Tema 10: Sonorica

10.1. Tipurile și formele sonoricii

Sonorica (din lat. sonorous – sonor, zgomotos, din „sonoristică” poloneză) – muzica sonorităților, sau
compoziția „straturilor colorate” (D. Ligeti), este un tip de tehnică modernă de compoziție bazată pe
coloristica timbrăl-texturală a sonorității. Tehnica sonorică a apărut în anii 60 ai secolului al XX-lea în
lucrările lui D. Ligeti, K. Penderecki, V. Lutoslawski. A marcat tranziția către un nou tip de gândire
timbrală, în care timbrul și textura reprezentau întregul muzical, dotând țesătura muzicală cu o funcție de
formare a compoziției.
Sonorica deschide un nou tip de textură și structură muzicală. Sunt cunoscute următoarele varietăți
istorice principale de structura țesăturii muzicale:
1) monofonie;
2) polifonie;
3) omofonie;
4) heterofonie.
În secolul al XX-lea, acestea sunt completate de stereofonie (din limba greacă stereo – voluminos,
spațial, phone – sunet), care este reprezentată de sonorica. Se formează ca urmare a utilizării specifice a
principiilor polifoniei și omofoniei și este împărțit în trei tipuri:
1) sonorica liniilor bazată pe tehnica micropolifoniei;
2) sonorica acordurilor folosind clustere (din limba engleză cluster – o grămadă);
3) sonoriсa punctelor sonore – pointilism (din limba franceză point – punct).
Spre deosebire de polifonie și omofonie cu o diferențiere clară a vocilor texturii, stereofonia
presupune fuziunea lor, care este facilitată de:
1) un număr mare de voci (super-multifonie, așa cum este definită de Ligeti);
2) densitate intervalică mare a combinațiilor liniilor melodice;
3) omogenitatea intonațională a vocilor, dezindividualizarea acestora, conducând la nivelarea
aspectelor melodice și armonice ale intonării.
Baza dezvoltării în sonorică este timbrosunetul – adică integrarea sunetului, timbrului și texturii într-
un întreg indivizibil. Timbrosunetul poate fi cu înălțime determinată sau nedeterminată, poate reprezenta
vibrato sau tremolo și este adesea combinat cu zgomot.
Timbrosunetul poate lua următoarele forme:
1) timbroline – aranjare orizontală;
2) timbrostrat – aranjare orizontală;
3) sonor sau cluster – aranjare verticală;
4) un câmp sonor și un bloc timbral – aranjarea la intersecția tuturor celor trei coordonate (orizontală,
verticală, diagonală).

10.2.Caracteristicile spațio-temporale ale sonoricii

Sonorica se caracterizează prin parametri spațio-temporale care indică structura internă și externă:
gradul densității clusterului (semitonuri, tonuri întregi, microtonuri), volum (distanța dintre sunetele
extreme), registru, durata sunetului; structura externă este asociată cu o schimbare a configurației
clusterului – expansiune, constricție, mișcare în spațiu. Vocile timbro-texturii permit fixarea completă a
parametrilor sonori sau parțială, în care incertitudinea se extinde la înălțime sunetelor și ritm.
Coordonarea liberă a vocilor este observată în aleatorică cu prezentarea asincronă a motivelor similare
care creează un câmp sonor.
Sonorica a dat naștere unui nou tip de tehnică armonică – transformarea sunetelor, care presupune o
schimbare secvențială a sunetelor anumite ale complexului de cluster. Se creează efectul unui flux lin,
imperceptibil al unei armonii în alta. Paradoxul tehnicii constă în faptul că schimbarea armoniei are loc,
ca în stilurile anterioare, dar este imposibil să se indice locul exact în care o armonie a înlocuit-o pe alta,
iar aceasta este noutatea ei.
Sonorica utilizează o nouă sintaxă în care unitățile structurale sunt blocuri sonore (faze). Acestea
diferă în ceea ce privește durata sunetului, volumul, densitatea, configurația generală, direcția de mișcare.
Împărțirea se efectuează datorită schimbării blocurilor contrastante, dar granița dintre ele poate fi
1
acoperită, pentru aceasta se utilizează suprapunerea, cuplarea, deplasarea lină a materialului sonor al
diferitelor blocuri. Caracteristicile culorii sunetului depind de timbru, registru, dinamică, articulație,
metoda de producție a sunetului.
Funcțiile de formare a blocurilor sonore sunt de a schimba culoarea sunetului, care este principalul
mijloc de împărțire a formei. Alternarea, opoziția, modificarea, dezvoltarea diferitelor tipuri de blocuri
timbrale îndeplinesc anumite funcții semantice, structurale și dramaturgice într-o compoziție sonoră. În
general, resursele multilaterale ale tehnicii sonoricii îi conferă un potențial expresiv înalt.
Analizați
Determinați elementele sonore principale, tipul de dezvoltare a materialului sonor, caracterizați sfera de
expresivitate a sistemului sonor, identificați trăsăturile dramaturgiei:
 Ligeti G. Atmosphere.
 Penderecki K. Tren în memoria victimelor din Hiroshima.
Chertionar la tema 10
1. Ce fel de expunere muzicală reprezintă sonorica?
Sonorica (din lat. sonorous – sonor, zgomotos, din „sonoristică” poloneză) – muzica sonorităților, sau
compoziția „straturilor colorate” (D. Ligeti), este un tip de tehnică modernă de compoziție bazată pe
coloristica timbrăl-texturală a sonorității. Tehnica sonorică a apărut în anii 60 ai secolului al XX-lea în
lucrările lui D. Ligeti, K. Penderecki, V. Lutoslawski. A marcat tranziția către un nou tip de gândire
timbrală, în care timbrul și textura reprezentau întregul muzical, dotând țesătura muzicală cu o funcție de
formare a compoziției.

