INTRODUCERE

Istoric

Dovezi ale încercărilor de a observa cavităţile corpului omenesc se găsesc încă din perioada Greciei
antice; în scrierile lui Hippocrate (460-375 IC) fiind descris un speculum rectal [228].

In ruinele de la Pompei s-a găsit un speculum vaginal cu trei lame. Aceste descoperiri arată un interes
încă din zorii medicinii pentru vizualizarea cavităţilor corpului uman [22,236].

Progrese importante s-au făcut din secolul 17. Începuturile endoscopiei moderne se datorează
încercărilor lui Phillip Bozzini (1773-1809),care a dezvoltat un endoscop numit de el “Lichtleiter” cu care
a evitat problemele iluminării inadecvate. El a introdus in practica medicală ideea de endoscopie [243].
Acest endoscop lumina direct cavităţile corpului şi dirija imaginea către ochii investigatorului, folosind ca
sursă de lumină o lumânare, lumina fiind proiectată în interiorul cavităţii cercetate cu ajutorul unei
oglinzi, iar imaginea cavităţii era reflectată pentru vizualizare tot de o oglindă [268]. Dar comunitatea
medicală din Viena a stopat aceste încercări datorită rivalităţilor existente şi a politicii. Însă invenţia lui
Bozzini a stabilit principiile endoscopiei şi a inspirat generaţiile următoare de inventatori [236,243].

John D. Fisher (1798-1850) din Boston a descris un endoscop folosit iniţial pentru inspecţia vaginului,
ulterior modificându-l pentru inspecţia uretrei şi a vezicii urinare [236].

In 1853, Antoine Jean Desormeaux, un chirurg francez, a folosit pentru prima dată endoscopul lui
Bozzini pentru a consulta un pacient. Mulţi îl consideră pe Desormeaux părintele endoscopiei moderne.
Instrumentul era un sistem de lentile şi oglinzi, care folosea ca sursă de lumină o flacără obţinută din
arderea unui amestec de alcool şi terpentină. Desmormeaux a plănuit folosirea unei surse electrice, însă
a abandonat ideea. Acest aparat a fost folosit mai ales în proceduri urologice, fiind primul care a folosit
această explorare regulat [230].

Maximilian Nitze (1848-1906) a modificat invenţia lui Edison şi a creat prima sursă de lumină electrică. În
data de 2 octombrie 1877 a prezentat primul endoscop, folosit ca şi cistoscop [98]. Ca şi invenţia lui
Bozzini, a fost folosită în proceduri urologice [269].

În 1881, Mikulicz şi Leiter au preluat ideile lui Nitze privind sistemul optic rigid şi l-au folosit pentru a
construi primul gastroscop funcţional.

Progrese importante s-au făcut odată cu introducerea în practica medicală a endoscopului cu fibră
optică. Aceste progrese sunt legate în special de numele lui Basil Elvis Hirschowitz de la Universitatea de
medicină din Alabama.

El a fost cel care a perfecţionat folosirea fibrelor optice şi le-a folosit pentru crearea unui endoscop
flexibil. Acest endoscop a intrat în practica medicală în februarie 1957 când Hirschowitz a efectuat prima
gastroscopie pe sine însuşi, ca apoi la câteva zile să efectueze gastroscopia la un pacient. El a folosit
“fibroscopul”prin 1954 când a citit un articol despre fibrele optice ale lui Hopkins and Kapany. În
octombrie 1960, Hirschowitz a prezentat primul model de serie a gastroscopului. Acest endoscop
diminua considerabil inconfortul pacientului prin faptul că era flexibil, iar diametrul aparatului era mic
[103].

Se poate observa că istoria endoscopiei se poate împărţi în 3 etape: etapa endoscopului rigid ( din 1805
până în 1932), etapa endoscopului semirigid ( din 1932 până în 1957) şi etapa endoscopului flexibil (din
1957 până în prezent).

Din acest moment dezvoltarea endoscopiei, şi în particular a endoscopiei digestive, a cunoscut un trend
mereu ascendent, inevitabil.

În prezent există o mare varietate de proceduri endoscopice în ce priveşte tubul digestiv.

