor informaţiilor din proces la cele ale informaţiilor care pot fi
introduse în calculator precum şi a caracteristicilor informaţiilor generate de calculator la
cele ale comenzilor acceptate de proces. Astfel, s-a trecut la o nouă etapă în care
calculatorul este mult mai aproape de proces, având şi posibilitatea de a funcţiona sigur
în condiţii industriale.

0 manieră hibridă de implicare a unui calculator de uz general în conducerea

unui proces complex este numită ghid operator şi presupune numai achiziţia datelor
relevante din procesul condus, prelucrarea acestora în conformitate cu strategia
stabilită prin algoritmul de conducere şi elaborarea unor indicaţii necesare operatorului
pentru a conduce procesul în scopul realizării unui criteriu de performanţă prestabilit.
Un asemenea mod de conducere presupune o echipare adecvată a procesului
cu mijloace de automatizare convenţională (traductoare, regulatoare locale etc.). Cu
toate acestea, utilizarea unui echipament complex de calcul numai pentru a orienta
operatorul în luarea deciziilor pe care tot el le implementează nu se justifică din punct
de vedere economic decât în cazul sistemelor supuse unui mare număr de restricţii şi
perturbaţii eterogene. Un exemplu tipic de astfel de sistem îl oferă cascadele de
centrale hidroelectrice.

Un pas înainte spre integrarea deplină a calculatorului în conducerea proceselor

îl constituie conducerea prin fixarea mărimilor de referinţă. Tn acest caz, calculatorul
furnizează valorile mărimilor de referinţă ale regulatoarelor care conduc diferite
subsisteme ale procesului. Mărimile de intrare în calculator sunt valorile parametrilor
reglaţi precum şi limitele admise pentru unii parametri asociaţi acestora. Calculatorul
primeşte şi semnale de tip numeric care furnizează informaţii asupra stării diverselor
elemente componente ale procesului, informaţii de tipul pornit - oprit, normal - avarie, în
funcţiune - în rezervă etc. "in afara referinţelor regulatoarelor diferitelor bucle,
calculatorul comandă şi pornirea sau oprirea unor echipamente ale procesului
tehnologic condus. Activitatea pe care o desfăşoară calculatorul este implementată într-

3-6
un pachet de programe care include toţi algoritmii necesari aplicării strategiei de
conducere.
Această metodă de conducere asigură o eficienţă economică ridicată deoarece
valoarea investiţiei necesare pentru introducerea conducerii numerice este redusă în
raport cu valoarea întregului sistem de automatizare a procesului. Un proces echipat
corect cu aparatură de automatizare convenţională poate fi modelat fidel, astfel că
programele necesare conducerii pot asigura realizarea indicelui de performanţă ales
drept criteriu de conducere.

Eliminând aparatura de automatizare convenţională şi introducând în sistem un

calculator industrial se poate realiza conducerea numerică directă în cadrul căreia
calculatorul comandă elementele de execuţie prin interfeţe adecvate. Toate funcţiile de
reglare specifice procesului sunt preluate de calculator într-un mod unitar. Astfel,
cantitatea de echipamente de automatizare şi preţul acestora se micşorează
semnificativ, simultan cu ameliorarea performanţelor statice şi dinamice,
corespunzătoare algoritmilor eficienţi şi preciziei de calcul ridicate.
Conducerea numerică a proceselor complexe, care includ un mare număr de
bucle de reglare, se face cu reţele distribuite şi ierarhizate de calculatoare industriale.

Conducerea optimală reprezintă de regulă un caz particular al conducerii prin

fixarea mărimilor de referinţă, deoarece determinarea valorii referinţelor se face în urma
extremizării unui indice de performanţă. Conducerea optimală este adecvată proceselor
continue, cu un număr mare de variabile interdependente, a căror deviere de la valorile
optime influenţează calitatea produselor şi performanţele economice.

Conducerea adaptivă reprezintă o formă particulară a conducerii numerice

directe, fiind utilizată în cazul proceselor ale căror parametri tehnologici variază aleator,
impunând reacordarea periodică a regulatoarelor; în anumite cazuri reacordarea nu
poate rezolva complet problema menţinerii performanţelor la nivelul impus, fiind
necesară şi o adaptare structurală.

3.4.2 Structura sistemelor de conducere numerică a proceselor

Abordarea problemelor legate de conducerea proceselor industriale se face

pornind de la caracteristicile acestora:
- procesele industriale sunt complexe, fiind caracterizate de un număr mare de
parametri interdependenţi care trebuie controlaţi simultan;
comanda oricărui proces industrial se face în timp real, prin intermediul unei
interfeţe industriale numerice sau hibride;
activitatea de comandă şi control trebuie să fie permanentă, indiferent dacă
procesul condus este continuu sau discret;
rolul operatorului uman în conducerea unui proces industrial depinde de
gradul de automatizare al acestuia.
Problema conducerii proceselor complexe trebuie abordată ierarhizat, prin
distribuirea funcţională şi spaţială a funcţiilor de conducere. O structură ierarhizată de
conducere se caracterizează prin:
- dispunerea verticală a subsistemelor componente;
prioritatea de acţiune a nivelurilor superioare;
dependenţa bunei funcţionări a nivelurilor superioare de performanţa
nivelurilor inferioare.
 Pentru realizarea unei astfel de structuri este necesară:
descompunerea sistemului condus şi a celui de conducere în subsisteme a
căror analiză, sinteză şi implementare sunt simple;
- implementarea unui algoritm de conducere optimal în scopul satisfacerii
obiectivelor globale impuse prin tema de proiectare.

Conducerea proceselor industriale moderne este integrată în sisteme

informatice, care au atât rolul de conducere propriu-zisă a proceselor tehnologice cât şi
de management al tuturor resurselor.
in centrul unui sistem informatic se află un calculator industrial, care cuprinde
module de intrare, module de prelucrare şi module de ieşire definite structural şi
parametric în funcţie de obiectivele sistemului. Intrările sunt mărimile de referinţă şi
mărimile de stare ale procesului furnizate de traductoare şi senzori. leşirile sunt
semnalele de comandă ale procesului şi semnalele care asigură informarea sintetică
ierarhică a operatorilor. Aceste funcţii sunt asigurate de un ansamblu omogen de
proceduri automate.

3.4.3 Structura calculatoarelor industriale

Conducerea numerică a proceselor industriale a impus modificarea structurii

calculatoarelor de uz general. Un calculator Industrial sau de proces (Industrial Process
Computer- 1PC) poate fi privit ca fiind o entitate digitală formată dintr-un echipament de
calcul şi un sistem de interfeţe de intrare şi de ieşire. Spre deosebire de calculatorul
universal, calculatorul de proces are o structură modulară. Fiecare modul realizează o
anumită funcţie: culegerea şi conversia informaţiei de intrare, stocarea informaţiei,
prelucrarea acesteia, elaborarea deciziilor etc.
Calculatorul universal poate funcţiona în timp real, în timp accelerat sau în timp
"dilatat" pe când calculatorul de proces trebuie să funcţioneze numai în timp real.
Funcţionarea in timp real impune sincronizarea prelucrării electronice a informaţiilor
cu preluarea informaţiilor de intrare şi, implicit, cu dinamica procesului industrial.
Informaţia achiziţionată prin sistemul de interfeţe trebuie să fie prelucrată şi memorată
într-un interval de timp minim, astfel încât rezultatul calculului să fie obţinut în timp util
transmiterii mărimii de comandă la procesul condus. Calculatorul de proces trebuie să
trateze toate solicitările de rezolvare a problemelor de conducere şi să determine
succesiunea optimă a executării comenzilor în intervalul de timp de eşantionare.
Calculatorul de proces rezolvă probleme de supraveghere şi de comandă care
rămân practic neschimbate pe durate de timp relativ lungi de exploatare a instalaţiei sau
de desfăşurare a procesului.
Calculatorul de proces trebuie să funcţioneze neîntrerupt o perioadă mare de
timp, deci trebuie să aibă o fiabilitate şi o insensibilitate la perturbaţii ridicată, deoarece
orice defecţiune sau întrerupere în funcţionare poate produce o avarie în instalaţie.

Configuraţia calculatorului de proces depinde de particularităţile aplicaţiei. Există

două clase de aplicaţii:
InformaţIonale, de achlziţle şi prelucrare a informaţiel; calculatorul de proces
asigură culegerea datelor de la traductoarele din proces, filtrarea semnalelor
pentru identificarea informaţiei utile, compararea mărimii semnalului real cu
valoarea admisă, prelucrarea informaţiei în vederea diagnosticării şi
prognozării stării instalaţiei industriale. Calculatorul de proces trebuie să
semnalizeze înscrierea valorilor parametrilor procesului în limite admisibile
sau situaţiile contrare;

3-8
  de conducere; calculatorul de proces asigură, pe lângă funcţia de achiziţie şi
prelucrare a datelor specifică aplicaţiilor informaţionale şi conducerea
procesului, prin pornirea şi oprirea echipamentelor, optimizarea funcţionării
instalaţiei după un criteriu impus de programator, identificarea proceselor
conduse în cazul variaţiei parametrilor lor, schimbul de informaţii cu
echipamentele de calcul situate la nivelurile superioare ale sistemului ierarhic
de conducere etc.; calculatoarele din această categorie au o structură mai
com plexă decât cele specifice aplicaţiilor informaţionale.
3.4.4 Implementarea calculatoarelor industriale
Conexiunea dintre un proces şi calculatorul industrial aferent se realizează astfel:
 procesul este identificat cu ajutorul unor senzori sau traductoare adecvate,
care generează semnale proportionale cu mărimile fizice semnificative;
semnalele sunt transmise unui sistem de interfaţă de intrare (SII) care
realizează eşantionarea, multiplexarea şi conversia analog/digitală (A/D) cu o
precizie şi o frecvenţă adecvate vitezei de variaţie a mărimilor măsurate,
pentru a putea fi prelucrată eficient de unitatea centrală (UC);
 semnalele de comandă elaborate de unitatea centrală conform algoritmului
de conducere adoptat sunt transformate de interfaţa de ieşire (310) în
semnale electrice adecvate şi transmise elementului de execuţie, care va
acţiona în sensul necesar asupra procesului condus.

Traductor

Proces industrial
Semnale Sll
de măsură

M
ărimi si
1.4 UC
fizice SIO
1 Semnale
-44— ‘411—de comandă

Element de executie

Schimbul de informaţii fntre sistemul de conducere şi proces

Precizia şi stabilitatea impuse sistemelor de reglare automată industriale
condiţionează esenţial structura, calitatea şi costul echipamentelor de conducere
numerică.
 4. SISTEMUL AUTOMAT DE SUPRAVEGHERE
addVANTAGE A730 versiunea 3.30
Sistemul automat de supraveghere A730 este un sistem de achiziţie şi prelucrare
a datelor flexibil, uşor de instalat şi de intreţinut, produs de firma Adcon Telemetry —
firmă specializată în sisteme de achiziţie şi procesare a datelor.

4.1. DEFINIREA SISTEMULUI

Sistemul produs de firma Adcon Telemetry cuprinde două părţi: una hardware
(aparatura în sine) şi alta software (programele), cu ajutorul cărora pot fi măsuraţi
anumiţi parametri, de pe o suprafaţă relativ mare.
Parametrii reprezintă orice valoare fizică convertită în echivalent electric. De
exemplu, parametri ca temperatura aerului, umiditatea relativă, umiditatea solului, viteza
vântului, nivelul apei într-un râu sau într-un bazin pot fi convertiţi în semnale electrice
datorită senzorilor. Dacă există un senzor pentru un anumit parametru fizic, este foarte
uşor ca el să fie ataşat sistemului Adcon. Există însă şi unele limite: consumul de
energie electrică al senzorului trebuie să fie destul de mic ca el să poată fi folosit
împreună cu staţia pentru măsurarea şi transmiterea datelor care se alimentează din
energia solară.
Parametrii convertiţi în semnale electrice sunt stocaţi în memoria staţiei pentru
măsurarea şi transmiterea datelor. Staţia pentru măsurarea şi transmiterea datelor, are
propria sa inteligenţă, sub forma unui microprocesor, care periodic îndeplineşte diferite
funcţii: "interoghează" senzorii, înmagazinează datele măsurate, verifică canalul radio,
măsoară tensiunea acumulatorului, etc. Staţia pentru măsurarea şi transmiterea datelor
este echipată cu un modul radio, care comunică în timp real cu altă staţie pentru
măsurarea şi transmiterea datelor, ceea ce înseamnă că se poate construi o reţea pe o
suprafaţă vastă.
Staţia de bază este compusă dintr-un receptor şi un calculator personal.
Receptorul acţionează ca un supraveghetor al reţelei: periodic (la fiecare 15 minute) el
cere date, prin intermediul modulului radio cu care este echipat, de la toate staţiile
pentru măsurarea şi transmiterea datelor din reţea. Receptorul stochează datele în
memorie fiind capabil să "interogheze" până la 50 de staţii şi menţine datele timp de cel
puţin cinci zile fără ca acestea să fie transferate în calculator. Tn plus, un acumulator
intern îi permite să opereze cel puţin 20 de ore fără să fie conectat la reţeaua de
energie electrică. Periodic, nornnal o dată pe zi, datele din memoria receptorului sunt
transferate în PC prin lansarea în execuţie a programului addVANTAGE.
Programul addVANTAGE colectează datele din receptor sau de la alt sistem
addVANTAGE prin modem — aceste date pot fi vizualizate sau analizate. addVANTAGE
aşteaptă de la utilizator configurarea anumitor parametri astfel încât datele transmise şi
colectate să fie analizate prin intermediul algoritmilor.

4.2. FUNCŢIONAREA SISTEMULUI

Nucleul programului addVANTAGE negociază cu funcţiile asociate subsistemului

de comunicare serială, utilizarea bazei de date, infornnaţiile de intrare (mouse şi
tastatură), interfaţa cu utilizatorul, configurarea şi altele.
Pe baza resurselor oferite de nucleu, modulele adiţionale numite extensii culeg
datele de la nucleu, le prelucrează în funcţie de algoritmul programat şi rezultatul îl
comunică nucleului pentru a fi adăugat în baza de date. Astfel, nucleul furnizează
rezultatele provenite din extensii prin interfaţa grafică.

4-1
 Schema dă dovadă de un înalt grad de flexibilitate atât pentru beneficiari cât şi
pentru programatori; o altă interfată este deschisă şi disponibilă pentru a programa noi
extensii.
in functie de aplicatia proprie care este folosită, este necesar să se instaleze
programul de bază (nucleul) şi una sau mai multe extensii. Extensiile sunt modulele
care fac analiza datelor — răspunzând la una dintre întrebările utilizatorului.

4.3. STRUCTURA SISTEMULUI

Sistemul de achizitie a datelor produs de firma Adcon Telemetry este compus din
următoarele elemente:
- componente hardware:
 calculator personal
 receptorul A 730 SD
 statii pentru măsurarea şi transmiterea datelor A 730 MD
 senzori şi dispozitive de actionare
 alte părti ajutătoare (antene, cabluri, mufe, etc.).
- componente software:
 programul addVANTAGE (nucleul)
 extensii specifice
 utilitare pentru configurare şi intretinere.
Tn functie de aplicatia la care urmează să fie folosit, sistemul poate avea o
componentă diferită de la caz la caz. Se disting două tipuri de sisteme:
- server
- client.
Diferenta de bază dintre server şi client este aceea că serverul are propriul lui
receptor şi este capabil să receptioneze datele direct de la statiiie pentru măsurarea şi
transmiterea datelor prin unde radio. in plus, serverul poate avea instalat un modem şi
poate transmite datele clientilor, prin linia telefonică. Instalarea unui sistem server este
putin mai complicată decât instalarea unui sistem client şi implică componente
hardware şi software suplimentare.
Clientul nu poate primi date decât de la un server prin intermediul liniei
telefonice.

4.4. INSTALAREA SISTEMULUI

Planificarea instalăril
Etapele care trebuie parcurse sunt:
 instalarea statiei de bază - receptor şi software.
 Conectarea unei statii pentru măsurarea şi transmiterea datelor, aleasă la
întâmplare pentru test.
 instalarea statiilor pentru măsurarea şi transmiterea datelor, una câte una începând
cu statia cea mai apropiată de statia de bază.
 Completarea şi configurarea programului de la statia de bază: configurarea statillor
pentru măsurarea şi transmiterea datelor şi rutele după care ele sunt receptionate
de statia centrală, instalarea şi configurarea algoritmilor, configurarea preferintelor
etc., configurarea şi verificarea modemului clientului dacă este necesar.
 Pornirea şi configurarea programului modemului server-ului, dacă este necesar.
 Amplasarea staţiei de bază
Un element important pentru buna funcţionare a sistemului de achiziţie este
planificarea reţelei de staţii, fiind esenţială realizarea unei bune amplasări a staţiei de
bază. Aceasta trebuie amplasată în aceeaşi clădire cu personalul care utilizează
sistemul sau cel puţin în apropiere, iar din punct de vedere geografic, în centrul
perimetrului în care sunt instalate staţiile pentru măsurarea şi transmiterea datelor.
Dacă se doreşte utilizarea staţiei de bază ca server, pentru ca alţi utilizatori din
reţea să se poată conecta şi să obţină date, trebuie să existe o linie telefonică care va fi
folosită în exclusivitate.
Din perspectiva transmisiei radio, înălţimea la care este montată antena de
recepţie de la staţia de bază este esenţială: cu cât antena este mai înaltă, cu atât
comunicarea radio este mai bună. Propagarea undelor radio folosite de sistemul Adcon
este asemănătoare cu cea a luminii (propagarea se face în raza de vizibilitate directă).
Datorită curburii pământului, pe teren neaccidentat, maximul distanţei depinde de
înălţimea antenei de recepţie de la staţia de bază şi a staţiei pentru măsurarea şi
transmiterea datelor. Pentru antena de la staţia de bază există mai multe opţiuni
referitoare la înălţimea antenei şi distanţa la care poate fi montată staţia pentru
măsurarea şi transmiterea datelor (de exemplu: la 6 m înălţimea antenei — distanţa
tipică atinsă este de 5 km, iar pentru 30 m — 24 km). Ideal pentru instalare este un teren
neaccidentat, deschis şi fără construcţii urbane în apropiere.
Amplasarea staţiei pentru măsurarea şi transmiterea datelor
Staţiile pentru măsurarea şi transmiterea datelor trebuie instalate în locuri în care
să existe o bună propagare radio şi în care să existe date relevante pentru parametrii
măsuraţi. De asemenea, dacă datele sunt transmise intermitent sau nu sunt transmise
din cauza legăturii radio slabe, staţia nu poate fi utilizată.
Tn funcţie de configuraţia terenului, s-ar putea ca unele staţii pentru măsurarea şi
transmiterea datelor să nu "vadă" receptorul. in acest caz, contactul poate fi făcut printr-
o staţie releu. Staţia releu (denumită şi staţie de rutare) primeşte datele de la o staţie şi
le transmite către o alta (sau către receptor).
Dacă şi unde trebuie amplasate staţiile releu depinde de teren şi va fi stabilit în
cursul configurării sistemului.
La instalarea sistemului trebuie avute în vedere două reguli care trebuie
respectate:
- instalarea staţiilor pentru măsurarea şi transmiterea datelor trebuie făcută
începând de la cea mai apropiată de staţia de bază spre cea mai depărtată;
- se face întotdeauna verificarea contactului radio cu staţia de bază sau cu o altă
staţie pentru măsurarea şi transmiterea datelor.
Venficarea instalării
Atât receptorul cât şi o staţie pentru măsurarea şi transmiterea datelor care este
activă trebuie să răspundă testului de conectivitate.
Configurarea staţiilor pentru măsurarea şi transmiterea datelor
După terminarea instalării staţiilor în teren, programul addVANTAGE trebuie
configurat pentru a extrage datele. Programul are nevoie de următoarele informaţii:
numele şi codul staţiilor pentru măsurarea şi transmiterea datelor;
 numele şi codul staţiilor releu (dacă există în reţea);
 senzorii adiţionali montaţi pe staţiile pentru măsurarea şi transmiterea datelor dacă
există în reţea.
 Determinarea şi configurarea rutelor
Orice staţie pentru măsurarea şi transmiterea datelor sau staţie releu care se află
în reţea, dar nu este în legătură cu receptorul, necesită o rută care trebuie introdusă în
programul addVANTAGE. Ruta unei staţii de măsură este de fapt şirul de staţii prin care
trebuie să se treacă pentru a se ajunge la receptor. Ordinea staţiilor este foarte
importantă: ruta începe întotdeauna cu staţia de măsură cea mai apropiată de staţia de
bază şi se termină cu staţia cea mai apropiată de cea finală care trebuie rutată.
Folosind metoda aproximărilor succesive este posibil să fie rutate toate staţiile de
măsură.

Configurarea comunicaţiei prin modem

Sistemul Adcon este astfel conceput încât poate să colecteze şi totodată să
distribuie date. Datele pot fi distribuite de la o staţie de bază prin intermediul modemului
şi a programului addVANTAGE Server.
Fiecare client are un cont în staţia de bază; server-ul recunoaşte clientul şi în
funcţie de drepturile pe care le are, îi trimite datele de la staţia de măsură cerută. După
ce datele au fost transmise, programul addVANTAGE instalat în PC-ul clientului
procesează datele şi afişează rezultatele.
Pentru ca sistemul să funcţioneze corect, este necesar să fie configurat server-ul
(calculatorul care colectează datele direct din receptor) şi subsistemul de comunicare
prin modem din calculatorul clientului. Atât server-ul cât şi clientul au nevoie de câte un
modem; server-ul are nevoie de o linie telefonică dedicată în mod special comunicării
prin modem.
4.5. ORGANIZAREA PROGRAMULUI addVANTAGE

Datele colectate de staţiile de măsură şi transmitere a datelor sosesc pe calea

undelor radio la receptor şi sunt înmagazinate pentru o anumită perioadă de timp.
Programul addVANTAGE extrage apoi datele din receptor şi efectuează următoarele
operaţii:
converteşte datele extrase din receptor în unităţi de măsură (° C, m/s, procent, etc.)
folosind regulile de conversie specifice pentru fiecare senzor în parte;
stochează datele primare convertite într-un fişier bază de date atribuit datelor
primare; acesta conţine datele primare neprocesate, colectate de la staţiile de
măsură instalate pe teren; fiecare grup sau grupuri de date transferate şi stocate
sunt marcate printr-un semnal audio — bip (un grup conţine datele achiziţionate la
fiecare 15 minute);
după ce a terminat de extras datele din receptor sau modem şi dacă cel puţin o
extensie este ataşată programului, addVANTAGE va începe procesarea lor.
extensiile analizează datele primare şi generează evenimente care sunt memorate
în altă bază de date denumită "Lista de evenimente";
 când nu mai sunt date pentru procesare, programul addVANTAGE se opreşte din

procesare şi aşteaptă date noi.

Modul de accesare a datelor

Programul addVANTAGE transferă automat datele memorate în receptor. Pentru
accesarea diferitelor tipuri de date pot fi folosite următoarele elemente:
 lista de staţii de măsură conţine toate staţiile pentru măsurarea şi transmiterea
-

datelor din baza de date;

 graficul cu date primare afişează datele brute, neprocesate (temperatură,
-

precipitaţii, umiditatea relativă a aerului, prezenţa picăturilor de apă pe frunze,

nivelul apei, etc.), unele procesate (min/max/media, etc.) şi indici;
4-4
 lista de evenimente - conţine datele procesate de extensii (de exemplu: nivelul apei
peste limita admisă, condiţii de infecţie, baterie descărcată, etc.).
Lista staţiilor
Aceasta va fi întotdeauna punctul central de lucru al programului addVANTAGE.
incepând de aici pot fi vizualizate informaţiile pe care sistemul le pune la dispoziţie.
Dacă datele primite de la staţii indică un eveniment deosebit (de obicei o
avertizare), un pătrat de culoare roşie apare în dreptul numelui staţiei. Acest lucru
înseamnă că este necesară o trecere în revistă a listei de evenimente corespunzătoare
staţiei respective.
in general această fereastră trebuie lăsată deschisă deoarece aproape toate
activităţile din programul addVANTAGE pornesc de la ea şi orice alarmă sau avertizare
este observată. Ca majoritatea ferestrelor din programul addVANTAGE, când se
încheie programul, lista va fi memorată şi va fi afişată la repornirea programului.
Ordinea staţiilor de măsură poate fi schimbată oricând.
Datele primare
Datele primare sunt transferate prin intermediul cablului serial dintre receptor şi
PC (în cazul sistemului de tip client, datele primare sunt obţinute prin modem, apelând
un server). Faptul că datele primare sunt încărcate într-un format în care nu este
specificată unitatea de măsură, nu reprezintă un dezavantaj. Fiecărui senzor îi este
ataşat un modul software care face conversia în unităţi de măsură specifice ( °C, RH,
m/s, bar etc.). Datele primare convertite sunt apoi stocate în baza de date şi pot fi
afişate, pe lungi perioade de timp, sub formă grafică.
 Graficul cu date primare
Va fi afişat pe ecranul monitorului; în partea de sus va apare legenda cu culoarea
specifică pentru fiecare senzor în parte. in partea stângă a fiecărei culori există o căsuţă
de bifare care permite vizualizarea curbei de valori specifice pentru fiecare senzor. Pot
fi de asemenea create şi salvate configuraţii prestabilite. in dreptul fiecărei culori sunt
afişate valorile măsurate pentru fiecare senzor.
 Selectarea tipurilor de date primare
Programul addVANTAGE permite determinarea tipurilor de date (precipitaţii,
temperatură, umiditate relativă etc.) care pot fi vizualizate în graficul de date primare.
Pot fi vizualizate oricât de multe date. De asemenea, poate fi determinată perioada de
timp care trebuie vizualizată. Aceasta poate fi de una, şapte sau treizeci de zile iar
axele X şi Y vor fi configurate automat. De asemenea pot fi salvate unele configuraţii
prestabilite şi apoi vizualizate.
 Opţiuni pentru afişarea datelor primare
Există posibilitatea alegerii culorilor pentru fiecare curbă de valori din grafic şi
minimul şi maximul pe scara valorilor pentru fiecare dintre datele primare afişate în
grafic. Pentru a avea o imagine clară şi a distinge bine curbele de valori, acestea sunt
afişate în culori diferite. Programul face acest lucru automat, iar utilizatorul poate
schimba oricând aceste culori.
 Exportul şi importul datelor primare
Programul addVANTAGE poate să exporte sau să importe date primare în
format ASCII; această facilitate a programului poate fi folosită în următoarele cazuri:
 export de date pentru a fi folosite cu o altă versiune Windows sau cu alte programe
care nu rulează sub Windows, cum ar fi programele de calcul statistic sau programe
expert (Harvard Graphics, Excel, dBase, etc.);
importul datelor din alte programe pentru a putea fi simulate cu extensiile
programului addVANTAGE.

4-5
 Lista de evenimente
Tn afară de datele primare, în addVANTAGE se poate lucra cu anumite puncte
din program care necesită un înalt nivel de prelucrare. Datele primare sunt colectate şi
înmagazinate într-o bază de date iar apoi sunt procesate cu ajutorul extensiilor.
Extensiile sau modulele evaluează datele primare şi generează avertizări şi mesaje.
Mesajele generate de extensii se numesc evenimente şi sunt memorate într-o
altă bază de date a programului addVANTAGE. Pentru a le vizualiza se foloseşte lista
de evenimente. in continuare se prezintă câteva exemple tipice de evenimente:
conexiune întreruptă (întreruperea comunicaţiei radio cu o staţie de măsură)
baterie descărcată
nivelul maxim de apă atins
se recomandă tratament
conditii de infectie
tratament început, protectie activată
conditii pentru producerea zăpezii artificiale
Dacă sistemului nu i se ataşează nici o extensie, atunci nu vor fi generate nici un
fel de evenimente iar lista va fi goală. Totuşi, în timpul instalării programului va fi
instalată automat extensia Main. Aceasta procesează datele primare, afişând valorile
datelor de bază despre statiile de măsură (nivelul transmisiei radio, nivelul de încărcare
al bateriei), generând informatii generale despre senzorii standard (temperatura şi
umiditatea relativă a aerului, cantitatea de precipitatii, etc.) şi, de asemenea, câteva
date statistice.
Lista de evenimente poate afişa cum se dezvoltă anumite conditii specifice, când
trebuie folosite măsurile preventive sau când apar probleme tehnice de orice natură.
Evenimentele importante care necesită atentie imediată (de exemplu, măsuri de
protectie) sunt afişate cu caractere de culoare roşie. Fiecare eveniment este afişat în
listă având data, ora, durata, originea extensiei şi o descriere. Durata este afişată numai
pentru evenimentele care s-au încheiat. Dacă evenimentul este în curs de desfăşurare
(de exemplu, continuă să plouă) este afişat ca activ.
Programul addVANTAGE permite determinarea tipurilor de evenimente care vor
fi afişate. Pot fi afişate toate evenimentele sau numai o parte dintre ele. Utilizatorul
poate defini tipul de evenimente pe care doreşte să le afişeze, iar această configuratie
poate fi salvată pentru o utilizare ulterioară. Continutul fiecărei liste de evenimente
poate fi configurat separat pentru fiecare statie de măsură în parte, în functie de
extensia ataşată statiei respective, în acelaşi sistem.
De asemenea, este permis să se schimbe ordinea de sortare cronologică a
evenimentelor din listă şi să se grupeze după tipuri de evenimente. Acest lucru face
mult mai uşoară examinarea listei, mai ales atunci când este necesară listarea
evenimentelor pe o perioadă mai mare de o zi.

Alarme şi avertizări
Programul addVANTAGE are posibilitatea de a genera alarme. O alarmă în
statia de măsură atrage atentia că s-a produs un eveniment la statia respectivă şi
trebuie examinată lista de evenimente. La deschiderea listei avertizarea va fi observată
imediat deoarece este afişată cu litere roşii.
Alarmele din lista de statii sunt afişate în functie de ziva în care a apărut
evenimentul.

4.6. EXTENSII

Extensiile sunt module program care folosesc datele primare transmise de statiile
de măsură — analizându-le după anumite reguli şi eliberează rezultatele sub formă de

4-6
evenimente. Conceptul acesta de extensie oferă programului addVANTAGE o
flexibilitate specială, permiţând configurarea pentru aplicaţii multiple.

Extensia Main
Această extensie generează evenimente folositoare din punct de vedere tehnic şi
climatic. Este importantă din două puncte de vedere: monitorizează funcţionarea
staţiilor de măsură şi înregistrează datele primare. Instalarea extensiei Main la toate
staţiile de măsură din sistem (inclusiv la cele folosite ca relee) este de cea mai mare
importanţă pentru a monitoriza datele lor tehnice. Extensia Main poate lucra în modul
depanare, oferind posibilitatea reanalizării datelor.
Extensia Main permite utilizatorului să introducă un eveniment (propria adnotaţie)
în lista de evenimente de la o anumită staţie de măsură. Acest eveniment nu are nici un
fel de impact asupra extensiilor - este doar un punct de referinţă stabilit de utilizator.

-> Extensia macro

Extensia macro permite ca evenimentele simple să fie programate de utilizator.
Poate fi folosită pentru a înregistra gradele zilnice, a număra evenimente matematice
sau statistice după procesarea valorilor transmise de senzori, etc. in cazul în care
condiţiile programate sunt adevărate, extensia va genera un eveniment, va apela un
pager prin modem şi/sau va genera o comandă înapoi către staţia depărtată.
Extensia va evalua expresia la fiecare pachet de date primite (la interval de 15
minute) şi, depinzând de rezultat, va executa acţiunea.
Extensia poate fi folosită în numeroase aplicaţii care necesită monitorizarea
anumitor senzori, cum ar fi cel de nivel de apă, presiunea apei sau a aerului,
temperatura, etc. De asemenea poate fi folosită pentru a genera alarme bazate pe
funcţiile matematice sau statistice aplicate unor măsurători pe o perioadă mai lungă de
timp (zile sau luni).
Expresii
Extensia macro evaluează matematic şi statistic expresiile realizate pe baza
valorilor venite de la senzori. O expresie este o combinaţie de senzori, operaţii şi valori.
 Un senzor reprezintă valoarea dată de staţia de măsură.
 Un semn de operare este un simbol care indică operaţia care va fi făcută între
elemente. Semnul poate fi aritmetic, de comparaţie, logic.
 Valorile sunt literale sau funcţii.
Senzori
in această categorie sunt incluşi toţi senzorii ataşaţi unei anumite staţii. Valorile,
venite la fiecare 15 minute, pot fi folosite pentru a construi expresia, aplicându -le la
oricare dintre funcţiile disponibile.
Funcţii matematice
Extensia macro suportă cele mai multe dintre funcţiile matematice uzuale cum ar
fi: sum, sin, radical etc. Argumentele unei asemenea funcţii sunt expresii compuse din
senzor, valori şi semne matematice.
Funcţil statistice
Tn extensia macro sunt implementate şase funcţii:
Avg - reprezintă media măsurătorilor pentru un interval de timp specificat;
Min şi Max - sunt minimele, respectiv maximele valorilor măsurate în intervalul
de timp specificat;
Sum - este suma valorilor pentru intervalul specificat;
Cnt- reprezintă un contor care specifică de câte ori expresia este adevărată;
Dgd - reprezintă suma temperaturilor efective, pentru un interval de timp
specificat.

4-7
 Simbolurile operaţiilor matematice
Sunt recunoscute următoarele simboluri (pot fi inserate în expresii cu ajutorul
tastaturii sau apăsând respectivul buton cu simbolul ales): +, - , * , / , > , < , = , < > ,() ,
etc..

4.7. iNTREŢINEREA SISTEMULUI

Pentru menţinerea sistemului în stare bună de funcţionare, trebuie efectuate

periodic anumite sarcini administrative.
Programul addVANTAGE Manager, denumit şi Manager, este un program
utilitar care îi ajută pe utilizatori să administreze sistemul. Acesta permite:
efectuarea operaţiilor cu bazele de date (crearea, copierea, ştergerea,
iniţializarea şi restaurarea);
adăugarea, ştergerea şi instalarea extensiilor;
efectuarea operaţiilor cu senzori (crearea şi ştergerea driver-elor, conectarea
şi deconectarea senzorilor).

