Luigi Lunari

”Trei pe leagăn”

Comandorul

Căpitanul

Profesorul

Doamna

Comandorul: Pot să intru?... (Tușește) E cineva? Pot să intru?... Nu e nimeni... (deschide o ușă)
Nici aici nu e nimeni... (mai deschide o ușă) Nici aici... (deschide altă ușă) Aici e toaleta...
(închide ușa apoi o deschide din nou) Nu e nimeni... Scuzați, deci... (intră și închide ușa după
el).

Se aud bătăi insistente în ușa cu numărul 2. Intră Căpitanul.

Căpitanul: Îmi permiteți? Pot să intru?... Cer scuze... E cineva pe-aici?... Pot să intru?... Cer
scuze... (Deschide pe rând toate ușile. Încearcă să deschidă și ușa toaletei.)

Comandorul: Ocupat!

Căpitanul: Pardon! (Fericit că este cineva. Fluieră și face câteva exerciții. Se aude zgomotul
jetului de apă) În sfârșit! Era și timpul...

Din toaletă iese Comandorul. Are o față satisfăcută.

Comandorul: Scuzați...

Căpitanul: Nicio problemă...

Comandorul: (Deschizându-i ușa de la toaletă) Poftim... Intrați.

Căpitanul: Nu, mulțumesc... nu am nevoie... Dumneavoastră sunteți domnul Anselmi:

Comandorul: Nu.

Căpitanul: Să am pardon... Și atunci unde-i domnul Anselmi?

Comandorul: Nici nu-l cunosc.

Căpitanul: Și dumneata?... Scuzați...

Comandorul: Eu? ... Am o întâlnire fixată aici...

Căpitanul: Cu domnul Anselmi?

Comandorul: Nu, cu o doamnă...

Căpitanul: Ooo... pardon...

1
Comandorul: De ce ”pardon”?

Căpitanul: Sunt gentleman. De fiecare dată când se vorbește în prezența mea despre o
doamnă, îmi cer ”pardon”! Onoarea mă obligă.

Comandorul: Sunteți militar?

Căpitanul: În rezervă. Am fost în serviciile speciale. Delicatețea e calitatea de bază!

Comandorul: E altceva... Această doamnă...

Căpitanul: Pardon! Pardon!

Comandorul: Vă asigur... doamnă...

Căpitanul: Pardon... pardon...

Comandorul: Pot să vă întreb?... Doamna a venit deja?

Căpitanul: Pardon... nu știu.

Comandorul: O cheamă... Ana-Liza. Nu sunteți la curent?

Căpitanul: Nu, nu sunt. Și de ce aș fi?

Comandorul: Păi, nu sunteți stăpânul... proprietarul... la...

Căpitanul: Sunt pentru prima oară aici.

Comandorul: Cum? Atunci de ce vă băgați nasul unde nu vă fierbe oala?

Căpitanul: Eu?

Comandorul: Am întâlnire cu o doamnă. Doamna încă nu a venit. Deci, o voi aștepta.

Căpitanul: Reiese că vom aștepta împreună. Eu am fixată o întâlnire cu domnul Anselmi.

Comandorul: Scuzați...

Căpitanul: Domnul Anselmi nu a venit... Îl aștept. Credeam că lucrați la firmă...

Comandorul: Care firmă?

Căpitanul: La asta.

Comandorul: Aici nu e nicio firmă. Aici e... Aici e pension.

Căpitanul: Care pension? Aici e firma ”InfoMac”!

Comandorul: ”InfoMac”?

Căpitanul: Etajul 7?

Comandorul: Da. 7. Dar...

2
Căpitanul: Reiese că e ”InfoMac”!

Comandorul: Nici vorbă! Aici e pensionul ”Aurora”. Nu e nicio tăbliță... Nu vă mai uitați la
ușă. M-am uitat eu.

Căpitanul: (scoate din buzunar un plic) Strada Cavaleriei 1?

Comandorul: Aaa... acum e clar. Ați greșit adresa. Aici e bulevardul Carmin 2.

Căpitanul: Nu poate fi! Sunteți sigur?

Comandorul: - Sigur.

Căpitanul: Eeeeh... Iată de ce întârzie domnul Anselmi. Cum pot să-i pretind corectitudine,
dacă eu am greșit adresa... Ha-ha-ha... Bună treabă. De fapt, e straniu... Niciodată nu am greșit
adresele. Pot să încurc datele, dar adresele – niciodată. De fapt, în fața dovezilor – cedez. De aia
nu ne putem înțelege. Reiese că aveți stabilită o întâlnire cu o prietenă...

Comandorul: Asta-i prea de tot.

Căpitanul: Pardon, pardon. O spun din invidie. Eu nu am ce ascunde. Domnul Anselmi vinde
piese pentru... îîîî... reciclarea tuburilor de pastă pentru dinți... Ha-ha-ha... Vedeți, interese total
diferite. Vă invidiez. (Comandorul privește nervos la ceas). Da... Vă înțeleg... Vreți să plec cât
mai curând... O doamnă, deci... Pardon... Pensionul ”Aurora”, deci?... Și fără inscripție pe ușă...
O să știu... Îmi dați și mie adresa? Pardon! Înțeleg... Nu e tacticos. De fapt, ați spus-o chiar
dumneavoastră: bulevardul Carmin 2. Repet pentru concretizare: bulevardul Carmin 2. Vom ști.
Am onoarea! Goodbye! Bucuros de cunoștință.

Comandorul: (sec) Toate cele bune!

Căpitanul: Căpitanul Bigongiari. Am onoarea!

Comandorul: Încântat.

Căpitanul: Cer scuze... Și dumneata? Cum vă numiți? Ah... da... da... Pardon. Rămâneți cu
bine.

Căpitanul iese. Prin ușa cu numărul trei intră Profesorul.

Profesorul: Îmi permiteți? Pot să intru?

Comandorul: Sigur! Bună ziua.

Profesorul: Sper că nu am întârziat?!

Comandorul: Nu pot să știu. Îîî... doamna Ana-Liza...

Profesorul: Cine? Eu?...

Comandorul: Vroiam să vă întreb: doamna Ana-Liza e aici?

Profesorul: Nu știu.

3
Comandorul: Scuzați. Nu sunteți directorul... stăpânul?

Profesorul: Aș fi vrut eu!

Comandorul: Cum?! Și dumneata? De ce vă băgați atunci, Doamne - iartă-mă!

Profesorul: Cine? Eu? Eu nu mă bag. Dumneata m-ai confundat cu o oarecare Ana-Liză.

Comandorul: Pot să vă întreb cine sunteți și ce căutați?

Profesorul: Am venit să-mi iau manuscrisul. Editez o carte. E un colet pentru mine. Nu
sunteți la curent...

Comandorul: Nu! Luați-vă coletul și plecați!

Profesorul: Sunteți nervos?!

Comandorul: Ba nu. Sunt calm. Atâta doar că nu am chef de vorbă. Am o întâlnire aici... cu o
persoană... și nu vreau..

Profesorul: Clar. Totu-i clar. Cer iertare. Doar că nu e cazul să mă atacați. Aveți treburile
dumneavoastră. Eu pe ale mele.

Comandorul: Aveți dreptate. Sunt cam nervos. Scuzați.

Profesorul: Nicio problemă. Oricine poate ceda nervos în viața asta... Pot să mă uit dacă nu e
aici coletul meu? (caută) Nu-l văd... Uite o Biblie, ziare... bonuri de plată... cartea de telefoane a
Singapore-ului...

Comandorul: Cum ați spus?

Profesorul: Agenda de telefoane a Singapore-ului.

Prin ușa 2 intră Căpitanul

Căpitanul: Aaa... aici erați! Dracu să vă ia! De ce m-ați mințit că am încurcat adresa? V-am
spus: pot să încurc datele, zilele, numele, cifrele, dar adresa – niciodată! (Îl observă pe Profesor)
Scuzați. Din cauza lui am urcat de două ori la etajul 7. Mi-a spus că adresa... ce adresă?...

Comandorul: Bulevardul Carmin 2.

Căpitanul: (Profesorului) Ați auzit? Spuneți-i...

Profesorul: Da, domnule, ați greșit. Aici nu e bulevardul Carmin2.

Comandorul: Dumnezeule! Sunteți sigur?

Profesorul: Absolut!

Căpitanul: Ați văzut?

Comandorul: Dumnezeule! Deci, am greșit! Vă rog să mă scuzați. Vedeți... Și eu nu prea

greșesc... Nu vă supărați. Nu credeți urât despre mine...

4
Căpitanul: Fie. Nu vă necăjiți. Desigur, șapte etaje în sus și în jos, de două ori, nu e glumă,
dar, cum se spune... putea fi mai grav. Apropo... spuneați că aveți întâlnire cu o doamnă...
Pardon, nepoată... la ora cinci... Riscați să întârziați. V-aș sfătui să vă grăbiți.

Comandorul: Aveți dreptate... Ce tâmpit sunt! Fug. Înc-odată – scuzați! Mi-a făcut plăcere.
Comandorul Maretti. (Profesorului) Cele bune! (Iese prin ușa nr.1)

Căpitanul: În sfârșit! Sunt Căpitanul Bigongiari. Vă salut! Tipul insista că am greșit adresa. Vă
imaginați? Eu?! Care în viață nu am încurcat nicio adresă! Și l-am crezut... Ca un băiețaș prost...
Jos, desigur, am verificat. Și, bineînțeles, m-am convins! Nicio greșală! Și nici nu putea fi. Am
deservit o perioadă timerele (se citește: taimerele) pentru instalațiile explozibile. Bombe cu
mecanisme ca ceasul... Acolo nu ai voie să greșești. Ha-ha-ha... Contează, de fapt, că ne-am
întâlnit. Bine că s-a sfârșit cu bine, cum se zice... Sunteți domnul Anselmi?

Profesorul: Nu.

Căpitanul: Nu? Cum adică?

Profesorul: Așa. Nu.

Căpitanul: Sunteți sigur?

Profesorul: (vădit iritat) Nu sunt eu! Și sunt sigur de asta! Dumneata ești sigur de adrese, iar
eu sunt sigur pe mine. Înțeleg că nu sunteți de aici.

Căpitanul: Credeam că dumneata...

Profesorul: Nu. Am venit să-mi iau manuscrisul.

Căpitanul: Sunteți scriitor?

Profesorul: Da. Cartea mea a fost editată aici, la editura ”Minerva”.

Căpitanul: Aici e firma ”InfoMac”. (râde) Nu-mi spune că și dumneata ai încurcat adresa. Să
mori de râs nu alta!

Profesorul: Nu... nu... bulevardul Pacini, 12.

Căpitanul: Așa... așa... așa... Deci, ați încurcat adresa! Nu mă forțați să cobor scările pentru a
treia oară! Am verificat deja. Ne aflăm pe strada Cavaleriei, 1, etajul 7.

Profesorul: Nu poate fi! I-am dat taximetristului adresa și m-a adus până la ușă.

Căpitanul: Nu știți unde se află editura care v-a editat cartea?

Profesorul: S-a mutat recent aici.

Căpitanul: ”InfoMac” e legat de serviciile secrete... Înțelegeți?... Reciclarea deșeurilor

militare... (sobru) Îmi pare rău. De ce nu ați verificat adresa când ați coborât din taxi?

Profesorul: Într-adevăr... nu am verificat.

Căpitanul: Îmi pare rău.

5
Profesorul: Scuzați.

Căpitanul: Nu face. E un virus. Ha-ha-ha! O epidemie de adrese greșite.

Profesorul: Apropo, în curând începe testarea utilajului folosit pentru alertarea populației în
caz de alarmă chimică. Nu vreau să mă prindă în stradă.