Astfel, endoscopia digestivă superioară, cunoscută şi sub numele de gastroscopie, permite efectuarea
mai multor proceduri medicale, cum ar fi: diagnostic eso-gastro-duodenoscopic, biopsii endoscopice,
polipectomii endoscopice, tratament endoscopic al varicelor esofagiene, paleaţie endoscopică a
tumorilor esofagiene maligne cu proteze metalice expandabile, paleaţie endoscopică a tumorilor
esofagiene maligne prin coagulare în plasmă de argon, marcaje limfatice cu “tuş de China” în tumorile
gastrice operabile, gastrostomii percutane endoscopice, dilataţie pneumatică pentru achalazie, dilataţia
stenozei esofagiene, electrocoagularea cu electrozi multipolari, electrohidrocoagularea, fotocoagularea
cu laser, injecţii hemostatice.

Endoscopia digestivă inferioară cuprinde ca procedură rectosigmoidoscopia şi colonoscopia. De

asemenea endoscopia digestivă inferioară permite efectuarea de puncţii biopsii în scop diagnostic şi
terapeutic

În ultimii ani un rol din ce în ce mai important a revenit endoscopiei în diagnosticul şi tratamentul
tumorilor digestive.

1. Endoscopia digestivă superioară.

1.1.Tehnica endoscopiei digestive superioare.

Efectuarea unei endoscopii nu înseamnă numai parcurgerea cu succes a unei traiectorii interne a tubului
digestiv, aceasta trebuind să cuprindă obligatoriu următoarele etape: evaluarea pacientului, obţinerea
consimţământului informat, pregătirea bolnavului, a endoscopului dar şi a endoscopistului,
sedare/anestezia, efectuarea propriu-zisă a tehnicii, recuperarea pacientului şi urmărirea imediată.

1.1.1. Evaluarea pacientului.

Fiecare bolnav căruia i s-a indicat EDS trebuie să înţeleagă pe cât este posibil despre ce fel de procedură
este vorba şi să i se dea şansa să o accepte sau să o refuze. Explicaţiile asupra procedurii şi asupra a ceea
ce se aşteaptă de la el trebuie să se facă în termeni obişnuiţi. Există în principiu două modalităţi prin care
un pacient ajunge într-un serviciu de endoscopie: la indicaţia gastroenterologului şi la indicaţia unui alt
serviciu sau a medicului de familie. Un alt aspect important de evaluat înaine de procedură este
necesitatea unei monitorizări suplimentare (ECG, pulsoximetrie ) sau a profilaxiei endocarditei [8].

1.1.2. Consimţământul informat.

Este o etapă obligatorie a practicii medicale prudente; acesta trebuie obţinut în scris, dacă este posibil.
Un alt element care nu trebuie eludat este asigurarea că, în cazul folosirii sedării sau a anesteziei,
bolnavul înţelege că nu i se permite să conducă după endoscopie şi trebuie să plece însoţit [20,207].

1.1.3.Pregătirea pacientului.

Constă obişnuit dintr-un post de 4-6 ore înaintea endoscopiei. Se preferă efectuarea endoscopiei
dimineaţa după o noapte de post. În condiţii speciale(stenoză pilorică, acalazie, stenoză esofagiană) se
recomandă perioade de post mai prelungite sau/şi aspiraţie cu un tub de calibru mare.

Bolnavul trebuie parţial să se dezbrace de hainele obişnuite, să-şi scoată ochelarii şi să se îmbrace într-
un echipament de spital uşor de scos la nevoie. Utilizarea anesteziei locale, sedării sau a anesteziei
generale este dependentă de mai mulţi factori: tradiţia laboratorului, tipul de instrumentare
(diagnostică sau terapeutică), starea de anxietate a pacientului sau dorinţa acestuia, capacitatea
laboratorului de a asigura monitorizarea în cursul endoscopiei şi recuperarea post-procedură [20,207].

1.1.4.Sedarea şi anestezia.

Anestezia faringiană cu spray sau gargară cu xilină este utilă când se foloseşte singură sau cu sedare
uşoară. Prin diminuarea reflexului de „gag” se uşurează introducerea endoscopului [219].

Sedarea şi anestezia. Utilizarea sedării este o problemă dependentă atât de bolnav cât şi de medic şi
serviciul în care se efectuează procedura. În principiu, dacă bolnavul doreşte, acesta trebuie sedat
pentru procedură în condiţiile absenţei contraindicaţiilor: vârste extreme, sarcina, reacţii paradoxale la o
sedare anterioară, hipoxemie (SaO2<90%) sau şoc. În prezent scopul sedării este obţinerea anxiolizei,
amneziei şi colaborării facile.Cele mai utilizate droguri sunt benzodiazepinele. Acţiunile, în ordinea
apariţiei la creşterea dozei, sunt: anxioliza, anticonvulsivantă, sedare uşoară, amnezie, sedare intensă,
ptoză, relaxare musculară, hipnoză. Ideal sedarea modernă cere să se oprească la amnezie [7, 77].