 Utilizarea extensiilor
Programul Manager permite instalarea, activarea sau dezactivarea extensiilor.
 Utilizarea senzorilor
Datorită flexibilităţii sistemului, utilizatorul are posibilitatea instalării şi folosirii unei
game largi de senzori. Staţiile de măsură A730MD acceptă 7 senzori analogici şi un
număr de senzori logici care depinde de tipul lor. Folosind o interfaţă specială (denumită
A730Y) numărul senzorilor analogici poate fi extins (dublat).
 Operaţii cu baze de date
in această categorie intră funcţiile de administrare a bazei de date: selectarea,
crearea, ştergerea, copierea, iniţializarea, afişarea proprietăţilor unei baze de date
inclusiv arhivarea şi restaurarea.
Din motive de securitate este necesar să se arhiveze baza de date la intervale
regulate. Pot fi folosite numeroasele programe de arhivare asociate cu diferite tipuri de
suporturi de memorare: benzi, discuri optice, discuri magnetice, etc. Ritmul în care se
face arhivarea depinde de cantitatea de date acumulată, dar trebuie făcută cel puţin
odată la două săptămâni (la un număr mai mare de 7 staţii de măsură) şi cel puţin în
fiecare săptămână la mai mult de 10 staţii.
Receptorul stochează o copie a datelor in memoria sa pentru o anumită perioadă
de timp (între 6 şi 150 de zile, depinzând de numărul de staţii de măsură din sistem).
Receptorul nu şterge datele chiar dacă acestea au fost transferate în programul
addVANTAGE. Aceasta înseamnă că baza de date poate fi reparată extrăgând datele
lipsă din receptor. Utilizatorul va trebui să reintroducă evenimentele configurate şi
datele pentru perioada care a fost refăcută (de la ultima arhivare).
Pentru a îmbunătăţi performanţele sistemului şi a uşura procesul de arhivare,
trebuie schimbată periodic baza de date. Această operaţie înseamnă împărţirea bazei
de date în mai multe părţi, în funcţie de natura aplicaţiei, de exemplu pe sezoane, pe
ani, pe luni etc.
 5. MONITORIZAREA CALIT;eq11 AERULUI

5.1. SUPRAVEGHEREA POLUĂRII ATMOSFERICE

5.1.1 Aspecte legislative

Consiliul Europei a elaborat Directiva cadru 9616210E, referitoare la evaluarea

şi managementul calităţii aerului înconjurător, care are ca scop definirea principiilor de
bază ale unei strategii comune pentru:
- definirea şi stabilirea directivelor pentru calitatea aerului înconjurător, menite
a evita, preveni sau reduce efectele dăunătoare asupra sănătăţii umane şi
asupra mediului în ansamblul său;
evaluării calităţii aerului înconjurător prin metode şi criterii comune;
obţinerii de informaţii adecvate privind calitatea aerului înconjurător şi punerii
la dispoziţia publicului a acestor informaţii;
menţinerii calităţii aerului înconjurător acolo unde ea este bună şi a o
îmbunătăţi în alte cazuri.
Directiva europeană nr.96/62/CE din 27 septembrie 1996 confine definifiile termenilor
frecvent in domeniul calităfii aerului:
Aerul ambiant (înconjurător) = aerul exterior troposferei, exclusiv locurile de muncă.
Poluarea atmosferică = introducerea de către om, direct sau indirect, in atmosferă şi
spafille inchise, a unor substanfe care au consecinfe prejudiciabile de natură a pune in pericol
sănătatea umană, a dăuna resurselor biologice şi ecosistemelor, a influenfa asupra schimbărilor
climatice, a deteriora bunurile materiale, a provoca vătămări olfactive excesive. (Directiva
guvernului francez din 30 decembrie 1996 asupra Legii aerului şi utilizăril raţionale a energiei)
Poluant = orice substanfă introdusă direct sau indirect de către om în aerul ambiant
(inconjurător) şi care este susceptibilă de a avea efecte nocive asupra sănătăfil omului şi/sau a
mediului, în ansamblul său.
Nivel = concentrafia unui poluant aerul ambiant (inconjurător) sau depunerea sa pe o
suprafaţă intr-un timp dat.
Evaluare = orice metodă utilizată pentru a măsura, calcula, prevedea sau estima nivelul
unui poluant in aerul ambiant (inconjurător).
Valoare limită = un nivel fixat pe baza cunoştinfelor ştlinfifice, în scopul evitării,
prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăfil umane şi/sau mediului fn
ansamblul său, care se obfine perioadă dată şi care nu trebuie depăşită odată ce a fost
atinsă.
Valoarea ţintă (oblectiv) = valoare ghid = un nivel inferior valorii limită, fixat in scopul
evitării unor efecte dăunătoare pe termen lung asupra sănătăfil umane şVsau mediului în
ansamblul său, care se obfine acolo unde este posibil intr-o perioadă dată.
Prag de alertă = un nivel dincolo de care există un risc pentru sănătatea umană din
cauza unei expuneri scurte şi la care trebuie luate imediat măsuri de către statele implicate, aşa
cum este stipulat in Directivă.
Prag de informare = nivelul incepând de la care există efecte limitate şi tranzitoril
pentru sănătatea umană, în caz de expunere de scurtă durată, pentru categorii de populafie
sensibile.
Prag de protecţie a sănătăţii = nivelul care nu ar trebui depăşit, pentru a salva
sănătatea umană, in cazul episoadelor prelungite de poluare.
Pragul de protecţie a vegetaţiei = nivelul de la care vegetafia poate fi afectată.
Obiectiv de calitate = un nivel de concentrafii de substanfe poluante in atmosferă fixate
pe baza cunoştinfelor ştiinfifice, în scopul de a evita, preveni sau de a reduce efectele nocive
ale acestor substanfe pentru sănătatea umană sau pentru mediu, care trebuie atinse intr-o
perioadă dată (definifie care o inloculeşte pe cea a valorii oblectiv din directivele europene,
confinută în Legea asupra aerului din 30 decembrie 1996 elaborată de guvernul francez).

5-1
 Dispozitiv de măsură = metode, aparate, reţele şi laboratoare utilizate pentru măsurări
in aerul ambiant.
Limită de toleranţă = procentul valorii limită la care această valoare poate fi depăşită
conform condiţiilor stabilite de Directivă.
Zonă = acea parte a teritoriului delimitată de Statele Membre ale Uniunii Europene.
Aglomeraţie = o concentraţie a populaţiei de peste 250 000 locuitori sau, acolo unde
concentraţia populaţiei este de 250 000 locuitori sau mai puţin, o densitate a populaţiei pe
kilometru pătrat pentru Statele Membre ale Uniunii Europene care justifică necesitatea evaluării
şi a managementului calităţil aerului inconjurător.

Directiva cadru:
define
şte criteriile care trebuie luate în considerare pentru fixarea valorilor
limită, criteriilor şi tehnicilor necesare: puncte de eşantionare, tehnici de
măsură, modelare.
 permite stabilirea marjelor de depăşiri temporare ale valorilor limită, marje
care trebuie să se reducă conform metodelor prescrise.
 introduce şi oficializează utilizarea modelării ca alternativă la evaluarea prin
măsurare.
 impune informarea populaţiei prin intermediul mass-mediei în cazul depăşirii
valorilor limită (durată, nivele înregistrate, etc.), dar şi referitor la nivelele
înregistrate şi metodele utilizate.

Decizia Consiliului Europei (97/10110E, Exchange of Information) instituie un

schimb reciproc de date care provin de la reţelele şi staţiile care măsoară poluarea
aerului. Schimbul se referă atât la descrierea reţelelor şi staţiilor cât şi la măsurările de
calitate a aerului. Comisia face apel la Agenţia Europeană de Mediu (AEE) pentru
punerea în practică a acestui sistem.
Decizia defineşte parametrii care trebuie furnizaţi şi poluanţii la care se referă
aceştia. Datele sunt integrate într-o bază de date, fiind prevăzut accesul publicului la
acestea. Fiecare ţară trebuie să desemneze unu l sau mai multe organisme
responsabile de punerea în practică a schimbului de informaţii.

5.1.2 Metode de evaluare a poluării atmosferice

În general, se poate considera că poluarea atmosferei este rezultanta unor

fenomene care constau în schimburi dintre atmosferă şi alte componente ale mediului
care, fie aduc poluanţi (emisii) fie îi consumă (depunere şi transformare). Emisiile fac
obiectul inventarelor care au ca scop evaluarea evacuărilor în aer a unor substanţe ca
dioxidul de sulf, oxizii de azot, monoxidul şi dioxidul de carbon, metanul şi compuşii
organici volatili (în afara metanului), amoniacul, compuşii organici persistenţi şi metalele
grele.
Pentru fiecare poluant, nivelurile atinse sunt comparate cu referinţele
disponibile. Acestea pot fi valori limită, care trebuie obligatoriu să fie respectate şi a
căror depăşire implică elaborarea unor planuri de reducere care să vizeze diminuarea
poluării sau valori ţintă (obiectiv), numite de asemenea valori ghid şi care sunt
indicatoare. Există de asemenea praguri de alertă, praguri de informare, praguri de
protecţie a sănătăţii şi praguri de protecţie a vegetaţiei.
Pentru majoritatea poluanţilor au fost determinate obiective de calitate. Ele se
bazează atât pe informaţiile cuprinse în legislaţiile internaţionale cât şi pe recomandările
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi uneori, pe normele referitoare la igiena
industrială (condiţiile la locurile de muncă).
Toate referinţele conţin o valoare care nu trebuie depăşită pentru un anumit
parametru statistic determinat (medie, procent etc.) şi permit sintetizarea datelor
5-2
colectate în timpul unei observări. Ele menţionează de asemenea o durată de
eşantionare la care se raportează datele colectate. Pentru evaluarea potenţialului de
efecte pe termen lung, se vor alege perioade lungi de observare (de exemplu, 1 an);
pentru efectele pe termen scurt, aceste perioade vor fi scurte (de exemplu, 1 zi).
Unii poluanţi pot avea efecte atât pe termen scurt cât şi pe termen lung; în acest
caz, sunt prevăzute două sau mai multe tipuri de valori limită, valorile de referinţă
asociate expunerilor scurte fiind mult mai ridicate decât cele corespunzătoare
expunerilor lungi.
A. Măsurarea poluanţilorin aer
in funcţie de locurile în care este efectuată prelevarea, există mai multe tipuri de
măsurări ale poluanţilor în aer caracterizate prin propriile sale metode de măsurare şi
prelevare:
- măsurarea la emisie — prelevarea se efectuează direct în locul în care
poluantul este evacuat în atmosferă. Acest tip de măsurare este util pentru
verificarea respectării diferitelor norme de evacuare sau pentru calculul, cu
ajutorul unui model, al impactului sursei asupra mediului.
măsurarea aerului — se referă la aerul exterior pe care îl respirăm.
Acest tip de măsurări este cel mai important deoarece calitatea aerului
afectează toată populaţia fără excepţie şi mediul înconjurător.
igiena industrială — se referă la măsurarea parametrilor aerului în mediile
profesionale.

 măsurarea dozei respirate.

B. Scopuri şi efecte ale supravegheril poluăr►i atmosferice

in prezent, supravegherea poluării atmosferice se face parcurgând următoarele
etape:
 identificarea cauzelor potenţiale necesare pentru interpretarea ştiinţifică a
originii unui fenomen particular; ideal ar fi să se cunoască starea mediului
înainte de apariţia fenomenului şi modificările care au survenit ulterior.
emiterea unor ipoteze referitoare la mecanismele care au generat
modificările şi verificarea lor;
 stabilirea strategiilor care au ca obiectiv suprimarea sau cel puţin reducerea
fenomenului. Eficienţa acestor strategii va fi atestată, dacă nu printr -o
revenire la starea iniţială a mediului, cel puţin prin ameliorarea situaţiei.
C. Scările spaţiale şi temporale ale fenomenelor de poluare
Schematic, poluarea într-un punct dat este rezultanta fenomenelor relativ la trei
scări:
 scara locală — constituită din surse situate în mediul apropiat (perimetru de
câţiva kilometri) care, în funcţie de circumstanţele meteorologice locale, influenţează
mai mult sau mai puţin direct calitatea aerului în acel punct. Ea se referă la sursele de
emisii de gaze sau alte substanţe nedorite, produse mai ales în mediul urban (industrie,
încălzire, trafic, etc.).
 scara regională — acoperă un perimetru de câteva zeci până la câteva sute de
kilometri în jurul surselor de emisii poluante. Sursele situate în acest perimetru au o
influenţă relativ difuză, care se materializează prin variaţii ale concentraţiilor de poluanţi
în general lente şi amortizate. În această categorie sunt grupate adesea următoarele
trei fenomene de poluare:
- poluarea acidă,
- poluarea fotochimică,
- eutrofizarea.
5-3
 Scara continentală se întinde de la câteva sute la câteva mii de kilometri.
■ scara globală — se aplică la nivelul întregii planete. in această categorie poate
fi inclusă problematica diminuării stratului de ozon stratosferic sau creşterea cantităţii de
gaze cu efect de seră.
5.1.3 Parametrii care influenţează poluarea atmosferică

a. Relaţiile dintre emisii şi imisii

Prezenţa unui poluant în atmosferă este rezultatul unui proces care are loc în
cinci etape:
emisia în atmosferă;
dispersia şi transportul de către vânt;
 interacţiunile cu alte substanţe sau radiaţii şi eventualele transformări, cu
producerea unei poluări secundare;
interacţiunea cu alte medii, prin depunere sau imisie;
- efectele asupra mediilor receptoare.
Nivelele de poluare depind în principal de volumul emisi ilor şi de condiţiile
meteorologice. Concentraţiile pot varia foarte rapid şi în mod considerabil în cursul unei
zile, în timp ce emisiile nu fluctuează în acelaşi ritm. Această observaţie conduce la
concluzia că factorul preponderent pentru nivelele de poluare este reprezentat de
variaţiile condiţiilor meteorologice şi nu de variaţiile emisiilor. În acelaşi timp, se poate
stabili o relaţie între profilul emisiilor şi profilul concentraţiilor pe perioade scurte; acesta
este cazul mai ales al poluanţilor datoraţi circulaţiei automobilelor, unde maximele de
poluare sunt legate de orele la care traficul este cel mai intens.
in cazul atmosferei, considerat un mediu "fără mennorie", condiţiile de dispersie
dintr-o anumită zi nu depind de condiţiile de dispersie existente, de exemplu, cu şase
luni în urmă. Atmosfera răspunde legilor fizicii dar numărul variabilelor şi sensibilitatea
acestora determină o comportare care aparent nu respectă nici o regulă. Din acest
motiv, previziunile meteorologice necesită putere de calcul foarte mare şi nu pot fi
efectuate pe perioade lungi.
b. Sursele de poluare
Sursele de poluare sunt numeroase şi de natură foarte diversă. Ele pot fi
clasificate în funcţie de:
- sectorul de activitate;
geometrie — pot fi punctuale (de exemplu, un coş), liniare (de exemplu,
traficul unei străzi) sau de suprafaţă (de exemplu, o deversare);
natura poluanţilor emişi;
- originea emisiilor (naturale sau antropice).
Sursele naturale sunt numeroase şi diverse. Pentru anumite componente, natura
constituie chiar principalul emiţător.
Multitudinea surselor antropice este de asemenea foarte mare. Ele pot fi
împărţite în mai multe sectoare:
- sectorul energiei cu producerea energiei electrice, încălzirea clădirilor, etc.;
sectorul industrial este la originea emisiilor specifice datorate proceselor de
fabricaţie sau de tratare.
 sectorul transporturilor constituie o sursă de poluare importantă;

 agricultura;

 sectorul deşeurilor (incineratoare, CET) este la originea mai multor tipuri de

5-4
 poluanţi.
Sursele de poluare mai pot fi clasificate în:
  surse fixe, corespunzătoare producerii energiei termice, arderii deşeurilor
menajere, industriei, habitatelor, agriculturii etc.
surse mobile, corespunzătoare transporturilor, în principal automobilelor.
c. Condiţiile meteorologice
Poluarea atmosferică este puternic influenţată de către climat, mai ales prin
parametrii săi: vântul, temperatura, umiditatea, presiunea şi precipitaţiile.
Apariţia poluării atmosferice într-un loc sau o zonă este legată de conjuncţia mai
multor factori din următoarele categorii:
emisii mai mult sau mai puţin importante de poluanţi sau de factori care
declanşează sau intensifică poluarea;
aport de energie, în general solară;
 mişcări termodinamice, dinamice şi energetice ale atmosferei la diferite
altitudini;
densitate de vegetaţie la diferite scări;
prezenţa sau absenţa unor mari suprafeţe de apă.
d. Factorii topografici şi condiţiile microclimatice
relieful, vegeta
ţia, construcţiile şi natura materialelor care acoperă suprafaţa
solului, influenţează difuzia poluanţilor prin intermediul factorilor
meteorologici, atât direct cât şi indirect.
 topografia poate conduce la diferenţe de însorire şi poate fi la originea
fenomenelor locale.
Efectul de clopot are loc în toate direc
ţiile şi mişcarea maselor de aer are
formă toroidală. Efectul canion este de acelaşi tip, dar se aplică la scara unei
străzi.
 rugozitatea şi natura solului influenţează scurgerea fluxurilor gazoase, deci
turbulenţa maselor de aer şi în consecinţă, dispersia poluanţilor.
tipul de acoperire a solului influenţează cantitatea de poluanţi eliminaţi prin
depunerea uscată. Vegetaţia este considerată ca un obstacol care reţine
întotdeauna impurităţile datorită absorbţiei şi reacţiei dintre poluanţi şi plante
în special la nivelul frunzelor.

e. Depozitele
Poluanţii emişi nu rămân defintiv în atmosferă şi pot fi eliminaţi fie prin reacţie
chimică cu alte substanţe, fie prin depozite. Uneori cele două fenomene coexistă şi un
poluant se transformă înainte de a fi depus sub o altă formă.
Se disting două tipuri de depozite: depozitele uscate sub formă de gaz sau de
particule şi depozitele umede.
5.1.4 Difuzarea informaţiilor

in conformitate cu Directiva Cadru a Uniunii Europene 96/62/CE, statele membre

ale uniunii au stabilit un program de monitorizare şi evaluare a calităţii aerului. Pe baza
unei evaluări preliminare, toate aceste state îşi stabilesc procedurile pentru raportarea
continuă (anuală) în funcţie de nivelurile de poluare.
Definirea unui indice al aerului rezultă din necesitatea ca informaţia să fie
accesibilă unui cât mai mare număr de oameni, fără a intra în detalii ştiinţifice complexe.
 5.2. DEFINIREA CONCEPTULUI DE MONITORIZARE A CALITĂŢII
AERULUI
Evaluarea şi managementul calităţii aerului trebuie să se bazeze pe date corecte
şi sigure şi informaţii referitoare la procesele care implică poluanţii, obţinute în general
prin utilizarea combinată a măsurărilor şi modelelor de calitate a aerului care descriu
procesele de dispersie şi transformările fizice şi chimice.
Activitatea de gestiune a calităţii aerului are în general următoarele componente:

 monitorizarea emisiilor;
 monitorizarea calităţii aerului;
 urmărirea respectării normelor şi directivelor;
modelarea calităţii aerului;
informarea publicului;
procedurile de alertare;
planificarea utilizării solului;
integrarea transportului.

Monitorizarea aerului a fost interpretată foarte mult timp ca fiind doar o

simplă acţiune de prelevare şi analiză a aerului, utilizând analizoare. Intr-un sens mai
larg, termenul de monitorizare poate fi definit ca „o activitate sistematică de urmărire Şi
determinare a calităţii aerului, utilizănd anumite metode — adecvate scopului propus — in
scopul obţinerii de date, pentru un anumit interval de raportare şi o frecvenţă de
colectare necesară realizării oblectivelor impuse de monitofizare".
Liniile directoare prevăzute pentru selectarea poluanţilor atmosferici ce trebuie
luaţi în considerare sunt următoarele:
1. Posibilitatea, gravitatea şi frecvenţa efectelor; în ceea ce priveşte sănătatea
omului şi a mediului în ansamblu, efectele ireversibile trebuie să prezinte o
preocupare specială.
2. Concentraţia ridicată şi prezentă peste tot a poluantului în atmosferă.
3. Transformările de mediu ori alteraţiile metabolice, având în vedere că aceste
alteraţii ar putea conduce la producerea de substanţe chimice cu o toxicitate
mai ridicată.
4. Persistenţa în mediul înconjurător, în special dacă poluantul nu este
biodegradabil şi se poate acumula în oameni, în mediul înconjurător sau în
lanţul trofic.
5. impactui poluantului:
volumul populaţiei, resurselor vii sau ecosistemelor expuse;
existenţa unor obiective extrem de sensibile în zona de interes.
6. Pot fi utilizate metode de evaluare a riscului. Posibilele criterii de risc au fost
stabilite prin Directiva 67/548/CEE.
Informaţiile care urmează a fi incluse în programele locale, regionale sau
naţionale pentru îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător sunt următoarele:
Localizarea excesului de poluare:
- regiune,
 oraş (hartă),
 staţie de măsurare (hartă, coordonate geografice).
Informaţll generale:
tipul zonei (oraş, zonă industrială sau rurală),
estimarea zonei poluate (km2) şi a populaţiei expuse la poluare,
date climatice utile,
date relevante privin topografia,

5-6
 informaţii suficiente asupra tipului de ţinte care necesită o protecţie a zonei.
 Autorităţi responsabile:
- numele şi adresele persoanelor responsabile pentru realizarea şi
implementarea planurilor de îmbunătăţire.
Natura şi evaluarea
concentraţii observate de-a lungul anilor anteriori (înainte de implementarea
măsurilor de îmbunătăţire),
 concentraţii măsurate încă de la începutul proiectului,
 tehnicile utilizate pentru evaluare.
Originea
lista principalelor surse de emisie răspunzătoare de poluare (hartă),
cantitatea totală de emisii provenite din aceste surse (tone/an),
informaţii importante privind poluarea din alte regiuni.
Analiza situaţiei:
- detalii în legătură cu factorii răspunzători de excese (formare, transport,
inclusiv transportul peste graniţă),
- detalii în legătură cu posibilele măsuri de îmbunătăţire a calităţii aerului.
Detalii privind acele măsuri sau proiecte de imbunătăţire care au existat anterior
- măsuri locale, regionale, naţionale, internaţionale,
- efectele constatate ale acestor măsuri.
5.2.1 Obiectivele activităţii de monitorizare a calităţii aerului

În ansamblu, monitorizarea calităţii atmosferei implică realizarea unor activităţi

specifice, grupate în următoarele patru categorii:
 evaluarea surselor şi emisiilor de poluanţi atmosferici;
 urmărirea transferului poluanţilor în atmosferă;
- determinarea nivelului concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţiei
spaţio-temporale a acestora;
 evaluarea efectelor poluanţilor atmosferici asupra omului şi a mediului său
biotic şi abiotic.
Pentru realizarea acestor activităţi se pot folosi două mari clase de metode,
fiecare cu limitele, avantajele şi dezavantajele sale:
- metode teoretice,
- metode instrumentale.
Obiectivele care trebuie atinse în activitatea de monitorizare a calităţii aerului
sunt următoarele:
- evaluarea standard — Calitatea aerului este supusă evaluării conform
standardelor care au rolul de a furniza un ghid pentru definirea nivelului
acceptabil de poluare a aerului, evidenţiind valorile dincolo de care sunt
aşteptate efectele acute, specifice.
stabilirea surselor— Pentru a identifica efectul produs de o sursă de poluare
asupra calităţii aerului este nevoie de o bună rezoluţie in timp şi spaţiu.
Pentru stabilirea corectă a reţelei de măsură (definirea punctelor de
măsurare) sunt necesare informaţii suplimentare cum ar fi: puterea sursei
(rata de emisie), punctul de descărcare (inălţinnea faţă de sol) şi
caracteristicile meteorologice (viteză vânt, direcţie vânt şi stabilitatea
atmosferică).
 urmărirea efectelor — Monitorizarea în vederea determinării efectelor poluării
aerului necesită coordonarea cu studiul efectelor in funcţie de numărul şi
distribuţia receptorilor, natura poluantului şi severitatea efectului acestuia,
aspectele timp - dozaj ale efectului şi prezenţa factorilor perturbatori.

5-7
  obţinerea datelor de fond — Monitorizarea poate fi dirijată atât spre stabilirea
caracteristicilor geografice actuale cât şi spre evaluarea tendinţelor calităţii
aerului.
evaluarea proceselor atmosfehce - Majoritatea poluanţilor din aer suferă în
timp transformări datorită proceselor fizice şi chimice. Aceste transformări pot
conduce de exemplu la formarea ozonului în urma reacţiilor fotochimice
dintre reactivii organici şi oxizii de azot, la conversia dioxidului de sulf în acid
sulfuric sau alţi sulfaţi şi la formarea sau transformarea aerosolilor prin
mecanisme chimice şi condensare.
Pentru ca monitorizarea să fie eficientă şi să îşi atingă obiectivele finale este
necesară adoptarea unei strategii de proiectare şi operare pentru reţelele de
monitorizare a calităţii aerului. Această strategie va fi aleasă în funcţie de scopul
activităţilor de monitorizare:
- monitorizarea pentru conformare — scopul este verificarea conformităţii cu
directivele referitoare la calitatea aerului;
monitorizarea reprezentativă pentru supravegherea aerului — scopul
este descrierea reprezentativă a stării şi tendinţelor calităţii aerului într-un
oraş/zonă, stat sau în Europa ca un întreg;
monitorizarea pentru evaluarea expuneni/riscului — scopul este furnizarea
unei baze pentru evaluarea daunelor cauzate de poluarea aerului asupra
sănătăţii umane, vegetaţiei, materialelor prin descrierea efectelor poluării
aerului şi fundamentarea dezvoltării strategiilor de reducere a poluării cost —
efect;
 monitorizarea on-line — scopul este predicţia episoadelor de poluare,
atenţionarea populaţiei şi realizarea acţiunilor pe termen scurt pentru
reducerea concentraţiilor episodice mari;
 monitorizarea operaţională — scopul este monitorizarea poluării aerului în
apropierea surselor specifice, pentru a preveni poluarea inacceptabilă a
zonelor învecinate;
- programe de monitorizare pentru cercetări
Crucial pentru validarea datelor obţinute în urma activităţilor de monitorizare este
asigurarea calităţii datelor şi controlul calităţii QA/QC.
5.2.2 Metode de măsurare a calităţii aerului

Tehnicile de măsurare a calităţii aerului pot fi bazate pe două principii de bază:

prelevarea urmată de analize ulterioare. Prelevarea se poate face prin
colectare în lichide, suprafeţe impregnate, filtre impregnate, filtre, canistre,
coloane, etc. Tehnicile de prelevare variază de la colectarea pasivă a
poluanţilor până la colectarea activă prin absorbirea aerului cu ajutorul
sistemului de prelevare. Analizele efectuate ulterior pot fi analize chimice
standard sau tehnici analitice specializate.
 măsurări in situ cu monitoare automate. Metodele automate de măsură
variază de la monitoare electrochimice cu instrumente optice până la metode
de teledetecţie.
Pentru poluarea atmosferică există două categorii importante de metode de
măsurare:
1. Metode manuale
Sunt în general simplu de utilizat în practică şi necesită cheltuieli reduse. Aceste
metode permit realizarea unei cartografii a poluării, dar necesită o analiză ulterioară în
laborator.
Metodele manuale utilizează:

5-8
 tuburi cu difuzie pasivă — tuburi calibrate care conţin un absorbant specific
unui poluant şi permit măsurarea concentraţiilor medii ale acestuia; bio-
indicatori — vegetale sensibile la unul sau mai mulţi poluanţi (de exemplu, tutunul
care reacţionează la ozon);
bio-acumulatori — vegetale care acumulează poluanţii în frunzele lor şi care,
după analiză, permit identificarea naturii şi cantităţii poluantului (de exemplu,
muşchiul care reacţionează la oxidul de azot).
2. Metode automate
Aceste metode, în general mai greu accesibile deoarece sunt mai sofisticate şi
mai scumpe, permit urmărirea în timp real a concentraţiei poluanţilor fără prelevare de
probe. Pe baza lor pot fi create reţelele automate de supraveghere. Majoritatea
tehnicilor de măsurare automată nu reprezintă metode absolute şi necesită calibrare.
Metodele automate utilizează:
analizoare convenţionale — aparatele sunt amplasate în diferite puncte
caracteristice iar aerul prelevat de fiecare aparat permite o analiză specifică
a concentraţiei principalilor poluanţi gazoşi din atmosferă;
spectrometre — diferiţii poluanţi existenţi în atmosferă absorb în mod specific
anumite porţiuni ale spectrului luminii; analiza optică a acestei lumini cu
ajutorul unui spectrometru permite măsurarea concentraţiei poluanţilor fără a
se face prelevare de probe.

În funcţie de modul în care se face prelevarea probelor, analiza acestora şi

prelucrarea rezultatelor, există trei categorii principale de măsurări :
1. Măsurări care utilizează metode de prelevare pasive
Acestea oferă indicaţii referitoare la concentraţiile medii de poluare pe perioade
de săptămâni sau luni. Eşantioanele sunt numite pasive deoarece dispozitivul de
prelevare nu implică pompaj. in locul acestuia, curgerea aerului este controlată printr-un
proces fizic, cum ar fi difuzia.
Tuburile de difuzie permit măsurarea concentraţiilor medii pe perioada de
expunere considerată fără a lua în considerare fluctuaţiile care apar în această
perioadă. Nu există tuburi pasive pentru toţi poluanţii. Cele mai des folosite sunt cele
care măsoară dioxidul de azot, dar există şi pentru ozon, dioxid de sulf, amoniac,
benzen, toluen şi xileni. in funcţie de tipul de tub utilizat şi poluantul care trebuie
măsurat, perioada de expunere poate varia între 8 ore şi 2 săptămâni.
Tuburile pasive sunt uşoare şi se dispun pe un suport oarecare pe teren. Ele nu
necesită nici curent electric şi nici adăpost climatizat. Prelevatoarele pasive sunt
instalate în general pe suporturi urbane, arbori sau alte dispozitive deja amplasate pe
teren. Ele permit acoperirea unei zone geografice importante şi astfel obţinerea unei
cartografii a poluării. De asemenea, pot fi utilizate pentru determinarea amplasării unei
staţii de măsură echipate cu analizoare convenţionale.
2. Măsurări care utilizează metode de prelevare active
Prelevarea aerului poluat se face prin metode metode fizice sau chimice iar
analiza probelor este efectuată mai târziu în laborator.
Tipic, un volum cunoscut de aer este pompat de către un colector (cum ar fi un
filtru sau o soluţie chimică) într-o perioadă cunoscută (determinată). Mai târziu,
colectorul este retras pentru analiză. Eşantioanele pot fi prelevate zilnic, furnizând
informaţii pe perioade scurte de timp, la un cost inferior faţă de cel al metodelor de
supraveghere automată.
3. Măsurări care utilizează metode automate
Metodele automate reprezintă varianta cea mai scumpă de monitorizare a
calităţii aerului utilizată în mod curent. Ele permit efectuarea unor măsurări cu rezoluţie
înaltă a concentraţiilor orare de poluant.

5-9
 Proba de aer este analizată on-line şi în timp real. Datele sunt stocate în analizor
sau într-un dispozitiv separat şi pot fi descărcate la distantă printr-un modem. inalta
rezolutie a acestor metode permite ca episoadele de poluare să fie analizate în detaliu
şi să fie legate de trafic (circulatie), meteorologie sau alte variabile. Prin descărcarea
frecventă a datelor de la analizoarele automate, informatiile pot fi retransmise publicului
cât timp sunt relevante. Cu datele provenite de la analizoarele automate sunt generate
rapoarte zilnice, săptămânale şi lunare ale retelei care sunt furnizate autoritătilor locale.
Poluantii analizati includ: ozonul, oxizii de azot, dioxidul de sulf, monoxidul de
carbon, particulele în suspensie şi compuşi organici volatili. Eşantioanele sunt analizate
în timp real, cu ajutorul unor metode moderne printre care se numără analiza gazelor cu
ajutorul sistemelor de măsură conventionale şi spectroscopia.

Din punctul de vedere al intervalului de timp în care se efectuează măsurarea,

monitorizarea aerului poate fi:
continuă — Echipamentele pentru monitorizarea continuă vor furniza
măsurări aproape instantanee ale concentratiilor din atmosferă pentru mai
multi poluanti. Poluantii aerului monitorizati pe o bază continuă sunt: CO,
oxizii de azot (NO2, NO, NO X), 03, S02, H2S, particulele solide (PM2,5 şi
PM10), praful şi fumul, hidrocarburile, NH3, CO2.
intermitentă — se referă la poluantil atmosferici care sunt monitorizati ca o
concentratie integrată pentru 24 h, în conformitate cu orarul stabilit la nivel
national pentru supravegherea poluării atmosferice. Uzual, acest tip de
măsurare implică utilizarea sistemelor de prelevare care colectează poluantii
utilizând tuburi reactive, absorbanti sau filtre. Poluantii care pot fi monitorizati
prin măsurări intermitente includ: particulele totale în suspensie, particulele
inhalabile şi respirabile (PM10 şi PM2,5), hidrocarburile policiclice aromatice şi
compuşii organici volatili.
pasivă — Metodele de monitorizare pasivă furnizează solutii de monitorizare
a calitătii aerului ieftine, în puncte în care nu se poate realiza monitorizarea
continuă. Prelevarea pasivă implică expunerea unei suprafete reactive la aer,
iar transferul poluantului se realizează prin difuzia din aer pe suprafată.
Poluantii comuni monitorizati cu ajutorul prelevatoarelor pasive sunt SO2,
NO2, 03, H2S şi COV.

Oricare ar fi metoda de prelevare a eşantioanelor, cantitatea de poluare în aerul ambiant

este exprimată de obicei prin concentraţia sa în aer. Concentra& unui poluant in aer, poate fi
definită ca proporţia pe care o reprezintă din volumul său total. Concentraţiile de gaz poluant in
atmosferă sunt de obicei măsurate în părţi pe milion pe volum (ppmv), părţi pe miliard pe volum
(ppbv) sau părţi pe trilion pe volum (pptv). Concentraţiile poluanţilor sunt de asemenea
măsurate prin greutatea poluantului într-un volum standard de aer, de exemplu prin micrograme
pe metru cub (pgm-3) sau miligrame pe metru cub (mgm-3).