Căpitanul: Fugiți, atunci!

Profesorul: Fug! Vă mulțumesc. Da... mă numesc Sapponaro. Cu doi de ”p”. Profesorul

Sapponaro.

Căpitanul: Căpitanul Bigongiari. Așa și se scrie – Bigongiari. Încântat.

Profesorul: Și eu. Sănătate!

Căpitanul: Succes! Cu cartea...

Profesorul: E un detectiv.

Căpitanul: O voi citi neapărat.

Profesorul: (înfiripat) Un detectiv psihologic...

Căpitanul: Mi-e totuna. I-l voi da soției.

Profesorul: Vă mulțumesc. (Iese pe ușa cu nr. 3)

Intră Comandorul supărat

Comandorul: Ce oameni! Ce oameni, zău! Mucegăiesc de lene și-i fac și pe alții să piardă
timpul. Strada Cavaleriei! Să-ți treacă prin cap. Și eu, prostul de mine, l-am crezut. Și m-am și
scuzat... (ridică receptorul) Alo!... alo... alo! (formează nervos un număr) Ocupat. A dispărut și
semnalul. Trebuie să sun la biroul de informații (formează) Alo! Biroul de informații?

Voce: Atențiune! În legătură cu protestul angajaților, biroul de informații și-a sistat activitatea.
Ne cerem scuze. Atențiune! În legătură...

Comandorul: Asta mai lipsea! Ce-o să fie... Eu sunt nervos... ea va veni... și sigur o dau în
bară...

Prin ușa 3 intră Profesorul nervos

Profesorul: Spuneți-mi, ce adresă e aici?

Comandorul: Nu... Dumneata spune-mi de ce l-ai ascultat pe tipul acela?

Profesorul: Care tip?

Comandorul: Care a fost aici.

Profesorul: Unde-i acum?

Comandorul: Nu mă interesează.
6
Profesorul: Am zis doar că nu e bulevardul Carmin.

Comandorul: Credeți că e strada Cavaleriei?

Profesorul: Nu! E bulevardul Pacini, 12.

Comandorul: De unde ați scos-o?

Profesorul: Am văzut cu ochii mei. Am mai verificat odată, ca să exclud posibilitatea unei
greșeli vizuale. Și, deoarece nu m-ați crezuti, am mai întrebat și de un trecător. Apropo, unde-i
Căpitanul?

Comandorul: Nu știu. A plecat, probabil. Nu mă interesează. Eu... aștept o doamnă.

Din toaletă se aude zgomotul jetului de apă

Comandorul: Auziți? E cineva... (Iese Căpitanul) Ei, nu vă e rușine? Credeți că avem chef de
glume?

Profesorul: Din cauza dumitale am coborât și am urcat 7 etaje.

Comandorul: Aici e bulevardul Carmin!

Căpitanul: Aici e strada Cavaleriei.

Profesorul: Aici e bulevardul Pacini!

Toți se contrazic fără să se audă unul pe altul.

Căpitanul: Liniște! Gura! Am înțeles! Eu am înțeles! Ha-ha-ha... desigur... E clar ca ”bună

ziua”! E clar! Ha-ha-ha... Profesore, scrieți detective, dar aici v-ați pierdut. Cine-mi dezleagă
enigma?

Profesorul: Care enigmă?

Căpitanul: Asta! Trei bărbați maturi, în depline facultăți mentale - și toți greșesc adresa. Toți
trei!

Comandorul: Eu nu am greșit. Am verificat.

Profesorul: Și eu, nu în zadar am urcat 7 etaje.

Căpitanul: Aha... insinuați că eu sunt cel care a greșit? Nu! Pentru că și eu am verificat. Reiese
că eu sunt pe strada Cavaleriei, dumneata – pe bulevardul Pacini, iar dumneata – pe bulevardul...

Comandorul: Carmin!

Căpitanul: Poate fi una ca asta? Nu! Nu!Ce e cu adresa asta triplă? Cum se explică, vă
întreb? Profesore, mă uimiți... Și dumneata, domnule... îîî mergeți la întâlniri picante... ar fi cazul
să vă lămuriți în tainele vieții.

Comandorul: Ascultați...

7
Căpitanul: Reiese că, biata, scuipata, batjocorita armată italiană uneori își atinge țelul: e mai
capabilă decât cultura... decât... Ce meserie aveți?

Comandorul: De ce v-ar interesa?

Căpitanul: Ca să vă explic. Spuneți.

Comandorul: Am... Am o mică fabrică.

Căpitanul: ...Decât toate industriile! Armata e prima! Am fost genist. Știu cum e să ajungi atent
până la adevăr. Genistul e obligat să fie geniu. Altminteri...

Comandorul: Ascultați, domnule geniu, e târziu. Spuneți ce aveți de spus...

Căpitanul: E simplu! Toți trei avem dreptate! Casa aceasta are trei scări!

Comandorul: Cum adică trei?

Căpitanul: Trei scări diferite duc în această odaie. Trei scări ce duc pe trei străzi diferite, pe
strada Cavaleriei, pe bulevardul Pacini și pe bulevardul Carmin. Trei străzi... trei scări... trei
adrese. Fiți atenți: casa e situată în intersecția a trei străzi! Prima stradă se bifurcă în două și
înlănțuie casa din dreapta și din stânga. Deci: în față avem bulevardul Carmin, în dreapta – strada
Cavaleriei și în stânga – bulevardul Pacini. Ce spuneți?

Profesorul: Întocmai. Așa e.

Căpitanul: He-he-he... vă spun eu.

Comandorul: Nu-mi place ideea.

Căpitanul: De ce? O să le povestesc neapărat ofițerilor în clubul nostru.

Comandorul Tăceți odată! Să admitem că sunt trei adrese. Ei și? Fiecare din noi a venit aici cu
problema sa: dumneata după manuscris, dumneata – să te vezi cu domnul Anselmi, eu – la
întâlnire cu o doamnă. Trei adrese... Să zicem. Dar, totuși, ce e aici? Pension, firmă sau editură?
Cum să înțeleg?

Căpitanul: Drace! Nu m-am gândit...

Profesorul: V-ați speriat?

Comandorul: Sunt nervos. Acum începe alarma, iar noi stăm între patru pereți... Eu plec.

Căpitanul: Și doamna?... Pardon...

Comandorul: Nu știu. Probabil n-a putut veni, s-a răzgândit, a plecat... Nu știu.

Căpitanul: Pardon... Pardon!

Profesorul: Eu o să aștept. Poate întârzie toți din cauza alarmei?! Poate vine cineva de la
editură.

Căpitanul: Domnul Anselmi va veni neapărat.

8
Comandorul: Eu plec. Domnilor, am onoarea! Da! O să cobor pe altă scară, pe altă stradă – pe
bulevardul Pacini. Vreau să văd toate trei scări. (Încearcă să deschidă ușa 3. Ușa e încuiată.) E
încuiat.

Profesorul: Nu poate fi. Trageți mai tare.

Comandorul: (încercând) Nu se deschide.

Căpitanul: Stați că vă ajut. Drace! Chiar e încuiată.

Profesorul: Straniu. Dar am intrat prin ea. (Trage de ușă. Ușa se deschide) Poftim. De ce
spuneți că e încuiată? (către Comandor:) Poftim!

Comandorul: O clipă. Trebuie să verific ceva. (Se îndreaptă către ușa 2) Unde duce ușa
aceasta?

Căpitanul: Pe strada Cavaleriei.

Comandorul: (încercând să deschidă ușa) Și asta e încuiată. Eram sigur. Acum încearcă și
dumneata.

Căpitanul: Eu?

Comandorul: Nu. Profesore!

Profesorul: (încearcă să deschidă ușa) E încuiată.

Comandorul: Încuiată! Și acum încercați-o pe asta (arată spre ușa1).

Profesorul: (încercând) Și asta e încuiată.

Comandorul: Minunat. Și acum dumneata.

Căpitanul: (încercând ușa1) E încuiată.

Comandorul: (Se apropie hotărât de ușa 1 și o deschide) Pentru mine e deschisă. (Îi arată
Căpitanului ușa 2) Încercați-o și pe aceea.

Căpitanul: (Deschizând ușa) Poftim. Am deschis-o.

Comandorul: Ei, căpitane? Poate dezlegați și enigma aceasta?

Căpitanul: Nu înțeleg.

Profesorul: Eu am înțeles! Vreți să spuneți că fiecare din noi poate deschide doar ușa prin
care a venit?

Căpitanul: Așa... Așa... Doar ușa prin care a venit... Iar celelalte uși... Exact! Cum de nu mi-
a trecut prin cap!

Comandorul: (ironic) Geniu ratat.

9
Căpitanul: Nu e o problemă. Dacă doriți să coborâți pe strada Cavaleriei, pot să vă deschid
ușa mea.

Comandorul: Nu. Mulțumesc. Nu-mi plac ușile voastre.

Profesorul: Lăsați! E o prostie!

Comandorul: Să fie. Eu oricum plec prin ușa mea.

Profesorul: Bine. Nu vă enervați. Să mergem împreună prin ușa Dumneavoastră. Să vedeți ce

ușor voi trece. Voi lua mâine manuscrisul.

Comandorul: Da... Dar eu mă rețin vreo zece minute.

Profesorul: Vroiați să plecați.

Comandorul: M-am răzgândit. Mai stau puțin și apoi voi pleca.

Profesorul: Clar. Vă e frică.

Căpitanul: Haaa! Vă e frică.

Comandorul: Ba nu...

Profesorul: Vă e frică și vreți să vedeți ce o să mi se întâmple.

Comandorul: Bine. Recunosc. Mi-e frică. Încerc să nu-mi fie frică... De fapt, nu e frică, e o
stare de neliniște și de disconfort. Nu-mi place locul ăsta. Nu-mi place!

Profesorul: Eu nu sufăr de frici abstracte, eu am o minte lucidă. Așa deci... plec.

Comandorul: Nu vreți să plecați prin ușa mea?

Profesorul: (râzând) Nu. Și nu din considerentul la care v-ați gândit, pe cuvânt. Doar că am
nevoie să ies pe bulevardul Pacini. Domnilor, vă salut. O să-mi facă plăcere să vă revăd. (Îi
salută cu mâna și iese prin ușa 3).

Căpitanul se apropie de geam

Comandorul: Ufff... Ce năduf! Poate deschidem geamul?

Căpitanul: Cu plăcere. (Deschide geamul.)

Comandorul: De ce e liniște pe străzi? (Se uită prin geam.) Și e puțină lume... De ce?

Căpitanul: Pentru că nimeni nu are plăcere să se afle afară în timp ce e testată alarma
chimică.

Comandorul: Hmm... Da... La ce oră începe să sune alarma?

Căpitanul: După orele cinci. Nu știu exact.

Comandorul: Deci, în orice moment?

10
Căpitanul: Exact!

Comandorul: Dumnezeule! Nădușeala asta pătrunde și prin geam.

Căpitanul: Daa... ???

Comandorul: De parcă am fi în Africa. Pot să închid geamul?

Căpitanul: Poftim.

Comandorul: (Închizând geamul.) Ce năduf! Aș da o viață pentru o halbă de bere!

Căpitanul: Era un frigider pe aici.

Comandorul deschide frigiderul și e plăcut surprins.

Comandorul: Este! Este bere! Nemaipomenit! (Își ia o bere.) Vreți?

Căpitanul: Nu! Aș fi vrut o limonadă.

Comandorul: Este doar bere.

Căpitanul: Nu, mulțumesc. Nu vreau bere.

Comandorul închide frigiderul. Căpitanul se apropie de frigider și îl deschide.