Benzodiazepinele diazepam sau midazolam sunt considerare a avea o marjă de siguranţă mare. Cel mai
comun utilizat este diazepamul care are un singur dezavantaj major: riscul tromboflebitei apărute după
injectarea intravenoasă deoarece diazepamul este o emulsie lipidică. Alt dezavantaj este timpul de
înjumătăţire de 40 de ore. Midazolamul (Dormicum, Versed) are o acţiune mai puternică decât
diazepamul şi are avantajul lipsei riscului de tromboflebită şi al unui timp de înjumătăţire de 1,5-2,5 ore
[7,8].

Opiaceele sunt utilizate în combinaţie cu benzodiazepinele datorită acţiunii lor analgetice. Avantajul
major al opiaceelor este producerea unei stări de euforie care contrabalansează anxietatea legată de
procedură, fără a altera controlul [77].

Alte medicamente folosite în timpul EDS.

Oxidul nitric, care se utilizează prin inhalaţii şi care pare a fi foarte sigur când este utilizat pentru sedarea
conştientă.

Atropina, recomandată de unii autori pentru a diminua secreţiile şi a „proteja” inima, s-a dovedit a fi
fără efect.

Glucagonul este o alternativă cu durată mai lungă de acţiune, dar la un preţ scump şi cu efecte
anticolinergice nedorite (cu risc la cei cu glaucom, adenom de prostată).

Anestezia generală este rar indicată fiind rezervată manevrelor complexe la copii, alcoolici şi toxicomani
[8,77].

Monitorizarea pacientului în timpul procedurii endoscopice.

Supravegherea pacientului în timpul endoscopiei este parte integrantă a muncii unui laborator de
endoscopie. Pacientul tebuie urmărit în primul rând clinic, un minimum de parametrii fiind obligatoriu
supravegheaţi înainte, în timpul şi după procedură: tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă şi frecvenţa
mişcărilor respiratorii. Una din cele mai frecvente modificări ce apare în timpul diferitelor manevre
endoscopice este reducerea saturării cu oxigen. De aceea puls-oximetria se recomandă (fără a fi totuşi o
obligativitate) astăzi ca standard pentru monitorizarea bolnavului în cursul endoscopiei. Se consideră că
puls-oximetria este capabilă să alerteze endoscopistul de iminenţa unui incident în aproximativ 80% din
cazuri.
 Necesitatea unei linii venoase este considerată esenţială în timpul endoscopiei, pentru administrarea
unor droguri (benzodiazepine, opiacee, flumazenil, naloxone, anticolinergice) şi resuscitarea de urgenţă.
În cazuri mdico-legale, absenţa unei linii venoase nu se poate scuza!

În rezumat, EDS nu trebuie considerată nici de începător nici de endoscopistul experimentat o tehnică
de 2 minute care poate fi efectuată oricum şi oriunde. Pregătirea şi supravegherea pacientului în timpul
procedurii reprezintă precauţii fundamentale care asigură atât bunăstarea pacientului cât şi a echipei
[8].

1.1.5.Recuperarea şi externarea.

În cazul bolnavilor care au primit sedare sau anestezie generală, după examinare aceştia vor sta sub
supraveghere medicală 30 de minute. Nu i se permite să bea lichide pentru 20 de minute. După o oră se
poate efectua externarea, în compania unui însoţitor, cu indicaţii clare să nu conducă şi să nu folosească
maşini complexe în ziua respectivă. Criteriile care trebuie luate în considerare pentru a externa bolnavul
sunt: semnele vitale stabile, abilitatea de a merge, toleranţa la lichide, greaţa inexistentă sau minimă,
lipsa durerii [8].

1.1.6.Examinarea.

Pacientul stă în poziţia culcat lateral stâng, cu capul situat pe o pernă şi uşor flectat pentru a facilita
scurgerea eventualelor secreţii. Se îndepărtează protezele dentare mobile şi ochelarii. O asistentă stă la
capul pacientului supraveghindu-l, asigurând aspiraţia secreţiilor oro-faringiene, fixarea piesei bucale în
poziţie şi ajutând la nevoie medicul pentru inserţia tubului. Se plasează o tăviţă renală sau un prosop de
hârtie în dreptul gurii bolnavului, pentru eventualele secreţii [27].