5.2.3 Strategii de monitorizare a calităţii aerului

Conform Directivei Cadru nr. 96162/EC a Consiliului Europei, referitoare la

Evaluarea şi Managementul Calităţii Aerului, evaluarea reprezintă "orice metodă
utilizată pentru a măsura, calcula, prevedea sau estima nivelul unui poluant în aerul
ambiant". Pentru realizarea unei evaluări preliminare, pot fi utilizate individual sau în
combinatie, trei metode sau instrumente:
- măsurări preliminare ale aerului — utilizate pentru a cerceta calitatea
aerului, în special în locurile în care sunt aşteptate depăşiri şi/sau informatiile
referitoare la emisii nu sunt adecvate;

5-10
 6. MONITORIZAREA PARAMETRILOR DE CALITATE A APEI
6.1. CALITATEA APEI

6.1.1 Noţiuni generale

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici
fizice, chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric. Pentru stabilirea calităţii
apei, din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care pot fi stabilite prin
analize de laborator se utilizează practic un număr limitat, considerate semnificative.
Sistemul mondial de supraveghere a mediului inconjurător prevede urmărirea
calităţii apelor prin trei categorii de parametri:
 parametri de bază: temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili;
 parametri indicatori ai poluării persistente: cadmiu, mercur, compuşi organo-
halogenaţi şi uleiuri minerale;
 parametri opţionali: carbon organic total (COT), consum biochimic de oxigen (CB0),
detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri, uleiuri totale, streptococi.

Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea

terminologie:
 criterii de calitate a apei totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se utilizează
—

pentru aprecierea acesteia in raport cu măsura in care satisface un anumit domeniu

de folosinţă sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului in care
calitatea apei corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului inconjurător;
 indicatori de calitate a apei reprezentaţi de caracteristici nominalizate pentru o
—

determinare precisă a calităţii apelor;

 parametri de calitate a apei reprezintă valori şi exprimări numerice ale indicatorilor
—

de calitate a unei ape;

 valori standardizate ale calităţii apei reprezintă valori ale indicatorilor de calitate a
—

apelor care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o

anumită folosinţă a apei.

Pentru caracterizarea calităţii şi gradului de poluare a unei ape se utilizează

indicatorii de calitate. Aceştia se pot clasifica după natura lor şi după natura şi efectele
pe care le au asupra apei astfel:
A. Indicatori organoleptici - se determină cu ajutorul simţurilor: culoarea reală,
mirosul şi gustul.
B. Indicatori fizici - turbiditatea (tulbureala), indicele de colmatare, temperatura,
radioactivitatea, conductivitatea, conductibilitatea electrică, concentraţia ionilor de
hidrogen (pH-u1).
C. Indicatori chimici - indicatori ai regimului de oxigen (oxigenul dizolvat - OD,
consumul biochimic de oxigen - CBO, consumul chimic de oxigen - CCO, carbonul
organic total - COT), săruri in apă, reziduul fix.
D. Indicatori biogeni - compuşi ai azotului, compuşi ai fosforului.
E. Indicatori ai capacităţii de tamponare a apei - aciditatea, alcalinitatea şi
duritatea apei.
G. Indicatori radioactivi
 6.1.2 Poluarea apei
Prin poluarea apei se inţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi
biologice ale apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane şi care face ca apele
să devină improprii utilizării normale in scopurile in care această utilizare era posibilă
inainte de a interveni alterarea.
Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, in funcţie de natura
şi concentraţia substanţelor impurificatoare. Rezolvarea acestor probleme ridicate de
poluarea apei se realizează prin tratare, prin care se asigură condiţiil e necesare pentru
consum.
Poluarea apelor poate fi naturală sau artlticlală. Poluarea naturală se datorează
surselor de poluare naturale şi se produce in urma interacţiei apei cu atmosfera, când
are loc o dizolvare a gazelor existente in aceasta şi cu litosfera când se produce
dizolvarea rocilor solubile şi cu organismele vii din apă. Poluarea artificială se datorează
surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei
etc.
Se poate vorbi şi despre poluare controlată şi necontrolată. Poluarea
controlată (organizată) se referă la poluarea datorită apelor uzate transportate prin
reţeaua de canalizare şi evacuate in anumite puncte stabilite prin proiecte. Poluarea
necontrolată (neorganizată) provine din surse de poluare care ajung in emisari pe cale
naturală, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normală şi accldentală reprezintă categorii de impurificare folosite
pentru a defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de
poluare cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de canalizare la staţia de
epurare sau direct in receptor. Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a
dereglării unor procese industriale, când cantităţi mari (anormale) de substanţe nocive
ajung in reţeaua de canalizare sau ca urmare a defectării unor obiective din staţia de
epurare.
Se mai poate vorbi şi despre poluare primară şi secundară. Poluarea primară
apare, de exemplu, in urma depunerii substanţelor in suspensie din apele uzate,
evacuate intr-un receptor, pe patul acesteia. Poluarea secundară apare, de exemplu,
imediat ce gazele rezultate in urma fermentării materiilor organice depuse din
substanţele in suspensie antrenează restul de suspensii şi le aduce la suprafaţa apei,
de unde sunt transportate apoi in aval de curentul de apă.

Principalele materii poluante şi efectele acestora

Substanţele poluante introduse in ape din surse naturale şi artificiale sunt
numeroase, producând un impact important asupra apelor de suprafaţă şi
subterane. Prejudiciile aduse mediului de substanţele poluante pot fi grupate in
două categorii:
 prejudicii asupra sănătăţii publice,
 prejudicii aduse unor folosinţe (industriale, piscicole, navigaţie, etc.).

Substanţele poluante pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile

aduse, in următoarele categorii:
 substanţele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă pentru
apă poluantul principal.
 substanţele anorganice, in suspensie sau dizolvate, sunt mai frecvent
intâlnite in apele uzate industriale.
 materlalele in suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul
emisarului, formând bancuri.
 substanţele toxice, nu pot fi reţinute de instalaţiile de tratare a apelor şi o
parte din ele pot ajunge in organismul uman, provocând imbolnăviri. Aceste

6-2
 materii organice sau anorganice, câteodată chiar in concentraţii foarte mici,
pot distruge in scurt timp flora şi fauna receptorului.
 substanţele radloactive, radionuclizii, radioizotopii şi izotopii radioactivi sunt
unele dintre cele mai periculoase substanţe toxice.
 substanţele cu ackfitate sau alcallnitate pronunţată, evacuate cu apele
uzat e, conduc la distrugerea florei şi faunei acvatice, la degradarea
construcţiilor hidrotehnice, a vaselor şi instalaţiilor necesare navigaţiei,
impiedică folosirea apei in agrement, irigaţii, alimentări cu apă etc.
 coloranţll, proveniţi indeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tăbăcării etc.,
impiedică absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a fenomenelor de
autoepurare şi a celor de fotosinteză.
 energla calorlcă, caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la
unele industrii, aduce numeroase prejudicii in alimentarea cu apă potabilă şi
industrială şi impiedică dezvoltarea florei şi faunei acvatice.
 mlcroorganlsmele de orice fel, ajunse in apa receptorilor, se pot dezvolta
necorespunzător sau pot deregla dezvoltarea altor microorganisme sau chiar
a organismelor vii.

Principalele surse de poluare sunt in general aceleaşi pentru cele două mari
categorii de receptori: apele de suprafaţă (fluvii, râuri, lacuri, etc.) şi apele subterane
(straturi acvifere, izvoare etc.).

`'i Sursele de poluare se pot impărţi in două categorii distincte:

 surse organizate care produc murdărirea in urma evacuării unor substanţe in
ape prin intermediul unor instalaţii destinate acestui scop, cum ar fi canalizări,
evacuări de la industrii sau crescătorii de animale etc.;
 surse neorganizate care produc murdărirea prin pătrunderea necontrolată a
unor substanţe in ape.

`'i După acţiunea lor in timp, sursele de poluare pot fi:

 surse de poluare permanente,
 surse de poluare nepermanente,
 surse de poluare accidentale.

`'i După modul de generare a poluării, sursele de poluare pot fi impărţite in:
 surse de poluare naturale,
 surse de poluare artificiale, datorate activităţii omului, care la rândul lor pot fi
subdivizate in ape uzate şi depozite de deşeuri.

`'i Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin din:

 impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor
lucrări miniere sau foraje;
 impurific
ări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor
de ape care produc in acelaşi timp şi impurificarea surselor de suprafaţă;
 impurificări produse in secţiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de
protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.

Clasificarea apelor după utilizări

Ţinând seama de toate utilizările, apele pot fi clasificate in mai multe categorii,
după cum urmează:

6-3
  categoria I ape care servesc in mod organizat la alimentarea cu apă a
—

populaţiei, ape care sunt utilizate in industria alimentară care necesită apă
potabilă sau ape care ser►esc ca locuri de imbălere sau ştranduri organizate;
 categoria 11 ape care servesc pentru salubrizarea localităţilor, ape utilizate
—

pentru sporturi nautice sau apele utilizate pentru agrement, odihnă, recreere,
reconfortarea organismului uman;
 categoria 111 ape utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele
—

alimentare arătate mai sus sau folosite in agricultură pentru irigaţii.

Pentru fiecare din aceste categorii sunt stabilite o serie de norme pe care apa
trebuie să le indeplinească la locul de utilizare.
Conform STAS 4706 — 88, pentru fiecare dintre aceste categorii se dau indicatori
de calitate fizici, chimici, microbiologici şi de eutrofizare, care trebuie indepliniţi de apele
de suprafaţă, in funcţie de categoria de calitate.

6.2. MONITORIZAREA CALITĂTII APEI

6.2.1 Noţiuni generale

Activitatea de gestiune a apelor implică luarea deciziilor la diferite nivele: local,
bazinal şi naţional referitoare in principal la:
 alocarea cantitativă şi calitativă a apei pentru diferiţi utilizatori;
 apărarea contra inundaţiilor;
 prevenirea şi diminuarea efectelor poluărilor accidentale.
Luarea acestor decizii se bazează pe cunoaşterea in timp real a parametrilor
caracteristici ai mediului hidric, a utilizatorilor de apă şi a lucrărilor hidrotehnice —
parametri obţinuţi in cadrul monitorizării integrate a apelor. Integrarea tuturor datelor
obţinute din domeniul apelor este absolut necesară pentru administrarea echi librată şi
integrată din punct de vedere cantitativ şi calitativ a apelor de suprafaţă şi subterane.

Monitorizarea apelor reprezintă activitatea de observaţii şi măsurători

standardizate şi continue, de lungă durată, pentru cunoaşterea şi evaluarea
parametrilor caracteristici ai apei, in scopul administrării apelor şi definirii stării şi
tendinţei evoluţiei mediului hidric.

Există mai multe moduri de monitorizare a parametrilor apelor:

 prin măsurări chimice, pentru monitorizarea constituenţilor apei, sedimentelor etc.
(de exemplu: oxigen dizolvat, particule in suspensie, nutrienţi, metale, uleiuri şi
pesticide);
 prin măsurarea fizică a condiţiilor generale cum ar fi temperatura, debitul, culoarea
apei etc.;
 prin măsurătorile biologice ale abundenţei şi varietăţii plantelor acvatice şi vieţii
animale şi a abilităţii organismelor de a supravieţui in mostrele de apă.

Monitorizarea poate fi efectuată in:

puncte de bază staţii fixe de monitorizare, care oferă răspunsuri la
—

intrebările de bază şi specifice (supraveghere intensivă);

puncte temporare sau sezoniere (de exemplu, pe perioada de vară sau in
locurile de scăldat);
puncte de urgenţă de exemplu, după o revărsare in punctele critice.
—
 Scopurile principale ale activităţii de monitorizare sunt următoarele:
1. Caracterizarea apelor şi identificarea schimbărilor şi tendinţelor in calitatea
apei de-a lungul timpului.
2. Identificarea problemelor specifice, existente sau posibile, din punct de
vedere al calităţii apelor.
3. Obţinerea de informaţii necesare pentru concepţia programelor de prevenire
a poluării sau de intervenţie in cazul poluării apelor.
4. Determinarea obiectivelor programelor care urmează a fi implementate şi
aplicate in domeniul reglementării capacităţii de poluare şi controlului poluării.
5. Intervenţia in caz de urgenţe cum ar fi revărsările şi inundaţiile (viiturile).

Conceptul de administrare durabilă a resurselor de apă implică, din punct de

vedere informaţional, in primul rând elaborarea sistemelor de monitoring integrat pentru
fiecare factor de mediu: apă, păduri, sol, aer etc. şi in al doilea rând elaborarea unui
sistem de monitoring global al mediului care va cuprinde o selecţie de informaţii obţinute
pentru fiecare factor de mediu, necesare in principal pentru cunoaşterea legăturilor şi
condiţionărilor dintre ele.

Monitorlzarea integrată a apelor trebuie să furnizeze informaţii referitoare la:

- precipita
ţii, scurgeri, resurse de apă şi folosirea apei de către diferiţi utilizatori;
- cantitatea şi calitatea apei;
- toate obiectele acvatice (râuri, lacuri, ape subterane, mări) şi interacţiunile
dintre ele.

Din punct de vedere al utilizării informaţiilor, ele trebuie să fie integrate la scară:
locală — obiectiv (lac de acumulare, utilizare a apei etc.);
zonală — departamentală;
bazinală;
naţională.

Scopul monitorlzărll integrate a apelor este de a furniza datele şi informaţiile

pentru:
cunoaşterea stării mediului acvatic;
alocarea optimă a resurselor de apă pentru diferite categorii de utilizare;
avertizarea populaţiei şi utilizatorilor de apă asupra apariţiei fenomenelor
periculoase (ploi de mare intensitate, poluări accidentale etc.);
verificarea depăşirii limitelor de calitate (stabilite de standarde şi de autorizări)
a surselor de apă şi efluenţilor;
determinarea tendinţelor de evoluţie a mediului hidric datorate impactului
omului şi stabilirii măsurilor pentru prevenirea şi corectarea tendinţelor
negative.

6.2.2 Prevederi legale referitoare la monitorizarea apelor

La nivel european, Directiva 2000/60/CE a Parlamentului european şi Consiliului
Europei din 23 octombrie 2000 a stabilit un cadru pentru o politică comunitară in
domeniul apei. Această directivă a fost modificată ulterior prin decizia nr. 2455/2002/CE
a Parlamentului şi Consiliului Europei din 20 noiembrie 2001.
in vederea aplicării acestei directive, statele membre trebuie să inventarieze
toate bazinele hidrografice care se găsesc pe teritoriul lor şi să le impartă pe districte
hidrografice. Bazinele hidrografice care se găsesc pe teritoriul a cel puţin două state vor
fi integrate intr-un district internaţional. Statele membre ale CE vor trebui să facă o

6-5
analiză a caracteristicilor fiecărui district hidrografic, un studiu al incidenţei activităţii

umane asupra apelor, o analiză economică a utilizării acestora şi un registru al zonelor

care necesită o protecţie specială. in continuare, va trebui elaborat pentru fiecare
district hidrografic in parte un plan de gestiune şi de măsuri care trebuie aplicat. Aceste
măsuri au ca scop:
 prevenirea deteriorării, ameliorarea şi restaurarea stării maselor de apă de
suprafaţă, atingerea unei bune stări chimice şi ecologice a acestora, şi
reducerea poluării datorate deversării şi emisiei de substanţe periculoase;
 protejarea, ameliorarea şi restaurarea apelor subterane, prevenirea poluării şi
deteriorării lor şi asigurarea unui echilibru intre captarea şi innoirea lor;
 conservarea zonelor protejate.
De asemenea, este prezentată o listă a substanţelor poluante prioritare
selecţionate dintre cele care constituie un risc important pentru sau prin mediul
acvatic, a măsurilor de control relativ la aceste substanţe şi a normelor de calitate
aplicabile concentraţiilor acestora.

Directiva stabileşte obiectivele politicii comunitare in domeniul apelor după cum

urmează:
 garanţia aprovizionării cu apă potabilă;
 garan
ţia aprovizionării cu apă potabilă sau apă care nu este destinată
consumului uman pentru necesităţi economice altele decât consumul uman;
 protecţia şi păstrarea mediului acvatic;
 limitarea catastrofelor naturale (secete, inundaţii).

Sunt definite de asemenea diferitele tipuri de poluare la care pot fi supuse apele:
 poluarea care provine din surse punctuale;
 poluarea care provine din surse difuze;
 poluarea accidentală;
 acidifierea;
 eutrofizarea.

Directiva cadru a Consiliului Europei conţine prevederi legale referitoare la

calitatea, gestiunea şi poluarea apelor apelor dulci de suprafaţă, apelor utilizate pentru
scăldat, apelor destinate consumului uman. De asemenea sunt prevăzute reglementări
referitoare la tratarea apelor urbane reziduale, poluarea datorată anumitor substanţe
periculoase, prevenirea şi reducerea integrată a poluării.
Sunt stabilite exigenţele minime la care trebuie să răspundă calitatea apelor, şi
anume:
 parametrii care definesc caracteristicile fizice, chimice şi microbiologice;
 valorile limită şi valorile de referinţă ale acestor parametri;
 frecvenţa de eşantionare minimă şi de analiză;
 metodele de măsurare de referinţă comune pentru determinarea valorilor
parametrice.

6.2.3 Structura şi dinamica ciclului de monitorizare a apelor

Procesul de monitorizare trebuie privit ca o secvenţă de activităţi interconectate
dintre care cele mai importante sunt:
 definirea informaţiilor necesare;
 elaborarea strategiei de monitorizare;
 proiectarea reţelei de monitorizare;
 prelevarea eşantioanelor;
 efectuarea analizelor de laborator;
 transmiterea datelor;

6-6
  analiza datelor;
 raportarea datelor;
 utilizarea informaţiilor in administrarea integrată a apelor.
-) Pentru definirea parametrilor care trebuie monitorizaţi se are in vedere
cunoaşterea completă şi continuă a stării şi evoluţiei mediului acvatic şi a deciziilor care
trebuie luate in domeniul administrării cantitative şi calitative a apelor. Deciziile se
impart in: decizii cu caracter strategic şi tactic şi decizii operaţionale.

Deciziile cu caracter strategic şi tactic se referă la stabilirea direcţiilor de

dezvoltare a administrării apelor, de exemplu:
 elaborarea planurilor de administrare a apelor;
 stabilirea şi impărţirea pe etape de lucru a lucrărilor de administrare a apelor
care vor fi desfăşurate in scopul asigurării necesarului de apă al utilităţilor şi
de protejare a resurselor de apă impotriva epuizării şi poluării.

Aceste probleme de planificare şi amenajare a apelor sunt conţinute in schema

cadru de amenajare şi administrare a apelor bazinelor versante din România, care este
reactualizată odată la 5 ani prin Decizie Guvernamentală.
Deciziile strategice in domeniul administrării apelor se referă de asemenea la
participarea României la Convenţiile internaţionale referitoare la Dunăre şi Marea
Meagră, la alte convenţii şi la diferite programe internaţionale importante din domeniul
apelor.

Deciziile operaţionale luate in domeniul administrării apelor se referă la:

 alocarea optimă a resurselor de apă la diferitele categorii de utilizatori;
 exploatarea lucrărilor de administrare a apelor;
 lupta impotriva inundaţiilor şi a secetei;
 protecţia impotriva poluărilor accidentale;
 siguranţa lucrărilor hidrotehnice.

) Strategia de monitorizare trebuie să ia in considerare:

-

 modalitatea de incheiere a observaţiilor şi măsurătorilor, de transmitere şi

prelucrare a datelor care pot fi obţinute automat şi/sau manual sau mixt;
 metodele de diseminare a informaţiilor care pot fi: TV, radio, reţea de
calculatoare, telefoane, copiatoare, radiotelefoane etc.;
 etapele de luare a deciziilor in domeniul administrării apelor.

Pentru coordonarea activităţii de administrare a apelor deciziile sunt luate la

scară:
 locală (obiectiv);
 zonală (departamentală);
 bazinală;
 naţională.
Deciziile la scară locală sunt luate pentru anumite obiective de mică importanţă
care au un impact punctual asupra regimului resurselor de apă. Aceste decizii sunt
luate la nivelul conducerii fiecărui obiectiv. Ele se referă de obicei la anumite obiective,
de tipul lacurilor de acumulare, utilizatorilor de apă etc. a căror funcţionare are impact
asupra unor zone restrânse. Aceste decizii sunt luate la nivelul unui bazin versant.
Deciziile la scară bazinală sunt luate pentru toate obiectivele importante: lacuri
de acumulare, utilizatori de apă etc. a căror exploatare influenţează regimul cantitativ şi

6-7
calitativ al apelor pentru intreg bazinul versant sau pentru sub -bazine importante.
Aceste decizii sunt luate la nivelul organizaţiilor teritoriale.
Deciziile operaţionale la scară naţională in domeniul administrării apelor sunt
luate pentru alocarea de apă la utilităţile cele mai importante care sunt alimentate cu
apă de la mai multe bazine versante, pentru utilizarea apelor râurilor care formează
frontiera de stat a României şi pentru exploatarea rezervelor strategice.

Tinând seama de tipul de decizie in domeniul administrării apelor, sistemul de

monitorizare este organizat in flux rapid sau in fiux lent.
Fluxul rapid se referă la datele in timp re al utilizate pentru elaborarea
previziunilor şi luarea deciziilor operaţionale iar fluxul lent are ca scop crearea bazelor
naţionale de date şi luarea deciziilor cu caracter strategic.

-) Proiectarea reţelei de monitorizare a apelor trebuie să stabilească punctele

de măsură, elementele care vor fi măsurate şi frecvenţa observării sau/şi măsurării lor.
Proiectarea este bazată pe criterii specifice fiecărui parametru care trebuie monitorizat,
care ţine seama de:
 variaţia in timp şi spaţiu a parametrului care urmează a fi monitorizat;
 impactul omului asupra mediului hidric;
 interdependenţa cu alţi parametri specifici ai mediului hidric şi a altor factori
de mediu.

-) Eşantionarea se face de preferinţă in mod automat. De obicei, pentru

majoritatea parametrilor eşantionările sunt făcute pe ambele maluri şi in mijlocul
cursurilor de apă.

-) Analiza eşantioanelor se face in situ pentru parametrii care sunt mai sensibili
la modificarea condiţiilor de mediu: temperatura, pH, oxigen dizolvat şi conductivitate.
Pentru ceilalţi parametri, analizele sunt făcute de obicei in laborator, mai ales atunci
c â n d s un t n e c es a r e o pe r aţ ii sup l im e nta r e (d ist il a r e, m i n er a li za r e ) ş i a n al iza
eşantioanelor durează mai mult timp (fenoli, metale grele etc.).

-) Transmiterea datelor este preferabil să se facă de manieră automată pentru

ca factorul de decizie să aibă destul timp pentru a lua măsurile de prevenire şi limitare a
efectelor negative ale apelor.

-) Analiza datelor implică compararea datelor intre staţii, analiza tendinţelor,

elaborarea relaţiilor cauză — efect, de exemplu intre calitatea apei şi sursele de poluare,
utilizarea terenului, datele hidrologice etc.

-) Comunicarea datelor se face in mod specific ţinând seama de utilizator:

autorităţi, public, comunitate ştiinţifică etc.

-) La elaborarea sistemului de monitoring integrat al apelor trebuie să se ţină

seama de următorul paradox: monitorizarea unui parametru ca racteristic al apelor
necesită cunoaşterea variaţiei in timp şi spaţiu, cunoaştere posibilă numai prin
observare şi măsurare. De aici rezultă dinamica in timp şi spaţiu a sistemului de
monitorizare a apelor sub forma unei spirale.
 6.3. METODE DE MĂSURARE A CALITĂTII APEI
Pornind de la complexitatea tipurilor de parametri care definesc calitatea apei, se
disting două metode de măsurare:
 de laborator (off -line)
 automată (on-line).

Metoda de determinare in laborator constă in prelevarea periodică de probe

de apă din sursa supravegheată şi analiza lor prin mijloace chimice (reacţii cu diverse
soluţii de reactivi); acest tip de analize se utilizează pentru determinarea tuturor
proprietăţilor apei: organoleptice, bacteriologice, fizice şi chimice.
Modul de prelevare a probei poate fi manual (operatorul se deplasează pe teren)
sau automat (printr-o instalaţie de pompare a apei care este adusă la laborator la
cerere); prelevarea automată presupune o serie de amenajări tehnologice (conducte de
aducţiune şi evacuare a apei, pompă, alimentare cu energie a acesteia).

Metoda de măsurare continuă a parametrilor este utilizată in general pentru o

p a r t e d i n p r o p r i e t ăţ i l e f i z i c e a l e a p e i , a p l i c â n d p r i n c i p i i d i n e l e c t r o - c h i m i e ,
electromagnetism, etc.
in prezent există analizoare pentru determinarea automată (on -line) a unor
proprietăţi chimice utilizând reactivi (substanţe organice, conţinut de metale grele, săruri
de azot, etc.).

6.4. COMPONENTELE SISTEMELOR DE MONITORIZARE A

PARAMETRILOR DE CALITATE A APEI

6.4.1 Traductoare specifice şi variante de măsurare

Conservarea proprietăţilor apei şi menţinerea calităţii ei la valori optime este o
fază decisivă in procesul tehnologic de alimentare cu apă; pentru a eficientiza această
activitate este necesară informarea continuă şi rapidă a operatorului uman (care
supraveghează procesul) asupra valorilor parametrilor mai importanţi care definesc
calitatea apei. Pentru realizarea acestui deziderat, in instalaţiile moderne de alimentare
cu apă şi de tratare a apei se utilizează măsurarea on-line a acestor parametri, utilizând
traductoare specializate.

Traductoarele sunt aparate de măsură specifice fiecărei mărimi de măsurat,

care culeg informaţiile direct din proces. Aceste aparate sunt amplasate pe conductele
de apă, pe marginea râului, in câmp sau in cadrul amenajărilor hidroenergetice şi
funcţionează pe baza unor principii bine stabilite.

Funcţia pe care o realizează este de măsurare continuă a parametrului controlat,

convertind valoarea instantanee a acestuia in semnal unificat (4 ... 20 mA) şi furnizând
la ieşire un semnal proporţional cu valoarea măsurată; acest semnal este compatibil cu
alte echipamente utilizate in instalaţiile de automatizare şi poate fi prelucrat in funcţie de
necesităţi (afişat, transmis la distanţă, inregistrat, etc.).

Se pot utiliza două variante de măsurare a parametrilor:

Varianta I - Utilizarea pentru fiecare parametru a câte unui aparat, amplasat pe
teren.
Varianta II - Utilizarea unui echipament multiparametric de determinare a calităţii
apei, amplasat in incinta unei staţii de avertizare.

6-9
 În varianta I, traductoarele utilizate sunt: turbidimetru, pH-metru, aparat pentru
determinarea concentraţiei de cianuri; temperatura este asociată măsurătorii de pH sau
02. Aparatele utilizate, cu excepţia celui pentru cianuri, pot fi alese din fabricaţia
curentă a mai multor firme din străinătate. Traductoarele sunt amplasate distribuit in
câmp, adaptoarele respective furnizând la ieşire un semnal de 4 ... 20 mA, care este
transmis in incinta unei staţii de avertizare la un concentrator de date. Toate
traductoarele au posibilitatea afişării valorilor instantanee, atât local cât şi la un panou
aflat in incintă.

În varianta 11 se utilizează o staţie de monitorizare a apei (in acest exemplu, de

tip CE — 26), care reprezintă un echipament compact prin intermediul căruia se pot
măsura următorii parametrii: pH, turbiditate, conductivitate, oxigen dizolvat şi
temperatură.
Echipamentul se amplasează in incinta staţiei de avertizare şi este prevăzut cu o
pompă de prelevare a probei de apă din râu; in acest sens este necesară montarea
unor conducte de aducţiune şi evacuare a apei. Proba de apă este analizată şi in
acelaşi timp sunt afişate valorile parametrilor controlaţi. Există posibilitatea cuplării
echipamentului la un nivel superior, printr-un şir de cleme; pentru fiecare parametru
este furnizat un semnal in gama 4 ... 20 mA.

Comparând din punct de vedere economic cele două variante, rezultă

următoarele aspecte:
varianta I, deşi este mai avantajoasă din punct de vedere al preţului aparatelor, este
mai scumpă in ansamblu, deoarece trebuie să se ţină seama de activitatea de
montaj pentru fiecare aparat in parte şi pentru cablurile de alimentare cu energie
electrică şi cablurile de semnal care trebuie amplasate in câmp, intre aparate şi
incinta staţiei de avertizare; de asemenea activitatea de intreţinere este ingreunată,
fiind necesară curăţarea fiecărui aparat in parte.

soluţia oferită de varianta 11 este mult mai modernă. Nu este necesar decât montajul
conductelor de aducţiune a apei din incintă; curăţarea traductoarelor incluse in
echipament se face automat, la cerere. Este limitată la minimum intervenţia
factorului uman, deci se reduce posibilitatea manevrării eronate a aparatelor.

În concluzie, se recomandă aplicarea variantei II.

6.4.2 Soluţii moderne oferite de firma ENDRESS+HAUSER pentru sistemele

de monitorizare a calităţii apei
in sfera măsurărilor tehnologice analitice, firma Endress+Hauser oferă atât
puncte individuale de măsură care includ senzorii şi aparatura de monitorizare a
parametrilor măsuraţi cât şi echipamente interactive de măsură integrate in sisteme de
reglare automată.

—) Pentru măsurarea parametrilor de calitate a apei, firma Endress+Hauser oferă

o serie de soluţii adaptate care oferă informaţii despre: valoarea pH-ului, potenţialul
redox, conductivitatea electrică, turbiditate, concentraţia de oxigen sau clor. Firma
produce senzori pentru o mare varietate de parametri utilizaţi la analiza lichidelor şi
sisteme sofisticate de curăţare a acestora, asigurând astfel o precizie continuă a
măsurărilor şi un management optim al procesului.

—) Soluţiile moderne de monitorizare a parametrilor de calitate a apei presupun

prelevarea automată a probelor şi staţii de monitorizare complet automatizate. Acestea

6-10
 7. SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL MEDIULUI - SUPORT
DECIZIONAL PENTRU DEZVOLTAREA DURABILĂ
7.1. DEFINIRE

Sistemul informaţional al mediului (SIM) reprezintă un cadru instituţional

distribuit, care funcţionează intr-un context juridic unitar şi este dedicat gestiunii
informaţiilor specifice. El se bazează pe geoinformaţii şi pe tehnologia informaţiei şi
comunicării, permiţând colectarea, integrarea, partajarea şi analiza datelor de mediu,
utilizarea şi diseminarea informaţiei rezultate ca suport pentru elaborarea deciziilor la
toate nivelurile, în cadrul dezvoltării durabile.
Sistemul informaţional al mediului este un instrument de observare şi de
inţelegere a fenomenelor care se derulează pe un teritoriu dat şi poate fi privit ca
un sistem informatic global, care integrează tehnologia specifică Sistemelor
Informatice Geografice (GIS), bazele de date, modelarea matematică, sistemele expert
etc. Accesul României la structurile Comunităţii Europene este condiţionat şi de
construirea imediată a unui sistem informatic global rezervat protecţiei mediului,
conceput şi ca un instrument al dezvoltării durabile a ţării noastre.

7.2. FUNCTIILE GENERALE ALE SIM

Sistemul informaţional al mediului trebuie să genereze o bază de rezultate,
funcţiile sale generale clasificându-se în trei mari categorii:
de gestiune:
o colectarea şi validarea datelor — validarea datelor este primordială
deoarece nu este suficient să fie stocate datele, indiferent de formatul
lor, şi să fie utilizate ca atare;
o constituirea şi administrarea bazelor de date: administratorul trebuie
să actualizeze sistematic bazele de date şi să asigure accesul la
aceste date atât în interiorul sistemului informaţional al mediului cât şi
către public.
lucrări statistice:
o tratarea statistică a datelor;
o analiza şi sinteza datelor, permiţând astfel asigurarea calităţii datelor
colectate;
o răspunsuri la chestionarele internaţionale;
o publicaţii.
sarcini pur administrative:
o coordonare instituţională;
o cooptarea tuturor reţelelor care pot contribui la realizarea sistemului
informaţional al mediului.

7.3. ETAPELE IMPLEMENTĂRII SIM

Principalele etape parcurse pentru implementarea unui sistem informaţional al

mediului sunt următoarele:
1. Sensibilizarea şi realizarea consensului factorilor implicaţi, etapă
indispensabilă pentru evitarea suspiciunilor care blochează partajarea datelor
de mediu.
2. Modificarea situaţiei actuale a gestiunii mediului din punctul de vedere al
profilului instituţional: înainte de a vorbi despre reţea informatică şi

7-1
 parteneriat este indispensabilă cunoaşterea participanţilor, a atribuţiilor lor, a
proiectelor şi programelor aflate în curs de desfăşurare, a patrimoniului
existent al mediului, a convenţiilor şi acordurilor în vigoare, a nivelului de
circulaţie şi schimb de date referitoare la mediu, a capacităţii participanţilor
de a organiza şi genera propriile lor date, a bazelor de date existente etc.
3. Crearea unui cadru instituţional şi adoptarea unei carte informaţionale: se
poate crea un cadru nou sau se poate folosi unul existent, lărgi sau întări
atribuţiile acestui cadru pe baza unui plan naţional de acţiune pentru
protecţia mediului. Un astfel de cadru poate facilita participarea eficientă a
tuturor grupurilor implicate în gestionarea mediului (agenţii guvernamentale,
inspectorate de mediu, întreprinderi private, organizaţii neguvernamentale,
sectorul cercetării publice, mass-media etc.). Carta informaţională enunţă
principiile de bază ale atribuţiilor şi obligaţiilor partenerilor, precum şi
drepturile lor în activitatea de gestiune a informaţiei de mediu în interiorul
reţelei. Acesta este punctul de plecare al viitoarei legislaţii asupra gestiunii
informaţiei de mediu.
4. Căutarea unui consens în jurul marilor probleme ale momentului referitoare
la mediu. Acest obiectiv implică întâlniri care să se concentreze asupra
diagnosticării problemelor majore, a atuurilor şi mizelor în materie de mediu
şi o definire a priorităţilor şi obiectivelor legate de acestea, precum şi
elaborarea programelor de acţiune pe componente.
5. Definirea unei baze consensuale a indicatorilor şi criteriilor de performanţă.
6. Identificarea nevoilor de date şi colectarea datelor necesare reţelei. in acest
caz, este importantă definirea noţiunilor de deţinător şi gestionar al datelor.
Este raţional să se responsabilizeze fiecare partener pentru pregătirea şi
managementul datelor pe care le gestionează şi punerea lor la dispoziţia
altor utilizatori fără intermediari. Deţinătorul şi gestionarul datelor este de
asemenea responsabil de calitatea, fiabilitatea şi actualizarea datelor proprii.
7. Crearea bazelor de date fundamentale şi a meta-datelor în cadrul reţelei:
fiecare partener trebuie să construiască date spaţiale pentru gestiunea
datelor de care răspunde, cu respectarea normelor tehnice stabilite de
comun acord pentru a permite integrarea şi analiza datelor din surse diferite
în structura reţelei. De asemenea, în responsabilitatea comună a reţelei intră
construirea meta-datelor şi actualizarea lor printr-un mecanism simplu.
8. Dezvoltarea aplicaţiilor „orientate spre client" pentru satisfacerea necesităţilor
exprimate public (studii de impact asupra mediului, rapoarte asupra stării
mediului, statistici şi calcule de mediu, punerea în practică a convenţiilor,
gestionarea parcurilor naţionale, supravegherea eco-turismului etc.).
9. Autoîntreţinerea şi perenitatea sistemului. Aceasta implică un efort de
adaptare a sistemului la schimbările care intervin în mod inevitabil (politici,
tehnologii, persoane etc.) şi respectarea riguroasă a angajamentelor luate de
către membrii reţelei, mai ales în ceea ce priveşte întreţinerea bazelor de
date şi actualizarea meta-datelor.