Căpitanul: De fapt, mi-e sete. (Se uită în frigider și apoi la Comandor. Furios.) Naiba să vă
ia! De ce mi-ați spus că nu-i limonadă? E plin frigiderul cu limonadă. (Își ia o limonadă.)

Profesorul: (Intră prin ușa 3. E ud leoarcă.) Cer scuze. Mii de scuze! Dumnezeule! Toarnă
cu găleata.

Căpitanul: Plouă?!

Profesorul: Plouă?! E potop!

Comandorul: Unde?

Profesorul: Afară! Unde poate să plouă?

Comandorul: Pe bulevardul Carmin e soare!

Profesorul: Ajunge! Eu am coborât pe bulevard, am venit din bulevard și vorbesc de

bulevard! Și insist: în bulevardul Pacini toarnă cu găleata.

Căpitanul: Scoateți-vă haina. Poate beți ceva?

Profesorul: Aș da orice în schimbul unei ciocolate fierbinți.

Căpitanul: Îmi pare rău. Nu avem.

Comandorul: Ba avem! Avem! În frigider.

Profesorul: În frigider? Ciocolată fierbinte?

11
Comandorul: (ferm) Da!

Căpitanul: Păi... Cum?...

Profesorul se apropie nesigur de frigider. Îl deschide și scoate o cană mare cu ciocolată

fierbinte. Căpitanul e uimit. Printr-un gest, Comandorul își confirmă spusele.

Comandorul: (tragic) Nu-mi place... Nu-mi place locul ăsta. Deloc nu-mi place.

De afară se aud sirene.

Profesorul: Au început exercițiile...

Căpitanul: Alarmă!...

Comandorul: Reiese că vom sta aici toată noaptea.

TABLOUL II

Aceeași. O oră mai târziu. Comandorul usucă pantalonii Profesorului în fața unui șemineu
electric. Căpitanul citește în voce instrucțiunile de comportament în timpul alarmei chimice.
Profesorul e în baie.

Căpitanul: ...Următorul punct: energia electrică. Seara, nu mai târziu de orele 18.35, se
recomandă să deconectați toate aparatele electrice: frigiderele... (scoate frigiderul din priză),
plonjorul... (Se apropie de ușa de la baie. Bate:) E vreun plonjor?

Profesorul: Da.

Căpitanul: Deconectați-l. Așa... Radiourile, mașinile de spălat... (privește în jur) nu avem...

plita electrică... (către comandor:) S-au uscat?

Comandorul: Sunt umezi.

Din baie se ivește Profesorul.

Profesorul: Nu-i nimic. Nu-i grav. Pot fi și umezi.

Comandorul deconectează șemineul. Îi dă pantalonii Profesorului.

Căpitanul: Deconectați televizoarele, magnetolele, aparatele de marcat, computerele și toate

celelalte.

Intră Profesorul

Comandorul: Sunteți atât de calm? Credeți că totul e în ordine? Nu vă miră? Răspundeți!

Vorbiți!

Profesorul: O să vă răspund.

Căpitanul: (tușind) Cer scuze... E aproape șapte... La ora șapte, eu de obicei îmi fac băi la
picioare. Astăzi am renunțat la acest tabiet, deoarece am avut fixată o întâlnire cu domnul

12
Anselmi. Dar deoarece domnul Anselmi nu a venit, cu permisiunea Dumneavoastră, îmi voi
spăla picioarele...

Comandorul: Cum doriți.

Căpitanul: Vă mulțumesc. Dar vreau să ascult și ce veți discuta... Și chiar vreau să particip la
discuție. Așa că..., dacă nu vă supărați, voi lăsa deschisă ușa de la baie. Sau, aș putea să-mi spăl
picioarele chiar aici. Se poate?

Profesorul: Cum doriți. Oricum vom sta toată noaptea împreună. Lăsăm deoparte
formalitățile.

Căpitanul: Mulțumesc. (Intră în baie și revine cu un lighean cu apă. Își răsuflecă pantalonii,
se descalță, își scoate ciorapii, scoate din buzunar un pliculeț și toarnă în lighean conținutul
lui).

Comandorul: Ei, și?

Profesorul: Păi, spune dumneata... Ce nu e în regulă aici? O casă cu trei adrese... să

admitem... trei persoane, cu trei probleme diferite se adună într-un singur loc... Întâmplător? Ora
cinci – e ora perfectă pentru întâlnirile clasice. Apropo, întâlnirea mea era fixată la cinci și câteva
minute.

Comandorul: De ce am fost ademeniți anume aici? Anume în această încăpere? Cu trei uși
diferite... cu trei ieșiri?...

Profesorul: Pensionul ”Aurora”, firma ”InfoMac” și editura ”Minerva”.

Comandorul: Fără nicio inscripție, fără denumire, fără nimic...

Profesorul: Există o explicație! Editura și-a schimbat de curând sediul. Nu au reușit să-și
înregistreze noua adresă. Pensionul ”Aurora”... e clară activitatea ei... Iar firma ”InfoMac”, după
cum spunea căpitanul Bigongiari – e o firmă ce aparține serviciilor secrete. E ca un camuflaj...

Comandorul: Ce să camuflezi? Tuburile goale de pastă de dinți?

Căpitanul: Sunt tuburi militare! Și sunt întrebuințate în toate forțele armate. Chiar mai mult:
primim și tuburi din toate subdiviziunile NATO situate în toată Europa. Rulajul firmei e de
miliarde de lire... Nu e secret. Evident că ”InfoMac”-ul nu afișează asta.

Profesorul: Evident. Cineva împarte venitul.

Comandorul: Cum adică?

Căpitanul: Pardon! Pardon!

Profesorul: Partidele politice, spre exemplu.

Comandorul: E adevărat?

Căpitanul: Pardon!

13
Comandorul: Vă dau cuvântul: totul va rămâne între noi. Chiar sunt curios, e adevărat?

Căpitanul își privește picioarele și fredonează un cântec.

Profesorul: Cred că așa și este. Vedeți, totul e explicabil.

Comandorul: Nu chiar totul. Spuneți-mi, de ce e doar o odaie?

Profesorul: Adresă juridică. Ați fost la Zürich? Acolo sunt înregistrate într-un singur
apartament sute de firme. Doar cu adrese juridice... Și atât. ”InfoMac”-ul, sigur, nu are nevoie de
spațiu.

Comandorul: Și editura?

Profesorul: Editura ”Minerva” e foarte mică. Se mulțumește și cu un colțișor, undeva la

periferie. E mai ieftină arenda.

Comandorul: Și eu? Eu? Drăcie! Trebuie să mă văd cu o doamnă! Și am nevoie de spațiu... De

câțiva metri pătrați!

Căpitanul: Pardon! Pardon!

Comandorul: (înfuriat) Încetați odată cu ”pardon”-ul!

Căpitanul: Scuzați! Corectitudine de militar!

Comandorul: Țineți-vă corectitudinea pentru alte ocazii. V-am explicat doar, nu-i nimic straniu
în întâlnirea mea.

Căpitanul: Straniu? Nici nu se discută. Absolut nimic! Un bărbat și o femeie... Un caz obișnuit!
(fredonează)

Comandorul: (Profesorului) O să mă scoată din sărite!

Profesorul: Aveți dreptate! Într-adevăr, aveți nevoie de un spațiu. Evident, nu de odaia asta.
Dacă doamna ar fi venit, cineva urma să vă conducă în vreun apartament special amenajat.

Căpitanul: De-aș fi fost poet, aș fi scris un poem dedicat băilor de picioare: ”Răcoritoare și
plăcute băi...” De fapt, deja au alcătuit...

Comandorul: (Agresiv) Bine, și cu frigiderul ce e? Îl deschid eu – e plin cu bere! Îl deschide

căpitanul – cu limonadă! Îl deschizi dumneata – ciocolată fierbinte...

Profesorul: ”Lumea – ca voință și reprezentare” spunea Schopenhauer. Ați vrut bere – și ați
văzut doar bere. Căpitanul și-a dorit limonadă și ochii lui au văzut doar limonadă. Fiecare vede
ce-și dorește. Mie îmi plac blondele – deci, voi observa doar femeile blonde. Să luăm, spre
exemplu, un ziar. Vă interesează rubrica economică –veți omite articolele despre sport și lectură
și le veți citi doar pe cele din secțiunea ”Economie”, fiind convins că ziarul e strict economic.

Comandorul: Și cum rămâne cu ciocolata fierbinte? Nu există explicații. Sunt minuni! Vă

doriți o ciocolată fierbinte și... hop! În frigider găsești ciocolată fierbinte!

14
Profesorul: Nu era chiar gustoasă.

Comandorul: Puteți să-mi explicați?

Profesorul: Nu.

Comandorul: Vedeți? De ce?

Profesorul: Pentru că nu pui ciocolata fierbinte în frigider.

Comandorul: Și atunci... Reiese...

Profesorul: Că cineva a vrut să o răcească!

Comandorul: Atât?

Profesorul: E suficient.

Comandorul: Bine. Cine?

Profesorul: Nu știu.

Comandorul: Aha...

Profesorul: Nu știu. Sunt aici pentru prima dată. Și, totuși, cineva a pus ciocolata în frigider.

Comandorul: De ce credeți așa?

Profesorul: Pentru că era în frigider. Convingător? Haideți să analizăm: cănile de ciocolată nu

cresc în frigider! Și dacă era acolo – înseamnă că cineva a pus-o acolo!

Căpitanul: Fiți atent cu Profesorul, el scrie detective!

Profesorul: Acest misterios ”cineva” există cu adevărat. Doar că nu-l cunoaștem noi. Am
găsit ciocolată în frigider... Cum a ajuns acolo?... Spre exemplu: chelnerul din barul de jos aduce
”ca de obicei” ciocolata fierbinte pentru doamna Matilde. Doamna Matilde nu bea ciocolata
fierbinte. De obicei, așteaptă să se răcească. Azi, însă, se grăbea... Era anunțată alarma, trebuia să
se grăbească acasă... și doamna Matilde își pune ciocolata fierbinte în frigider. A pus-o și a uitat!

Comandorul: Credeți ce spuneți?

Profesorul: Dar dumneata crezi în minuni? Ce e mai neverosimil: aparițiile misterioase sau
necesitatea umană de a bea o ciocolată fierbinte? Haideți să întrebăm la barul de jos ce ne vor
oferi: minuni sau ciocolată?

Căpitanul: Desigur – ciocolată. Doar că nu am înțeles cine e doamna Matilde? O, pardon!

Pardon!

Comandorul: Și ușile încuiate cum le explicați?

Profesorul: Ați încercat să le deschideți? Bănuiesc, că din întâmplare ați tras de ușă în loc să
o deschideți. Și ceilalți au făcut la fel. Sunt sigur că dacă vom încerca acum să le deschidem,
vom reuși... Asta e ușa Căpitanului? (Se apropie de ușa 2 și o deschide) Ați văzut?
15
Comandorul: Și ploaia? Cum poate fi ca în bulevardul Pacini să plouă, iar pe strada Carmin să
fie soare?

Profesorul: Tot ce se poate. Fiecare vede ce vrea.

Căpitanul: Exact. Aici plouă, iar peste drum e soare. Poți desluși ușor hotarul.

Profesorul: Întocmai! Astăzi hotarul a fost peste casa aceasta. Mai exact, peste această odaie.

Comandorul: (sarcastic) Aha... Clar! Un caz neverosimil, dar explicabil... V-a mers!

Profesorul: De ce?

Comandorul: Păi, cum?! Stăm aici, cuprinși de groază și nedumerire și dumneata insiști că
totul e simplu și explicabil!