2. Numiți tipurile de sonorică.

1) sonorica liniilor bazată pe tehnica micropolifoniei;
2) sonorica acordurilor folosind clustere (din limba engleză cluster – o grămadă);
3) sonoriсa punctelor sonore – pointilism (din limba franceză point – punct).

3. Ce factori ai țesăturii muzicale contribuie la fuziunea sunetelor în sonorică?

Sonorica deschide un nou tip de textură și structură muzicală. Sunt cunoscute următoarele varietăți
istorice principale de structura țesăturii muzicale:
1) monofonie;
2) polifonie;
3) omofonie;
4) heterofonie.
În secolul al XX-lea, acestea sunt completate de stereofonie (din limba greacă stereo – voluminos,
spațial, phone – sunet), care este reprezentată de sonorica.
Spre deosebire de polifonie și omofonie cu o diferențiere clară a vocilor texturii, stereofonia
presupune fuziunea lor, care este facilitată de:
1) un număr mare de voci (super-multifonie, așa cum este definită de Ligeti);
2) densitate intervalică mare a combinațiilor liniilor melodice;
3) omogenitatea intonațională a vocilor, dezindividualizarea acestora, conducând la nivelarea
aspectelor melodice și armonice ale intonării.

4. Indicați formele de prezentare a timbro-sunetului în sonorică.

Baza dezvoltării în sonorică este timbrosunetul – adică integrarea sunetului, timbrului și texturii într-un
întreg indivizibil. Timbrosunetul poate fi cu înălțime determinată sau nedeterminată, poate reprezenta
vibrato sau tremolo și este adesea combinat cu zgomot.
Timbrosunetul poate lua următoarele forme:
1) timbroline – aranjare orizontală;
2) timbrostrat – aranjare orizontală;
3) sonor sau cluster – aranjare verticală;
4) un câmp sonor și un bloc timbral – aranjarea la intersecția tuturor celor trei coordonate (orizontală,
verticală, diagonală).
2
5. Explicați caracteristicile spațiale ale sonorică.
Sonorica se caracterizează prin parametri spațio-temporale care indică structura internă și externă: gradul
densității clusterului (semitonuri, tonuri întregi, microtonuri), volum (distanța dintre sunetele extreme),
registru, durata sunetului; structura externă este asociată cu o schimbare a configurației clusterului –
expansiune, constricție, mișcare în spațiu. Vocile timbro-texturii permit fixarea completă a parametrilor
sonori sau parțială, în care incertitudinea se extinde la înălțime sunetelor și ritm. Coordonarea liberă a
vocilor este observată în aleatorică cu prezentarea asincronă a motivelor similare care creează un câmp
sonor.

6. Cum este organizată sintaxa armonică în sonorică?

Sonorica utilizează o nouă sintaxă în care unitățile structurale sunt blocuri sonore (faze). Acestea diferă în
ceea ce privește durata sunetului, volumul, densitatea, configurația generală, direcția de mișcare.
Împărțirea se efectuează datorită schimbării blocurilor contrastante, dar granița dintre ele poate fi
acoperită, pentru aceasta se utilizează suprapunerea, cuplarea, deplasarea lină a materialului sonor al
diferitelor blocuri. Caracteristicile culorii sunetului depind de timbru, registru, dinamică, articulație,
metoda de producție a sunetului.

7. Care este baza dramaturgiei compoziției sonore?

Funcțiile de formare a blocurilor sonore sunt de a schimba culoarea sunetului, care este principalul mijloc
de împărțire a formei. Alternarea, opoziția, modificarea, dezvoltarea diferitelor tipuri de blocuri timbrale
îndeplinesc anumite funcții semantice, structurale și dramaturgice într-o compoziție sonoră. În general,
resursele multilaterale ale tehnicii sonoricii îi conferă un potențial expresiv înalt.

Bibliografie
1. Дьячкова Л. Гармония в музыке ХХ века. Глава 8. Сонорика. Москва: РАМ им. Гнесиных,
2003.
2. Когоутек Ц. Техника композиции в музыке ХХ века. Москва: Музыка, 1976. 367 с.
3. Шульгин Д. Теоретические основы современной гармонии. Москва, 1994.