7.4. ANALIZA CERERII DE INFORMAŢII ŞI TEME PRIORITARE

ALE SIM
Implementarea unui SIM care se doreşte a fi peren şi fiabil este o operaţie
îndelungată şi dificilă, deoarece mediul acoperă mai multe domenii care suferă
schimbări multiple şi continue. Cererea de informaţii referitoare la mediu este din ce în
ce mai mare, ca urmare a numeroaselor presiuni asupra resurselor naturale limitate, în
timp ce disponibilitatea şi fiabilitatea informaţiilor de bază lasă adesea de dorit. Aceste

7-2
date, colectate prin intermediul recensămintelor sau anchetelor care au uzual alte
obiective majore, se găsesc dispersate la mai multe servicii de stat, private sau la
organisme internaţionale.
Neputând să răspundă imediat la mulţimea de solicitări care apar după înfiinţare,
primele sarcini ale unui sistem informaţional al mediului vor consta în efectuarea unei
analize a cererii în scopul de a putea selecta temele prioritare asupra cărora se vor
concentra activităţile sale. Analiza cererii constă în evaluarea ansamblului de utilizatori
reali şi potenţiali ai rezultatelor utilizării sistemului. Concret, va fi vorba despre
identificarea nevoilor reale ale Sistemului Informaţional al Mediului şi de punerea în
practică a cererilor (cerere politică, socială, ştiinţifică, etc.).
După analiza cererii, sistemul informaţional al mediului va încerca într-o primă
etapă să satisfacă utilizatorii de informaţii referitoare la mediu:
 Ministerul Mediului, care are nevoie de aceste date pentru elaborarea politicii
naţionale în domeniul mediului (amenajarea teritoriului, gestiunea resurselor
etc.), urmată de evaluarea modului de aplicare;
organismele internaţionale al căror câmp de acţiune acoperă domeniul
mediului şi care sprijină diferite ţări în elaborarea şi finanţarea politicii lor de
mediu (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Comisia de Dezvoltare
Durabilă, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Agricultură, World Conservation Monitoring Centre, etc.);
 centrele de cercetare naţionale şi internaţionale;
 societatea civilă - pentru o informare corectă şi oportună a publicului şi, în
acelaşi timp pentru sensibilizarea sa (ONG, întreprinderi, marele public, etc.);
unităţile administrative regionale şi locale (regiuni, oraşe, staţiuni turistice
etc.);

 alte ministere:

o Ministerul Agriculturii: este un partener important al sistemului

informaţional al mediului. Acesta are nevoie de date referitoare la
resursele de apă, utilizarea solurilor, îngrăşămintelor şi pesticidelor,
păduri, pescuit, date asupra creşterii animalelor, care este adesea
practicată pe terenuri mărginaşe, fragile, supuse riscului de a fi în
întregime distruse, ş.a.. Din acest punct de vedere, Ministerul
Agriculturii trebuie să fie profund implicat în realizarea unui sistem
informaţional al mediului, deoarece dispune de o mare parte a datelor
necesare prin serviciile sale tehnice;
o Ministerul Industriilor şi Resurselor: este direct interesat de datele
asupra emisiilor şi reziduurilor industriale, asupra utilizării energiei
(deoarece 80% din poluarea atmosferică provine din uti lizarea
energiei), asupra investiţiilor anti-poluare, starea resurselor naturale
(resurse energetice, miniere, etc.); datele asupra resurselor de apă
sunt necesare şi Ministerului Sănătăţii (apa potabilă) şi Ministerului
Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (apa utilizată pentru toate
marile şantiere, aducţiuni de apă, amenajarea barajelor, etc.);
o Ministerul Finanţelor este în mod special interesat prin evaluarea
cheltuielilor pentru justificarea eficienţei politicilor implicate în materie
de mediu (evaluarea economică cost/beneficiu, evaluarea cheltuielilor,
pagubelor, etc.).
in vederea acestei cereri, temele prioritare asupra cărora se vor focaliza primele
lucrări ale sistemului informaţional al mediului sunt:
- calitatea mediilor fizice, adică a tot ceea ce se referă la natură şi resursele
7-3
naturale (apă, aer, sol, etc.);
  aspectele teritoriale: evaluarea tuturor zonelor ţării (aride, deşertice, etc.);
 aspectele economice: vor rezulta atât date financiare cât şi date fizice cum ar
fi resursele naturale, utilizarea pământurilor, reziduurile. Datele financiare vor
acoperi următoarele aspecte:
o costul pagubelor asupra mediului (aceste evaluări se vor face pe
sectoare de activitate deoarece este dificil de estimat un cost global al
pagubelor);
o consecinţele absenţei politicii de mediu;
o costuri şi cheltuieli pentru protecţia mediului;
o economia protecţiei mediului şi mai ales locurile de muncă care se pot
crea în acest sector.
beneficiile relative la sănătătatea publică: problemele de sănătate legate de
protecţia mediului costă foarte mult comunitatea naţională dacă sunt tratate şi
mult mai mult dacă nu sunt tratate (absenteism, productivitate scăzută,
mortalitate, etc.).
Alegerea temelor prioritare care trebuie urmărite sistematic depinde de situaţia
mediului din fiecare ţară iar obiectivul principal care trebuie atins este crearea unei baze
de date naţionale asupra mediului.

7.5. SURSE DE DATE ŞI PRODUSE INFORMATICE ALE SIM

După stabilirea temelor prioritare, trebuie formulate întrebări importante relative
la disponibilitatea datelor:
unde se găsesc aceste date;
cine le deţine;
 care este adresa datelor (adresa electronică a organismului sau chiar a
persoanei care le actualizează în mod frecvent);
 pentru cele care nu există - ce măsuri trebuie luate pentru a le obţine
(recensământ, anchete sau orice alte metode de colectare).
Obiectivul imediat este de a inventaria toate sursele de date şi de a structura
reţeaua furnizorilor de date în vederea disponibilizării lor permanente. in cazul tipic al
mediului, statisticianul trebuie să caute datele şi să le organizeze pe domenii tematice,
deoarece organismele care le deţin le-au colectat pentru nevoile lor proprii şi prin acţiuni
proprii, conform unui obiectiv specific.
Principalele organisme deţinătoare de date sunt:
- agenţiile tehnice, ministerele, Institutul Naţional de Statistică, Institutul de
Geografie, etc.;
centrele de cercetare: acestea efectuează sistematic inventare şi colectări de
date în cadrul programelor tematice cu durată limitată ca programul asupra
faunei şi florei, programe de teledetecţie, etc.;
 programele internaţionale de cercetare şi protecţie a mediului.
in acelaşi timp trebuie exploatate rezultatele diverselor studii care se găsesc în
centrele naţionale de documentare.
Primul produs al sistemului informaţional al mediului trebuie să fie un document
global de tip general care să conţină:
obiectivele sale;

 programul său de activitate;

 lista viitoarelor produse: cataloage ale surselor de informare, rapoarte anuale
asupra stării mediului, indicatori specifici, hărţi tematice (atlase de mediu),
baze de date, colecţii de legi şi reglementări asupra mediului.
 7.6. STRATEGII DE PUNERE ÎN PRACTICĂ A SIM

Obiectivul practic al unui sistem informational al mediului este difuzarea

informatillor referitoare la mediu. Din acest punct de vedere există patru aspecte
principale:
ciclul de viată al informatiilor,
fazele de tratare a datelor,
organizarea datelor,
 participantii.
Tehnologia informatică constituie nucleul sistemului informational. La bază se va
afla infrastructura iar la nivelele superioare, proiectele. Aceste proiecte rezultă din
cerintele utilizatorilor identificati prin studii prealabile. Alături de aceste proiecte se află
atât serviciile de administrare şi asistentă, cât şi tratarea informatiilor care revine ca
sarcină informaticienilor. Informatille colectate şi care urmează a fi folosite în cadrul unui
sistem informational al mediului pot fi organizate în bănci de date şi baze de date.
in prezent există mai multe mijloace de difuzare a datelor către utilizatorii
sistemului informational al mediului:
- pentru informatii detaliate care permit accesul la cantităti importante de date,
mai ales pentru o utilizare profesională: CD şi Web;
 pentru mesaje (scrisori informative) care permit difuzarea rapidă a
infornnatiilor selectionate şi comentate şi furnizarea de informatii despre
infornnatii: Web şi hârtie;
pentru referinte care au misiunea de a oferi informatii generale dar constituie
în acelaşi timp şi un suport pentru pregătirea în utilizarea datelor: CD şi
hârtie;
 pentru studii şi analize care contribuie la dezbateri ştiintifice şi cunoaşterea
generală: Web şi hârtie.
in prezent există două filiere de difuzare a informatiilor: fişierele şi bazele de date
difuzabile. Pentru a putea difuza pe Web, este necesar un tratament prealabil al
fişierului şi anume: formatarea, validarea şi apoi extragerea informatiilor care vor fi
afişate în pagini Web. Tn viitor însă, se are în vedere utilizarea fişierelor şi a bazelor de
difuzare pe Internet.
Din punctul de vedere al punerii în practică şi al functionăril, sistemul
informational al mediului trebuie să se integreze în ansamblul politicilor de mediu şi a
dezvoltării durabile a tării conform prioritătilor nationale şi cerintelor internationale.
 8. REŢEAUA DE EVALUARE A MEDIULUI
- Studiu asupra eficienţei evaluării mediului -
8.1. INTRODUCERE

informatica, împreună cu reţelele de gestionari, practicieni, cercetători şi

profesori care activează în domeniul evaluării mediului, joacă un rol din ce în ce mai
important în îmbunătăţirea gestiunii şi practicilor de evaluare a mediului, în sprijinul
întăririi capacităţilor de evaluare a mediului ca instrument util pentru luarea deciziilor.
Posibilitatea accesului în timp util la informaţii pertinente şi la persoane
competente constituie un element esenţial în acţiunea de întărire a capacităţii de
elaborare şi gestionare a sistemelor şi proceselor specifice evaluării mediului, precum şi
în îmbunătăţirea eficienţei practicilor de evaluare a mediului.
Conform unei definiţii propusă la primul Summit internaţional asupra evaluării
mediului (Quebec, iunie 1994), intărirea capacităţilor in domeniul evaluării mediului
poate fi definită ca:
Punerea la punct a unei structuri organizatorice adecvate care să implice o
echipă interdisciplinară de persoane competente şi care să posede atât pregătirea cât şi
resursele potrivite pentru a concepe şi genera un sistem de evaluare a mediului.
intădrea capacităţilorimplică următoarele aspecte:
formarea factorilor de decizie competenţi;
crearea unui cadru de experţi tehnici capabili de a evalua efectele asupra
mediului şi efectele sociale ale propunerilor;
sensibilizarea publicului la problemele de mediu şi utilizarea evaluării mediului
in scopul participării la realizarea obiectivelor durabilităţii mediului.

Gestionarii au nevoie de un număr foarte mare de informaţii şi cunoştinţe la

fiecare etapă a gestiunii, punerii în aplicare şi evaluării proceselor specifice mediului:
legislaţie, regulamente, linii directoare, responsabilizare etc. Practicienii au nevoie de
date actuale şi sigure în ceea ce priveşte elaborarea unui proiect; ei trebuie să
cunoască şi condiţiile care au o desfăşurare particulară. Analiza efectuată de practicieni
trebuie să se bazeze pe cele mai bune date şi metode disponibile şi pe cunoştinţele
dobândite din experienţa proprie sau care provin de la alţi specialişti.
Tradiţional, aceste informaţii şi cunoştinţe sunt obţinute conform cerinţelor de
moment prin accesul direct la baze de date, rapoarte şi documente, prin transferul de
informaţii şi cunoştinţe între specialişti (gestionari, practicieni, cercetători, profesori) şi
prin contactele stabilite cu ocazia cursurilor de formare, atelierelor de lucru şi
congreselor. De asemenea, apare problema partajării datelor pe scară largă; deoarece
acest lucru nu se face încă, datele disponibile sunt fie depăşite, fie nu corespund
cerinţelor. in alte situaţii, obţinerea informaţiilor necesare este prea costisitoare sau nu
este practică.
Necesitatea constă în a răspunde la solicitările gestionarilor şi practicienilor care
fac evaluarea mediului, a permite accesul simplu şi eficient la cunoştinţele şi informaţiile
actuale, astfel încât aceştia să fie în măsură să administreze şi să pună în aplicare
conceptele de evaluare a mediului eficace şi eficient. Astfel, evaluarea mediului va
deveni un instrument indispensabil la luarea deciziilor în vederea dezvoltării durabile,
atât pentru economiile dezvoltate, cât şi pentru cele aflate în curs de dezvoltare sau în
tranziţie.
 8.2. INFORMATICA - INSTRUMENT DE EVALUARE A MEDIULUI
Ca instrument de evaluare a mediului, informatica evoluează rapid. În prezent,
este posibil să se realizeze o retea mondială de evaluare a mediului fondată pe accesul
simplu la informatică, să se organizeze informatiile şi să se facă expertize în scopul
evaluării mediului simplu şi în timp util.

8.2.1 ORIGINILE CONCEPTULUI DE REŢEA DE EVALUARE A MEDIULUI

Conceptul de creare a unei retele de evaluare a mediului care s ă vizeze
promovarea schimbului de informatii şi cunoştinte a apărut cu ocazia primului Summit
international de evaluare a mediului, care s-a desfăşurat la Quebec, în iunie 1994.
Acest summit organizat de Agentia canadiană de evaluare a mediului în colaborare cu
IAIA (International Association for Impact Assessment), a reunit specialişti din 25 de tări
şi şase organizatii internationale în scopul elaborării unui studiu international asupra
eficientei evaluării mediului. Participantii au schimbat informatii, experiente şi puncte de
vedere asupra mizelor actuale şi tendintelor care decurg din gestiunea şi punerea în
aplicare a conceptului de evaluare a mediului; de asemenea, au fost stabilite mijloace
concrete de întărire a sistemelor şi practicilor de evaluare a mediului.
Conceptul de reţea de evaluare a mediului a fost unul dintre cele trei obiective
incluse de către participantii la summit, în Planul de actiune.
8.2.2 AVANTAJE OFERITE DE INTERNET

Se estimează că în prezent peste 40 milioane de persoane particulare şi

organizatii din peste 60 de tări au acces la reteaua mondială Intemet. Aceasta permite
ca utilizatorii să poată intra în contact unii cu altii şi să aibă acces la resursele de
informare disponibile pe calculatoare server, în limitele stabilite de acestea.
Utilizând programe acceptabile ca pret şi uşor accesibile, utilizatorii pot avea
acces la informatii sub formă de texte, grafice, imagini video şi, prin intermediul
serviciilor de poştă electronică şi a grupurilor de noutăti, să comunice direct cu alti
utilizatori.
Mai multe tări (printre care Australia, Canada, Statele Unite ale Americii) şi-au
creat site-urile lor pe Internet, în scopul de a oferi publicului un acces mai bun la
informatiile generale referitoare la mediu şi la evaluarea mediului.
Datorită recentelor progrese din domeniul informaticii, Internetul poate oferi mari
posibilităti în ceea ce priveşte furnizarea mijloacelor care sprijină întărirea capacitătilor
în materie de evaluare a mediului la scară mondială. lată câteva exemple:
se presupune că utilizarea calculatoarelor şi accesul la Internet creşte enorm
în tările aflate în curs de dezvoltare şi în cele aflate în tranzitie, ceea ce va
face ca informatiile şi cunoştintele din domeniul evaluării mediului să fie uşor
accesibile în timp util şi ieftine pentru cei care nu le pot obtine în alt mod;
 instrumente de cercetare noi şi puternice vor permite utilizatorilor de a găsi
mai uşor informatii referitoare la subiecte şi evenimente particulare;
noi aplicatii sub formă de programe vor face ca videoconferintele şi
invătământul la distantă să fie mai simple şi mai putin costisitoare;
 se aşteaptă ca instrumentele de suport la luarea deciziilor cum ar fi Sistemele

informatice geografice şi Sistemele expert să devină mai puternice şi mult mai

uşor disponibile.
 8.2.3 AVANTAJE

0 reţea de evaluare a mediului care funcţionează pe Internet oferă imense

posibilităţi ţărilor lumii şi organizaţiilor internaţionale pentru promovarea difuzării
informaţiilor şi cunoştinţelor referitoare la evaluarea mediului, ca un mijloc care permite
întărirea capacităţilor, îmbunătăţirea gestiunii sistemelor de evaluare a mediului şi
eficienţei practicilor de evaluare a mediului.
Grupurile de noutăţi şi site-urile pe Internet bine concepute şi bine întreţinute vor
permite atât gestionarilor şi practicienilor specializaţi în evaluarea mediului cât şi altor
persoane interesate să aibă acces la date, publicaţii şi alte informaţii; ei vor putea să
comunice cu alţi specialişti pentru a face schimb de experienţă, de cunoştinţe, de
puncte de vedere, idei şi sfaturi. Utilizarea Intemetului va putea de asemenea să
completeze serviciile şi programele formative în domeniu, ceea ce va permite o mai
mare utilizare a metodelor de formare la distanţă.
De exemplu, o reţea de evaluare a mediului va putea:
să permită gestionarilor şi practicienilor specializaţi în evaluarea mediului să
schimbe direct informaţii, cunoştinţe, experienţă şi idei într-un mod simplu şi
rentabil;
să pună la dispoziţia gestionarilor şi practicienilor specializaţi în evaluarea
mediului , într-un mod foarte simplu şi rentabil, publicaţii şi documente actuale
care provin din surse naţionale sau internaţionale, cum ar fi legislaţia,
reglementările şi liniile directoare;
 să simplifice consultarea bazelor de date şi a fondurilor documentare ale
diferitelor organizaţii;
să promoveze difuzarea şi punerea în aplicare a documentelor de formare în
domeniul evaluării mediului;
 să promoveze o mai puternică partajare a rezultatelor proiectelor de
cercetare;
 să favorizeze, atât pentru gestionarii şi practicienii specializaţi în evaluarea
mediului cât şi a marelui public, o mai bună cunoaştere a informaţiilor şi
cunoştinţelor disponibile;
să promoveze, în raport cu gestionarii şi practicienii specializaţi în evaluarea
mediului o mai mare coordonare a iniţiativelor şi proiectelor de interes comun;
să valorifice eforturile reunite ale gestionarilor şi practicienilor specializaţi în
evaluarea mediului, simplificând pregătirea şi schimbul de informaţii şi de
documente înaintea reuniunilor.

8.3. CADRUL PROPUS PENTRU O RETEA DE EVALUARE A

MEDIULUI
Tn continuare, este prezentat un exemplu simplu de reţea de evaluare a mediului
realizată prin intermediul Internet-ului.
Reţeaua este concepută astfel încât să poată oferi accesul liber la informaţii şi la
persoane. Ea trebuie să permită căutarea şi accesul uşor la date, rapoarte, documente
şi alte tipuri de informaţii. Este necesar ca reţeaua să ofere în mod egal posibilitatea
comunicării şi schimbului de sfaturi, idei şi puncte de vedere.
8.3.1 ELEMENTUL INFORMAŢIE

Fondurile documentare în materie de evaluare a mediului ale diferitelor

organizaţii vor putea fi disponibile pe unul sau mai multe site-uri Internet (mai exact, pe
una dintre reţelele accesibile utilizatorilor Internet, cunoscută sub numele de reţeaua

8-3
World Wide Web sau www), care sunt furnizate de către organisme naţion ale de
evaluare a mediului sau organisme internaţionale care au legătură cu evaluarea
mediului. Consultând aceste site-uri, utilizatorii vor putea avea acces direct la bazele de
date şi la fondurile documentare disponibile şi vor putea să pună întrebări în direct pe
teme speciale (subiecte particulare). Listele consultate direct vor putea orienta
utilizatorii atât către alte fonduri documentare adecvate, cât şi către organizaţii şi
specialişti competenţi.
Următoarele elemente de informare în materie de evaluare a mediului, vor putea
fi disponibile pe un site Internet:
liste de persoane cheie şi organizaţii importante care se ocupă de gestiune,
cercetare, formare şi consultanţă în materie de evaluare a mediului;
texte de legi, politici şi linii directoare în acest domeniu;
- informaţii legate de evaluarea mediului actuale şi evaluări recente referitoare
la mediu;
rapoarte de etapă asupra studiilor, proiectelor şi iniţiativelor de cercetare din
domeniu;
liste cu evenimentele importante care îi pot interesa pe gestionarii şi
practicienii specializaţi în evaluarea mediului (de exemplu: ateliere, cursuri,
seminarii şi congrese);
fonduri documentare, care includ publicaţii, bibliografii şi module de formare;
rezumate ale serviciilor şi organismelor care au ca obiect de activitate
evaluarea mediului;
- liste cu date de bază, cu specialişti şi rapoarte de evaluare a mediului;
liste ale altor surse şi site-uri specializate care pot oferi informaţii asupra
evaluării mediului.

I Site pe internet I
Acces la informatii Acces la persoane

Elemente de informare Elemente de comunicare

Persoane Gru puri de nout
şi organizaţii ăţi
Legislaţie specifică evaluării Grupuri de curier electronic
mediului Ateliere electronice
Evaluări ale mediului actuale Sedinţe de formare
sau recente
Rezultate ale cercetării
Evenim ente şi proiecte
Fonduri de documentare
generale
Surse de date de bază
Alte site-uri de informaţii

Cadrul propus pentru utilizarea Intemetului in scopul accesului

la informaţiile şi cunoştinţele de evaluare a mediului
 8.3.2 ELEMENTUL COMUNICARE

Elementele de comunicare ale unei reţele de evaluare a mediului vor permite

gestionarilor şi practicienilor specializaţi în evaluarea mediului, cât şi altor factori
interesaţi, să comunice direct unii cu alţii în două moduri:
 prin curier electronic, fie individual, fie în cadrul unui grup de acces restrâns,
cunoscut sub numele de „grup server de liste dirijate";
 prin intermediul grupurilor de discuţie deschise (grupuri de noutăţi) asupra
unor subiecte particulare şi accesibile tuturor celor interesaţi.
Serviciile de curier electronic vor permite gestionarilor şi practicienilor specializaţi
în evaluarea mediului să comunice unii cu alţii într-un mod accesibil, relativ sigur şi în
timp util. Vor putea fi trimise mesaje electronice către colegi cu titlu individual şi conform
necesităţilor.
Grupurile de participanţi la curierul electronic, dirijate de unul dintre membrii
grupului (numit „grup server de liste dirijate"), constituie un instrument de comunicare
mult mai eficient. Mesajele vor putea fi difuzate simultan către toţi membrii care
figurează pe lista de expediere a grupului sau ale unora dintre membrii grupului,
conform deciziei utilizatorului. Astfel, gestionarii şi practicienii specializaţi în evaluarea
mediului vor putea obţine sfaturi sau reacţii din partea colegilor aflaţi fie în alt capăt al
ţării, fie în lumea întreagă în caz de urgenţă. Vor putea de asemenea să participe la un
„atelier virtual" timp de mai multe zile sau săptămâni pe un subiect de interes comun,
membrii putând să afişeze observaţiile lor.
Prin intermediul grupurilor de noutăţi Internet, utilizatorii vor putea să comunice
direct cu cei interesaţi de evaluarea mediului pentru schimbul de informaţii, cunoştinţe,
idei şi opinii asupra unor subiecte de interes comun. Utilizatorii vor putea afişa o
întrebare, reacţiona la o observaţie sau contribui la o dezbatere continuă asupra unei
probleme particulare (speciale). Fiecare grup de noutăţi este animat de o persoană
particulară care are sarcina de înscrie noi membri, de a afişa mesajele membrilor
grupului şi, în general, să administreze cu profesionalism grupul de noutăţi.
Pe măsură ce tehnologia informaţiei devine mai performantă, vor putea fi
adăugate noi funcţii de comunicare între persoane, cum ar fi ateliere şi şedinţe de
formare în direct şi în timp real.

8.3.3 PUNEREA ÎN PRACTICĂ

Organizarea şi coordonarea
O reţea mondială de evaluare a mediului va putea fi stabilită prin intermediul
convenţiilor informale şi flexibile ale organismelor naţionale şi internaţionale de evaluare
a mediului. Reţeaua va putea fi concepută ca o serie de „elemente membre" care se vor
cupla (ataşa) la site-urile individuale.
Fiecare dintre organismele şi organizaţiile care vor participa la această reţea va
elabora propriul site pe Internet, conform situaţiei sale specifice. Alte site -uri
competente de evaluare a mediului pe Internet vor putea fi adăugate ca „legături", astfel
încât utilizatorii vor putea trece cu uşurinţă de la o ţară sau organizaţie la alta. Această
abilitate de a trece rapid şi fără dificultate de la un site la altul constituie unul dintre cele
mai mari avantaje ale Internetului.
De asemenea, reţeaua poate permite coordonarea lucrului diferitelor organisme
şi organizaţii participante în scopul economisirii de timp şi bani şi pentru concretizarea
posibilităţilor care permit unei reţele de evaluare a mediului să sprijine eforturile
dedicate întăririi capacităţilor sale. O abordare fiexibilă şi coordonată, cu norme
comune, va putea contribui la reducerea cheltuielilor de „punere în funcţiune" pentru
organismele interesate să se asocieze reţelei de evaluare a mediului şi să-i ajute pe

8-5
gestionarii şi practicienii specializaţi în evaluarea mediului să găsească mai rapid
informaţiile sau cunoştinţele necesare.
De exemplu, un organism sau o organizaţie care va participa la reţeaua de
evaluare a mediului va putea avea un rol coordonator în scopul oferirii ajutorului într-una
dintre împrejurările următoare:
 stabilirea legăturilor iniţiale între organismele şi organizaţiile care vor
participa;
 supravegherea operaţiilor reţelei pentru a se asigura că răspunde
necesităţilor gestionarilor, practicienilor, cercetătorilor etc. care activează în
domeniul evaluării mediului;
promovarea unei mai bune cunoa
şteri a existenţei reţelei şi contribuţia la
creşterea numărului de membri, care pot fi alte organisme de evaluare a
mediului şi organizaţiile internaţionale aferente;
 elaborarea anumitor reguli globale de normalizare pentru genul de informaţii
şi genul de comunicări interpersonale oferite;
menţinerea unui serviciu de liste comun (sau birou central) pentru membrii
reţelei;
coordonarea activităţilor specializate de reţea, cum ar fi grupurile server de
liste dirijate;
supravegherea noilor programe de aplicaţie care vor putea fi prezentate în
cadrul reţelei.

Costuri
Costurile asociate stabilirii şi funcţionării unei reţele de evaluare a mediului sunt
în general puţin ridicate. Cheltuielile nu trebuie făcute decât pentru un sistem de calcul
şi un program (de exemplu, un calculator dedicat, acces la Internet şi programul
adecvat), concepţia şi realizarea paginilor centrale pentru site, „incărcarea" elementelor
de informaţie şi stabilirea tuturor măsurilor speciale de securitate.
Vor exista cheltuieli permanente pentru întreţinerea site-ului organizaţiei pe
Internet — de exemplu, pentru punerea la zi a fondurilor documentare, a datelor despre
proiecte şi evenimente, pentru animarea grupurilor de noutăţi sau de curier electronic şi
pentru a asigura stabilirea unor legături precise cu alte site-uri de evaluare a mediului.
Aceste costuri vor fi determinate mai ales de amploarea intereselor şi responsabilităţilor
organizaţiei.
De exemplu, un organism naţional de evaluare a mediului poate dori să ofere un
site important, care să conţină multe informaţii asupra fondurilor documentare şi
legislaţiei, cu legături atât la site-uri internaţionale, regionale, naţionale şi din sectorul
privat, cât şi la un anumit număr de grupuri de noutăţi şi grupuri server de liste prin
curier electronic. Pe de altă parte, o organizaţie internaţională sau un centru de
evaluare a mediului situat într-o universitate se poate prezenta mult mai modest.
Costurile asociate ansamblului gestiunii şi coordonării reţelei de evaluare a
mediului vor trebui să fie susţinute de către unul sau de către toţi membrii ei.

Securitatea
Utilizarea Internetului presupune un nivel de securitate comparabil cu ceea ce
există la mai multe sisteme de schimb de informaţii cum ar fi copiatoare şi telefoane.
Este posibil să fie utilizate măsuri de securitate suplimentare, cum ar fi parole, grupuri
de direcţionare exclusiv către membri şi un program de codificare şi decodificare.
in general, cu cât nivelul de securitate este mai ridicat, cu atât costurile de
participare sunt mai ridicate. Organismele naţionale şi organizaţiile internaţionale care
doresc să-şi creeze site-uri pe Internet trebuie să decidă de la început care sunt
cerinţele lor în ceea ce priveşte securitatea informaţiilor.
8-6
 9. EVALUAREA IMPACTULUI DE MEDIU
- Introducere -
9.1 Cadrul conceptual
Evaluarea impactului de mediu (EIM) reprezintă un proces inovativ
recomandat de diferite agentii internationale ca un instrument autorizat de protectie a
mediului sprijinit de experienta câştigată în tările dezvoltate care 1-au incorporat în
sistemele lor legale.
EIM este format dintr-o serie de etape logice pentru analiza actiunilor umane.
EIM reprezintă:
 un proces de atentionare timpurie care verifică aplicarea politicilor de mediu;
un instrument preventiv utilizat pentru evaluarea impacturilor negative şi
pozitive ale politicilor, planurilor, programelor şi proiectelor.
EIM propune măsuri pentru "ajustarea" impactului la nivele acceptabile.
Aspectele fundamentale ale EIM sunt:
evaluează impactul activitătilor umane asupra mediului;
 defineşte mediul ca fiind integrarea şi relationarea sistemelor sociale, fizice şi
biologice;
 defineşte impactul ca fiind alterarea pozitivă sau negativă semnificativă a
mediului prin actiunile umane.
EIM implică creativitate şi căutarea alternativelor pentru găsirea unor solutii
viabile.
EIM se bazează pe o abordare pe termen lung şi furnizează o vedere complexă
a impacturilor umane asupra mediului. Implică de asemenea creativitate şi o mare
responsabilitate socială în conceptia şi executia actiunilor şi proiectelor. Motivatia de a
investiga noi solutii tehnologice şi o mai mare reflectare a proceselor de planificare şi
luare a deciziilor reprezintă alte elemente importante ale evaluării impactului asupra
mediului.

Conceptele generale ale EIM sunt următoarele:

EIM reprezintă o evaluare sistematică, reproductibilă şi interdisciplinară a
impactului potential al actiunilor propuse (planificate) şi a alternativelor lor,
asupra mediului fizic, biologic, cultural şi socio-economic dintr-o arie
geografică.
Scopul EIM este asigurarea faptului că resursele de mediu semnificative sunt
recunoscute la începutul procesului de luare a deciziilor şi sunt protejate prin
intermediul planificării şi deciziilor pertinente.
EIM reprezintă un proces de atentionare timpurie a anlizelor continue care
protejează resursele mediului de daune (deteriorări) nejustificate sau
neaşteptate.
Procesul EIM transformă legile specifice mediului într-un set uniform de
cerinte şi proceduri tehnice pentru analiza sistematică a actiunilor umane,
înainte de implementarea lor.
 Un proces EIM eficient necesită eforturi semnificative, premeditate şi reunite
ale majoritătii entitătilor şi actorilor.
 EIM ajută la rezolvarea problemelor pe parcursul procesului de luare a
deciziilor. Ea furnizează bazele pentru decizii mult mai documentate referitor
la impacturile pozitive sau negative asupra mediului.

9-1
 Eficienţa EIM depinde de relevanţa dată calităţii mediului la nivel naţional,
regional sau local.
 Adoptarea unui sistem EIM poate conduce la decizii economice dificile şi la
angajamente puternice politice şi sociale. Interesele private şi publice şi
consensul societăţii pentru calitatea mediului formează o bază solidă pentru
dezvoltarea sa eficientă.

9.2 Procesul de Evaluare a Impactului de Mediu

9.2.1. Obiective
Inserarea activităţilor umane în politica de mediu care sprijină dezvoltarea
durabilă în scopul de a asigura faptul că:
acţiunile sunt satisfăcătoare d.p.v. al mediului;
consecinţele pozitive şi negative asupra mediului sunt identificate în etapa
iniţială a activităţilor umane;
prevenirea, ameliorarea şi compensarea acţiunilor negative sunt elemente
cheie ale managementului mediului.
9.2.2. Mijloace
determinarea modului în care activităţile umane propuse sunt compatibile cu
politicile şi legislaţia de mediu;
obţinerea unei proceduri unice, documentate şi transparente concepută
special pentru a analiza şi califica impacturile asupra mediului;
 coordonarea studiilor preventive pentru identificarea, prevederea şi evaluarea
impacturilor negative şi pozitive.
9.2.3. Concluzie
EIM este un instrument de management preventiv aplicabil acţiunilor umane
înainte ca acestea să fie executate.

 Este esenţial să se înţeleagă semnificaţia impacturilor potenţiale asupra

mediului. Pentru acest scop există diferite metode care pot fi adaptate fiecărei
situaţii.
in multe cazuri EIM introduce noi tehnologii în interiorul mediului pentru
rezolvarea problemelor de deteriorare.
Cu toate acestea, procesul de evaluare şi consultare trebuie să examineze nu
numai implicaţiile proiectului dar şi riscurile de mediu ale tehnologiei însăşi.