Căpitanul: Vreau să concretizez: eu nu sunt cuprins de groază.

Comandorul: Credeți că e firesc ce se întâmplă?

Căpitanul: Nu chiar. În viață nu merg toate așa cum planifici. Domnul Anselmi nu a venit și va
trebui să mai vin odată aici. În schimb, mi-am spălat picioarele, chiar dacă nu credeam că o să le
mai spăl.

Profesorul: Nu toți au noroc. De fapt, e ridicol să clasifici totul în bine și rău.

Căpitanul: Cum adică?

Profesorul: Uite așa. Orice succes îți poate aduce o nenorocire. Și viceversa. În antichitate se
spunea că dacă zeii vroiau să-i pedepsească pe muritorii de rând, le îndeplineau dorințele.

Căpitanul: Nemaipomenit!

Profesorul: Aveam o slujnică în familie. Îmi amintesc că îmi povestea despre bunelul ei, care
trăia într-o casă dărâmată. Și iată că cineva, dorind să cumpere casa lui, i-a oferit mult peste preț,
i-a mers, nu?

Căpitanul: Daaa...

Profesorul: Așa a crezut și el. A acceptat oferta și chiar în seara aceea s-a mutat la soră-sa.
Noaptea însă casa s-a dărâmat...

Căpitanul: Măi, drăcie... Pardon! Chiar i-a mers.

Comandorul: (agresiv) Lui – da. Dar cumpărătorului?

Căpitanul: Nu.

Profesorul: Ba, dimpotrivă. Cumpărătorul spera să găsească o mină petrolieră sub casă. Urma
să plătească pentru ca să dărâme casa. Reiese că a economisit.

Căpitanul: Cu atât mai bine. Și lui i-a mers.

16
Profesorul: Stați! A fost o eroare. S-a dovedit că nu era nicio mină sub casă.

Căpitanul: Reiese că vânzătorul a câștigat dublu.

Profesorul: Știam că așa veți spune. Doar că, grăbindu-se să se mute, a uitat să se îmbrace
mai călduros. A răcit, a făcut pneumonie și a murit peste două săptămâni. Uite-așa!

Căpitanul: Măi, drăcie! Pardon! Cum spunea preotul din divizie, viața e o chestie periculoasă.
Poți muri...

Comandorul: E insuportabil.

Căpitanul: Cine?

Comandorul: Dumneata! Tăceți odată!

Căpitanul: Eu?! El vorbește mai mult ca mine.

Comandorul: Exact! Profesorul vorbește mult, foarte mult. Dar dumneata... Replicuțele
dumitale mă înnebunesc. ”Viața e o chestie periculoasă...” Cum e mai departe?

Căpitanul: (Sigur) ”...poți muri...”

Comandorul: Asta era!

Căpitanul: E adevăr curat. Nimeni n-a plecat viu din viață.

Comandorul: (iritat) Poftim! Pură idioțenie! Păi cum altfel poți pleca din viață? Doar prin
moarte! De ce să accentuezi asta? E ceva firesc! Dacă omul după moarte e viu – înseamnă că n-a
plecat din viață. Dacă a murit – e mort, dacă e viu – apoi e viu!

Profesorul: Stoicii susțineau: dacă eu sunt – nu e moarte; dacă e moarte – eu nu-s! De ce te-ai
teme?

Comandorul: Ajunge! Chiar nu avem alte teme... despre... despre...

Căpitanul: Să vă spun un banc?! Nu prea mă pricep la bancuri, dar... e unul deosebit. O să

încerc.

Comandorul: Ziceți! Tot mai bine decât...

Căpitanul: Era odată un om pe nume Giovani... nu... Pietro... sau nu... cum vă cheamă?

Comandorul: Pe mine? Ernesto. De ce?

Căpitanul: Așa. Îl chema Ernesto. Și uite că Ernesto a hotărât să emigreze în Australia. S-a
stabilit acolo, s-a căsătorit și-a găsit o slujbă. Și, deodată, a rămas singur. Nu știu de ce, dar nu
contează. Să presupunem că i-au murit nevasta și copiii...

Comandorul: Ei, asta-i culmea!

Căpitanul: Pardon! Contează că, într-o bună zi, Ernesto a decis să revină în Italia. Nu v-am
spus: era italian. Deci, a decis să revină în Italia ca să moară acasă...
17
Comandorul: E prea de tot!...

Căpitanul: Pardon! Și-a adunat lucrurile, și-a luat bilet, a urcat pe vapor și a pornit. Mai întâi
a trecut prin India, apoi – prin țările arabe și cu cât se apropia de Italia, cu atât devenea mai
agitat. Era deja în apele mării Mediterane, apoi în a celei Ionice... Și uite că ajunge în port...
Coboară pe pământ și mai nu moare de emoții.

Comandorul: Încetați odată!

Căpitanul: Dar... se ia în mâini, se urcă în trenul care duce spre orașul lui natal, Torino... nu...
Milano... sau și mai departe... Dumneata de unde ești?

Comandorul: Eu? Din Trento.

Căpitanul: Nu merge... Pasagerul din Australia nu poate coborî în Trento. Ar coborî în

Veneția sau în Trieste...

Profesorul: Pasagerul nu alege. Coboară acolo unde e stația.

Căpitanul: Fie. Coboară. Vreau mai repede... Nu-mi plac bancurile lungi.

Comandorul: Se și vede. Spuneți mai repede. Mi-i scârbă de bancurile dumitale.

Căpitanul: Merge călătorul nostru spre Alpi...

Comandorul: În Torino?

Căpitanul: Mai departe.

Comandorul: Bergamo?

Căpitanul: Și mai departe... Cu cât merge, cu atât mai mult îl cuprinde neliniștea... Cu fiece
clipă devine mai agitat. Și iată că ajunge la Bolzano. Acolo schimbă trenul. E nevoit să meargă la
altă gară, mult mai mică. Iar neliniștea îi crește tot mai mult...

Comandorul: Vă rog, mai succint.

Căpitanul: O clipă!

Comandorul: Ați spus că nu vă plac bancurile lungi!

Căpitanul: Nu-mi plac. Dar una e să-ți irosești timpul cu un banc oarecare și alta e să descrii
detaliile care te ajută să înțelegi finalul și atmosfera evenimentelor. Dacă v-aș povesti finalul –
gata!... nu mai e banc!

Comandorul: Hmmm... da...

Căpitanul: Deci, ia un alt tren, dintr-o altă gară, mult mai mică... Și trenul, apropo, era mult
mai mic. Și a mers... a mers...

Comandorul: Și neliniștea creștea... creștea...

Căpitanul: Exact! Nu v-am spus?

18
Comandorul: Ba da!

Căpitanul: Cu cât se apropia mai mult de pământul natal, de munții, râul, gara mică din oraș,
neliniștea îl învăluia tot mai mult. Coboară din tren și urcă în autocar...

Comandorul: Cum? Va merge și cu autocarul? De unde-i tipul?

Profesorul: Nu-l întrerupeți.

Căpitanul: Autocarul pornește pe un drum îngust de munte, tot mai sus și mai sus. Ernesto
începe să recunoască văile și dealurile, cărările și poiana unde alerga când era un băiețandru.
Aleea pe care se plimba cu prima fată la prima întâlnire, terenul de fotbal unde a bătut primul
gol... Și inima începe să i se rupă din piept când trece pe lângă clopotnița din piața, unde a oprit
și autocarul. Ernesto a coborât...

Comandorul: A ajuns acasă?

Căpitanul: Aproape.

Comandorul: Aaa... mai are de mers pe jos...

Căpitanul: Știți bancul?

Comandorul: Dumnezeule!

Profesorul: Vă implor, nu-l întrerupeți!

Căpitanul: Ernesto coboară din autocar cu două valize... V-am spus că avea două valize?

Comandorul: Nu, dar nu contează. Acum ne-ați spus.Acum.

Profesorul: Nu-l întrerupeți!

Căpitanul: Așa... mergem mai departe. E amuzant, nu? Cu două valize din Australia până în
Italia, apoi cu trenul...

Comandorul: Asta știm. Mai departe. A ajuns în sat. Și?

Căpitanul: V-am avertizat doar că nu pot spune bancuri. Nu pot.

Comandorul: Mai departe!

Căpitanul: Bine. Își ia el cele două valize și pornește pe jos de la autogară spre casa lui veche,
unde au trăit și strămoșii lui. Emoționat la maxim, recunoaște străduțele, casele, curțile... Tot
mergând așa, se întâlnește cu poștașul. Vă imaginați ce emoții l-au copleșit?...

Comandorul: Emoții că a întâlnit poștașul?!

Căpitanul: Da, pentru că poștașul era prietenul lui din copilărie. Prietenul pe care nu l-a văzut
20 de ani. 20!...

Comandorul: Ei și?!

19
Căpitanul: Își lasă valizele jos și strigă emoționat: ”Piedro! Piedro!” Așa îl chema pe poștaș.

Comandorul: Și mai departe?

Căpitanul: ”Piedro! Piedro!” Poștașul s-a oprit, l-a privit și i-a zis: ”Aaaa, Ernesto?! Pleci...”
”Aaaa, Ernesto?! Pleci...”...

Pauză îndelungată

Comandorul: (înfuriat) E un banc inuman, scârbos!

Căpitanul: Ați înțeles de ce era nevoie de valize? Altfel, poștașul....

Comandorul: Ce banc prostesc!

Căpitanul: Ați vrut un banc vesel...

Comandorul: Îl consideri vesel? E tragic! Tragic! Reiese că omul nu contează defel, că omul
nici nu există?! Este omul sau nu-i – indiferent?!

Căpitanul: Nu știu... Dar poștașul... e amuzant, nu?

Comandorul: Poștașul?

Căpitanul: Da. E prost rău! El nu a înțeles...

Comandorul: Nu mai am răbdare.

Căpitanul: Ce greu de cap sunteți. Povestește dumneata dacă te pricepi.

Comandorul: N-am chef. Am altele în cap.

Căpitanul: Pardon! Pardon!

Profesorul: E o idee! Oricum nu avem ce face. Eu v-am povestit istoria bătrânului cu casa,
Căpitanul ne-a istorisit și el... un banc... o fabulă.

Comandorul: Asta e fabulă?

Căpitanul: (timid) Nu. E doar un banc. Un simplu banc. Nu mă pricep să le povestesc...

Comandorul: (înflăcărat) Sunteți nebuni?! Nebuni și orbi?! Voi nu înțelegeți ce ni s-a

întâmplat?

Pauză. Toți se privesc uimiți.

Comandorul: Am văzut un film...

Căpitanul: E un banc?

Comandorul: Nu! Nu era film. Un spectacol. Era o corabie, puntea Căpitanului și Căpitanul. Un
căpitan foarte ciudat. Drept că, inițial, nu părea ciudat. Căpitanul îi saluta binevoitor pe toți.
Primele cunoștințe... primele simpatii, primele antipatii, primele mici neînțelegeri cu oamenii
adunați pentru o perioadă mai îndelungată împreună. Și abia atunci au început să apară și
20
ciudățeniile. Spre exemplu, nimeni nu înțelegea de ce au pornit în croazieră, de ce toți sunt
singuratici – fără soții, fără soți, fără rude. Nimeni nu-și amintea cum s-a pomenit pe corabie. Și
doar un singur pasager știa... sau i se părea doar că știe. În dimineața aceea fusese la bancă să ia
bani pentru bilet. Când vroia să iasă din bancă, au dat năvală câțiva hoți. Unul a îndreptat
automatul spre el și i-a ordonat să tacă și să nu miște. Imediat a venit și poliția. A început
schimbul de focuri... și omul nostru și-a pierdut cunoștința, pentru că nu ține minte nimic altceva.
Își amintește doar cum a urcat pe corabie. Cum a ajuns la corabie și de ce – nu-și amintește.