Abordarea preventivă constă în identificarea şi evaluarea impacturilor de mediu

înainte ca ele să se producă, adică înainte de executarea oricărei activităţi umane. De
aceea, în evaluare trebuie parcurse următoarele etape:
identificarea aspectelor care trebuie excluse deoarece nu sunt relevante din
punct de vedere al mediului — este cunoscută sub numele de "screening";
 definirea punctelor cheie care trebuie revăzute în evaluare — cunoscută sub
numele de "scoping";
 utilizarea metodelor specifice în fiecare caz, cum ar fi analiza scenariilor,
standarde de mediu preventive, analiza metodologiilor integrate;
evidenţierea necesităţilor pentru informarea şi participarea societăţii
(publicului).
Un alt aspect important se referă la nivelele de aplicare ale instrumentului.
Deciziile care pot afecta mediul se iau la toate nivelele. Aceasta implică
considerarea fiecărei decizii particulare în funcţie de nivelul de detaliu cerut. La nivelul

9-2
politicilor, semnificatia de mediu a deciziilor majore este evaluată, sunt luate măsurile
de protectie şi sunt definite actiunile şi instrumentele necesare pentru îndeplinirea
obiectivelor de mediu. La nivelul planurilor şi programelor mediul este considerat ca un
întreg. El este evaluat, clasificat şi majoritatea propunerilor adecvate sunt selectate în
functie de impactul lor potential precum şi de conditille politice, sociale, economice şi
tehnice. La nivelul proiectelor, detaliile sunt analizate pentru fiecare etapă (conceptie,
constructie, operare şi abandon) iar măsurile corective sunt propuse pentru a elimina,
minimiza sau compensa orice daună de mediu.
9.3 Caracteristicile EIM
Când este necesară evaluarea impactului asupra mediului?
Când contribuie cu informatii referitoare la relevanta activitătilor care trebuie
îndeplinite (realizate).
Când mediul suferă alterări semnificative.
Când mediul are valori care merită o protectie specială.
Când există mai multe căi alternative de a întreprinde o actiune.
Cum se poate manifesta impactul?
Pe arii mici dar cu o alterare intensă.
Pe arii largi, dar cu o magnitudine individuală scăzută.
intr-un mod pozitiv sau negativ, direct sau indirect şi determinând alte
schimbări sau riscuri.

9.4 Scopul EIM

EIM este un sistem bazat pe cazuri concrete iar eficienta sa depinde de
capacitatea celor care îl aplică.
Conceptul EIM a apărut din necesitatea existentei unui instrument de
management preventiv care să permită identificarea şi corectarea problemelor sau
situatiilor conflictuale de mediu care pot afecta calitatea vietii populatiei. De aceea, este
necesar un sistem care să contină metode, criterii şi proceduri destinate evaluării,
prevenirii şi corectării impacturile negative asupra mediului generate de activitătile
umane.
Obiectivul EIM este de a preveni situatiile de deteriorare, de a stabili cele mai
adecvate măsuri pentru reducerea impacturilor generate de activitătile umane la nivele
acceptabile şi de a proteja calitatea mediului.
O definitie mai generală "leagă" EIM la procesul de atentionare timpurie care
face posibilă aplicarea politicilor de mediu în avans. Politicile pot fi definite ca fiind
principiile de reglementare şi obiectivele de bază pentru protectia mediului şi corelarea
lor cu politicile economice, sociale şi de dezvoltare.
9.5 Bazele realizării EIM
Aplicarea preventivă şi integrată a politicilor de mediu.

 Includerea sistematică a dimensiunii de mediu în planificare şi luarea

deciziilor.

 Realizarea compatibilitătii dintre protectia mediului şi creşterea economică.

Predictia şi reducerea impacturilor negative asupra mediului şi intensificarea
impacturilor pozitive.

9-3
 Prevenirea impacturilor negative asupra mediului derivate din activităţile
umane.
 Aplicarea măsurilor necesare pentru atingerea nivelurilor acceptabile pentru
mediu.
 Cunoaşterea extensivă şi integrată a impacturilor de mediu.
Generarea unui set de date coerent şi reproductibil care să poată fi utilizat în
luarea unor decizii documentate.
Participarea sistematică a societăţii.
 Motivarea salvării resurselor financiare şi materiale.
 Contribuţia la luarea deciziilor.

9.6 Principalele mecanisme ale EIM

- Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) — un set de cerinţe, paşi şi etape
care trebuie să fie realizate cu scopul ca analiza de mediu preventivă să fie
suficientă ea însăşi, în acord cu standardele internaţionale.
- Sistemul de evaluare a impactului de mediu (SEIM) — organizarea
şi
managementul EIM în funcţie de situaţia şi capacitatea celor care îl aplică.
 Studiul de impact asupra medfului — documentul (documentele) care justifică
analizele de mediu preventive şi furnizează elemente de "judecată" (analiză)
pentru luarea unor decizii documentate referitoare la efectele asupra mediului
pe care le au activităţile umane.
Observaţii:
 EIM este un instrument de management care anticipează daunele produse
asupra mediului.
EIM este aplicat de la faza iniţială a proiectului până în momentul în care
lucrarea şi activităţile sunt finalizate în totalitate.
EIM este un instrument de ajutor la luarea deciziilor dar nu înlocuieşte
deciziile.
in acest context, EIM face posibilă anticiparea viitoarelor impacte negative şi
pozitive ale acţiunilor umane, prin creşterea beneficiilor şi reducerea efectelor nedorite
asupra mediului. Important este ca să se identifice încă de la început variabilele de
mediu importante care trebuie urmărite iar acestea să fie protejate prin decizii adecvate.
Acest obiectiv poate fi realizat prin alinierea acţiunilor planificate, a politicilor de mediu şi
a reglementărilor stabilite pentru protecţia mediului.
EIM este un sistem de atenţionare care operează prin intermediul procesului de
analiză destinat protejării mediului de daunele nejustificate sau neaşteptate. Este un
proces obiectiv bazat pe informaţii al deciziilor participative, care ajută la identificarea
celor mai bune opţiuni pentru îndeplinirea unui proiect astfel încât să nu producă daune
inacceptabile asupra mediului.
EIM trebuie să se axeze pe impacturile semnificative şi informaţiile relevante. El
trebuie să sublinieze faptul că evaluarea impactului asupra mediului trebuie să fie privită
ca un instrument destinat factorilor de decizie, pentru căpătarea unor cunoştinţe extinse
şi integrate referitoare la impactul asupra mediului derivat din acţiunile umane.

9.7 Elemente semnificative ale procesului EIM

 Posibilitatea de a decide în avans dacă un EIM este necesar.
 Posibilitatea de a analiza numai acţiunile care au un impact semnificativ
asupra mediului.
9-4
 Capacitatea de a incorpora dinainte criterii semnificative de impact cum ar fi:
o Poluarea aerului şi apei;
o Deteriorarea resurselor naturale şi ecologice protejate;
o Impacturile nedorite cum ar fi deteriorarea peisajului, generarea
zgomotului etc.;
o Descărcarea substanţelor toxice sau potenţial periculoase sau
generarea deşeurilor;
o Efecte adverse cumulative;
o Impacturi negative socioculturale;
o Controverse publice semnificative.
 Pentru clarificare se defineşte clar scopul EIM şi se consideră:
o Participarea largă,
o Determinarea punctelor cheie,
o Eliminarea punctelor nesemnificative,
o Alocarea cerinţelor pentru pregătirea studiilor şi calificare,
o Identificarea scopului acţiunilor şi acţiunilor alternative.
Evaluarea impactului asupra mediului nu este un instrument de decizie. Este mai
curând un set de date metodic, coerent şi reproductibil care permite promotorului
proiectului, autorităţilor responsabile şi societăţii să ia decizii informate şi bine orientate.
Toate acestea sunt posibile atunci când este prezentat un studiu de impact asupra
mediului şi autorităţile responsabile se supun porcesului de revizie participativ pentru a
determina calitatea analizelor.
Este important să se accentueze caracterul preventiv al procesului: ideea constă
în ghidarea luării deciziilor înainte ca activităţile să fie îndeplinite. Este fără sens să se
evalueze acţiuni deja implementate sau în stadii avansate de dezvoltare (derulare), în
afară de cazul în care ele reprezintă modificări ale unora deja existente şi sunt
considerate ca noi acţiuni. Ca un intrument de previziune EIM este util numai dacă
poate influenţa planificarea şi dezvoltarea viitoare a fiecărei activităţi umane; în acest
caz aplicarea sa trebuie să înceapă cât mai devreme posibil în procesul de luare a
deciziilor.
Evaluarea impactului asupra mediului face posibilă compararea sit uaţiilor
existente cu situaţiile care ar rezulta dintr-o acţiune specifică planificată. Compararea
serveşte la identificarea impacturilor pozitive şi a beneficiilor de mediu ale proiectului
aflat în evaluare, precum şi a acelor impacturi negative care trebuie gestionate dacă
deteriorarea poate fi prevenită. in plus, măsurile trebuie să fie incorporate pentru a
proteja mediul şi astfel încât acţiunile să devină viabile.

9.8 Atributele EIM

Este integrat prin diferitele componente ale mediului şi diferite discipline.
Furnizează contextul pentru elementele utile ale mediului.

 Tinteşte obiectivele semnificative.

 Este suficient de flexibil pentru a se adapta fiecărui caz.
 Prevede consecinţele după implementarea unei acţiuni.
Incorporează participarea societăţii (agenţii, titulari de proiecte, comunităţi,
autorităţi).
Raportează posibilele impacturi.

 Sprijină protecţia mediului şi îmbunătăţirea politicilor.

 Completează o dezvoltare integrată a acţiunilor împreună cu deciziile politice,
9-5
economice şi sociale.
 Conduce la abandonarea actiunilor inacceptabile din punct de vedere al
mediului, ameliorează impactul negativ până când sunt atinse niveluri
acceptabile şi reglează schimbările în timp.
 Sprijină procesul de luare a deciziilor.
Observaţil:
- EIM compară o situatie înainte şi după actiunea umană.
EIM necesită criterii obiective în scopul de a se concentra asupra aspectelor
relevante.
 EIM are o perspectivă largă şi completează luarea deciziilor.
 Studiul de impact asupra mediului este un raport care contine analize de
mediu.
Studiile de impact asupra mediului trebuie să se concentreze pe planurile de
management de mediu.
Unele impacturi de mediu sunt evaluate obiectiv pe baza standardelor sau
reglementărilor, în timp ce altele sunt subiective, cum ar fi impactul asupra
peisajului sau asupra obiceiurilor locale.
Analiza este prezentată într-un document cunoscut sub numele de studiu de
impact asupra mediului, care stabileşte argumentele de decizie, de exemplu, a celei
mai bune locatii posibile pentru o activitate dacă există alternative din punctul de vedere
al mediului. Dacă există câteva locatii posibile, el furnizează informatiile de fond pentru
a determina care este cel mai adecvat din punct de vedere al protectiei mediului. in
cazul unei activităti umane care nu poate fi relocată (nu i se poate schimba locatia) el
propune căi de reducere sau prevenire a impacturilor negative asupra mediului.
Studiul de impact asupra mediului este raportul care înregistrează procesul de
evaluare a impactului asupra mediului în diferitele sale etape. El contine analiza,
prognoza şi măsurile luate pentru a întreprinde actiuni compatibile cu protectia mediului.

9.9 Limitările studiilor de impact

Nu este posibil întotdeauna să se sublinieze caracterul interdisciplinar, deşi

este esential.
 Sunt utilizate metode predictive bazate pe informatii ştiintifice care nu sunt
întotdeauna disponibile.
Sunt utilizate concepte abstracte care nu pot concura întotdeauna cu ştiintele
care incorporează date cuantificabile.
Sunt necesare date care sunt toate la acelaşi nivel şi la scări compatibile şi
modificabile.
Deoarece există cadre metodologice variate, este necesar să se cunoască
terenul sau locul afectat pentru a se defini utilizarea sa.
Necesită informatii detaliate care nu sunt întotdeauna disponibile sau nu sunt
compatibile cu cerintele studiului.
 Trebuie innbuntătite metodele de evaluare pentru analiza impacturilor asupra
mediului, în acelaşi fel ca şi a impacturilor economic şi social.
 O serie de componente de mediu sunt dificil de abordat, cum ar fi analiza
calitătii terenului, valoarea peisajului etc.
 10. METODE DE OBSERVARE
10.1. INTRODUCERE
Mediul reprezintă un domeniu foarte complex datorită interacţiunilor care există
între componentele sale, dintre care se pot enumera: creşterea demografică, economia
şi evoluţia tehnologică. Consecinţele acestor interacţiuni sunt degradarea mediului şi
epuizarea resurselor naturale. Calitatea vieţii şi bunăstarea oamenilor depind direct de
calitatea mediului înconjurător, de accea omul este interesat să observe schimbările
care au loc în scopul de a minimiza consecinţele.
Statistica de mediu este unul dintre domeniile statisticii aplicate şi acoperă un
domeniu foarte larg. Pentru a explica mai bine detaliile referitoare la studiile realizate şi
tehnicile folosite pentru observarea mediului înconjurător, statisticile se grupează pe
niveluri şi apoi se analizează fiecare nivel în parte.
Chiar dacă unele dintre ele sunt încă puţin cunoscute, există mai multe concepte
de observare şi metode de calcul conexe. Pe plan statistic, aceste concepte sunt
destinate calificării sau cuantificării generale a degradării mediului în scopul de a realiza
o gestiune raţională a ecosistemelor.
Există două tipuri de statistici de mediu: privat şi oficial.
Statistica privată este cea executată de către întreprinderi, instituţii private (de
ex.: Camera de Comerţ), asociaţii şi institute de cercetare, universităţi. Particularitatea
sa derivă din faptul că datele sunt colectate de la „voluntari", de la cei care vor să
răspundă la chestionare fără nici o constrângere sau obligaţie de orice natură. De
exemplu, asoclaN ca Green Peace şi World Life Funds colectează şi analizează date
ecologice.
Statistica oficială este guvernată de legi care îi obligă pe cei anchetaţi să
răspundă la chestionare. Munca de colectare şi analiză este efectuată de către instituţii
manadatate oficial pentru această activitate.

in continuare vor fi prezentate metodele utilizate în statisticile oficiale.

10.2. METODE DE STUDIU
Pentru început vor fi prezentate şase variante de abordare care stau la baza
tuturor temelor de cercetare şi evaluare a mediului înconjurător. Fiecare tip de statistică
de mediu va aprofunda propriile sale metode de observare, colectare şi analiză a
datelor. Aceste şase variante de abordare pot fi exprimate şi sunt rezumate cel mai bine
prin intermediul întrebărilor pe care le pune fiecare dintre ele.
10.2.1 CE DEGRADĂRI ALE MEDIULUI AU AVUT LOC?
Această întrebare conduce de fapt la studiul uneia dintre componentele mediului:
aerul,
apa,
solul/pământul,

 vegetaţia sau flora,

10-1
  fauna,

 subsolul.
Răspunsul la întrebare porneşte de la ipoteza că se cunoaşte componenta de
mediu, natura şi elementele sale în stare normală, precum şi factorii care o
deteriorează. Pe baza acestei ipoteze se caută să se cunoască factorii care s-au
schimbat în mediul respectiv prin încercarea de a răspunde la întrebarea: „Ce
evenimente s-au petrecut in realitate Şi au condus la aceste schimbări, detefiorări?"
Deoarece oamenii sunt interesaţi de caracterul nociv al poluării în raport cu
sănătatea lor şi starea mediului, acest studiu este utilizat adesea, fiind adecvat pentru
urmărirea poluării. Dezavantajul constă în faptul că trebuie să fie „particularizat" pentru
fiecare ţară în parte, deoarece nu există norme identice aplicabile în toate statele lumii.
Chiar dacă există recomandări internaţionale, fiecare ţară le poate modifica şi îşi poate
fixa propriile referinţe în raport cu standardul, care reprezintă situaţia existentă înainte
de poluare.
Acest concept va trebui să fie adoptat de toate ţările lumii, dar cu trepte diferite
de abordare, deoarece colectarea şi analiza datelor necesită expertize speciale şi
tehnici adesea costisitoare. Ţinând seama de mijloacele disponibile, unele ţări se vor
limita la colectarea datelor referitoare la indicatorii cei mai importanţi. Alegerea acestor
indicatori se va face în funcţie de importanţa fiecăruia dintre ei şi de costurile colectării
şi analizei datelor. Indicatorii pot varia de la o perioadă la alta, conform situaţiei de
moment.
in cazul degradării mediului, în care factorii de decizie sunt chemaţi să intervină,
acest studiu nu furnizează informaţii suficiente şi complete, mai ales în cazul în care se
doreşte să se cunoască „actorii" poluării (Cine a cauzat o anumită poluare?). Pentru a
putea obţine şi aceste informaţii vor trebui inventariaţi „actorii" posibili din industrie,
gospodării particulare sau alte sectoare de activitate.
10.2.2 CINE ESTE RĂSPUNZĂTOR DE POLUARE ŞI ÎN CE MOD?

Pentru acest studiu nu trebuie numai să se cunoască sau să se determine nivelul

de poluare ci trebuie să fie identificaţi şi „actorii". in acest caz, pentru a identifica factorii
responsabili de o anumită poluare, sunt necesare măsurători care pot fi directe sau
indirecte.
10.2.3 CARE SUNT EFECTELE ASUPRA MEDIULUI?

Al treilea studiu nu implică cunoaşterea „actorului" unui eveniment (Cine este

răspunzător de poluare?). Tn acest caz interesul se îndreaptă mai ales către problemele
existente şi efectele lor asupra mediului. in legătură cu această problemă, se poate
stabili o listă a efectelor importante ale fiecărui „atac" asupra mediului:
schimbările climatice,
reducerea stratului de ozon,
eutrofizarea,
acidifierea,
contaminarea toxică,

 scăderea calităţii mediului urban,

 modificări ale biodiversităţii,

 schimbarea peisajului,

- existenţa deşeurilor, etc.

 Nu există nici o clasificare completă şi nici o listă exhaustivă; fiecare ţară va
trebui să stabilească o prioritate conform gradului de degradare al unuia sau al altuia
dintre aceste elemente.
 10.2.4 CARE SUNT EFECTELE ASUPRA NATURII?

Este un studiu care constă mai ales în observarea speciilor de plante şi animale,
fiind înregistrată evoluţia numărului de plante şi animale şi nu calitatea aerului, apei etc.
Acest studiu permite să se cunoască, pentru o regiune restrânsă, dacă biodiversitatea
este menţinută sau redusă. Se va apela la determinarea câtorva indicatori chimici.
Deoarece se studiază o regiune mică, suprafaţa ţării va fi subdivizată în zone, care
devin apoi baza de sondaj; dintre acestea se extrage un eşantion la întâmplare, urmând
ca pentru acesta să fie analizată şi urmărită biodiversitatea.

10.2.5 CE DISTINGE BINELE DE RĂU?

Acest al cincilea studiu se bazează pe distincţia dintre bine şi rău, cunoscând

faptul că un act în aparenţă bun poate fi nociv pentru mediu dacă se abuzează de el.
De exemplu, utilizarea apei sau nisipului, care pare un lucru banal şi normal, poate
avea ca urmare o serie de efecte nocive asupra mediului in cazul in care se face fn
cantităţi mari.
Nivelul de diferenţă care există între ceea ce este şi ceea ce nu este nociv nu
poate fi stabilit cu exactitate, mai ales că nu se poate cunoaşte foarte bine nocivitatea
tuturor produselor şi nu pot fi urmărite toate efectele. De asemenea, nocivitatea variază
cu cantitatea.

10.2.6 CARE ESTE IMPORTANŢA MONETARĂ A MEDIULUI?

Studiul este dezvoltat de către contabilii naţionali care încearcă să integreze

mediul în contextul economic şi social prin punerea acestei întrebări. Aceasta implică
acceptarea regulilor de contabilitate naţională în măsura în care acest lucru este posibil.
Se pot stabili legături între mediu şi anumite date cum ar fi Produsul intern Brut, deficitul
public, importurile, investiţiile, etc.

10.3. ASPECTE TEHNICE

10.3.1 MĂSURĂRI DIRECTE ŞI ESTIMĂRI INDIRECTE

Pentru mulţi poluanţi invizibili cu ochiul liber, sunt necesare adesea instrumente
foarte sofisticate şi costisitoare de măsurare a poluării produse de aceştia. La costurile
de achiziţie se vor adăuga cheltuielile de întreţinere, care cresc pe măsură ce
instrumentele de măsură sunt mai sofisticate. Acest lucru se complică ceva mai mult
atunci când pentru utilizarea lor sunt necesari mulţi specialişti sau măsurătorile sunt
efectuate în instituţii specializate.
Cu toate acestea, există numeroase cazuri în care este posibil să se observe
mediul fără a fi utilizate instrumente sau aparate de măsură: se poate observa calitatea
mediului uman sau speciile rare de plante şi animale.
De exemplu,în anii '80 starea pădurilor Şi a arborilor se deteriora progresiv in
Germania. Arborii se uscau şi mureau din cauza poluării aerului. S-au făcut clasificări in
funcţie de gradul de deteriorare şi apoi s-a trecut la obsetvarea directă cu ochiul liber de
către pădurari bine instruiţi.
Ca urmare a dificultăţilor de utilizare a instrumentelor de măsură a apărut metoda
estimărilor indirecte.
Metoda de măsurare indirectă constă în găsirea pentru un grup dat de industrii a
raportului care există între producţie şi poluarea generată de această producţie. Dacă
se cunoaşte acest raport se poate estima producţia de poluanţi plecând de la datele

10-3
productiei de bunuri. Într-o primă etapă trebuie identificat poluantul şi productia de
bunuri din care rezultă acesta, cu observatia că, cele două componente nu sunt
întotdeauna proportionale. in situatii eterogene, pentru efectuarea estimării indirecte a
poluării se utilizează tabele sau modele tehnice.

10.3.2 LEGĂTURA DINTRE FLUX SI STOCURI

Prin definitie, stocufile sunt observate la un moment dat în timp ce fluxurile se

referă la o perioadă bine determinată. Comparatia dintre flux şi stocuri ajută la
imbunătătirea consistentei datelor statistice. Exemplul cel mai cunoscut este următorul:

Popula
ţia la sfârşitul anului = populaţia la inceputul anului + naşteri — decese +
+ imigranţi - emigranţi
în care:
populatia la începutul anului şi cea de la sfârşitul anului reprezintă „stocurile"
naşterile, decesele, imigrantii şi emigrantii constituie „fluxul".

intrebarea care se pune este dacă acest bilant poate fi aplicat şi în cazul
mediului. Răspunsul este nuantat, deoarece există cazuri simple şi altele mai complexe.
Acest gen de calcul poate fi efectuat pentru cazul unei păduri, unde distinctia dintre
stocuri şi flux este clară. in schimb, pentru aer se poate considera calitatea aerului
măsurată la un moment dat ca stoc, dar acest stoc este valabil pentru o scurtă perioadă
de timp iar fluxurile nu pot fi estimate.
Următoarele fluxuri sunt dificil de observat:
fluxurile de la o tară la alta în ambele sensuri,
fluxurile în aceeaşi tară către straturile mai înalte (stratosferă) şi în univers
(invers),
efectele transformării. Anumite materii se găsesc adesea transformate sub
influenta energiei solare, a fortei vântului, existentei altor materii.

in anumite cazuri pot fi legate stocurile la fluxuri în scopul de a furniza date

comparabile, dar această metodă nu este aplicabilă pentru moment la toti poluantii (mai
ales la cei ai apei şi aerului). Chiar dacă se dispune de date asupra calitătii mediului şi a
productiei, alte variabile scapă încă observatiei omului. Din acest motiv nu se poate
calcula încă un astfel de bilant pentru apă şi aer.

10.3.3 AGREGAREA REGIONALĂ SAU NAŢIONALĂ

Autoritătile sau factorii de decizie vor să cunoască dacă situatia s -a deteriorat

sau nu pentru o întreagă regiune sau pentru toată tara. Deoarece măsurarea furnizează
rezultate numai pentru o locatie dată, se pune problema agregării datelor oblinute
pentru obtinerea de informatii la nivel regional sau national.
Cunoscându-se faptul că se lucrează cu două elemente, stocurile şi fluxul,
trebuie în primul rând să se facă distinctie între agregarea stocurilor şi cea a fluxurilor.
Agregarea stocurilor implică efectuarea colectării datelor în aceleaşi zile şi la aceleaşi
ore. Chiar şi în acest caz agregarea este foarte dificilă, în cazul în c are
reprezentativitatea locului în care s-au efectuat măsurătorile este putin cunoscută şi
distributia este eterogenă. Agregarea producţiei este mai simplă, cu conditia să se
cunoască toate sursele de poluare şi distributia lor in spatiu. Astfel se poate a junge la o
estimare pentru mici regiuni.
Metoda se poate aplica pentru anumite aspecte ale poluării, dar pentru studiul
general al poluării apar multe probleme care trebuie studiate şi cu ajutorul altor metode.
10-4
 10.3.4 EXTRAPOLAREA LA BILANTURI
Există două tipuri de bilanţuri:
- un bilanţ care combină stocurile şi fluxurile,
- un bilanţ care arată raporturile între producţie şi componentele sale.
Ecuaţia de bază pentru al doilea tip de bilanţ este următoarea:

P = 1M + C +1 + (-) St + Ex — 1m

unde: P este producţia de bază; IM — bunurile intermediare; C — bunurile consumate (de

sectorul privat sau de către stat); I — bunurile de investiţii; St — variaţia stocurilor; Ex —
exporturile; Inn — importurile.
Acest bilanţ poate fi stabilit fie pentru diferite produse, mai ales pentru produsele
energetice (este exemplul cel mai cunoscut), fie în unităţi fizice şi monetare. Bilanţul
serveşte la estimarea lacunelor, la stabilitatea cifrelor şi la proiectare. Pentru statistica
de mediu este important să se cunoască legătura între transformarea de energie şi
poluarea care derivă din aceasta; sau, pornind de la bilanţuri, se obţin informaţii asupra
poluării, în special a aerului şi de asemenea asupra impactului acestei activităţi asupra
climatului.
10.3.5 VALORIFICAREA

Valorificarea se impune ea însăşi deoarece se constată că importanţa activităţilor

ecologice nu este evidentă nici pentru marele public, nici pentru factorii politici de
decizie. Pentru a sublinia importanţa economică şi socială a mediului va trebui să se
exprime aspectele ecologice în unităţi monetare calculând costurile şi încasările
mediului:
- într-un număr limitat de cazuri (păduri, poluare atmosferică), în cazul în care
drepturile de emisie sunt vândute pe piaţă, se poate utiliza preţul pieţii ca
unitate de măsură pentru a exprima mediul în unităţi monetare;
în alte cazuri, se poate alege între valorile bazate pe daune şi cele bazate pe
cheltuielile necesare pentru a evita o deteriorare a mediului.

10.4. CONCLUZII

Cu ajutorul studiilor de observare a mediului se pot obţine răspunsuri la o serie

de întrebări legate de abordările şi tehnicile utilizate pentru determinarea efectelor
cauzate de schimbările de mediu.

Întrebări posibile:
Diferitele medii sunt încă naturale?
- Care sunt agenţii responsabili de poluare?
Care este ciclul unui bun (extracţia din pământ, transformare, consum şi
reîntoarcere în pământ)?
 11. INDICATORII DE MEDIU - ELEMENTE DE BAZA ALE
SISTEMULUI INFORMAŢIONAL AL MEDIULUI

11.1. INTRODUCERE
indicatorii au rolul de a arăta, a pune în evidentă, a face publică o informatie. Ei
sunt utilizati zilnic, exemplul cel mai des citat fiind temperatura corpului uman ca
indicator al stării de sănătate.
in domeniile economic şi social există o lungă traditie de dezvoltare şi utilizare a
indicatorilor: Produsul National Brut, rata şomajului, rata natalitătii etc. Aceştia
reprezintă instrumente de evaluare şi analiză, baza pentru luarea deciziilor în cadrul
politicilor publice.
Activitatea de stabilire a indicatorilor care permit evaluarea stării mediului
înconjurător este mult mai recentă şi incă nu s-a încheiat definitiv. Tendinta actuală este
de a da o innportantă mult mai mare informatillor referitoare la mediu, pentru ca
problemele astfel evidentiate să fie luate în considerare sistematizat în procesul de
decizie. Dezvoltarea unei infornnatii de mediu sintetice şi de calitate se află în centrul
studiului asupra indicatorilor dezvoltării durabile a cărei importantă a fost subliniată la
Conferinta Natiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării, care a avut loc la Rio de
Janeiro în 1992.
Scopul acestui studiu este obtinerea de informatii referitoare la mediu sub o
formă care să permită o comunicare eficientă. Pentru aceasta este important să se
dezvolte activitătile de cercetare şi de colectare a datelor de bază, tinând seama de
faptul că există încă numeroase domenii ale mediului cunoscute doar partial
(biodiversitatea, peisajul, solul, ...). Se poate constata că acolo unde datele se
multiplică, informatia care se obtine nu este întotdeauna mai detaliată.
Munca de interpretare şi de sinteză care permite trecerea de la statistică la
indicatori nu este deloc neglijabilă; ea constă în realizarea unui compromis între cerinta
ca factorul de decizie sau marele public să dispună de o informatie simplă, uşor de
interpretat şi care să reflecte corect realitatea, şi dorinta cercetătorilor ştiintifici şi
statisticienilor de a descrie fenomene în general complexe. Acest echilibru ideal este
departe de a fi atins în numeroase domenii, de aceea se depun eforturi pentru a se
obtine indicatori de mediu care să fie dezvoltati la scară locală, regională, natională sau
globală.
Tntelegerea şi utilizarea indicatorilor de mediu reprezintă două elemente
importante în procesul de formulare a politicilor de mediu, deoarece aceşti indicatori
permit atât evaluarea fenomenelor specifice unei politici date, cât şi cuantificarea
obiectivelor specifice acesteia.
Conceptul de indicator de mediu este foarte controversat deoarece apar
divergente în ceea ce priveşte interpretarea informatiilor. Aceste divergente sunt la
originea variatiei indicatorilor de la o tară la alta, în publicatiile internationale existând
valori diferite pentru acelaşi indicator.
in procesul de dezvoltare a indicatorilor de mediu, Natiunile Unite au identificat
următoarele lacune:
 lipsa efortului international de a calcula statisticile şi indicatorii,
 lipsa datelor nationale sau existenta unor date care sunt insă dispersate,
 absenta răspunsurilor.
Motivele pentru care în publicatiile internationale indicatori identici au valori
diferite, sunt următoarele:
  metodele de estimare şi de prelucrare a datelor la nivel international sunt
probabil diferite;
există definitii diferite pentru acelaşi indicator;
aparatul statistic national poate furniza date false instantelor internationale.

11.2. DEFINIŢII
11.2.1 INDICATOR

Indicatorul reprezintă o informaţie cantitativă care permite caracterizarea unei

situaţii evolutive, a unei acţiuni sau a unor consecinţe ale unei acţiuni, pentru evaluarea
sau compararea stărli lor la alte momente trecute sau proiectate, sau cu alte stăil la
aceeaşi dată a altor subiecte similare, (Plan Bleu, 1996)
Din această definitie se desprind patru elemente care caracterizează un
indicator:
înainte de toate el este o cifră sau mai multe şi nu o informatie calitativă
(„informatie cantitativă" din definitia de mai sus);
face referire la o evolutie în timp: va trebui deci să fie urmărit pe o perioadă
lungă de timp dacă se doreşte obtinerea unor informatii semnificative;
ilustrează o situatie dată (de exemplu: calitatea apei unui râu) sau o actiune şi
eventualele sale repercursiuni (de exemplu: aruncarea de deşeuri
industriale);
- în definitia indicatorului se regăseşte notiunea de comparatie.
Fiind înainte de toate un instrument de comunicare, indicatorul va fi adaptat
nivelului de cunoştinte ale auditoriului vizat. Pentru a descrie o situatie specifică de
mediu nu este de ajuns un singur indicator.
Un indicator trebuie să fie:

 adaptat,

specific,
valid,
fiabil,

 precis,

măsurabil,

 uşor de utilizat,

rentabil — rezultatul trebuie să justifice timpul şi scopul activitătii depuse

pentru a-I obtine.
11.2.2 DESCRIPTOR

Un descriptor este o informatie mai mult sau mai putin elaborată, care porneşte
de la datele de bază. Această mărime numerică are în general o dimensiune simplă,
caracteristică a unei situatii (suprafata unui teritoriu, populatie,...). Spre deosebire de
indicator, descriptorul nu variază neapărat în timp. Forma sa este în general mai putin
complexă şi semnificatia sa este limitată.
11-2
 in timp ce unui indicator i se cere să sintetizeze o masă importantă de informatii
şi să poată el singur să descrie o situatie, descriptorul se mărgineşte la ilustrarea unei
trăsături particulare (el descrie dar nu dovedeşte).
Un descriptor se situează între un indicator şi statisticile de bază; el descrie exact
o situatie fără a pune în evidentă un fenomen sau o problemă.
Exemplu: populaţia şi suprafaţa unei zone sunt descriptori in timp ce densitatea
populaţiei (raportul intre cele două) este un indicator.
11.2.3 INDICE

O modalitate de a diminua dimensiunea unei selecţii de indicatori constă în

agregarea acestora într-un indice. Agregarea corespunde utilizării unei formule
matematice mai mult sau mai puţin complexe (suma ponderată, multiplicarea, ...) în
scopul de a îngloba mai mulţi indicatori într-un singur indice, ponderarea permiţând
nuanţarea importanţei fiecărei componente.
De exemplu, emisiile principalelor gaze cu efect de seră (CO2 — gaz carbonic, CH4 —
metan, N20 — protoxid de azot) sunt adesea reprezentate ponderat prin potenţialul de
reincălzire globală (al cărei valoare globală este definită de Grupul de lucru interguvernamental
asupra efectului de seră) a fiecăruia dintre aceste gaze, pe urmă adăugate, ceea ce permite
obţinerea unui indice de presiune asupra mediului corespunzător temei schimbărilor climatice.
Indlcele este exprimat in acest caz in unităţi CO2 echivalente.

Conform figurii 1 în care este prezentat modul de organizare a informaţiei pot fi

definite următoarele elemente:

Agregare Dezagregare
• ♦
Indice
Indicator
Statistică

Date brute

l■

Cantitatea totală de
4 _________ informaţii
Fig.l. Organizarea informaţiei

Indice - reprezintă o agregare a unui anumit număr de indicatori selecţionaţi într-un

scop precis. Agregarea constă în utilizarea unor metode matematice, simple sau
complexe, pentru ponderarea mai multor indicatori într-un indice, componentele fiind
nuanţate prin această ponderare.
Exemplu: Indicele de Dezvoltare Umană este compus dintr-un anumit număr de
indicatori cum ar fi speranţa de viaţă la naştere, nivelul de educaţie, etc..

Indicator este o proporţie sau o relaţie calculată.

—

De exemplu, produsul intem brut pe cap de locuitor, densitatea populaţiei, etc..

Statistică este o informaţie elaborată plecând de la datele de bază.

—

11-3
De exemplu, media temperaturil sau a cantităţii de precipitaţii, suprafaţa unei ţări, populaţia,
etc..
Date brute — reprezintă informaţiile brute oferite de staţiile de supraveghere (date
netratate).
De exemplu, datele referitoare la temperatură, la cantitatea de precipitaţii măsurate de o staţie
de supraveghere.

11.3. INSTRUMENTE UTILIZATE

Rezolvarea problemei selectării indicatorilor care urmează a fi dezvoltaţi şi a

stabilirii gradului de agregare a informaţiei este întotdeauna dificilă. in calitate de
instrumente de comunicare şi de ajutor la luarea deciziilor, indicatorii de mediu ajung
să fie difuzaţi în număr restrâns. Ideal ar fi să se ajungă la un număr de indicatori mai
mic de 20, dar din cauza aspectelor multiple care apar în abordarea problemelor de
mediu şi care trebuie reflectate prin intermediul indicatorilor, acest număr este adesea
depăşit.
De aici apare „dilema clasică a indicatorilor" evocată de mulţi autori: pe de o
parte se doreşte ca datele să fie accesibile într-un mod cât mai complet posibil,
indiferent de complexitatea pe care o ridică aceasta; pe de altă parte, se tinde către o
formă cât mai concisă, ideală fiind cea a indicelui unic, indiferent de distorsiunea
rezultatelor pe care această simplificare o impune.
Recurgerea la un indice de mediu care cumulează mai multe tipuri de informaţii
poate reprezenta în final o modalitate de a câştiga în concizie.

În exemplul prezentat mai inainte, constituit pornind de la emisiile principalelor gaze cu

efect de seră, indicele este agregat dintr-un număr limitat de indicatori (mai puţin de 10) pe
criterii de ponderare ştiinţifice. Cu toate acestea, domeniile specifice mediului suficient de bine
cunoscute pentru care se poate stabili un consens in jurul indicatorilor aleşi şi a valorilor utilizate
pentru ponderare, sunt rare. in cazul efectului de seră, unii experţi reproşează indicelui că nu ia
in considerare decât un număr limitat de poluanţi,- alţii contestă valorile utilizate pentru ponderi
(acestea sunt de altfel modificate sistematic in funcţie de progresul ştiinţific). Se reproşează
uneori că indicele aerului care este difuzat pentru anumite aglomerări nu ţine seama de
efectele sinergice ale poluanţilor.

Tentativele de punere la punct a indicilor de mediu înalt agregaţi, după modelul

indicilor economici de tip PIB, se dovedesc şi mai puţin consensuale. Agregarea la un
nivel superior părăseşte efectiv sfera expertizei ştiinţifice şi devine politică. Este dificil să
se ia în considerare probleme atât de diverse ca schimbările climatice sau disconfortul
provocat de zgomot. in lucrările sale, Adriaanse (1993) propune o ponderare în raport
cu urgenţa situaţiei, adică în funcţie de distanţa faţă de o normă prestabilită de
dezvoltare durabilă, dar nici această soluţie nu rezolvă problema.
ITntr-o manieră mult mai generală, agregarea la acest nivel pune problema
înlocuirii: unificarea multiplelor aspecte ale mediului într-o evaluare unică constă în
acceptarea unui principiu de compensare, adică o ameliorare într-un domeniu poate
contrabalansa o deteriorare în altul, pentru aceeaşi valoare a indicelui. Referitor la
legitimitatea acestui principiu pot exista unele îndoieli.
Unii autori (Mitchell, 1996) reproşează indicilor, printre altele, opacitatea lor.
Agregarea face să fie delicată identificarea factorilor de degradare a unei situaţii. Se
poate spune, de exemplu, că un medic va putea defini cu greu un tratament pentru un
pacient dacă singura informaţie de care dispune este că acesta este „bolnav" sau
„foarte bolnav". Indicele nu reprezintă deci întotdeauna un instrument foarte bine
adaptat atunci când este utilizat la luarea deciziei.
Se poate constata că este simplu să se determine aprioric forma de restituire a
unor informaţii de mediu pertinente. Ideal ar fi să se dispună de „o cutie cu instrumente"
care să conţină baze de date, metode de agregare şi coeficienţi de ponderare, şi care

1 1-4
să permită, în funcţie de necesităţi, parcurgerea „triunghiului informaţiei" aşa cum este
prezentat în figura următoare: descriptori pentru a fi exhaustiv pe un subiect precis,
selecţie restrânsă de indicatori pentru luarea deciziilor, indice unic pentru „subiectele
nnari", etc..

Sintez
ă
I nteg ra re
♦
Indici

Profil ul
indicatorilor

Selec.0 indicato rilor

Descriptori / baze de date

Date de bază / Statistici

• Cantitatea totală de inform4

•
Fig. 2 — Triunghlul informaţiei (după Rump, 1996)

Astfel de „cutii de instrumente" sunt încă dificil de constituit datorită lipsei datelor
de bază, a consensului în ceea ce priveşte modelele de agregare, etc. Iniţiativele şi
cercetările, la scară locală, naţională sau internaţională sunt numeroase în acest
domeniu şi ameliorează cu paşi mici capacităţile de evaluare.

11.4. PROPRIETĂŢI ŞI CARACTERISTICI ALE INDICATORILOR

in funcţie de mesajul care trebuie transmis pot fi inventariaţi diferiţi indicatori de
mediu (Rump, 1996).
11.4.1 DESCRIPTIVI SAU NORMATIVI

Indicatorli descfiptivi au ca principal obiectiv ilustrarea unei evoluţii particulare a

mediului. Eroziunea solului, conţinutul de oxigen dizolvat al apelor dulci, concentraţia de
dioxid de sulf a aerului ambiant, etc. pot fi exemple de astfel de evoluţii. Aceşti indicatori
sunt selecţionaţi în funcţie de capacitatea lor de a reflecta ameliorarea sau degradarea
stării mediului.
Indicatoril normativi se prezintă sub o formă mai elaborată. in acest caz, se
compară indicatorul respectiv cu o valoare de referinţă, în scopul de a rafina aprecierea
asupra evoluţiei sale. Valoarea de referinţă poate fi de natură diferită (IFEN — Institutul
Francez al mediului, 1996):
Media asupra rezultatelor unui ansamblu de regiuni sau naţiuni
Indicatorii de mediu propuşi de OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică) sunt însoţiţi de media specifică ţărilor implicate (OCDE 1995). in acelaşi

11-5
scop, IFEN a publicat în 1996 un material numit „Starea mediului în regiunile franceze"
(IFEN 1996b), care contine „viniete de indicatori", rezultatele regionale fiind comparate
cu media natională.
Acest tip de comparatie nu este valabil decât dacă regiunile sau tările care au
fost reunite prezintă similitudini în ceea ce priveşte nivelul de viată sau de
industrializare. in plus, chiar dacă se tine seama de această conditie, diferentele
geografice, climatice, culturale etc. dintre tările respective conduc adesea la politici
foarte diferite pentru aceeaşi problemă de mediu. Acest aspect face dificilă comparatia
pentru anumiti indicatori şi nu permite o evaluare clară a performantei nationale.
Este de notat că, comparatia cu vecinii rămâne întotdeauna un criteriu de
evaluare puternic, chiar dacă referinta utilizată în acest caz nu este absolută şi nu
constituie un obiectiv care trebuie atins.

Valoarea „istorică" estimată a stadiului preindustrial sau valoarea

„originală" corespunzătoare unui loc identificat ca neafectat de activităţile umane
Acest tip de referintă prezintă avantajul punerii în evidentă a importantei
presiunilor de mediu care au apărut după revolutia industrială. Cu toate acestea, într-o
optică a dezvoltării durabile, o astfel de referintă nu este foarte interesantă în măsura în
care o reîntoarcere la starea „originală" a mediului este imposibilă din punct de vedere
economic şi social în majoritatea domeniilor specifice mediului şi nu constituie, chiar
implicit, obiectivul politicilor de mediu.

Obiectiv sau normă politică

in acest caz, o valoare care a fost determinată prin consens politic (sub-national,
national sau international) constituie un obiectiv care trebuie atins.
Se utilizează indicatorii de performantă a mediului; în final, notiunea de
performantă rezultă din examinarea distantei parcurse şi a distantei care mai trebuie
parcursă pentru a atinge valoarea tintă.
O selectie a indicatorilor de performantă a mediului la scară natională poate fi
propusă de institutele de specialitate. Astfel de indicatori sunt utili într-un cadru de
urmărire şi de examinare a politicilor publice. Cu toate acestea, punerea lor la punct
este destul de dificilă deoarece sunt încă rare măsurile politice asociate obiectivelor
cantitative. De altfel, experienta arată că în această optică nu pot fi considerate
numeroase domenii specifice ale mediului.
in plus, interpretarea acestor indicatori trebuie să fie făcută cu prudentă;
obiectivele politice cantitative, în cazul în care au fost definite, sunt adesea rezultatul
consensului între utilizatorii şi apărătorii mediului şi nu constituie neapărat obiective
adevărate de durabilitate (atât cât pot fi definite aceste obiective) în raport cu resursa
care trebuie protejată.

11.4.2 RETROSPECTIVI SAU PREDICTIVI

indicatorii permit o comparatie temporală sau spatială. În cazul în care axa

temporală este favorită, indicatorul ilustrează evolutia în timp a unuia sau a mai multor
parametri reprezentativi. Examinarea tendintelor evidentiate de indicatorii retrospectivi
este întotdeauna bogată în informatii. Cu toate acestea, poate fi la fel de interesant să
se dispună de elemente care să permită prevederea evolutiei viitoare a situatiei
studiate. Indicatorul este utilizat în acest caz ca element al unui model predictiv şi
permite elaborarea proiectelor corespunzătoare diferitelor variante de scenarii. Tn acest
context, indicatorul devine un instrument de planificare interesant pentru factorii de
decizie, în cazul în care gradul de incertitudine asociat proiectelor respective este
specificat clar.

11-6
 11.4.3 INDICATORII DEZVOLTĂRII DURABILE

in prezent, studiul indicatorilor de mediu este înglobat din ce în ce mai mult în

activitatea care vizează definirea indicatorilor dezvoltării durabile. Cu siguranţă, este
primordial să se dispună de un ansamblu de indicatori care să descrie fidel starea
mediului, presiunile care se exercită asupra lui şi răspunsurile din partea societăţii.
Obiectivul final care trebuie atins este de a putea furniza factorilor de decizie
informaţii care să le permită luarea în calcul a factorilor economici, sociali şi de mediu,
într-o legătură indisolubilă. Astfel, factorii de decizie vor putea să evalueze posibilităţile
care permit ca sistemele de producţie, de consum, mediul şi utilizarea resurselor
naturale să se perpetueze. Definirea indicatorilor dezvoltării durabile constituie o miză
considerabilă; ei vor permite în particular să se creeze un concept considerat adesea ca
foarte incert. După Summit-ul Pământului din 1992, comunitatea ştiinţifică şi
internaţională a multiplicat iniţiativele. La nivel global, Comisia de Dezvoltare Durabilă
(Naţiunile Unite), Banca Mondială, OCDE au lansat programe de lucru referitoare la
această problemă. La scară naţională, problema a fost deja abordată, iar unele state
cum ar fi Marea Britanie, au lansat unele propuneri în acest sens.

11.5. CRITERII DE SELECTIE

Numeroşi autori au încercat definirea criteriilor de calitate la care trebuie să
răspundă indicatorii de mediu (OCDE 1993, Bakkes ş.a. 1994, Rump 1996). Rump a
adunat aceste criterii în trei mari categorii: calitatea datelor, dacă sunt adecvate
subiectului tratat, interesul pentru utilizator.
Tabelul 1 Principalele criterii de selecţie a indicatorilor (Rump, 1996)
Calitatea datelor Competenţa datelor Comunicarea
Valoarea ştiinţifică Reprezentativitatea Competenţa
Disponibilitatea datelor Acoperirea geografică Simplitatea
Calitatea datelor Sensibilitatea la evoluţii Existenţa unei valori de
Costul datelor referinţă
Posibilitatea de comparaţie
Posibilitatea de utilizare în
cadrul scenariilor
prospective

11.5.1 CALITATEA DATELOR ŞI JUSTEŢEA ANALIZEI

Valoarea ştiinţifică
Indicatorul trebuie să se bazeze pe fundamente ştiinţifice şi tehnice corecte şi
fără ambiguitate. Acest criteriu este deosebit de important cât timp el ilustrează un
domeniu mai puţin cunoscut (impactul poluărilor asupra ecosistemelor complexe, ...). in
legătură cu utilizarea acestui indicator este necesar un consens al experţilor.

Disponibilitatea datelor
Datele de bază care permit calculul indicatorului trebuie să fie disponibile şi
accesibile. O serie cronologică moderat de lungă va trebui să poată fi consultată şi să
asigure posibilitatea oferirii în viitor a noilor date colectate conform anumitor reguli. De
asemenea, va trebui stabilită coerenţa şi compatibilitatea măsurărilor în timp ş i în
spaţiu.
 Calitatea datelor
Datele trebuie să fie de bună calitate, adică precise, robuste şi reproductibile.
Metodologia de măsurare şi eventualele tratamente (prelucrări) statistice trebuie să
corespundă normelor în vigoare. Datele trebuie să poată fi uşor manipulate (agregate,
dezagregate, ...). Ele trebuie să fie insoţite de o docurnentaţie (meta -date) care să
descrie metoda de măsurare şi să indice limitările inerente ale acestei metode (marj a de
eroare, ...).

Costul datelor
Datele trebuie să fie accesibile în prezent şi în viitor la un raport cost -avantaje
rezonabil.

11.5.2 ADECVAREA iN RAPORT CU SUBIECTUL ABORDAT

Reprezentativitatea
Indicatorul trebuie să furnizeze o ilustrare reprezentativă a situaţiei mediului sau
a tipului de presiune/răspuns pe care îl descrie.

Acoperirea geografică
Indicatorul trebuie să reflecte specificitatea ansamblului zonei studiate. El trebuie
să fie adaptat (formă, expresie) la scara aleasă (na(ională, regională, locală, ...).

Sensibilitatea la evoluţii
Indicatorul trebuie să fie sensibil la schimbări şi să reflecte fidel modifică rile
mediului sau ale activităţilor umane asociate. in plus, trebuie ca selecţia indicatorilor utili
să poată fi modificată (adăugarea unui indicator, dispari(ia altuia) în funcţie de noile
preocupări care apar.

11.5.3 COMUNICAREA

Pertinenţa (competenţa, adecvarea)

Informaţia furnizată de către indicator trebuie să fie adecvată subiectului ilustrat
şi în acelaşi timp, interesantă pentru utilizator.
Anglo-saxonii vorbesc despre „rezonanţa" indicatorului, adică despre calitatea sa
de a stimula interesul şi înţelegerea imediată a utilizatorului.
De exemplu, oraşul Seattle a selecţionat ca indicator de calitate a aerului numărul de
zile in care munţii sunt vizibili din oraş.

Simplitatea
Interpolarea indicatorului de către utilizator trebuie să fie simplă, rapidă şi fără
ambiguităţi. Nivelul de complexitate al indicatorului va fi adaptat în special la auditoriu.

Existenţa unei valori de referinţă

Indicatorul trebuie să fie insoţit de o valoare de referinţă (obiectiv, prag, valoare
„istorică", etc.) cu care poate fi comparat.
Posibilitatea de comparaţie
Indicatorul trebuie să poată fi comparat cu rezultatele obţinute în alte zone de
studiu (comparaţii inter-regionale sau inter-na(ionale), ceea ce subinţelege existenţa
metodologiei de calcul comune.
in plus, chiar forma indicatorului care a fost aleasă pentru comparaţie va trebui
să fie adaptată. Pentru aceasta, alegerea numitorului, în cazul în care indicatorul se
prezintă sub forma unei fracţii, poate fi importantă.

11-8
 De exemplu, o comparafie de indicatori de mediu definki la scară regională va putea da
rezultate foarte diferite dacă rezultatele sunt exprimate pe locuitor sau pe km2.

Posibilitatea de utilizare in cadrul scenariilor prospective

indicatorui trebuie să poată interveni în cadrul modelării şi să furnizeze o bază
pentru reprezentarea scenariilor prospective.
Dacă este important să se conserve spiritul atributelor „indicatorului ideal" în
momentul efectuării unei selecţii, se vor găsi în practică foarte puţini indicatori care să
indeplinească toate aceste condiţii. in practică, accentul va fi pus pe unul dintre criterii
în funcţie de obiectivul specific asociat indicatorului.
Dacă se doreşte să se ilustreze o tendinţă, criteriile de disponibilitate a datelor
pe o perioadă lungă de timp şi de regularitate a producerii indicatorului, sunt
primordiale.
Dacă indicatorul îndeplineşte o funcţie de alertă, criteriul competenţei
(pertinenţei) în raport cu subiectul va ocupa primul loc. Va fi necesar în aceeaşi măsură
să se asigure ca etapele de colectare şi de analiză a datelor să poată fi realizate într -un
interval suficient de scurt.
Dacă indicatorul are înainte de toate sarcina de a permite compararea pe o
temă specifică, accentul va fi pus pe criteriul posibilităţii de comparare a datelor şi
metodologiilor de calcul utilizate, etc..

1 1 . 6 . S E L E C TAR E A U N U I AN S AM B L U C OE R E N T D E
INDICATORI

Punerea la punct a unui ansamblu de indicatori de mediu este asociată în

general unei cereri specifice.
Aceasta poate conţine o temă sau un mediu particular (indicatori ai schimbării
climatice, ai apelor continentale, a litoralului, etc.) la scară naţional ă sau sub-naţională.
De asemenea, poate fi vorba despre dezvoltarea indicatorilor transversali
asociaţi unui teritoriu particular şi care reflectă diferite aspecte de mediu la scara unei
regiuni, departament sau comune.
Selecţia poate ilustra de asemenea impacturile de mediu ale unei ramuri de
activitate particulare (industrie, agro-alimentare, etc.); în acest caz se vorbeşte despre
indicatori sectoriali.
in plus, domeniul de studiu poate fi restrâns (indicatorii de impact asu pra
ecosistemelor acvatice, asupra industriei, etc.).
Este clar că selectarea finală a indicatorilor va depinde într-o măsură foarte mare
de mărimea câmpului de investigaţii şi de precizia cu care acesta este definit.
in toate cazurile informaţiile vor câştiga în claritate şi eficienţă, acesta fiind un
obiectiv care trebuie avut în vedere atunci când se stabilesc indicatorii într -o structură
logică şi organizată.

11.6.1 PROBLEMATICA DE MEDIU

intr-un context general de evaluare a stării mediului pentru un teritoriu dat,

structura aleasă se creează întotdeauna mai mult sau mai puţin în jurul descrierii
principalelor „funcţii" ale mediului şi a interfeţelor sale cu societatea şi economia, într -o
logică de dezvoltare durabilă (Hammond ş.a. 1995):
 Funcţia „sursă" a mediului
Exploatarea în cadrul activităţilor umane a resurselor naturale (regenerabile sau
ne-regenerabile) poate antrena, în cazul gestiunii ne-durabile, o dispariţie sau o
degradare a acestor resurse.
Temele abordate în acest caz sunt:
 diminuarea stocurilor de soluri cultivabile (artificializare, eroziune, ...) şi
degradarea calităţii solurilor (pierderea fertilităţii);
 diminuarea stocurilor de lemn (despădurire, ...) şi degradarea calităţii
pădurilor;
diminuarea stocurilor halieutiques (după specii) şi degradarea calităţii
stocurilor;
diminuarea stocurilor de apă subterană şi degradarea apei;
 diminuarea resurselor minerale;

- diminuarea resurselor de hidrocarburi, etc.

Poate fi interesant, în această parte, să se dezvolte indicatori de tipul
exploatare/stoc (resurse ne-regenerabile) sau exploatare /reînnoire a stocului (resurse
regenerabile), în măsura în care este disponibilă valoarea aproximată a acestor
numitori.

Funcţia „fantană = sursă" a mediului

Una dintre principalele presiuni asupra mediului este legată atât de deversarea
de poluanţi cât şi de diseminarea voluntară a substanţelor potenţial toxice pentru
ecosisteme.
Temele abordate sunt în principal următoarele:
- emisiile în aer (gaze cu efect de seră, care distrug stratul de ozon,
responsabile de acidificare, de degradarea aerului la scară locală, etc. cum ar
fi CO2, CO, CH4, NO,, SO2, compuşi organici volatili, reziduuri — deversări
radioactive);
 emisiile în apă (nitraţi, fosfaţi — responsabile de eutrofizare, materii organice,
materii în suspensie, materii inhibitoare — metale, pesticide, substanţe toxice,
deşeuri radioactive, etc.);
poluarea solurilor (nitraţi, fosfaţi, pesticide, hidrocarburi, alte substanţe toxice,
etc.);
- producţia de deşeuri solide care urmează a fi descărcate, etc.
indicatorii dezvoltaţi pe aceste teme iau în general forma evoluţiei în timp a
emisiilor unuia sau mai multor poluanţi. Aceste emisii sunt asociate unui teritoriu
particular sau specifice ramurilor de activitate conform definiţiei domeniului de interes
care a fost ales pentru aceşti indicatori.
Unii indicatori pot de asemenea să pună în evidenţă eforturile realizate în scopul
diminuării emisiilor (reciclarea deşeurilor, ...).
Funcţia „biologică" a mediului
Una din axele prioritare ale domeniului mediului constă în conservarea integrităţii
ecosistemelor.
Temele abordate în acest caz sunt următoarele:
dispariţia ecosistemelor (suprafeţe, ...);
dispariţia speciilor, diminuarea biodiversităţii;
 impactul activităţilor umane asupra patrimoniului natural (artificializare,
fragmentare, poluare, introducerea speciilor străine, ...);

 calitatea ecologică a cursurilor de apă;

tipuri de protecţie a spaţiilor şi a speciilor naturale, etc.
11-10
 12. STATISTICI DE MEDIU

12.1. ORGANIZAREA STATISTICILOR DE MEDIU

Statisticile de mediu sunt acele statistici care descriu starea şi evoluţia mediului,
indiferent dacă este vorba despre mediile naturale (aer şi climat, ape, terenuri şi soluri)
care evoluează sau despre mediile construite (aşezările umane). Statisticile de mediu
sunt în mod natural globale, deoarece ele se axează pe activităţile umane şi
fenomenele naturale care influenţează mediul, pe impactul lor ecologic, pe reacţia
societăţii la acest impact şi, în sfârşit, pe calitatea resurselor naturale şi disponibilitatea
lor. intr-un sens mai larg, expresia statistici de mediu desemnează indicatorii, indicii şi
calculele ecologice.
Ţinând seama de sarcinile uzuale pe care le are Oficiul de Statistică, acesta este
de drept „actorul" principal al unui Sistem Informaţional al Mediului, unul dintre principalii
săi furnizori de date. Rolul său bine definit va consta în următoarele activităţi:
exploatarea statisticilor existente pentru alimentarea SIE (recensăminte
demografice, anchete referitoare la populaţie, anchete industriale, anchete
agricole, calcule referitoare la cheltuielile efectuate pentru protecţia mediului,
parcul de automobile etc.);
 dezvoltarea anchetelor periodice adăugând întrebări suplimentare la

chestionarele de anchetă existente;

 programarea şi efectuarea anchetelor de mediu specifice (de exemplu,

anchete referitoare la deşeurile orăşeneşti);
adăugarea contribuţiei sale tehnice la alte componente ale SIE (pe planul
metodologiei statistice, pe planul contabilităţii de mediu, sfaturi pentru
elaborarea sistemelor de observare etc.).
Pe plan naţional şi internaţional s-a încercat în mai multe rânduri să se creeze un
sistem sau un cadru specific statisticilor de mediu. Statele lumii adoptă diferite metode
pentru dezvoltarea şi organizarea statisticilor de mediu; structura sistemelor, cadrul şi
publicarea statisticilor prezintă însă elemente comune. Aceste elemente pot fi clasificate
în patru concepte fundamentale:

1. Abordarea după element

Organizează întrebările referitoare la mediu în funcţie de un element considerat
principal: aer, apă, teren/sol sau mediu artificial. Ea se bazează mai mult pe
evaluarea stării elementului principal în diferite momente determinate şi mai puţin
pe supravegherea continuă a proceselor de evoluţie ale acestuia. Metoda este
asemănătoare conceptelor şi clasificărilor statistice şi administrative clasice şi
percepţiei populare asupra mediului. Cu toate acestea ea nu permite analiza
interacţiunilor dintre activităţile umane şi mediu.
2. Abordarea agresiune — reacţiune
Acest concept a fost elaborat deoarece metoda abordării după element nu era
suficientă pentru studiul proceselor de evoluţie a mediului. El se axează pe
incidenţa intervenţei omului în interiorul mediului (agresiune) şi transformarea
mediului care rezultă în urma intervenţiei (reacţia mediului). Cadrul agresiune —
reacţiune asociază o serie de activităţi care exercită o agresiune asupra mediului
cum ar fi producerea de deşeuri, extracţia resurselor naturale sau producerea
substanţelor periculoase, la următoarele categorii de date:
12-1
 a. Măsura surselor de agresiune. Activităţi umane şi naturale susceptibile de a
degrada mediul, de a afecta sănătatea omului, de a ameninţa supravieţuirea
speciilor, de a epuiza resursele neregenerabile şi de a antrena deteriorarea
calităţii aşezărilor umane.
b. Măsura agresorilor. Elemente care fac presiuni asupra mediului natural şi
artificial şi contribuie la dezorganizarea lui, cum ar fi emisiile de poluanţi.
c. Măsura reacţiilor mediului. Efecte observate ale agresorilor asupra mediului
natural şi artificial.
d. Măsura reacţiilor colective şi individuale. Reacţii ale omului la transformările
de mediu, cum ar fi protecţia şi conservarea mediului.
e. Măsura stocurilor. Stocuri de resurse naturale, clădiri şi substanţe
periculoase.

3. Abordarea prin contabilizarea resurselor naturale

Este urmărit fluxul resurselor naturale de la extracţia lor din mediul natural, de -a
lungul etapelor de tratare şi utilizarea lor finală până la reîntoarcerea în mediu
sub formă de deşeuri sau în sectorul economic pentru reciclare. Acest sistem
poate fi realizat în conformitate cu Sistemul de Contabilitate Naţional. Diferenţa
care există între calculul materialelor (stocuri şi flux) şi calculele de mediu constă
în faptul că acestea din urmă sunt mai puţin elaborate în teorie şi practică şi că
înregistrează fluxurile de deşeuri între sistemul economic şi stocul de resurse ale
mediului prin intermediul contabilizării emisiilor, definind transformările calităţii
mediului prin contabilizarea situaţiei existente.

4. Abordarea ecologică
Aceasta tratează subiecte referitoare atât la evaluarea diversităţii şi dinamicii
populaţiei, producţiei de biomasă cât şi la productivitatea, stabilitatea şi
elasticitatea ecosistemelor.

in afară de aceste abordări, există şi altele care permit observarea schimbărilor

care au loc la nivelul naturii şi care au implicaţii statistice.

A. Abordarea „observaţie geografică — sol - floră şi faună"

Această abordare este destinată determinării nivelului de degradare a mediului
conform clasificării utilizării solurilor. in această abordare, colectarea datelor se face
prin utilizarea chestionarelor completate prin metoda directă sau indirectă. Acest tip de
observare este adesea organizat de geografi, biologi şi alţi experţi ştiinţ ifici din domeniu.
Este posibil să se utilizeze agregarea rezultatelor.
in continuare sunt prezentate exemple relevante ale acestei abordări:
1. Observaţii aeriene
imaginile zonei studiate sunt luate prin intermediul sateliţilor sau din avion
(elicopter). Aceste imagini satelitare sunt mai puţin precise decât fotografiile aeriene
luate dintr-un avion la altitudini foarte joase. Ele sunt prezentate sub formă de benzi
colorate în funcţie de depărtare. Conform particularităţilor zonei, se poate no ta că
precizia imaginii din fotografie depinde de altitudinea aparatului (satelit sau avion).
Precizia imaginii este o funcţie proporţională cu înălţimea la care se află avionul.
Comparaţia dintre imaginile luate în perioade diferite permite factorilor de decizie
şi utilizatorilor să aprecieze schimbările calităţii mediului.
Acest studiu permite obţinerea de informaţii numai asupra solului şi florei.
2. Observarea anumitor grupuri de plante sau animale
in acest caz este vorba numai despre o simpl ă constatare cu ochiul liber a unui
fenomen punctual: de exemplu, se poate observa cu ochiul liber micşorarea suprafeţei

12-2
de răspândire a unei esenţe importante prin valoarea sa economică, sau a faunei
pădure tropicală.

3. Alte metodelabordărl tradiţionale

Există şi alte metode de observare geografică cum ar fi planul afectării solurilor
realizat prin împărţirea pe zone a suprafeţei observate etc.

B. Abordarea „măsurare — aer, apă şi sol"

Pentru măsurarea emisiilor există două metode care trebuie cunoscute:
1) Metoda ind irectă
Cantitatea totală de emisii în atmosferă a unei substanţe se poate calcula
aplicând coeficientul de emisie.
2) Metoda directă
Este o metodă practică care utilizează mijloace ştiinţifice pentru măsurarea
diferitelor emisii de substanţe în atmosferă. Această abordare ridică probleme
importante de cuantificare a emisiilor din cauză că acestea nu sunt stabile. Vântul,
umiditatea şi aerul sunt factori responsabili de emisii în atmosferă. Calculul nivelului de
emisii utilizează un model care integrează acest factor.

Pornind de la modelul economic, ecuaţia consumului se poate scrie în felul

următor:

P° + I m — E, = Cm (1)
Y + I, - Ex = sarcină (1')
Y + - E x = sarcină
Y + IX - Ex + (-) dstoc + transfer— transformare = sarcină

În aceste relaţii: P° este producerea de emisii într-un loc; Im — importul de emisii

prin intermediul vântului; Ex — exportul de emisii datorat vântului; Cm — consumul de
emisii; Y — ieşirea emisiilor; dsto, — variaţia stocului de emisii.
Conform ecuaţiei (1) suma producţiei şi importului minus exportul este egală cu
consumul; aceasta semnifică faptul că suma a ceea ce iese dintr-o uzină (ieşirea) şi
importul minus exportul în sensul emisiilor constituie o sarcină, de aceea rezultă relaţia
(1') care nu poate da întotdeauna valoarea exactă a sarcinii.
Ţinând seama de transformarea unei părţi a emisiilor în ploaie acidă, transferul şi
variaţia stocurilor, sarcina este reprezentată prin a doua ecuaţie. Sarcina reală poate fi
măsurată plecând de la această a doua ecuaţie.
Cel mai mare inconvenient al acestei abordări este acela că nu se cunoaşte
poluatorul sau sursa de emisii, ceea ce conduce la realizarea unei clasificări a poluării
după tipul poluantului (modelul Presiune — Stare — Răspuns).
Datele de apreciere a schimbărilor calităţii aerului, apei şi solului sunt obţinute
utilizând instrumente ştiinţifice. Adesea, colectarea datelor se efectuează fie prin
metoda indirectă (chestionare în birou) fie prin metoda directă (chestionare sau
măsurători pe teren). Măsurarea necesită o experienţă tehnică. Rezultatele se referă în
mod normal la un loc şi la o perioadă (dată/oră) precise. Aceste rezultate nu pot fi
agregate pentru a obţine date naţionale.

C. Abordarea „poluator — cine a poluat"

Aceasta permite determinarea poluatorilor după o clasificare economică.
Colectarea datelor se face cu ajutorul chestionarelor, adesea pregătite de către oficiile
statistice. Abordarea necesită o experienţă de mediu şi rezultatele se referă la un

12-3
anumit loc (stabiliment) şi la o anumită producţie. Ca emisii, rezultatul final poate fi
agregat. Exemplu: emisiile de sulf ale unei centrale termice.

D. Abordarea „bilanţul produselor"

Această metodă este potrivită pentru determinarea diferitelor transformări ale
produselor ca bază de estimare indirectă. Datele se colectează printr-o combinaţie din
diferite surse. Abordarea necesită o bună cunoaştere tehnică şi rezultatele se referă în
mod normal la o ţară şi pot fi agregate. Exemplu: bilanţul energetic al unei localităţi
date.

E. Abordarea „fluxul materialelor"

Această abordare este adecvată pentru determinarea diferitelor tipuri de intrări şi
ieşiri care însoţesc fiecare formă de producţie. Datele se colectează printr-o combinaţie
din diferite surse. Abordarea (măsurarea) necesită o bună cunoaştere tehnică.
Rezultatele se referă normal la o ţară şi sunt agregate.

F. Abordarea „contabilitate economică şi de mediu"

Această abordare este singura care utilizează date monetare. Ea permite
integrarea mediului în contabilitatea naţională şi utilizează datele fizice, combinându-le
cu valori. Abordarea necesită o bună cunoaştere a contabilităţii naţionale. Rezultatele
sunt agregate. Exemplu: estimarea detenorănlor mediului.

G. Abordarea „problemele cele mai importante"

Se identifică problemele majore şi se caută datele necesare pentru o luptă
eficientă. Exemplu: deşertificarea.

12.2. CADRUL PENTRU DEZVOLTAREA STATISTICILOR DE

MEDIU (CDSM)

12.2.1 OBIECTIVELE CADRULUI

Pentru a simplifica dezvoltarea, coordonarea şi organizarea statisticilor de mediu

este necesar să existe un cadru adecvat. Naţiunile Unite au dezvoltat Cadrul pentru
Dezvoltarea Statisticilor de Mediu (CDSM) care constituie o combinaţie între
abordarea după element şi abordarea agresiune — reacţiune. Acest cadru este necesar
pentru realizarea următoarelor obiective:
- studiul problemelor şi preocupărilor legate de mediu şi calculul aspectelor lor
cuantificabile;
calculul variabilelor pentru descrierea statistică a aspectelor cuantificabile ale
preocupărilor relative la mediu;
evaluarea necesităţilor, surselor şi disponibilităţilor isn materie de date;
- utilizarea bazelor de date, sistemelor informaţionale şi a publicaţiilor statistice.

12.2.2 CARACTERISTICILE CADRULUI

Aplicabilitatea cadrului depinde de următoarele caracteristici:

a. Supl eţe
Se asigură supleţea menţinând cadrul la un nivel general suficient şi lăsând
utilizatorilor săi sarcina de a-I lărgi şi de a-I modifica sau de a alege şi reorganiza
elementele sale în funcţie de necesităţi.
 b. Coerenţă
Coerenta conceptelor, definitiilor şi clasificărilor permite asigurarea legăturii
dintre diferitele părti şi diferitele elemente ale unui sistem statistic. Definitiile şi
clasificările cadrului de dezvoltare a statisticilor de mediu sunt foarte rudimentare pentru
a putea asigura un maximum de suplete. Anumite criterii minimale de conceptie, de
procedură şi de taxonomie sunt totuşi aplicate constant în structura şi continutul
cadrului de dezvoltare a statisticilor de mediu.
c. intindere
Cadrul pentru statisticile de mediu trebuie să acopere tot ansamblul dificultătilor
cunoscute şi eventuale ale mediului, atunci când trebuie considerate toate odată sau
trebuie să se aleagă dintre ele.