Căpitanul: Asta-i tot?

Comandorul: Erau morți! Mă auziți? Morți! Așa e moartea! Așa se moare! O ultimă amintire
clară... ca un bliț... Apoi – pustietate... Și mai departe – corabia...

Căpitanul: Bună treabă! Mie mi se interzice să vorbesc despre moarte...

Comandorul: Vă înțeleg, e o născoceală a autorului, a scenaristului, a dramaturgului... Cine știe

însă cum se moare? Poate anume așa? Poate asta este moartea? Dar noi? Noi de ce suntem aici?
Poate asta și este trecerea de la viață la moarte? Omul ajunge într-un loc straniu... Întâlnește
persoane necunoscute, cu care nu are nimic în comun... Cu care, de fapt, nici nu s-ar fi întâlnit
vreodată... Așteaptă pe cineva care întârzie sau nu vine... Poate nici nu trebuie să vină... Pe străzi
e pustiu... Orașul e înmărmurit! Nici nu poate ieși... niște uși stranii, un frigider anormal... ce
vreți să cred? O fi glumit cineva sau poate e doar un vis? Atunci, gluma va fi demascată sau ne
vom trezi din visul acesta urât... Situația e ridicolă: ne certăm, ne contrăm din cauza unor
fleacuri, ne macină necunoștința, povestim bancuri prostești...

Profesorul: Clar.

Căpitanul: Poftim? Mi-a scăpat ceva?

Comandorul: Moartea... Dacă și noi, ca și cei din scenariu, ne-am pomenit într-o capcană a
iadului, o capcană ce ne ține între viață și moarte... rămâne doar să realizăm, să ne conformăm și
să murim definitiv?! Cine mă contrazice? Poate nervozitatea...

Căpitanul: Care nervozitate? Eu sunt calm.

Comandorul: ...nervozitatea nu e altceva decât o ultimă încercare disperată a vieții de a se

manifesta, de a se împotrivi morții?

Căpitanul: Și apoi?

Comandorul: Cine știe... în curând se va lăsa întunericul... apoi vom adormi și... noapte bună!
(Profesorului) Vedeți? M-am liniștit de îndată ce lucrurile au devenit clare. De parcă aș fi băut
infuzie de mușețel... coșmarul a încetat. Reiese că e foarte necesar să realizezi, să te conformezi
și... să primești... finalul. Aveți, probabil, o explicație rațională și mă veți îngropa sub lava
sarcasmului...

Profesorul: Doamne ferește! Cu toate că... ați spus: ”Întunericul ne va învălui... vom adormi
cu toții”... Acum e seară. E șapte jumătate. În curând se va întuneca. Și dacă alerta chimică se va
prelungi până dimineață, aș putea într-adevăr să adorm... Nu am alte contraziceri raționale. Mai
mult ca atât, anume raționamentul mă împiedică să discut asemenea teme. Ce știu eu despre
21
moarte? O analizăm doar fiind în viață... nu pot ști cum e moartea pe interior. Cum aș putea să vă
dovedesc că nu aveți dreptate, dacă nu am practică în moarte? Apropo, mor pentru prima oară...
Am venit după manuscrisul viitoarei mele cărți... Cartea aceasta înseamnă foarte mult pentru
mine... pentru mine cel viu... Gloria și renumele ”postmortem” – cum se spune, e ”ok”, dar cu cât
mai târziu – cu atât mai bine. Ziceți că am murit? Nu aș putea să vă dovedesc contrariul. Vom
trăi și vom vedea.

Comandorul: Sunteți nervos?

Profesorul: Deloc. Notați-vă undeva: se desfășoară exerciții de testare a alarmei chimice, e

clar? Sunt doar exerciții! Clar? Toată familia mea are hipertonie, mătușa are cancer, în ziare scriu
doar despre SIDA, doar despre SIDA. Și nu e doar un caz sau două... toți! Toți au SIDA! SIDA!
Iar dumneata îmi storci mințile...

Comandorul arată îngrozit cu mâna spre căpitan, care pare împietrit, cu capul lăsat pe spate și
ochii închiși.

Comandorul: Uitați-vă! Iată! El e primul! În curând va veni și rândul nostru.

Ambii se apropie de căpitan care începe brusc să sforăie.

ACTUL II

Aceeași încăpere. Câteva ore mai târziu. Profesorul și căpitanul joacă cărți. Comandorul stă în
fotoliu, cu privirea ațintită spre sală.

Căpitanul: (numără punctele) 7:0! Am câștigat!

Profesorul: Felicitări!

Comandorul: Unde ați găsit cărți de jucat?

Căpitanul: În frigider.

Profesorul: Nu-l ascultați. (Căpitanului) De ce-l speriați? Le-am găsit aici, pe masă, sub
agenda de telefoane a Singapore-ului.

Comandorul: Dar nu erau acolo.

Profesorul: Nu le-am observat.

Comandorul: Și agenda de telefoane cu nume de Singapore, vi se pare firesc?

Căpitanul: Sunt mii de agende.

Comandorul: În Singapore – da. În Singapore!

Căpitanul: Îmi cer scuze... jucăm cărți.

Profesorul: Veniți cu noi.

Comandorul: (strigând) Ajunge! (Se apropie de masa de birou și ia o carte cu copertă neagră.
Biblia. Se așază în fotoliu și începe să citească.)
22
Căpitanul: Așa... Ce avem? 10:0 în favoarea mea!

Profesorul: Felicitări! Formidabil. Jucați de minune!

Căpitanul: Mă miră intelectualii: parcă ați fi oameni culți, dar jucați de parcă ați fi niște
neciopliți, pe cuvânt! (Comandorului) Nu se referă la Dumneavoastră, nu? Ei, cu dumneata
vorbesc! (Comandorul nu-l aude) Ce e cu el? Se roagă?

Profesorul: Ssst!... Lăsați-l.

Căpitanul: Ce speriat e...

Comandorul: Vă aud, stimabile căpitan încălțat! Nu v-ar strica să vă rugați și voi, ca să nu se

întâmple ceea ce v-am spus. Dacă se va deschide ușa asta, ori asta... și apare... cineva... dar nu
prin ușă, ci așa... din senin, din pod sau dracu știe de unde...

Căpitanul: Cine să apară?

Comandorul: Cineva... ceva...

Căpitanul: Ce?

Profesorul: Am înțeles.

Căpitanul: Ce ați înțeles?

Profesorul: (arătând în sus) Cineva...

Căpitanul: Aaa... Dumnezeu! De ce vă e frică să pronunțați în voce? Doar nu vorbiți de

diavol, ci invers. Cineva... Cineva... Țineți minte! Nu cred deloc în aberațiile dumitale precum că
am nimerit și stăm aici ca între două lumi. Nu cred! Și chiar dacă am murit - atunci, să știți că nu
văd diferența între viață și moarte. Să presupunem că va apărea... cineva... Ei și? Ce-o să ne
facă?

Comandorul: Cum adică ”ce”? O să ne judece!

Căpitanul: Nu are decât! Poftim valiza mea. Nu am ce ascunde. Nu am nimic interzis.

Comandorul: E insuportabil! Care valiză? Ce fel de ”nimic interzis”?

Căpitanul: Verificați! În viața mea nu am comis niciodată ceva ilegal, pentru care aș fi putut
fi judecat sau de care să regret. De la optsprezece ani sunt în armată, mi-am făcut datoria cinstit,
fără a pricinui cuiva vreun rău, chiar și în război..., fiindcă nu am participat niciodată în războaie.
Făceam doar ceea ce face un om normal ca mine.

Comandorul: Și nu aveți nicio îndoială?

Căpitanul: Nu. În statut nu sunt prevăzute îndoielile. Se îndoiesc doar domnișoarele și

filosofii?

Comandorul: Deci, nu aveți remușcări.

23
Căpitanul: O să-i spun: ”Stimate, Făuritor! Ai fi vrut să trăiesc altfel? Atunci, trebuia altfel să
mă făurești”.

Comandorul: Adică?

Căpitanul: Dacă ar fi vrut să fiu un erou, un sfânt, o personalitate ilustră – așa și trebuia să
mă facă.

Profesorul: De fapt, Căpitanul a prins esența. E vorba de libera alegere, fundamentală și

esențială.

Căpitanul: 13:0 – eu câștig!

Profesorul: Mă predau.

Căpitanul: Data viitoare vom juca pe bani. Pentru lecții se plătește. Ha-ha-ha...

Profesorul: Căpitanul are un punct de vedere interesant. Nu-l împărtășesc nici pe al lui, nici pe
al dumitale. Da, situația e una neobișnuită. Se întâmplă lucruri ciudate. Și dacă într-adevăr am
murit și ne aflăm în ”cabinetul de primire” al lumii de dincolo... eu... eu nu mă împotrivesc... mă
supun! (fără să conștientizeze, vorbește tot mai tare, de parcă s-ar adresa cuiva de sus. Spre
final realizează și revine la normal.) Desigur, totul e convențional... Oricum...

Comandorul: Ce ”oricum”?

Profesorul: Oricum... și eu nu am pe suflet păcate grele. Conștiința mi-i curată.

Comandorul: Aaaa... în privința asta, nici eu nu-mi fac griji.

Căpitanul: N-aș spune. După felul înn care vă comportați și vă agitați mereu, vă enervați și o
țineți una și bună: ”O să mă nenorocească!”... ”E insuportabil”...

Comandorul: Da! O să mă nenorociți! Cu optimismul dumitale tupeist. Sunteți un hipopotam

grosolan și imbecil! Știți doar să vă tăvăliți în noroi. ”Valiza mea” ... ”Nimic interzis”... Glume
proaste, ifose... Ești un prost, nene! Prost!

Căpitanul: Dar ce-am spus? Nu înțeleg...

Comandorul: Insistați că nu ați ajuns erou sau sfânt din vina celui care v-a făurit.

Căpitanul: Eu nu am spus că e vina cuiva.

Profesorul: Adevărat. Căpitanul doar a confirmat cum stau lucrurile.

Căpitanul: Exact!

Comandorul: Asta-i prea de tot! Reiese că și Stalin cu Hitler își făceau acțiunile sale sângeroase
din considerentul că așa au fost făuriți!

Căpitanul: Desigur! Profesore, explicați-i.

Profesorul: Întocmai! Nu pot nega. Scuzați, o ”tautologie”.

24
Căpitanul: Pe vărul meu îl cheamă Adolf. E mic de statură, cu mustăți și dacă i-am pieptăna
bretonul – ar fi exact ”führer”. Dar niciodată n-o să facă ce a făcut Hitler. De ce?

Comandorul: Ce ”de ce”?

Căpitanul: De ce n-o să facă ceea ce a făcut Hitler?

Comandorul: De ce?

Căpitanul: Pentru că ”Făuritorul” l-a creat altfel.

Comandorul: El chiar o să mă nenorocească!

Căpitanul: E foarte simplu.

Comandorul: Nu mai rezist... reiese că nu există legi, că nimeni pe nimeni nu judecă, că nu

există responsabilitate. Ți-ai omorât soția și motivezi: ”Pardon, așa am fost făurit”. Și nimeni nu
are dreptul să te judece. Un soldat îi bate mutra unui colonel și toți zic: ”sărmănelul, el nu e
vinovat, așa a fost făurit”! Dar poate că, totuși, merită să facă pușcărie, căpitane?

Căpitanul: Pușcărie, tribunalul și la perete!

Comandorul: Ați văzut?!