12.2.3 STRUCTURA CADRULUI

Cadrul pentru dezvoltarea statisticilor de mediu rezultă din luarea în considerare

atât a naturii statisticilor de mediu şi a obiectivelor lor cât şi a caracteristicilor acestui
cadru. Realizarea unui tabel cu două sensuri care stabileşte raportul între elementele
fundamentale ale mediului şi alte informatii constituie modul de prezentare a cadrului.

Categorii de informaţii
Elemente ale Activit Inciden Reac Inventarii,
mediului ăţi ţa ţiile stocuri şi
sociale şi
economice, activităţilor/evenimentelor
asupra mediului incidenţelor
asupra condi
evenimente mediului ţii de
naturale referinţă
1. Flora
2. Fauna
3. Atmosfera
4. Apă:
a. dulce
b. de mare
5. Pămănt/sol:
a. sol
b. s u b s o l
6. Aşezări
umane

Tabelul 1. Cadrul pentru dezvoltarea statisticilor de mediu

Activităţi sociale şi economice

Activitătile umane şi evenimentele naturale considerate sunt cele care pot avea o
incidentă directă asupra elementelor mediului. Activitătile umane constau în principal în
productie şi consum, dar pot de asemenea să contină şi activităti care au scopuri
neeconomice. Ele produc incidente asupra mediului prin utilizarea sau abuzul direct
asupra resurselor naturale sau prin producerea deşeurilor în procesul productiei şi
consumului. Evenimentele şi catastrofele naturale sunt incluse în aceeaşi categorie de
informatii deoarece activitătile umane au adesea contributia lor proprie în producerea
catastrofelor naturale. Anumite evenimente catastrofale au fost declanşate de activităti
umane, de exemplu intensificarea inundatiilor ca rezultat al despăduririlor. Sau, în plus,
simpla ocupare a zonelor periculoase poate cauza un eveniment natural care devine o
catastrofă.

Activităţile umane pentru care nu se poate stabili incidenţa directă asupra

mediului dar care au o influenţă semnificativă asupra activităţilor care au incidenţă sunt

12-5
enumerate în calitate de condiţii de referinţă în a patra categorie de informaţii. Adesea
este dificil să se facă distincţie între reacţie şi incidenţă, de exemplu, atunci când reacţia
face parte dintr-o schimbare de procese de producţie care antrenează noi incidenţe
asupra mediului.

Incidenţe asupra mediului ale activităţilor şi/sau evenimentelor

Statisticile conţinute în această categorie de informaţii reprezintă incidenţele
activităţilor socio-economice (înţelegând cele ale reacţiilor mediului) şi ale
evenimentelor naturale asupra mediului şi, în sfârşit, asupra bunăstării omului.
Incidenţele asupra mediului pot fi benefice sau dăunătoare. Aceeaşi activitate poate
avea în acelaşi timp efecte pozitive şi negative. De exemplu, construcţia unui baraj pe
un fluviu poate preveni inundaţiile şi produce energie electrică dar poate, în acel aşi
timp, să împiedice fertilizarea naturală a pământurilor învecinate şi să perturbe
echilibrele ecologice.
Incidenţele asupra mediului au în general trăsătura elementului din mediul în
care apar. in anumite cazuri, de exemplu cel al ploilor acide, se poate stabili o serie de
incidenţe: poluarea aerului, precipitaţii acide, poluarea apei, perturbarea ecosistemelor.

Reacţii la incidenţele asupra mediului

Autorităţile publice, organizaţiile neguvernamentale, grupurile sociale şi indivizii
reacţionează la incidenţele constatate sau prevăzute ale activităţilor umane şi ale
evenimentelor naturale asupra mediului. Reacţiile lor sunt activităţi destinate prevenirii
incidenţelor dăunătoare, luptei împotriva lor, inversării sau evitării şi producerii de
incidenţe benefice, favorizării sau împiedicării acestora. Aceste activităţi constau în
politici adecvate şi programe şi proiecte destinate a le pune în practică. Ele se
materializează prin controlul poluanţilor şi lupta împotriva acestor substanţe, punerea la
punct şi aplicarea tehnicilor ecologice curate, modificarea schemelor de consum,
amenajarea şi utilizarea raţională a resurselor naturale şi ajutoarele în cazul
catastrofelor naturale sau generate de om.

Inventare, stocuri şi condiţii de referinţă

Această categorie include conţinutul celorlalte categorii de informaţii. Subiectele
constau în stocurile de resurse naturale şi se referă la inventarele habitatului,
demografice, meteorologice sau geografice de origine.
Se poate stabili un raport direct între datele de stocuri prezentate în această
categorie de informaţii şi datele de acţiune reciprocă sau de incidenţă ale altor categorii
de informaţii prin intermediul bilanţurilor sau contabilizării resurselor naturale.

Actiunetteme Categoria de informatil

A. Activit B. Inciden C. Reac D. Inventare,
ăţi sociale ţele ţiile la stocuri
şi economice acitivităţilor/ incidenţe şi condiţii
(presiune/elemente evenimentelor (de acţiune) de referinţă
Probleme motoare) (situaţiilor) (situaţie)
economice
Probleme
sociale/demografice
Aer/climat
Pământ/sol
Apa
- resursele de
apă dulce
- resursele de
apă de mare

12-6
Alte resurse
naturale
Resurse biologice
Resurse minerale
(incluzând energia)
Deşeuri
Aşezări umane
Catastrofe naturale

Tabelul 2. Lista indicatorilor de mediu şi socio-economici

12.3. CADRUL „PRESIUNE - STARE - RĂSPUNS" (PSR)

Acest cadru este analog cadrului pentru dezvoltarea statisticilor de mediu. El
este fundamentat pe conceptul de cauzalitate care semnifică faptul că omul exercită
presiuni asupra mediului care conduc la schimbări ale calităţii sale şi cantităţii resurselor
naturale.
Societatea reacţionează la schimbările care au loc prin intermediul formulării
politicilor ecologice, economice generale şi sectoriale. Răspunsurile constituie un lanţ
de reacţii la presiune prin activitatea omului. intr-un sens mai larg, aceste etape
constituie o parte a unui ciclu de politici ecologice care cuprind identificarea problemei,
formularea politicii, urmărirea şi evaluarea.
Cadrul presiune — stare — răspuns are avantajul de a evidenţia aceste legături. El
tinde de asemenea să indice raporturile liniare în interacţiunile dintre activitatea omului
şi mediu.
Presiuni Stare Răspu nsuri
Informaţii
ActivităT umane: Starea mediului Agenti economici
şi resurselor si de mediu:
Energie naturale:

Tra nsportu ri — 11 > Aer Admi nistraţii

Ind ustrie -110, Gospodării
Apă

Agricultura Intrepri nderi

Soluri
Altele Resurse vii Internaţio nali

R
ăspunsuri ale societăţii
Decizii - acţiuni

Fig. 2. Modelul „Presiune — stare — răspuns"

12.4. CADRUL „FORŢĂ MOTOARE - STARE - RĂSPUNS" (FSR)

Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului care a avut loc la Rio de Janeiro în
1992, a recunoscut importanţa indicatorilor dezvoltării durabile. La a treia sesiune care
a avut loc în aprilie 1995, Comisia de Dezvoltare Durabilă înfiinţată de Summit-ul
Mondial, a aprobat un program de activităţi referitoare la indicatorii dezvoltării durabile.

12-7
Acest program conţinea o listă de 134 de indicatori organizaţi în cadrul „forţă motoare —
stare — răspuns".
in acest cadru, indicatorii forţei motoare reprezintă activităţile umane, procesele
şi modelele care influenţează dezvoltarea durabilă şi indicatorii de răspuns reflectă
alegerile politice şi alte răspunsuri la schimbările survenite în starea dezvoltării durabile.
Pentru a evalua legătura şi validitatea listei indicatorilor şi metodologiilor conexe,
22 ţări pilot, recrutate din toate zonele lumii, au fost propuse să testeze indicatorii pe o
perioadă de trei ani, începând din noiembrie 1996. Aceste ţări s-au reunit în cadrul unui
atelier internaţional asupra indicatorilor dezvoltării durabile, în decembrie 1999 la
Barbade, pentru un schimb de experienţă. Atelierul a propus un nou concept care
constă în utilizarea temelor şi sub-temelor de dezvoltare durabilă ca fundal în vederea
pregătirii scenei pentru selectarea unei game importante de indicatori ai dezvoltării
durabile.
in martie 2000, un grup restrâns de experţi s-a reunit la New York în scopul de a
identifica şi finaliza temele şi sub-temele cheie referitoare la dezvoltarea durabilă şi de a
identifica o gamă importantă de indicatori ai dezvoltării durabile. Lista definitivă a
indicatorilor dezvoltării durabile conţine 15 teme diferite: echitatea; sănătatea; educaţia;
habitatul; securitatea; populaţia; atmosfera; pământul; oceanele; mările şi zonele de
coastă; apa dulce; biodiversitatea; reţeaua economică; modurile de consum şi
producţie; capacitatea instituţională; cadrul instituţional şi 40 de sub -teme şi 59
indicatori principali.
Dezavantajul acestui cadru este acela că, dacă este utilizat pentru fiecare sub-
temă, numărul de indicatori va fi multiplicat şi acest fapt va reduce aplicabilitatea unei
liste mici de indicatori principali. Totuşi, cadrul „forţă motoare — stare — răspuns" va fi
întotdeauna un cadru util pentru analiza mai detaliată şi completă a dezvoltării durabile.

12.5. CADRUL „FORŢ Ă MOTOARE - PRESIUNE - ST ARE -

IMPACT - RĂSPUNS" EUROSTAT (FPSIR)
-

Forţele motoare constituie factorii fundamentali care influenţează o serie de

variabile pertinente. Ele reprezintă atât schimbările survenite în societate pe plan social,
demografic şi economic, cât şi schimbările corespunzătoare de mod de viaţă şi la nivel
global, de producţie şi de consum. Forţele motoare majore sunt creşterea demografică
şi schimbarea necesităţilor şi activităţii indivizilor. Forţele motoare determină schimbări
în nivelul global al producţiei şi consumului, exercitând prin aceasta chiar presiuni
asupra mediului. Presiunea astfel exercitată poate să se manifeste în diferite moduri, de
exemplu prin utilizarea abuzivă a resurselor naturale, schimbările în utilizarea
terenurilor, emisiile de produse chimice, deşeuri, radiaţii, zgomot etc. în atmosferă, apă
şi pământ.

Componenta presiune furnizează informaţiile asupra e misiilor, utilizării

produselor chimice şi biologice, utilizarea terenurilor şi a altor resurse. Presiunile
exercitate prin modurile de consum şi de producţie în societate sunt în continuare
transformate în acest caz de diverse procese naturale susceptibile de provocarea
schimbărilor în starea mediului, care pot produce impacturi de mediu şi economice
asupra ecosistemelor, şi eventual, asupra sănătăţii omului şi asupra securităţii socio-
economice a unei societăţi.

Componenta impact implică date referitoare la impactul schimbărilor stării

mediului asupra factorilor prezentaţi anterior.
 Termenul răspuns defineşte reacţia guvernului, a organismelor, grupurilor de
persoane şi de indivizi la efectele nefaste asupra mediului în scopul de a preveni,
atenua, ameliora sau adapta la schimbările survenite în mediu. De exemplu, reacţiile
pot viza schimbarea şi/sau reorientarea tendinţelor în ceea ce priveşte producţia şi
consumul bunurilor şi serviciilor, ameliorarea supravegherii şi controlul poluanţilor sau
punerea la punct a tehnicilor de respectare a mediului.
Cadrul EUROSTAT se bazează în principal pe forţa motoare (de exemplu,
tendinţele sectoriale), indicatorii de presiune şi de răspuns şi stabilirea unei legături
între indicatori şi datele socio-economice normale. Agenţia Europeană pentru Mediu
(AEE) îşi axează activitatea pe indicatorii relativi la stare şi impact şi pe o descriere
detaliată şi completă asupra lanţului Presiune — Stare — Răspuns.

FORŢA MOTOARE PRESIUNEA

Tendin Activit
ţe sectoriale de ăţi di recte ale
bază. omului asupra mediului,
de exem plu emisiile de
Exemple: turismul, CO2 sau
transportul, industria,
etc.

RĂSPUNS

al societăţii pentru
rezolvarea problemelor,
de exem plu căutarea
•\) STARE

Schimbarea vizibil
ăa
mediului, de exemplu
unei noi surse de creşterea tem pe ratu rii
energie etc. global e.

IMPACT

Efectele degrad
ării mediului: de exem plu,
scăderea producţiei agricole, inundaţiile
etc.

Fig. 3. Modelul „Forţă motoare — Stare — Impact — Răspuns"

EUROSTAT are sarcina de a pune la punct un sistem coerent şi complet de

indicatori de presiune asupra mediului, de a scoate în evidenţă tendinţele fundamentale
referitoare la domeniile politice care trebuie cunoscute: poluarea aerului, schimbările
climatice, pierderea biodiversităţii, mediul marin şi zonele de coastă, micşorar ea
stratului de ozon, epuizarea resurselor, deversarea deşeurilor periculoase, problemele
mediului urban, gunoaiele, poluarea hidrică.

12-9
 12.6. CONCLUZII
Lucrările asupra punerii Ia punct a indicatorilor ecologici continuă. În ceea ce
priveşte datele ecologice, ele constituie un domeniu nou creat, multe dintre statele lumii
au început să-I abordeze, dar volumul de muncă cerut de prelucrarea datelor actuale şi
colectarea de noi date este enorm.
Cadrul de punere la punct a datelor ecologice există şi poate servi ca ghid pentru
tările aflate în curs de dezvoltare angajate în căutarea unui cadru în materie de date
ecologice adecvate. Acest cadru nu trebuie privit ca o structură rigidă ci ca un punct de
plecare pentru dezvoltarea propriilor sisteme.
Rolul traditional al statisticianului este acela de a colecta, prelucra şi analiza
datele iar luarea deciziilor revine unei alte persoane. in domeniul statisticilor ecologice
acest rol este contestat şi tendintele actuale încurajează statisticienii să inte leagă ce
este de făcut cu datele colectate. Pe de altă parte, implicarea celor care nu sunt
statisticieni în domeniul statisticilor ecologice este sensibilă în măsura în care aceasta
marchează implicarea celor care se găsesc de partea formulării politice ş i ameliorează
intelegerea de către ei a colectării datelor utilizate. in sfârşit, implicarea mutuală a celor
care colectează datele şi a celor care le utilizează este necesară în domeniul mediului
din punctul de vedere al raporturilor de număr al problemel or ecologice.

Ceea ce este important de mentionat este că nu există un cadru care să poată fi

folosit în acelaşi mod în toate tările. Circumstantele în care se face colectarea datelor
variază de la o tară la alta iar cadrul potrivit este cel care a fost cr eat sau este utilizat
tinând seama de aceste circumstante.
 13. GESTIUNEA INTEGRAT
Ă A APELOR PE BAZINE
HIDROGRAFICE

13.1 DEFINITII ŞI ABORDĂRI

Apa şi clima se află într-o strânsă legătură; este suficientă o modificare regională
pe termen scurt (câteva zile, luni sau ani) a ciclului hidrologic pentru a determina
apariţia unei secete sau a unei inundaţii. De aceea, schimbările climatice sezoniere
asociate cu efectul de seră, pot avea o incidenţă directă asupra curgerii medii anuale,
variabilităţii sale anuale şi sezoniere.
La gestionarea resurselor de apă „regenerabile" se pune problema unei evaluări
corecte în vederea utilizării durabile, ţinând seama mai ales de relaţiile complexe care
există între apele de suprafaţă şi cele subterane.
Pentru diferenţierea resurselor de apă se utilizează trei termeni:
- apa albastră - reprezintă resursele regenerabile de apă; este cantitatea de
apă de ploaie care se varsă în cursurile de apă şi alimentează apele
subterane;
apa verde - reprezintă apa care provine din sol; este cantitatea de apă
înmagazinată în sol şi care se evaporă, aprovizionând ecosistemele şi
culturile neirigate;
apa fosilă — reprezintă apa subterană care s-a acumulat într-un interval mare
de timp adesea în perioade geologice anterioare şi care este realimentată
foarte puţin sau deloc. Nu este vorba despre o resursă regenerabilă.

Bazinul versant
Un bazin versant are frontiere naturale. Ele sunt de dimensiuni variabile şi pot
grupa bazine fluviale şi lacustre.
Limitele unui bazin nu pot fi delimitate administrativ sau politic; în funcţie de
amplasarea geografică vor exista bazine naţionale sau internaţionale (dacă bazinul se
află în întregime sau nu în interiorul frontierelor unei ţări).

Calitatea apei
Este esenţial ca gestiunea resurselor de apă să nu se limiteze numai la aspecte
cantitative; ea trebuie să aibă în vedere şi necesităţile care trebuie satisfăcute pentru
ecosistem. O gestiune durabilă a resurselor de apă va trebui să garanteze că apa, prin
calitatea sa, va putea să satisfacă atât nevoile umane cât şi menţinerea funcţiilor
naturale ale ecosistemului care le adăposteşte.

Ecosistemul
Ecosistemul este o noţiune cheie în orice abordare a gestiunii durabile a
resurselor de apă. El reprezintă un sistem organizat, cu componente fizice, chimice şi
biologice, care include omul şi activităţile sale.
in materie de gestiune durabilă a resurselor de apă se foloseşte noţiunea de
„ecosistem fiuviar, deoarece singura abordare posibilă este cea care ţine seama de om
şi natură, uniţi într-un singur sistem natural. Noţiunea de ecosistem fluvial grupează în
acelaşi timp dimensiunile de mediu, economice şi sociale. La sfârşitul gestiunii se poate
considera că limitele ecosistemului fluvial corespund cu cele ale bazinului.

Gestiunea pe bazine
Utilizarea bazinelor versante ca fiind teritoriul cel mai potrivit pentru gestiunea
resurselor de apă reprezintă un principiu recunoscut universal.
13-1
 Experienţa gestiunii pe bazine sub forma sa instituţională cea mai formală a fost
utilizată în mai multe ţări din continente diferite, din aceste studii rezultând unul dintre
cele mai cunoscute modele de gestiune a apei pe bazine, asemănător celui utilizat în
Franţa.
Gestiunea integrată a resurselor de apă
in anul 2000 a fost introdusă o nouă noţiune şi anume cea a „gestiunii integrate
a resurselor de apă".
intre conceptul de gestiune integrată a resurselor de apă şi cel al gestiunii
tradiţionale pe bazine apar următoarele diferenţe:
 Gestiunea pe bazine în multe dintre modelele tradiţionale pune accentul pe
aprovizionarea cu apă cu un anumit tarif şi cu redevenţe asociate deversărilor de
poluanţi, conform principiului utilizatori — poluatori — plătitori. Această abordare are o
serie de avantaje, dar are de asemenea şi limite. Faptul că există şi alte delimitări
importante decât cea pe bazine constituie un argument în favoarea gestiunii integrate.
 Termenul gestiune pe bazine consideră bazinul fluvial ca o entitate importantă,
punând accentul atât pe relaţiile existente între apă şi sol, cât şi pe dimensiunile
geografice şi adesea internaţionale (amonte — aval). in plus, acest termen nu limitează
gestiunea numai la nivelul bazinului, nu consideră că bazinele fluviale sunt sisteme
închise şi că este vorba despre un singur teritoriu valabil.
 Noţiunea de gestiune integrată a resurselor de apă pune accentul pe
necesitatea abordării problemei gestiunii apei sub diferite unghiuri, atât în termeni
tehnici (ape de suprafaţă şi ape subterane), cât şi sub diverse aspecte politice,
economice şi sociale.
Abordarea ecosistemică
Conceptele fundamentale ale unei abordări ecosistemice sunt următoarele:

 toate elementele unui ecosistem (fizice, chimice şi biologice) sunt

interdependente;

 natura dinamică şi complexă a ecosistemelor necesită ca abordarea

ecosistemică să fie suplă şi adaptabilă;
problemele complexe dintr-un ecosistem nu pot fi abordate decât prin
integrarea preocupărilor ştiinţifice, sociale şi economice; cercetarea,
planif icarea, comunicarea şi gestiunea de mediu trebuie să f ie
interdisciplinare.
Avantajele abordării ecosistemice sunt următoarele:
se acordă o atenţie prioritară relaţiilor dintre diferitele elemente ale unui
ecosistem, ceea ce favorizează gestiunea integrată a acestora;
se pune accentul pe problemele pe termen lung sau la scară mare, ceea ce
permite adoptarea unei strategii orientată în special către „anticipaţie şi
prevenire" mai curând decât către metoda folosită în mod curent - „reacţie şi
corecţie";
 se recunoaşte rolul culturii, valorilor şi sistemelor socio -economice în
problemele de gestiune a mediului şi resurselor;
 această abordare oferă un mecanism care să permită integrarea ştiinţelor şi
gestiunii.
Gestiunea integrată pe bazine
„Gestiunea integrată a bazinelor fiuviale şi lacustre corespunde luăril in calcul, de
către factofi de decizie informaţi, a ansamblului folosinţelor şi resurselor bazinului, intr-o
abordare ecosistemică". (Burton şi Boisvert, 1991)

13-2
 Elementele fundamentale ale noţiunii „gestiune integrată pe bazin" sunt
următoarele:
 Ecosistemul fiuvial - este vorba despre un sistem care implică numeroase
interrelaţii şi care evoluează conform propriilor sale reguli. Orice acţiune în
interiorul acestui sistem antrenează reacţii mai mai mult sau mai puţin
complexe. Apa este în cantitate şi de calitate limitată; alocarea ei diferiţilor
utilizatori, incluzând aici şi necesităţile naturale, constituie o problemă reală
în ceea ce priveşte gestiunea resurselor de apă.
 Omul face parte şi depinde de acest sistem. Trebuie găsite mijloacele de
asigurare a dezvolt
ării, evitând conflictele între oameni, dar şi între om şi
natură. Omul nu administrează bazinul, dar poate administra activităţile sale
proprii în raport cu resursele şi restricţiile proprii bazinului respectiv.
 Este necesară participarea utilizatorilor pentru a asigura o utilizare durabilă a
sistemelor naturale, mai ales a apei. in cazul bazinelor internaţionale,
dimensiunile politice şi juridice sunt foarte importante.
13.2 ETAPELE GESTIUNII INTEGRATE PE BAZINE
HIDROGRAFICE
Gestiunea unui bazin fluvial este o sarcină complexă bazată pe gestiunea
operaţională şi pe dezvoltarea politicilor strategice şi planificare. Sunt utilizate atât
sisteme de urmărire, colectare şi prelucrare a datelor orientate spre furnizarea
informaţiilor referitoare la situaţia existentă cât şi instrumente şi sisteme de ajutor la
luarea deciziilor, orientate către alocarea alternativă în viitor a politicilor şi planurilor de
acţiune.
Gestiunea implică trei faze: documentarea, planificarea şi intervenţia.
Obiectivele pe care le urmăresc aceste faze sunt următoarele:
în faza de documentare, lista problemelor trebuie să furnizeze pentru fiecare
folosinţă sau resursă afectată, o explicaţie a cauzelor schimbărilor suferite;
în faza de planificare, planul de acţiune trebuie să furnizeze soluţii pentru
rezolvarea fiecărei probleme identificate;
în faza de intetvenţie, urmărirea efectelor trebuie să permită evaluarea
rezultatelor (dacă obiectivele sunt atinse).
13.2.1 ACUMULAREA CUNOŞTINŢELOR
in cadrul gestiunii integrate pe bazine fluviale, cunoaşterea este un element de o
importanţă majoră. Aceasta poate fi abordată sub cinci aspecte:
- definirea necesarului de cunoştinţe (informaţii);
programele de urmărire;

 gestiunea informaţiei;
integrarea informaţiei;

 utilizarea expertizei.

A. Definirea necesarului de cunoştinţe

Pentru această etapă trebuie să se stabilească:

13-3
  scopul

 informaţiile necesare pentru planificarea bazinului,

 tipul informaţiilor,
- scara informaţiilor.
Colectarea informaţiilor care permit o evaluare realistă a condiţiei biofizice a
bazinului poate fi limitată, dacă acestea sunt suficiente pentru stabilirea unor obiective
realiste. Dacă sunt necesare informaţii suplimentare pentru a avea o imagine detaliată a
bazinului, următoarele întrebări pot servi drept criterii de limitare a activităţii de colectare
a informaţiilor:
1. Care sunt informaţiile cu adevărat necesare pentru:
precizarea obiectivelor gestiunii bazinului;
îmbunătăţirea cunoaşterii ecosistemului bazinului;
 precizarea activităţilor de gestiune care vor fi eficiente;
 definirea şi stabilirea priorităţii sub-bazinelor.
2. Tn ce măsură se vor lua cele mai bune decizii prin îmbunătăţirea informaţiei
disponibile?
3. Cum pot fi completate informaţiile prin intermediul diferitelor tipuri de studii
sau supravegheri? Care este preţul şi timpul necesar pentru realizarea
acestor studii?
Deoarece în cazul gestiunii unui bazin, informaţiile necesare provin dintr-un mare
număr de domenii şi sectoare, rezultatele vor fi eterogene. in cazul apei, aspectele
cantitative sunt mult mai bine documentate decât cele calitative. Există foarte puţine
informaţii referitoare la sedimente iar habitatele sunt descrise în general superficial. in
ceea ce priveşte fenomenele naturale, pluviometria este în general bine descrisă. 1n
ceea ce priveşte aspectul general, există importante deficienţe în ceea ce priveşte
descrierea spaţială şi temporală a bazinului.

B. Programele de urmărire
Programele de supraveghere în domeniul apei pot avea următoarele obiective:
 furnizarea informaţiilor referitoare la starea şi evoluţia ecosistemului acvatic;
- furnizarea de informaţii în timp real pentru luarea deciziilor;
- asigurarea calităţii apei conform exigenţelor diferitelor folosinţe;
- controlul eficienţei intervenţiilor.
Urmărirea poate viza un oblectivunic (de exemplu: urmărirea precipitaţiilor acide)
sau mai multe obiective simultan (supravegherea stării generale a apei).
Tefitoriul care face obiectul urmăririi poate fi bazinul hidrografic sau numai o
parte din acesta, în cazul în care activitatea de urmărire este definită în funcţie de
cerinţe. in ambele cazuri este vorba despre colectarea de date conform unei liste
predefinite de parametri, urmând protocoale standardizate, cu un pas de timp şi un
interval fix al punctelor de eşantionare, etc. în scopul de a obţine datele necesare din
punctul de vedere al obiectivelor vizate de program.
Reţelele de urmărire a apei trebuie să fie proiectate pe baza obiectivelor
de informare pentru care se stabileşte de la început ce informaţii sunt necesare,
obiective care ghidează definirea şi executarea tuturor activităţilor de supraveghere.
Tn prezent, dezvoltarea tehnologică a permis modificarea scărilor spaţiale la care
se poate desfăşura supravegherea. Teledetecţia permite ca, la costuri foarte
acceptabile, fenomenele să fie urmărite la scări care nu erau accesibile cu mijloacele
tradiţionale. Cu ajutorul sateliţilor sau ale fotografiilor aeriene pot fi observate
schimbările rapide sau mai lente care au loc la scară naţională, regională, continentală
sau chiar planetară.

C. Gestiunea informaţiei
Gestiunea informaţiei este una dintre problemele cele mai importante care
trebuie rezolvate de către specialişti. Ea se poate face la scară locală, naţională,
regională, mondială.
La scară locală, este util să se creeze o unitate de informaţii care să regrupeze
informaţiile de bază referitoare la teritoriul studiat şi să permită factorilor de decizie
locali şi tehnicienilor accesul la informaţie: cadastru, hărţi ale solurilor, ale covorului

13-4
vegetal, ale sub-bazinelor hidrografice, hărţi topografice, cu delimitarea administrativă şi
infrastructura.
La scară naţională, principala problemă este cea a băncilor de date referitoare la
apă. in acest sens, este necesar să se utilizeze serviciile oferite de experţi şi să se
dezvolte la maximum capacităţile Sistemelor Informatice Geografice.
La nivel operaţional sunt disponibile mai multe instrumente analitice. Ceea ce
trebuie rezolvat, este omogenizarea urmăririi şi a metodelor analitice utilizate de
instuţiile implicate, mai ales în cazul bazinelor internaţionale. De asemenea, informaţiile
obţinute trebuie să fie puse într-o formă accesibilă la dispoziţia celor interesaţi sau
implicaţi.

D. Integrarea informaţiei
La scară mondială, dezvoltarea tehnologiei informaţiei permite în prezent
integrarea informaţiilor într-un context de gestiune. in ultimii ani s-au dezvoltat puternic
Sistemele Informatice Geografice (GIS). Acestea reprezintă un instrument informatic
evoluat care permite reprezentarea şi analiza diferitelor fenomene, cu condiţia furnizării
unei referinţe geografice pentru fiecare informaţie în parte. in acest caz, este posibil să
fie prelucrate datele cartografice de bază, hărţile şi datele sectoriale, hărţile şi datele de
mediu.
instrumentul cel mai utilizat pentru gestiunea resurselor natu rale este în general
Planul director. El poate fi sectorial (agricultură, pescuit) sau multisectorial (planuri
directoare ale bazinelor, sub -bazinelor sau teritoriale, conform unei delimitări
administrative). Schema directoare, reprezintă un instrument de planificare utilizat în
domeniul gestiunii pe bazine care poate fi relativ bine gestionat.
Atât la scară naţională, cât şi regională, este necesar să se integreze toate
datele existente într-un singur document de gestiune. De aceea, este obligatoriu ca
pentru acelaşi bazin să se utilizeze suporturi informatice standardizate. Analizele care
se fac pe baza datelor primite de la organizaţiile regionale trebuie să se bazeze p e
norme standardizate (de exemplu, în cartografie este vorba despre scări şi clasificări
standardizate). Pentru a fi cu adevărat utile, reţelele hidrometrice trebuie concepute la
scara bazinului.
in cadrul gestiunii integrate pe bazine, o altă dimensiune a integrării o constituie
asocierea informaţiilor de mediu cu cele care provin din sectoarele economic şi social.

E. Utilizarea expertizei
Cunoştinţele necesare pentru gestiunea integrată a unui bazin fluvial nu se
limitează la datele ştiinţifice primite şi la rapoartele tehnice produse de instituţiile
naţionale sau regionale. ln cazul în care informaţia este incompletă, disparată sau slab
integrată, un grup de gestionari experimentaţi poate să stabilească un diagnos tic
valabil, să definească priorităţile şi să elaboreze un plan de acţiune realist, într -un
interval de timp relativ scurt.

13.2.2 CĂUTAREA INFORMAŢIILOR

Noţiunea de informaţie poate avea un sens larg. În cazul gestiunii integrate pe

bazine, ea corespunde ansamblului de cunoştinţe care permit realizarea gestiunii la
timp şi cât mai explicit.
Toată activitatea de gestiune este bazată pe căutarea, prelucrarea şi utilizarea
informaţiei. Ea se bazează de asemenea pe expertiza şi experienţa unui număr mare
de tehnicieni, oameni de ştiinţă, operatori de proiecte, gestionari. Factorul uman este
esenţial în această activitate. Deciziile sunt luate de către persoane care se bazează pe
multiple surse de informare, interpretate mai mult sau mai puţin obiectiv.

13-5
 La început, trebuie extrasă partea cea mai bună a informaţiei disponibile. În
procesul de căutare a informaţiilor trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
 Informaţia nu trebuie să fie exclusiv cantitativă. Evaluările calitative fiabile sunt
deosebit de utile pentru demararea unei activităţi de planificare.
 Sursele locale de informare trebuie valorificate deoarece:
uneori sunt singurele surse de informare disponibile;
în cadrul etapelor de consultare şi intervenţie, colaborarea cu autorităţile
locale va fi mult mai uşoară, dacă ele au fost mobilizate de la început în
scopul valorificării informaţiilor pe care le deţin.
 Sistemele de prelucrare a informaţiei (baze de date, modelare, sisteme
informatice geografice, etc.) pot fi prea complexe şi costisitoare în raport cu cantitatea şi
calitatea datelor care trebuie prelucrate. Acestea sunt instrumente a căror utilitate
trebuie evaluată şi nu trebuie să constituie un scop în sine.
 Datorită existenţei unei cantităţii mici de informaţii de bună calitate, schimbul şi
partajarea informaţiilor constituie practici curente şi utile ale gestiunii. Costul obţinerii de
informaţii este mare şi absenţa informaţiilor pertinente poate determina întârzieri
importante în toate etapele gestiunii.
 Trebuie stabilită fiabilitatea informaţiei pe tot parcursul activităţii. Problema
fiabilităţii şi siguranţei informaţiei poate fi abordată din două unghiuri diferite:
 sursa de informare. Anumite surse (organisme, programe, cercetători) sunt
recunoscute pentru fiabilitatea lor;
validitatea informaţiei. in cazul datelor colectate în perioade sau din teritorii
diferite, trebuie verificate metodele de colectare, analiză şi prelucrare a
datelor.
 Un alt aspect este utilitatea informaţiei. Aceasta poate fi clasificată în funcţie de
modul în care permite obţinerea de răspunsuri la întrebările puse sub aspect temporal şi
spaţial:
în raport cu dimensiunea temporală: Când se obţine informaţia? Cu ce
frecvenţă este primită? Care este perioada acoperită?
 în raport cu dimensiunea spaţială: Teritoriul studiat a fost inventariat? Care
este precizia (spaţiul dintre punctele de măsură)?
 Trebuie precizate obiectivele vizate de căutarea informaţiei, cu atenţie
deosebită la:
- perioadă = spaţiul de timp în care se face colectarea informaţiilor.
Durata perioadei este în funcţie de rapiditatea schimbărilor, necesităţilor
studiului, disponibilităţii şi fiabilităţii datelor mai vechi. Perioada de studiu se poate stabili
la ultimii 20 de ani pentru folosinţe şi resursele biologice. Cu toate acestea, o perioadă
mai lungă se poate dovedi utilă în ceea ce priveşte: componentele ecosistemului,
fenomenele naturale şi activităţile omului. De asemenea, este posibil să apară lipsuri în
seriile cronologice de informaţii, indiferent de bazinul studiat.
- teritoriu = suprafaţa pe care se va face colectarea de informaţii.
Ideal, teritoriul corespunde ansamblului bazinului hidrografic. Cu toate acestea,
în funcţie de scopul activităţii, el poate fi limitat la cursul major al fluviului sau poate fi
restrâns la un tronson al fluviului sau la un sub-bazin, fără a afecta activitatea de
gestiune.
 scară = nivelul de precizie sau de detaliu care limitează colectarea
informaţiilor.
- nivel de integrare
La momentul iniţial, colectarea informaţiilor se face în general după teme sau
discipline. Ulterior se regrupează informaţiile care provin de la mai multe discipline
pentru a răspunde necesităţii de integrare a lor. Se va alege una dintre următoarele
două abordări:

13-6
 integrarea în momentul iniţial — instrumentele comune de gestiune a
informaţiei pot fi utilizate pentru a simplifica colectarea standardizată a
informaţiilor (fişe de anchetă, etc.) şi integrarea în continuare a altor date;
integrarea ulterioară (a posteriori) — în cazul unei cercetări realizate pentru o
disciplină sau pentru un sector, se vor rezolva mai întâi problemele
referitoare la scară şi timp, pentru a permite ca la încheierea acţiunii de
colectare să fie integrate toate informaţiile obţinute.
13.3 DOCUMENTAREA

Prima fază a gestiunii integrate pe bazine fluviale încearcă să reunească şi să

evalueze pertinenţa informaţiei care va permite identificarea aporturilor şi pierderilor
proprii folosinţelor şi resurselor biologice ale regiunii studiate. Ea se derulează în mai
multe etape, de la caracterizarea situaţiei actuale a folosinţelor şi a resurselor biologice
până la stabilirea unui diagnostic.
Etape:
A. identificarea folosinţelor şi resurselor biologice
B. Evaluarea modificărilor
C. Studiul componentelor ecosistemului
D. Activităţile umane şi fenomenele naturale
E. Integrarea şi diagnosticarea
Faza de documentare a activităţii de gestiune integrată se încheie printr-un
diagnostic ce constă într-o listă de probleme care trebuie rezolvate în cursul etapelor de
planificare şi intervenţie. Pentru identificarea acestor probleme se asociază întotdeauna
dimensiunile spaţiale (întreg bazinul sau un mic sub — bazin) şi temporale (fenomen
recent sau de scurtă durată sau unul care durează de mai mulţi ani) ale unei folosinţe
sau resurse biologice.
13.4 PLANIFICAREA

A doua fază, cea a caută să definească prin intermediul consultării

publicului şi a înţelegerii dintre parteneri, acţiunile care trebuie întreprinse pentru
soluţionarea problemelor recunoscute ca prioritare. Ea implică două etape: identificarea
obiectivelor şi definirea planurilor de acţiune.
Etape:
A. Miza (obiectivul) — are două componente: identificarea şi consultarea.
B. Planurile de acţiune

13.5 INTERVENŢIA
A treia fază, intervenţa, trebuie să asigure toate mijloacele necesare pentru ca
proiectele să aibă rezultatele estimate. Această fază are două etape: acţunea propfiu-
zisă (desfăşurarea proiectelor), a cărei amploare poate varia în timp şi în spaţiu, şi
urmărirea, care măsoară efectele aplicării proiectelor.
Etape:
A. Proiectele
B. Urmărirea
 14. SISTEMELE INFORMATICE GEOGRAFICE

14.1. INTRODUCERE

Sistemele Informatice Geografice (SIG, GIS) reprezintă un ansamblu organizat

de materiale informatice, de programe, de date geografice şi persoane capabile să
achiziţioneze, stocheze, actualizeze, manipuleze, analizeze şi să prezinte orice formă
de informaţie referită geografic.
GIS este acronimul denumirii din limba engleză pentru Sistemele Informatice
Geografice:
- Geographic Information Systems (SUA);
- Geographical Information Systems (Marea Britanie, Australia, Canada);
 Geographic Infornnation Science (academic).
Tn spaţiul francofon au fost adoptate alte denumiri relativ echivalente:
Systâmes d'Informations Gâographiques
Systâme d'Information Environnementale â Râfârence Spatiale (Sistem
informaţional de mediu cu referinţă spaţială) — SIERS;
Systânne d'Information ă Râfârence Spatiale (Sistem informaţional cu
referinţă spaţială) — SIRS;
Systâme d'Information et d'Aide â la Dâcision Spatiale (Sistem informaţional
şi de ajutor la luarea deciziilor) — SIAD;
 Systâme de gâomanagement (Sistem de management geografic);
 Systâme d'Information sur le Territoire (Sistemul informaţional al teritoriului) —
SIT.
Conform Intemational GIS Dictionary (Dicţionarului GIS Internaţional) un Sistem
Informatic Geografic (GIS) este un sistem de calcul pentru achiziţia, gestionarea,
integrarea, manipularea, analiza şi afişarea datelor care sunt referite spaţial la
Pământ. (Computer system for capturing, managing, integrating, manipulating,
analysing and displaying data wich is spatially referenced to the Earth.)

14.1.1 DEFINIREA INFORMAŢIEI GEOGRAFICE

Conţinutul unui GIS este reprezentat de informaţia geografică. Aceasta este:
georeferită, ceea ce înseamnă că ea are o referinţă spaţială definită prin
coordonatele X, Y şi Z;
numerică;
vizualizabilă, materializată prin intermediul hărţii potenţiale care poate fi
afişată sau tipărită la cerere.
lnformaţia geografică se referă la locuri aflate pe suprafaţa pământului, la
evenimente care pot fi localizate sau la amplasamente cunoscute.
Sursele de informaţii geografice sunt hărţile, cadastrul, fotografiile aeriene,
tabelele de date statistice legate de delimitările administrative etc..
in general, orice tip de date care poate fi asociat unui amplasament (de exemplu,
adresa, codul poştal, numele unui loc sau oraş, coordonatele geografice) reprezintă
informaţii geografice.
Informaţia geografică este importantă pentru diferiţii „actori" ai societăţii cum ar fi
oamenii politici care doresc a avea o analiză a datelor sociale referitoare la populaţie,
militarii care vor să-şi amplaseze echipamentele specifice, distribuitorii care îşi
calculează itinerarul cel mai scurt pentru livrarea mărfurilor, specialiştii din domeniul
protecţiei mediului care doresc o inventariere a surselor de poluare sau a resurselor
naturale, etc..

14-1
 14.1.2 HĂRŢILE

Hărţile pe hârtie reprezintă suportul tradiţional al informaţiei geografice. Până de

curând, hărţile erau singura metodă de stocare şi de reprezentare a informaţiilor în
spaţiul geografic.
Cele mai comune sunt hărţile topografice, al căror obiectiv principal este
descrierea caracteristicilor fizice ale peisajelor: cursuri de apă, relief, drumuri, păduri şi
zone urbane.
Alte tipuri de hărţi sunt necesare pentru reprezentarea informaţiilor specifice
referitoare la spaţiul studiat, informaţii care nu sunt întotdeauna vizibile fizic: densitatea
populaţiei, natura solului, geologia, climatul, aria de influenţă a unei pieţe, fluxul de
informaţii, propagarea în spaţiu a unei epidemii, etc.. Acestea sunt hărţi tematice.
Avantajele şi dezavantajele hărţilor care au ca suport hârtia sunt următoarele:
 ava ntaje
furnizează o vedere sinoptică a spaţiului (spaţializare a fenomenelor);
relevă structura spaţială a fenomenelor şi poziţia relativă a obiectelor în
spaţiu (vecinătate, proximitate/distanţă, tip de contact lateral);
subliniază structurile spaţiale luând în considerare dispunerea în spaţiu a
fiecărei caracteristici în comparaţie cu altele;
 sunt un instrument de previziune şi de ajutor la luarea deciziilor (urbanism,
gestiunea riscurilor).
 dezavantaje realizarea hărţilor este un proces lung şi costisitor care
încetineşte
actualizarea lor;
 lizibilitatea hărţilor necesită în general simplificarea informaţiei originale şi
reprezentarea acesteia prin simboluri (de aici derivă o pierdere de informaţii);
hărţile sunt documente fixe: selectarea şi extragerea informaţiilor pe care le
conţin sunt operaţii dificile;
analiza cantitativă este aproape imposibilă atât pentru efectuarea de
măsurători de distanţe/suprafeţe, numărători, etc., cât şi pentru compararea
hărţilor prin combinarea informaţiilor.

14.2 SIG CA TEHNOLOGIE INTEGRATOARE

Răspândirea informaticii, dezvoltarea tehnicilor numerice de colectare,
gestionare şi de diseminare a datelor, combinate cu aplicarea noilor necesităţi în
informaţie pentru amenajarea teritoriului şi protecţia mediului au contribuit la
dezvoltarea Sistemelor Informatice Geografice.
Conceptul SIG a evoluat prin incorporarea progresivă a unui anumit număr de
tehnologii într-un ansamblu al cărui potenţial este mult mai mare decât suma părţilor
sale:
- concepţia asistată de calculator (CAD);
- sistemele de gestiune a bazelor de date (SGBD);
 teledetecţia şi procesarea imaginilor;
 metodele analizei spaţiale şi geostatistică.
Sistemele Informatice Geografice au contribuit la integrarea acestor noi
tehnologii şi mai puţin la crearea uneia noi. in general, ele furnizează un ansamblu de
instrumente necesare atât pentru achiziţia, gestiunea, analiza şi manipularea datelor,
cât şi pentru prezentarea rezultatelor sub formă grafică sau de rapoarte, cu un accent
deosebit pe caracteristicile esenţiale ale datelor spaţiale.
Capacitatea de integrare, administrare şi analiză a datelor spaţiale pe ntru
furnizarea de informaţii sintetice asupra teritoriului, în scopul de a contribui la rezolvarea

14-2
problemelor existente, este caracteristica distinctivă a sistemelor informaţionale
geografice.
14.2.1 COMPONENTELE UNUI SISTEM INFORMATIC GEOGRAFIC

Conform ESRI (Environmental Systems Research Institute Inc.), un Sistem

Informatic Geografic integrează cinci componente cheie, esenţiale prin calităţile lor
pentru buna funcţionare a acestuia. Aceste componente sunt următoarele:
1. echipamentele (hardware)
2. programele (software)
3. da t ele
4. utilizatorii
5. metodele sau procedurile.

Echipamentele
in prezent, programele GIS pot fi folosite pe o gamă largă de sisteme de calcul,
de la servere centrale până la staţii de lucru individuale sau conectate în cadrul unor
reţele. La aceste sisteme sunt legate o serie de echipamente periferice comune pentru
orice Sistem Informatic Geografic:
 digitizorul, pentru convertirea datelor cartografice tipărite, în format digital:
scanner-ul, utilizat pentru importul imaginilor ce pot fi ulterior digitizate pe
ecran;
 modem-ul, care asigură importul automat al imaginilor satelitare sau al altor
informaţii şi comunicarea cu alte reţele;
imprimanta sau plotter-ul, pentru prezentarea rezultatelor obţinute în urma
prelucrării datelor.

Programele
Programele GIS oferă instrumente şi funcţii pentru stocarea, analizarea şi
afişarea tuturor informaţiilor.
Principalele componente software ale unui sistem informatic geografic sunt:
instrumentele pentru achiziţia şi manipularea informaţiilor geografice;

 sistemele de gestiune a bazelor de date;

 instrumentele geografice de interogare, analiză şi vizualizare;

 interfaţa grafică prietenoasă pentru o utilizare simplă.
Un Sistem Informatic Geografic poate fi dezvoltat pentru o aplicaţie particulară
prin utilizarea unei game largi de programe care se încadrează într-una din următoarele
categorii:
programe special proiectate pentru dezvoltarea GIS (de ex.: ARC/INFO);

 programe pentru proiectare asistată de calculator (Computer Aided Mapping

— CAM);

programe cu obiectiv special, cum ar fi Sistemele de Gestiune a Bazelor de

Date (SGBD).

Datele
Datele reprezintă cea mai importantă componentă a sistemelor informatice
geografice. Datele geografice şi datele tabelare asociate pot proveni din sursele interne
ale unei organizaţii sau pot fi procurate de la un distribuitor specializat.
Principalele surse de date sunt următoarele:
 informaţiile topografice,
 reţelele de calculatoare,
14-3
  datele tabelare,
 hărţile în format standard,
 hărţile digitale,
 codurile poştale,
 fotografiile aeriene,
 sateliţii, etc..
Un SIG poate integra datele spaţiale cu alte resurse de date existente, adesea
stocate într-un Sistem de Gestiune a Bazelor de Date. Integrarea datelor spaţiale şi a
datelor atribut este o funcţie cheie a unui SIG.

Utilizatorii
Deoarece un Sistem Informatic Geografic este înainte de toate un instrument, el
se adresează unei largi categorii de utilizatori, pornind de la cei care creează şi menţin
sistemele până la persoanele care utilizează în activitatea lor cotidiană dimensiunea
geografică. Datorită implementării tehnologiei de comunicaţie prin Internet în cadrul
SIG, comunitatea utilizatorilor acestor sisteme creşte în fiecare zi, dar ea este
stratificată pe diferite nivele.

Metodele
Aplicarea şi exploatarea unui sistem informatic geografic nu se poate face fără
respectarea anumitor reguli şi proceduri proprii fiecărei organizaţii. Modul în care sunt
introduse, stocate şi analizate datele în cadrul unui sistem informatic geografic trebuie
să oglindească modul în care vor fi utilizate ulterior informaţiile în cadrul unei activităţi
de cercetare sau în luarea unei decizii.

14.2.2 SUB-SISTEMELE UNUI SISTEM INFORMATIC GEOGRAFIC

Un SIG este compus schematic din patru sub-sisteme principale. Acestea sunt:
1 — sub-sistemul de introducere a datelor; 2 — sub-sistemul de stocare şi căutare a
datelor; 3 — sub-sistemul de prelucrare şi analiză a datelor; 4 — sub-sistemul de ieşire şi
vizualizare a datelor.

Sub-sistemul de introducere a datelor

inainte de a fi utilizate în cadrul unui sistem informatic geografic, datele
geografice trebuie convertite într-un format specific informatic. Această etapă esenţială
care realizează transpunerea datelor de pe hârtie (preluate din hărţi) în calculator (date
numerice) se numeşte digitizare. Tehnologiile GIS moderne permit automatizarea
completă a acestor procese pentru proiectele importante cu ajutorul tehnologiei
scanării. Alte operaţii sau proiecte mai puţin importante pot fi rezolvate prin digitizare
manuală cu ajutorul tabletelor digitizoare. in prezent, numeroase date geografice sunt
disponibile la furnizorii specializaţi în formate standard compatibile SIG şi pot fi integrate
direct într-un sistem informatic geografic.
in concluzie, sub-sistemul de introducere a datelor permite achiziţia, colectarea şi
transformarea datelor spaţiale şi tematice sub formă digitală. Datele introduse
reprezintă rezultatul unei combinaţii de hărţi digitale, fotografii aeriene, imagini
transmise la distanţă, rapoarte, documente de supraveghere etc..

Sub-sistemul de stocare şi căutare a datelor

Sursele de informaţii (cum sunt cele descrise mai sus) pot fi de origini foarte
diverse. Pentru realizarea unui anumit proiect GIS, aceste informaţii trebuie
transformate sau prelucrate astfel încât să fie compatibile cu sistemul respectiv (este
cazul scărilor, nivelurilor de detaliere, convenţiilor de reprezentare, etc.). Sistemele
informatice geografice integrează numeroase instrumente care permit manipularea

14-4
tuturor datelor pentru a le face coerente şi a nu păstra decât datele care sunt esenţiale
pentru proiect. inainte de a fi integrate în sistem, ele trebuie aduse la aceeaşi scară
(grad de detaliere sau acurateţe). Aceasta poate fi o transfomare temporară în scopul
afişării sau una permanentă, necesară într-o analiză.
Dacă pentru proiectele mici este suficientă stocarea informaţiilor geografice ca
simple fişiere, atunci când volumul datelor creşte iar numărul utilizatorilor devine
semnificativ, este esenţială utilizarea unui SGBD (Sistem de Gestiune a Bazelor de
Date) pentru a uşura stocarea, organizarea şi gestiunea datelor. Un SGBD nu este
altceva decât un instrument de gestiune a bazei de date.
Din punct de vedere structural, există numeroase SGBD, dar pentru sistemele
informatice geografice cel mai utilizat este sistemul de gestiune a bazelor de date
relaţ►onal (SGBDR). in acest caz, datele sunt reprezentate sub formă de tabele care
utilizează anumite câmpuri ca legătură. Această caracteristică care poate părea
simplistă, oferă o supleţe şi o flexibilitate deosebită permiţând sistemelor informatice
geografice să se adapteze tuturor situaţiilor practice.
GIS pune la dispoziţie atât posibilităţi simple de interogare de tipul "point and
query" (selectează şi întreabă), cât şi instrumente sofisticate de analiză care furnizează
managerilor şi analiştilor informaţii utile.
in concluzie, sub-sistemul de stocare şi căutare a datelor organizează datele
spaţiale şi datele atribut într-o formă care permite utilizatorului să le găsească rapid
pentru a le analiza şi, de asemenea, să actualizeze cu precizie şi într-un timp foarte
scurt baza de date.

Sub-sistemul de prelucrare şi analiză a datelor

Acest sub-sistem permite utilizatorului să definească şi să execute anumite
proceduri spaţiale şi de atribuire pentru a genera informaţii derivate. El este recunoscut
ca fiind nucleul sistemelor informatice geografice şi constituie elementul care le
deosebeşte de sistemele de gestiune a bazelor de date şi de proiectare asistată de
calculator (CAD).

Sub-sistemul de ieşire şi vizualizare a datelor

Pentru numeroase operaţii geografice, finalitatea constă în vizualizarea hărţilor şi
graficelor, hărţile reprezentând un instrument puternic de sinteză şi de prezentare a
informaţiei.
Tehnologia GIS oferă cartografiei moderne eficienţa şi puterea analitică a hărţilor
tradiţionale. Prin intermediul funcţiei de vizualizare, GIS-ul poate fi folosit pentru a
produce imagini (hărţi, grafice, animaţii şi alte produse) ce permit integrarea rapoartelor,
vederilor 3D, imaginilor fotografice şi tuturor elementelor multimedia.

14.3 REPREZENTAREA REALITĂTII ÎNTR-UN SIG

14.3.1 SIMPLIFICAREA COMPLEXITĂŢII LUMII REALE

SIG stochează informaţiile referitoare la lumea reală ca o colecţie de straturi

tematice (sau layer-e) care pot fi legate geografic între ele. Această abordare permite
organizarea lumii reale complexe într-o reprezentare simplă care uşurează înţelegerea
relaţiilor dintre obiectele geografice. Toate straturile pot fi considerate în acest caz ca
variabile geografice.
Dacă hărţile sunt înregistrate având un sistem referinţă comun, informaţiile
stocate în diferitele straturi pot fi comparate şi analizate concomitent.

14-5
 De exemplu, drumurile de tranzit pot fi comparate cu poziţia super-magazinelor,
densitatea populaţiei poate fi comparată cu bazinele de utilizare, sau punctele de deversare a
apelor uzate cu zonele resurselor de apă.

Locurile sau zonele specifice pot fi separate de spaţiile înconjurătoare prin

decuparea tuturor straturilor proprii amplasamentului respectiv dintr-o hartă mai mare.
Fie că este vorba despre un loc specific sau regiunea întreagă, Sistemele Informatice
Geografice oferă metodele de căutare a configuraţiilor spaţiale particulare.
14.3.2 COMBINAREA STRATURILOR (LAYER-ELOR) PENTRU OBŢINEREA
UNOR NOI INFORMAŢII

Pentru efectuarea analizelor nu va fi necesară utilizarea ansamblului de straturi

simultan. ITn funcţie de problemele care trebuie rezolvate, sunt suficiente numai câteva
straturi pentru definirea unor relaţii spaţiale specifice. in plus, informaţiile din două sau
mai multe straturi pot fi combinate şi apoi transformate într-un nou strat pentru analize
ulterioare. Această procedură care constă în combinarea şi transformarea informaţiilor
din diferite straturi este uneori numită „algebră cartografică" (deoarece implică
adăugarea şi extragerea de informaţii).

14.4 DOMENIILE DE APLICARE A SIG

in prezent, Sistemele Informatice Geografice sunt utilizate în mai multe domenii
de activitate de către administraţiile locale şi naţionale, agenţiile de mediu, companiile
petroliere, bănci, universităţi etc. Transpunerea în practică a unui SIG şi importanţa
mijloacelor utilizate (echipamente, resurse umane, date şi obiective) pot varia
considerabil de la o aplicaţie la alta.
Se disting patru domenii de aplicare, care pot fi clasificate de la cel mai simplu la
cel mai complex astfel:
 cartografie

 gestiune

analiză
- modelare.
Nevoia de informaţii geografice şi a instrumentelor de prelucrare a lor este în
creştere constantă. Cu cât realizarea hărţilor complexe şi a prelucrării datelor spaţiale
este mai rapidă, cu atât existenţa instrumentelor capabile să furnizeze funcţii eficiente
pentru analiză şi simulare este mai importantă.
Un sistem informatic geografic trebuie să fie considerat ca un instrument care
permite modelarea specifică a lumii reale şi experimentarea unor scenarii multiple de
gestiune şi evoluţie a spaţiului geografic.
14.5 DATELE ÎN SIG
Dintr-o hartă se pot desprinde două tipuri de informaţii care posedă caracteristici
geografice:
 date spaţiale: descriu atât poziţia absolută şi relativă a caracteristicilor cât şi
măsura şi relaţiile lor;
date atribut (sau date descriptive): prin intermediul legendei şi al simbolurilor
sunt descrise caracteristici cantitative şi calitative ale obiectelor.
Datele geografice definesc o anumită entitate în spaţiu, prin patru elemente
caracteristice:
- poziţie — exprimată de obicei prin coordonate spaţiale sau adresă poştală;
14-6
  atribute — constau în caracteristici ale entităţilor geografice (denumiri, altitudini,
diametre, tipuri de soluri etc.);
rela
ţii spaţiale — definesc poziţia relativă faţă de alte entităţi, caracteristică
importantă în analize care introduce noţiunea cunoscută în GIS sub numele de
topologie;
 timp — indică momentul în care a fost culeasă data.
Funcţionalitatea datelor
in cadrul sistemului informatic geografic, datele pot avea următoarele funcţii:
furnizarea materialelor necesare pentru modelări şi analize GIS;
furnizarea cadrului geografic pentru baza de date;
 asigurarea asistenţei în procesul de căutare şi extragere a informaţiilor;
 furnizarea fundalului pentru prezentarea rezultatelor.

14.5.1 DATELE SPAŢIALE

Dacă se face abstracţie de simboluri, toate caracteristicile geografice care sunt

reprezentate pe o hartă pot fi caracterizate printr-unul din următoarele tipuri de obiecte
grafice: puncte, linii şi suprafeţe (poligoane).
Datele punctuale există atunci când un obiect este asociat unei locaţii unice în
spaţiu. De exemplu: amplasarea oraşelor.
Datele liniare există atunci când locaţia unui obiect este descrisă printr-un lanţ de
coordonate spaţiale. De exemplu: râuri, drumuri, canalizări.
Datele referitoare la suprafeţe există atunci când un obiect este descris printr-un
lanţ închis de coordonate spaţiale. Un obiect de tip suprafaţă face în general referinţă la
un poligon. De exemplu: limite administrative, zone climatice.

14.5.2 MODELUL DATELOR SPAŢIALE ÎN SIG

Pentru transformarea numerică şi stocarea datelor geografice sunt utilizate două

metode care corespund următoarelor tipuri de unităţi spaţiale de observare:
- vector (sau mod obiect) — descrierea geometrică a obiectelor geografice se
face prin intermediul coordonatelor (unitatea spaţială de observare este
obiectul spaţial el însuşi);
raster (sau mod imagine) — rezultă din descrierea punct cu punct a spaţiului
geografic (unitatea spaţială de observare este pixelul imaginii).

14.5.3 DATELE ATRIBUT

Pentru stocarea şi menţinerea datelor atribut în SIG se utilizează modele de date

distincte. Aceste modele pot fi specifice Sistemelor Informatice Geografice sau
programelor externe de gestiune a bazelor de date (SGBD).
Modelele cele mai comune sunt următoarele:
1. Modelul ierarhic. Bazele de date ierarhizate organizează datele stabile într-o
structură arborescentă. SGBD ierarhizat este adecvat pentru seturile de date care sunt
evidente sau care se obţin uşor şi în care relaţiile primare dintre date se schimbă rar
sau deloc.
2. Modelul reţea. Acest model organizează datele într-o reţea. Orice coloană din
această structură poate fi legată la o alta. Modelul permite o reprezentare mai realistă a
fenomenelor geografice, dar orice reorganizare a datelor implică reconstruirea completă
a modelului.

14-7
 3. Modelul relaţional. Acest model este cel mai des utilizat pentru gestionarea
atributelor datelor geografice. Utilizarea modelelor relationale este avantajoasă
datorită: - simplitătii în organizarea şi modelarea datelor;
flexibilitătii — datele pot fi manipulate simplu prin intermediul unor tabele de
legătură;
 eficientei stocării — prin conceptia adecvată a tabelelor de date, datele inutile
pot fi minimizate;
 naturii ne-procedurale — interogările unei baze de date relationale nu sunt
dependente de organizarea internă a datelor.
14.6 STRATEGIA IMPLEMENTĂRII SIG
Sistemele Informatice Geografice reprezintă sisteme complexe care pot
revolutiona modul în care organizatiile îşi gestionează informatiile şi aplicatiile.
Strategia de implementare a unui SIG trebuie să aibă în vedere următoarele cinci
probleme:
1. Alegerea echipamentelor
La implementarea unui SIG, tipul echipamentelor, numărul de terminale,
necesitatea conectării în retea, scanarea şi tipărirea trebuie considerate ca un singur
element. Alegerea lor va depinde de bugetul disponibil, de numărul şi amplasarea
utilizatorilor potentiali şi de tipul sistemului informatic geografic care va fi instalat.
2. Aleger ea programel or
Sistemul de operare necesar, sistemul de gestiune a bazelor de date, pachetul
de programe SIG şi alte programe conexe trebuie să fie alese adecvat în functie de
modul de organizare, necesitătile, numărul şi tipul utilizatorilor, tipul aplicatiilor implicate
şi de bugetul aflat la dispozitie. Aplicarea unui SIG poate fi făcută pe un sistem de calcul
pentru utilizarea individuală sau pe posturi de lucru conectate în retea, pentru utilizarea
în cadrul unei organizatii întregi. in primul rând, este important gradul ridicat de
flexibilitate în aplicare oferit de un SIG. in al doilea rând, cu cât programul este mai
simplu şi are o interfată mai prietenoasă, cu atât poate fi pus în aplicare mai rapid.
3. Integrarea datelor
Precizia, sursele, proprietatea, drepturile de autor, secretul, securitatea, normele
şi formatul datelor sunt probleme importante care trebuie rezolvate. Tehnologiile SIG
permit integrarea datelor eterogene. Cea mai mare atentie trebuie acordată achizitiei şi
introducerii datelor, în scopul mentinerii unui ansamblu de date exacte şi fiabile. Acest
lucru este de o importantă deosebită, deoarece achizitia şi conversia datelor reprezintă
în general partea cea mai costisitoare a implementării unui SIG.
4. Aplicarea tehnologiei SIG
Este important să se aprecieze dacă tehnologia SIG este cea mai adecvată
pentru o aplicatie particulară. Nu orice tip de aplicatie poate beneficia de functionalitătile
unui SIG. Aplicatiile care recurg la analiza spatială necesită acces frecvent la date şi
implică actualizări constante. Ele satisfac exigentele unui anumit număr de utilizatori şi
trebuie să automatizeze pe cât este posibil sarcinile repetitive. in schimb, o aplicatie
care este destinată unui număr limitat de persoane implică o utilizare redusă şi
aplicabilitatea sa pentru un număr mai mare este mai putin sigură.
5. Organizarea
Aplicarea unui SIG necesită cooperarea în interiorul unei organizatii. Instalarea
unui SIG implică cooperarea şi partajarea informatiilor între departamente care înainte
nu aveau nici o legătură. Utilizarea unui SIG într -o organizatie depinde de
sensibilizarea, participarea şi formarea personalului.
 14.7 SISTEMUL INFORM ATIC GEOGRAFI C - SURS A
PRINCIPALĂ DE DATE PENTRU SISTEMUL INFORMATIONAL AL
MEDIULUI
14.7.1 DEFINIREA SIG CA SURSĂ DE INFORMAŢII

Un Sistem Informaţional (Informatic) Geografic este un sistem care permite

gestionarea informaţiei geografice. De-a lungul timpului, sistemele informatice
geografice au făcut obiectul mai multor definiţii, dintre care următoarele două reflectă
cel mai bine rolul pe care aceste sisteme îl au în cadrul sistemului informaţional al
mediului:
 „Sistemul Informatic Geografic este un sistem de gestiune a bazelor de date
pentru achiziţia, stocarea, extragerea, interogarea, analiza şi afişarea datelor localizate"
(Pornon H., 1992). Această definiţie este orientată către necesităţile utilizatorilor,
prezentând SIG ca un instrument de gestiune.
 „Un SIG este un ansamblu de date reperate în spaţiu, structurate astfel încât să
permită extragerea de sinteze utile deciziei" (Didier M., 1990). Această definiţie este
orientată către necesităţile factorilor de decizie, prezentând SIG ca un instrument de
decizie.
În concluzie, se poate spune că un SIG este un sistem informatizat (echipamente
şi programe) capabil să gestioneze, analizeze şi reprezinte datele geografice pentru a
ajuta la înţelegerea fenomenelor de amenajare şi planificare.
Scopul final al unui SIG este furnizarea unei baze de luare a deciziilor în domenii
ca:
cercetarea petrolieră de exemplu, pentru elaborarea hărţii potenţialului de
-

minereu in scopul stabilirii priorităţilor de explorare;

 geologie de exemplu, pentru evaluarea efectelor drenajelor acide în
—

scopul determinării celei mai eficiente modalităţi de intervenţie;

 socio economie de exemplu, pentru stabilirea impactului conflictelor

- —

pastorale asupra degradării covorului vegetal, migrării in funcţie de practicile

culturale şi mediului de destinaţie;
forestier de exemplu, pentru analiza şi urmărirea biodiversităţii;
—

pescuit de exemplu, pentru evaluarea resurselor şi urmărirea migraţfilor,

—

protecţia naturii de exemplu, pentru măsurarea degradării ecosistemelor şi

—

evaluarea riscurilor viitoare datorate poluărilor.

Abordând toate sectoarele de activitate, utilizarea SIG a depăşit funcţia sa
iniţială. În prezent, această utilizare se extinde către analiza economică şi de mediu; ea
furnizează elemente de simulare care permit statisticienilor să influenţeze deciziile
viitoare prin prezentarea rezultatelor simulării.
Către mijlocul anilor 90, calificarea informaţiilor colectate a lărgit câmpul acestor
definiţii pentru a se putea ţine seama de:
 diferitele tipuri şi forme de informaţii pe care sateliţii sunt capabile să le
furnizeze sub o formă adaptată combinării şi analizei statistice;
eliminarea compartimentărilor informaţiei de decizie în ceea ce priveşte
pregătirea, punerea în aplicare şi evaluarea programelor de dezvoltare, în
acest caz fiind vorba despre meta-date.
Noţiunea de geografie a evoluat şi ea, lărgindu-se şi diversificându-se către noi
concepte ca:
 geomatica - ştiinţa globală care studiază relaţiile dintre fenomenele
geografice, economice, socio-economice şi umane (geomarketing,

14-9
geosociologie, geoplanificare, etc.);
  geocodificarea - care permite afişarea sub formă de puncte şi pe o hartă, a
datelor tabelare care conţin adrese.
Una dintre direcţiile de studiu ale geomaticii, importantă pentru statisticieni, este
bioeconomia care se bazează pe conceptele şi analizele referitoare la meta-date.
Bioeconomia este axată pe studii şi analize economice care utilizează combinarea
multidimensională a variabilelor economice şi de mediu, cu scopul final de a integra
diferiţii parametri de mediu în analiza economică clasică.
Ca orice ştiinţă, economia este pusă în aplicare pornind de la ipoteze care uneori
sunt neglijate din cauza concentrării asupra rezultatelor teoriilor elaborate pe baza
ipotezelor convenţionale. Bioeconomia operaţional ă utilizează aceste ipoteze
modificând condiţiile validităţii lor şi transformându-le în cazuri de aplicare particulară a
unui model mult mai complex.
Luarea în considerare a parametrilor de mediu, a căror manifestare nu trebuie
cercetată, determină relativitatea teoriilor economice şi utilizarea instrumentelor
derivate. Lărgirea bazei de construire a conceptelor şi a domeniilor de aplicare a
economiei clasice, a oferit noi posibilităţi de utilizare a sistemelor informatice geografice
de către statisticieni.
Sistemele informaţionale geografice au devenit astfel instrumente de dezvoltare
economică, cu efecte revoluţionare. in acest context, un sistem informatic geografic
poate fi definit ca un instrument economic de luare a deciziilor din perspectiva
durabilităţii care integrează sistematic funcţiile de mediu şi impactul lor asupra
dezvoltării economice, sociale şi culturale.
Deoarece dimensiunea mediului este intrinsecă variabilelor geografice, SIG
devine un element de structură fundamental în crearea şi gestionarea bazelor de date
geoeconomice. El este un puternic instrument de analiză şi de dezvoltare economică
durabilă. Eficienţa unui Sistem Informatic Geografic depinde în mare măsură de
cantitatea şi calitatea informaţiilor de bază incluse în bazele de date.
14.7.2 FUNCŢIILE UNUI SIG
Structura funcţională SIG poate fi descompusă schematic în cinci mari funcţii de
bază:

 funcţia de organizare a datelor;

funcţia de vizualizare a relaţiilor;

 funcţia de interogare şi validare;

funcţia de combinare şi de ajutor pentru înţelegere;
funcţia de calcul, analiză şi modelare.
a. FUNCŢIA DE ORGANIZARE
in materie de prelucrare a informaţiei, datele pot fi organizate în mai multe
moduri în funcţie de tipul, natura, câmpul de validare, reperul ales pentru caracterizarea
lor, mărimea, structura şi suportul lor. Din acest motiv există mai multe scheme de
organizare a datelor, numite modele de date.
Pentru un SIG, principala caracteristică de organizare a datelor este locafizarea
geografică, adică reperarea şi reprezentarea geocodificată. Pentru statistician, acest
model de date nu este direct exploatabil pe plan statistic şi economic fără ca un alt
model de date să furnizeze elementele şi parametrii de însoţire sau de cuplare necesari
definirii lor statistice sau economice.
Modelele de date statistice sau ne-geografice, pe care statisticianul le aplică pe
modelul de date intern al SIG, sunt numite modele de date catalizatoare. Ele permit
legarea la baza de date geofizice a SIG a altor baze de date externe (date economice,

14-10