Căpitanul: Asta e cu totul altceva. Colonelul e colonel. Nu e acel ”cineva”. Colonelul nu

tolerează acțiunile unui asemenea soldat. Nici generalii, nici forțele armate nu tolerează.

Profesorul: Interesant argument.

Căpitanul: Apropo, acestui ”cineva” al dumitale, am putea să-i reproșăm: ”tu m-ai făurit
așa!” Interesant, ce va răspunde?

Comandorul: Ce va răspunde?

Căpitanul: Ce? Nimic! Atotputernic, Atotfăuritor, cel mai bun, mai înțelept, mai iertător și
cel mai nu știu cum... el a făurit cerul și pământul. Nicio frunză n-o să cadă fără știrea lui. Și-a
omorât cineva soția... cine-i vinovat? Frunza care nu a căzut unde trebuia să cadă? Dar cine face
să cadă frunzele?

Profesorul: Da... Ne-am aprofundat prea mult. E adevărat că fiecare din noi e făurit în felul
său. În condițiile în care ne-am născut și trăim, fiecare este liber să aleagă spre ce să tindă. Spre
exemplu, și dumneata, sunt sigur, te eschivezi de la plățile impozitelor.

Comandorul: (protestând) Eu?!

Profesorul: Plătiți impozite?

Comandorul: Da... da...

Profesorul: Toate?

Căpitanul: Toate, toate?

25
Comandorul: Aproape toate.

Profesorul: Le-ați fi putut plăti pe toate, dar vă eschivați de la unele?!

Comandorul: Îîîî... da...

Profesorul: Cine vă împiedică? Forța supremă?

Comandorul: Nu.

Profesorul: Asta e! Dacă omul nu-și plătește impozitele, acel ”cineva” nu e vinovat. Omul e
de vină.

Comandorul: Reiese că Dumnezeu nu are cu nimic a face.

Profesorul: Exact!

Căpitanul: Stimabile, aveți noroc că trăiți în timpurile noastre. În epoca medievală, pentru așa
cuvinte v-ar fi ars pe rug. Dumnezeu e oriunde. De ce domnul cutare nu-și plătește impozitele?

Profesorul: Probabil, îi lipsește spiritul civic...

Comandorul: Cum vă permiteți?

Profesorul: Scuzați. Făcea parte din discuție.

Comandorul: Sunt gata să plătesc dacă vor plăti toți. Și dacă statul nu ar irosi în zadar
impozitele noastre. Da, sunt un plătitor nu chiar conștiincios. Dar niciodată nu o să insist că
altcineva se face vinovat de asta. Scuzați, nu vreau să mai discut. (Ia agenda telefonică și se
așază în fotoliu).

Căpitanul: Nu văd de ce v-ați supăra.

Profesorul: Recunosc, nici eu nu plătesc impozite din lecțiile particulare. Nicio liră nu dau. Cu
toate că eu câștig mult din orele particulare.

Căpitanul: Vă cred. Categoria celor trei ”P”.

Profesorul: Trei ”P”?

Căpitanul: ”Popă”, ”Profesor” și ”Prostituată” –consumatorii cei mai neplătitori. Ha-ha-ha...

V-ați supărat?

Profesorul: Nu. Deloc.

Căpitanul: V-am avertizat. Noi, militarii avem umor de cazarmă. Dar fără ranchiună.

Profesorul: De fapt, aș fi putut să plătesc, de-aș fi fost mai onest.

Căpitanul: Aaaa... nu vă ajunge onestitate...

Profesorul: Nu-mi ajunge. De fapt... probabil mă preocupă mai mult beneficiul personal.

Căpitanul: De ce?
26
Profesorul: Așa mi-i firea.

Căpitanul: Puteți să vă schimbați.

Profesorul: Nu cred. Așa sunt eu.

Căpitanul: Vedeți? Așa vi-i firea. De-ați fi avut un alt caracter, nu ați fi fost atât de avar la
bani, ați fi fost mai onest, mai responsabil. V-ați fi plătit toate impozitele. Dar ați fi fost alt om.
Și atunci nu am fi discutat.

Comandorul: Reiese că orice am face și oricum am proceda – oricum va fi corect?

Căpitanul: (cântă) ”Ce bine e! Ce bine. Ce minunat!” Da.

Comandorul: Reiese că lumea asta...

Căpitanul: ... e cea mai bună dintre lumi. Nu eu am spus-o. Nu știu cine.

Profesorul: Leibniz.

Căpitanul: Sunt de acord cu el.

Comandorul: În viața mea nu am întâlnit optimism mai prostesc, mai ... mai...

Căpitanul: ”Dacă nu ți-a reușit să te culci cu cea mai frumoasă femeie din lume, imaginează-
ți că femeia cu care te culci e cea mai frumoasă!”

Comandorul: (Profesorului) L-ați auzit? Cine spune asta? Un orb? Dar va veni dimineața, ziua
ori vei aprinde lumina noaptea și... Dumnezeule, cu cine îmi bat gura? De ce intru în discuții?

Căpitanul: Din neavând ce face.

Comandorul: Exact. Fie. Dar să nu vorbim despre morți și despre moarte. (Începe să citească).

Căpitanul: (cântă).

Profesorul: Căpitane, de fapt, nu sunteți atât de optimist pe cât vreți să păreți. Versiunea că
”lumea noastră e cea mai bună” e discutabilă.

Căpitanul: (cântă).

Profesorul: Putem exclama cu încântare: ”Lumea noastră e cea mai bună dintre lumi!” Și
putem și cu tristețe: ”Lumea noastră e cea mai bună dintre lumi! De aceea nu vom putea să o
schimbăm niciodată”.

Căpitanul: (cântă)

Profesorul: Ce aveți de spus?

Căpitanul: Eu? Nimic. Nu vreau să-mi bat capul. Știți ce vor zice în cazarmă?

Comandorul: O să vă trimită în...

Căpitanul: Exact.
27
Comandorul: Ajunge! Discutăm aiurea! Pierdem timpul în zadar. Fluturăm vântul. Din cauza
voastră, citesc de două ori același rând.

Căpitanul: Daa... E greu să citești o agendă telefonică. E un roman adevărat. Ha-ha-ha... Câte
personaje? Toate cu același nume de familie.

Comandorul se ridică supărat. Intră în toaletă și închide ușa.

Căpitanul: S-a supărat?

Profesorul: Nu cred. E nervos.

Căpitanul: Știu. El crede că a murit și îi e frică.

Profesorul: Hmm... probabil.

Căpitanul: Ar fi cazul să se abțină. Nu are de ce se enerva. Are eternitatea în față. (cântă)

Profesorul: Ssst! (se apropie de telefon) Nu lucrează.

Căpitanul: Unde vreți să sunați?

Profesorul: Acasă.

Căpitanul: De ce?

Profesorul: Vroiam să vă rog să vorbiți cu ai mei și să-i rugați să mă cheme la telefon.

Căpitanul: Păi, o să-mi spună că nu sunteți acasă.

Profesorul: Evident. Dar ați fi sesizat dacă vă răspund cu voce tristă sau dacă ar fi zis: ”știți...
s-a întâmplat o nenorocire... Profesorul Sapponari... a murit”.

Căpitanul: Aha... v-ați molipsit și dumneavoastră! Epidemie, nu alta!

Sună telefonul. Toți înmărmuresc. Se deschide ușa de la toaletă. Intră Comandorul.

Comandorul: Sună! Vedeți cine e...

Căpitanul: Nu vreau. Eu nu aștept niciun sunet.

Profesorul: Întreabă dumneata! Întreabă...

Telefonul mai sună de vreo trei ori și tace.

Comandorul: De ce n-ați răspuns?

Profesorul: Și dumneata de ce n-ai răspuns?

Comandorul: Erați mai aproape.

Profesorul: Dumneata erai mai cointeresat, căci ești mai nervos.

Comandorul: Și credeți că cel mai nervos trebuie să și răspundă?

28
Profesorul: De ce ar trebui să răspundă cel mai calm? Căpitanul e cel mai calm dintre noi și...

Căpitanul: Domnilor! (sună telefonul) O să răspund. Rog să păstrați liniște. Un cavaler

neînfricat va răspunde! El va ridica receptorul... (îl ridică într-adevăr) și vorbește... Alo? Firma
”InfoMac”, pensionul ”Aurora” și editura ”Minerva” vă ascultă! Aveți libera alegere cu cine să
vorbiți... Cum?... nu... pardon! Nu face nimic... se întâmplă. Da... cam târziu... (închide). Au
greșit numărul.

Comandorul: Și sunetul precedent?

Căpitanul: Primul? La fel. A văzut că nu i s-a răspuns și a mai sunat odată.

Profesorul: Așa v-a spus?

Căpitanul: Nu... dar e logic.

Comandorul: Nu ține logica.

Căpitanul: Dar a sunat imediat.

Comandorul: Sigur nu era el. Sigur!

Căpitanul: De unde știți? Doar nu ați răspuns.

Comandorul: Nu poți greși de două ori la rând.

Căpitanul: În Evanghelie se spune că cel mai sfânt dintre sfinți greșește de șapte ori pe zi.
Profesore, nu zic corect?

Profesorul: Nu știu. Nu mă pricep la telefoane.

Căpitanul: Dar sunteți profesor.

Profesorul: Umanitar! Predau literatura.

Căpitanul: Bine. Dacă mai sună odată – îl întrebăm.

Profesorul: (ridică receptorul) Tace. E deconectat. Cum se explică?

Căpitanul: Și dumneata începi?! Poate e din cauză că nu au plătit serviciile...

Profesorul: Mdaaa...mda...

Pauză.

Profesorul: (Comandorului) Vă simțiți rău? Ce aveți?

Profesorul și Căpitanul încearcă să-l ajute pe comandor.

Căpitanul: N-ar strica un cognac ”Napoleon” de cinci stele. Și pe un mort îl pune pe picioare.

Profesorul: Ssst!

Comandorul: (arată șocat a agendă) Acolo... în agendă...

29
Profesorul: Ce e?

Căpitanul: Aici?

Profesorul: E agenda din Singapore?!... Ce ați văzut acolo?

În loc de răspuns, comandorul se lovește îngrozit cu degetul în piept.

Căpitanul: Dumneata? Ce dumneata?

Comandorul: Eu... acolo... sunt eu... Înțelegeți? În cartea de telefoane a Singapore-lui este
numele meu... În Singapore...

Profesorul: Nu poate fi!

Comandorul: Eu... eu sunt acolo.

Profesorul: Liniștiți-vă! Liniștii-vă! E o coincidență banală...

Comandorul: (tragic) Nu, profesore! Nu! Nu e coincidență. E confirmare.

Căpitanul: Poate... întâmplător... aveți casă în Singapore? Sau un apartament? Nu? Atunci de
ce vă neliniștiți?

Comandorul: E o confirmare, profesore! Nu e nici pe departe agenda telefonică din Singapore...

cineva râde de noi... e o listă cu nume... programate pe zile... săptămâni... luni... Nume
englezești, franțuzești, nemțești...

Profesorul: Nu-i de mirare! Singapore e un oraș internațional. Și cred...

Comandorul: Încetați! Vă implor, încetați! În lista asta... în Singapore... sunt numele celor care
nu mai sunt nicăieri..., pentru că ei nu mai sunt... pentru că ei sunt morți! Clar? Și, printre ei sunt
și eu... Eu!

Căpitanul ia cartea și o răsfoiește.

Căpitanul: (triumfător) Exact! Nu am de ce mă speria! Comandore! (ia un pahar pe care i-l

dă Profesorul) Am găsit unul cu același nume ca al meu!

Comandorul înmărmurește. Profesorul îi smulge agenda.

Profesorul: Dați-mi-o! Arătați-mi (Bolmojește în timp ce caută) Sapponaro... Sapponaro... cu

doi de ”p”... Așa... Samson... Sen... Simone... Stradivari... Calm, comandore, calm! Încă nu mi-
am spus ultimul cuvânt!... Nu! Nu-i Sapponaro. (cade în genunchi în fața Comandorului) Mă
auziți? Numele meu nu-i!

Căpitanul: (ia agenda) Cum vă cheamă?

Profesorul: Pe mine? Vittorio! De ce?

Căpitanul: Am găsit! Iată! Sapponaro Vittorio. Din greșală, au scris la numele mic! Așa! Ce
ați face fără armată?!

30
Comandorul: Încetați! În numele Domnului, încetați! Dacă nu tăceți... vă omor cu mâinile
mele...

Căpitanul: Scuzați! Dar nu aveți nicio logică. Dacă suntem deja morți, cum să mă omorâți?
Și de ce?

Comandorul: Am răsfoit și Biblia. Am deschis-o la nimereală și am citit: ”și se va lăsa noaptea”.

Se lasă noaptea... și noi suntem aici...

Toți trei muțesc. Comandorul e speriat. Profesorul e neliniștit. Căpitanul e calm. Se aud lovituri
de toiag, asemeni celor care anunțau începutul spectacolului în antichitate. În mijlocul scenei se
deschide capacul. Din interior e aruncată o cârpă. Comandorul cade în genunchi. Heblu.

TABLOUL II

Câteva clipe mai înainte. Din gaură apare o mână care scoate o găleată, apoi o perie, apoi o
torbă. În sfârșit, apare o femeie...

Doamna: Bună ziua!

Profesorul: Bună ziua!

Doamna: Eu fac curat aici. Unde e closetul?

Căpitanul: Toaleta? (Îi arată.)

Doamna: Aaa... uite... ați murdărit podeaua... trebuie s-o spăl... (Comandorului) Atent la
pantaloni! (intră în toaletă.)

Comandorul: Ați văzut? Cine e?

Căpitanul: Dereticătoarea.

Profesorul: Cred și eu.

Comandorul: Ați auzit ce a spus? ”Eu fac curat aici”.

Căpitanul: Păi, e femeia de serviciu.

Profesorul: Depinde... Asta poate însemna multe... ”Eu fac curat aici”...

Căpitanul: N-a zis așa. Ea nu e actriță. A zis simplu – ”Eu fac curat aici”.

Comandorul: ”Îi va judeca și pe vii, și pe morți”...

Profesorul: Servitoarea?

Căpitanul: Dumnezeule...

Comandorul: Ssst!

Căpitanul: Nu mai fiți atât de influențabil. Ei și ce dacă a spus: ”Eu fac curat aici”? Apoi a
zis: ”Unde-i closetul?”

31
Profesorul: Ascultați-mă! Nu e decât o femeie. O femeie! Pe când în toate sursele se spune
clar că acel ”cineva” e bărbat!

Comandorul: De fapt, așa e. Dumnezeu e și tată, și mamă. Așa zicea papa.

Profesorul: Care papă?

Comandorul: Ioan Paul Întâi.

Căpitanul: (amuzat) A domnit doar o săptămână fără un an! A spus și a răspuns! Gata!

Comandorul: Cum?

Căpitanul: Așa. A spus. Și șefii au rămas nemulțumiți. Și... (arată gestul de tăiere a gâtului)
Tarah! Și gata! A murit!

Comandorul: E nebun! E un psihopat!

Profesorul: (Căpitanului) Scuzați, dar domnul are dreptate. Nu e cazul să vă bateți joc.

Căpitanul: N-o fac din răutate. Noi, italienii, și în războaie ne batem nu din ură. Nu credeam
că sunteți atât de credincios...

Comandorul: Nu v-ați gândit...

Căpitanul: Ați venit aici pentru...

Comandorul: Pentru ce?

Căpitanul: Pardon! Pardon!

Comandorul: Încetați! Dacă vreți să știți, sunt ateu. Adevărat... în situații obișnuite... ziua. La
urma-urmei, cu vârsta, de exemplu, atunci când îmbătrânești îți poți schimba convingerile despre
viață și religie.

Căpitanul: Spun încă din adolescență că trebuie să crezi în Dumnezeu. Mai ales că nu te
costă nimic.

Comandorul îi face semn să tacă. Se aud zgomote.

Comandorul: Mulți așteaptă de la viață anumite scheme, cei răi să fie pedepsiți, cei buni să fie
decorați... De fapt... lucrurile stau cu totul altfel...

Căpitanul: Invers!

Profesorul: Nici chiar așa. Chiar și invers, oricum există scheme. Să luăm drept exemplu o
persoană, un criminal oarecare; nu știm cum se va proceda în cazul lui: va fi pedepsit ori nu? Și
alt exemplu, un om de treabă, corect în toate – pe el ori îl trăsnește soarta, ori își va duce traiul în
liniște. Unde e dreptatea?

Căpitanul: V-ați calmat?

Intră Doamna iritată.

32
Doamna: Așa. Nimeni n-a văzut?

Profesorul: Ce?

Doamna: Borcanul cu ”Aix”.

Profesorul: Cu ce?

Doamna: ”Aix” – detergent.

Profesorul: Nu...

Căpitanul: Nu.

Doamna: (Comandorului) Nici dumneata?

Comandorul se apropie de frigider, îl deschide și scoate borcanul. I-l dă Doamnei.

Doamna: Ooo! Vă mulțumesc. (Se îndreaptă spre baie) Voi stați aici din cauza alertei?
(Bărbații răspund afirmativ) V-ați speriat? Nu-i nimic. Trece. În curând e sfârșitul. (Intră în
baie, lăsând ușa întredeschisă).

Bărbații rămân și mai speriați. Din baie se aude sunetul apei. Femeia revine cu un mop. Începe
să spele podeaua. Cântă ”Ave Maria”. Comandorul fredonează și el timid. Doamna încetează
să cânte. Comandorul – la fel.

Doamna: Uite cum e! Muncești șase zile la rând fără să-ți dezdoi spinarea și ai o singură zi
liberă! Unii au săptămână scurta. Dar eu... Dacă nu ies o zi la lucru... gata... totul se oprește!

Comandorul: Pot să vă ajut?

Doamna: Cu plăcere. (Îi dă peria.) Haideți. Puteți mânui mopul?

Căpitanul: Ha-ha... Pardon! Pardon!

Doamna: (Sfredelindu-l cu privirea) Sunteți militar?

Comandorul: Evident! E căpitan.

Profesorul: V-aș ajuta și eu cu plăcere... Oricum nu am ce face.

Doamna: Puteți să spălați geamuri?

Profesorul: Cred că da... Nu în zadar am diplomă de absolvire a facultății...

Doamna: Sunteți profesor?

Profesorul: Da!

Doamna: (Comandorului) Și dumneata?

Comandorul: Eu... Am o companie modestă.

Căpitanul: Educația militară mă obligă să vă ajut și eu. Pot să...

33
Doamna: Ștergeți praful. (Îi dă o cârpă) Ce bine. Vă mulțumesc. O să mă odihnesc un pic. Am
obosit. De fapt, sunt mult mai bătrână decât arăt. Uneori am impresia că am trăit o veșnicie. Și că
până la mine nici n-a existat cineva pe pământ. Chiar așa... (Se apropie de frigider) Aș bea un
pahar cu vin. (Se așază comod și bea vin)

Bărbații lucrează. Comandorul spală podeaua, Căpitanul șterge praful, Profesorul, cocoțat pe
un scaun, șterge geamul.

Comandorul: Eu... să fiu sincer... mi-am înșelat soția... La biserică merg foarte rar... La
spovedanie n-am fost din ziua nunții... Am vorbi urât despre preoți, dar sper să fiu înțeles... Da...
și impozitele... Mai ascund câteva lire... Asta e. Dar nu am făcut nimănui niciun rău. În tot cazul
– conștient. Și încă ceva... am concediat 20 de angajați... deși aș fi putut să nu-i concediez. De...
Aș fi putut.

Doamna: Și pe fiul meu...

Comandorul: L-au concediat?

Doamna: Nu. Dar l-au nedreptățit. Mai întâi îl ridicau în slăvi, îi alergau în față și apoi,
dintr-odată – hop... și gata!

Comandorul: Singurul... fiu?

Doamna: (Dă din cap afirmativ) Scuzați-mă. Eh, domnule, orice concediat are un stăpân
care l-a concediat. V-ați gândit la asta?

Comandorul: O să mă gândesc...

Doamna: Târziu... Ce nu i-au făcut fiului meu?!... Dar... și-a dus crucea, cum se spune.

Comandorul: Și-apoi... apoi el... (își ridică ochii la cer)

Doamna: Ce?

Comandorul: Nu... Nimic...

Toți lucrează.

Căpitanul: Eu... eu... o spun, desigur, pentru orice eventualitate! La 18 ani m-am înrolat în
armată, fiindcă mă îndrăgostisem... de o fată foarte frumoasă... sau mie îmi părea frumoasă... ne
iubeam, vroiam să ne căsătorim, dar nu aveam bani. Unica soluție ca totul să fie corect și
cinstit... repet: cinstit și corect, conform poruncii a cincea... nu... a șasea...

Comandorul: Lasă! E clar.

Căpitanul: Unica soluție era armata: o slujbă sigură, un salariu garantat, o masă la cantină.
Recunosc: trăiam ”pe de-a gata”. Nu am comis nicio faptă eroică, pentru că nu eram capabil de
așa ceva. Ce să fac? Nu sunt Spinosa...

Profesorul: (După o pauză. Timid) Eu... nu!... Eu sunt om de știință. Punct! Știu că mă aflu
aici, pentru că, două puncte: am scris o carte pe care am expediat-o editurii ”Minerva”, care a
acceptat să o editeze și venind la redacție m-am pomenit blocat aici din cauza exercițiilor de
34
testare a alarmei chimice. Punct. Din rând nou. Nu sunt o casnică provincială, nu sunt un
sălbatic! Nu citesc horoscoapele! Semnul exclamării. Sunt ferm convins că tot ce se întâmplă în
lume e logic și natural, totul poate fi explicat rațional!

Căpitanul: (șoptind) Vreți să o întreb? Ca să nu ghicim...

Comandorul: Ce să întrebați?

Căpitanul: Să o întreb: ”Scuzați, cine sunteți?” sau: ”Îmi cer scuze, sunteți domnul
Dumnezeu?”

Comandorul: V-ați ieșit din minți?

Căpitanul: De ce? Eu – întreb; ea – răspunde.

Profesorul: Ce s-a întâmplat?

Căpitanul: Nimic. Doar am zis: ”Vreți s-o întreb direct: sunteți chî...chî... sau hm... hm...” Și
chiar de va crede că suntem nebuni, nu-i mare lucru. Dar dacă zice ”da”, doar n-o să ne mintă.

Profesorul: Încetați, domnilor! E ridicol!

Comandorul: Ridicol?

Profesorul: (Doamnei) Ne scuzați... noi... aici...

Căpitanul: Încercăm să-l liniștim pe ...

Profesorul: Repet: e ridicol. O servitoare...

Comandorul: Spălați des geamurile?

Profesorul: Nuuu...

Comandorul: Azi pentru prima dată ați spălat?!

Profesorul: Da.

Comandorul: Deja nu e amuzant.

Profesorul: (O privește atent pe femeie) Nici pe departe nu seamănă...

Comandorul: Uff... o țin una și buna!

Căpitanul: Eeee... profesor... și mai scrieți și detective...

Profesorul: De fapt... putem încerca. Am putea să-i punem o întrebare indirectă care ar
impune-o să ne spună adevărul...

Căpitanul: Ea fumează...

Doamna: (Fumând) Nu vă deranjează fumul?

Toți: Nuuu! Nu!

35
Doamna: (analizând țigara) Da... adevărat – invenție diavolească!

Comandorul: Ați auzit? Ați auzit?

Căpitanul: Nimic deosebit.

Comandorul: De ce a pomenit de diavol?! Putea spune că tutunul dăunează grav sănătății. Sau
că provoacă cancer. De ce tot ce spune e straniu, neclar și cu dublu sens?

Profesorul: Nu văd nimic straniu.

Căpitanul: Mie totul mi-e clar.

Profesorul: Îhi... E pe înțelesul lui.

Căpitanul: Ei, nu chiar totul..., dar când se spune că țigările sunt invențiile diavolului, nu văd
nimic neclar. Nu înțeleg ce e aici de înțeles.

Profesorul: (Îi oprește cu un gest. Se adresează doamnei) Știați că fumul are efecte
cancerigene?

Doamna: Cine nu știe?!

Comandorul: Ați auzit?

Profesorul: Ce?

Comandorul: ”Cine nu știe?!”... Ce înseamnă asta?

Căpitanul: Asta înseamnă că: ”Eu știu.”

Comandorul: (Neîncrezut) Nu știu...

Căpitanul: Ba da! ”Cine nu știe?!” – e o întrebare... reumatorică.

Profesorul: Re-to-ri-că!

Căpitanul: Da. Asta înseamnă: ”Eu știu”.

Comandorul: Așa ar și fi spus: ”Eu știu.” De ce să spună. ”Cine nu știe?”? Cu alte cuvinte ar fi:
”Credeți că eu nu știu? Eu? Atotștiutorul.”... Atotștiutoarea... Adică...

Căpitanul: Am impresia că ați fost făcut cu degetul.

Comandorul: Cum? Cum?

Căpitanul: Scuzați. N-am spus-o intenționat, pe cuvânt. Așa se spune în cazarmă. Noi,
militarii...

Profesorul: Și cum ar fi fără metafore?

Căpitanul: Ce?

Profesorul: Ce înseamnă făcut cu degetul?

36
Căpitanul: Înseamnă... atunci când te scarpini cu mâna stângă la urechea dreaptă.

Comandorul: Cine, eu?

Profesorul: Fraza ”cine nu știe”- e una dintre cele mai obișnuite, mai banale, mai ordinare.

Comandorul: Ea a spus că lucrează șase zile în săptămână și doar una e liberă...

Profesorul: Vreun tip de contract vechi al sindicatelor.

Comandorul: Dar vorba că dacă nu va ieși o zi la lucru, se va opri totul?

Profesorul: Fiecare dintre noi se crede de neînlocuit.

Comandorul: Dar ”singurul fiu”?

Profesorul: Gândiți-vă și singur: câte familii au câte un singur copil?! Și eu sunt singurul copil
în familie.

Căpitanul: Eu am o soră, dar, practic, nu ne vedem.

Comandorul: De-am putea afla cine e fiul ei....

Profesorul: Vreți să întreb cu ce se ocupă fiul ei?

Comandorul: Vreau!

Profesorul: Imediat. (Doamnei) Scuzați... fiul dumitale nu e tâmplar?

Doamna: Nu.

Profesorul: (triumfător) Vedeți?

Doamna: Tatăl lui a fost tâmplar! Ce să mai...

Comandorul: (frapat) N-am înțeles...

Doamna: (stinge țigara privindu-i atent, de parcă i-ar impune să se apuce de lucru) Eu îmi
cer scuze... dar în curând trebuie să plec. (Bărbații rămân nemișcați) Așa... termin eu curățenia...

Comandorul: Nu... nu.

Căpitanul: Imediat.

Profesorul: Ne-am luat cu vorba...

Toți lucrează.

Doamna: Mai am de făcut o mulțime de trebi. Cum se termină alarma, trebuie să fug. Mai
trebuie să mă schimb, să îmi scot bigudiurile... (Își ia geanta și se îndreaptă spre baie. Se oprește
în ușă și îi privește satisfăcută) Frumos tablou!

Căpitanul: Cum adică?

37
Doamna: Un profesor, un căpitan și sectorul privat – ajută poporul! Nu ar fi existat fericire,
dacă nu era... alarma! Am avut noroc! Fericirea îți vine singură în palme. Ce să zic? Las să
vină... (Intră în baie. Închide ușa.)

Comandorul: E o aluzie? Sau ordin? O verificare? Ce-a fost asta?

Căpitanul: O fi vreun vers din cântec? (Încearcă să fredoneze o melodie) ”Las să vină... Las
să vină...” Nu?

Comandorul: Și mai departe?

Căpitanul: La fel: ”Las să vină... Las să vină...”

Comandorul: Ea n-a cântat.

Căpitanul: Ei și?

Comandorul: Nu are nimic a face cântecul. Fraza înseamnă exact ce înseamnă...

Căpitanul: Și ce înseamnă?

Comandorul: Aș fi vrut să știu și eu.

Căpitanul: După mine nu înseamnă nimic.

Comandorul: Ba nu. Există un sens. Nu-mi place aici...

Căpitanul: Ați mai spus-o.

Comandorul: Credeți că s-a schimbat ceva?

Profesorul: Cu permisiunea Dumneavoastră, o să vă spun ceva...

Căpitanul: Un banc?

Profesorul: Nu. O constatare.

Comandorul: Dacă e una rațională, mai bine tăceți.

Profesorul: Nu eu am născocit-o: ”dați-i Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui
Dumnezeu”.

Comandorul: E din Evanghelie.

Profesorul: Adevărat. Doar că uite ce se întâmplă: includem televizorul – festivalul de la San

Remo, apare o fată frumoasă, în fustă scurtă, cu geacă din piele și cântă: ”Dați-i Cezarului ce-i a
Cezarului... pa-pa-raram... oh, yes... oh, mama-aaa, mama-aaa...” Și așa mai departe. (Ceilalți îl
privesc nedumeriți) Ei, ce spuneți?

Comandorul: Și-a ieșit din minți.

Căpitanul: Scuzați. N-am înțeles. Ați putea repeta?

38
Profesorul: E simplu. Cum se spune? ”Nu sutana îl face pe călugăr”. Prostii! Tocmai sutana îl
și face călugăr. O frază fără sens în cântec – e o prostie... dar aceeași frază, spusă la momentul
potrivit, de către o persoană potrivită și după replica: ”Adevăr vă spun...” capătă un sens profund
și ajunge să fie repetată și 2000 de ani înainte.

Toți sunt nedumeriți.

Căpitanul: La mine ajunge greu. Trebuie să mă gândesc.

Comandorul: Care e sensul?

Profesorul: Sensul, domnule, constă în faptul că aveți dreptate. Și tot ce a spus femeia asta
trebuie tălmăcit în dependență de cine este ea. Sau, mai bine zis, cine credem noi că este. Dacă e
Sfântul Duh, atunci fiece literă spusă de ea, capătă un sens mistic. Dacă e o simplă dereticătoare
– sunt sigur că e așa, atunci cele spuse sunt niște prostii.

Căpitanul: Și dacă e o dereticătoare foarte deșteaptă? Poate fi?

Comandorul: Da... poate. Nu mă sustrageți!

Căpitanul: Și, totuși, trăiască armata! Statul militar e simplu și clar: ”La pas înainte marș!” –
înseamnă să mergi! ”Pe loc, stai!” – înseamnă să te oprești! Un-doi, un-doi... la stânga! Aliniere!
Drepți! Imaginați-vă ce va fi, dacă ordinul e anunțat: ”la stânga!”, iar jumătate din detașament se
va întoarce la dreapta..., altă jumătate – va fugi la râu să se scalde... Nu... nu... scutiți-mă! Voi,
profesorii, ar trebui să stați o perioadă în cazarmă, să învățați...

Comandorul: Subiectul e depășit.

Căpitanul: Exact.

Profesorul: Clar.

Intră femeia. E îmbrăcată elegant, machiată, coafată, în blană și cu geanta în mână. Sună
alarma.

Doamna: Gata! S-a terminat. La timp. Vreau să vă mulțumesc pentru ajutor. Cam rar te
ajută cineva în zilele noastre. (Observă privirile bărbaților). Aaaa, blana? Mi-a dăruit-o fiul. Cu
salariul meu... nu mi-aș fi permis. (Își strânge lucrurile pe care bărbații i le dau: peria, mopul...
apoi se apropie de trapă. O deschide și coboară câteva trepte. Se întinde după geantă.) Ei, la
revedere. Și vă mulțumesc încă odată. Dați-mi, vă rog, geanta.

Comandorul: Și agenda telefonică!... (I-o întinde).

Doamna: Nu e a mea.

Comandorul: E agenda Singapore-ului.

Doamna: Păi, lui și dați-o! (Pleacă)

Profesorul: (După pauză) Străzile învie. Se umplu cu oameni. Iar gălăgie, aglomerație,
gunoaie...

39
Căpitanul: S-a terminat testarea alarmei chimice.

Comandorul: Cui trebuie toate astea?

Profesorul:Am petrecut timpul plăcut.

Căpitanul: Și mie mi-a plăcut, cu toate că noaptea asta ar fi fost posibil s-o petreceți și altfel...
(Comandorului) Așa e? Pardon! Pardon!

Comandorul: Ajunge! Nu pot pierde timpul. Am multe de făcut. V-am spus că...

Profesorul: Ce?

Comandorul: Așa și nu am ajuns la un numitor comun. Dumnealui și-a spălat picioarele, ați
jucat cărți, ați cântat...

Căpitanul: Eu v-am spus și un banc. Și dumneata te-ai speriat. Ha-ha-ha!

Comandorul: Ce-o fi însemnând asta? Toate discuțiile noastre au rămas doar vorbe goale...

Căpitanul: Ați fi vrut un rezumat științific?

Comandorul: Nu sunt extremist. Există ceva... de mijloc... Am plecat. Toate cele bune. Mi-a
făcut plăcere să vă cunosc. (Le strânge mâinile) Scuzați... Mă grăbesc. (Pleacă prin ușa prin
care a venit).

Căpitanul: Ce grăbit e.

Profesorul: Da... E fericit că s-a terminat coșmarul!

Căpitanul: Nici ”la revedere” n-a spus.

Profesorul: De-ar fi fost ”revederea” cu o doamnă... cu noi însă... Asta e cartea mea de vizită.
Dacă veți avea nevoie...

Căpitanul: Vă mulțumesc. Nu pot să vă răspund la fel... înțelegeți, serviciile secrete... cărțile de

vizită sunt interzise, dar în agenda telefonică mă găsiți: Căpitanul Bigongiare SS!

Profesorul: SS?

Căpitanul: Serviciul Secret. Sunați-mă. O să vă învăț să jucați cărți. Ha-ha-ha!

Profesorul:Ha-ha...

Căpitanul: Plecați pe ușa asta?

Profesorul:Nu... prin ușa mea.

Căpitanul: La revedere.

Profesorul:Sănătate!

40
 Ambii ies. După un timp revine Comandorul foarte agitat. Ridică receptorul, încearcă să
formeze un număr. Telefonul nu funcționează. Comandorul lovește în telefon și încearcă din nou
să formeze numărul.

Comandorul: Alo! Alo... Dumnezeule! Alo.

Apar și ceilalți. Rămân îngroziți în fața ușilor.

Comandorul: Ușa mea e încuiată.

SFÂRȘIT

41