1.1.7.Introducerea endoscopului.

Ca primă etapă, obligatorie a EDS, se poate efectua prin trei metode, toate însemnând acelaşi lucru şi
anume parcurgerea cu vârful endoscopului a cavităţii bucale, pe faţa anterioară a limbii, a farigelui până
deasupra sfincterului esofagian superior, localizat la aproximativ 16-18cm de arcada dentară şi apoi
depăşirea acestuia, spunând pacientului să înghită, sau prin presiune uşoară când pacientul este sedat şi
nu poate colabora. Cele trei metode de introducere sunt prezentate în ordinea în care trebuie preferate:

1). Introducerea sub viziune directă este metoda recomandată să fie preferată când se utilizează un
endoscop cu vedere axială. Se palpează piesa bucală în gura pacientului pentru a evita muşcarea
endoscopului sau a degetelor examinatorului, se angulează vârful în jos la aproximativ 45 grd., se
înaintează, se urmăreşte curbura limbii. Următorul marker observat este uvula, apoi se observă epiglota,
valeculele (spaţiile situate lateral de epiglotă), laringele, cartilajele aritenoide, sinusurile piriforme şi
sfincterul esofagian superior; el este închis în repaus şi se deschide în timpul deglutiţiei.Se poate depăşi
SES abordându-l lateral pe sub una din ligamentele crico-aritenoide şi insuflând aer permanent [113].

2). Manipularea oarbă este metoda preferată în cazul endoscoapelor cu vedere laterală. Endoscopistul
introduce vârful endoscopului pre-flectat prin piesa bucală şi orientează vârful endoscopului pentru a
urmări relieful limbii şi curbura faringelui, încercând menţinerea pe linia mediană.Trecerea de SES se
resimte de endoscopist ca o scădere a rezistenţei la împingere [8].

3). Metoda asistată prin ghidare cu degetele nu este recomandată de rutină, fiind considerată o metodă
de rezervă [8,113].

1.1.8. Examinarea esofagului.

După trecerea SES orice endoscopist ajunge la cardia fără eforturi tehnice deosebite. Trebuie doar
utilizată intermitent insuflaţia şi menţinut lumenul esofagian în mijlocul imaginii prin utilizarea cu
blândeţe a rotiţei de angulare sus/jos a endoscopului. În general, parcurgerea esofagului sub viziune
permanentă se obţine cu uşoară angulare în sus şi la stânga. Se parcurg aproximativ 20-25cm, nivel la
care se observă linia Z sau joncţiunea scuamo-columnară, care reprezintă limita dintre mucoasa de tip
esofagian cu epiteliu scuamos şi cea de tip gastric cu epiteliu cilindric. Esofagul se întinde de la SES,
situat la 16-18cm de arcada dentară până la cardia localizată la aproximativ 40cm de arcada dentară, în
vecinătatea hiatusului diafragmatic. Pe primii 3-4cm până se ajunge în mediastin, esofagul este complet
colabat, necesitând insuflare continuă. La aproximativ 25cm se poate observa o compresiune a peretelui
esofagului, fără modificări ale aspectului mucoasei date de aortă. De la aproximativ 30cm de arcada
dentară se poate observa pulsaţiile determinate de atriul stâng, acest nivel este un indicator pentru
schimbarea traiectoriei esofagului uşor la stângă şi anterior. Esofagul se termină la nivelul JSC (linia Z,ora
serrata) care este localizată în limita inferioară a SEI (unitate predominant dfuncţională, recunoscută
anatomic doar ca o îngroşare a stratului muscular), aproximativ 0,5-1cm sub hiatusul diafragmatic. Este
important de identificat corect localizarea proximală a extremităţii proximale a mucoasei de tip gastric în
raport cu extremitatea proximală a pliurilor gastrice şi cu hiatusul diafragmatic, aceste elemente având o
importanţă deosebită în diagnosticul esofagului Barrett şi herniei hiatale. SEI, identificat de endoscopist
în mod grosier este închis între deglutiţii, se deschide reflex la deglutiţie şi la insuflarea cu aer. Trecerea
endoscopului în stomac se face insuflând aer şi aşteptând să se deschidă joncţiunea; trecerea
endoscopului se face fără greutate, fără a resimţi o rezistenţă remarcabilă [40].

Extremitatea distală a esofagului trebuie examinată şi în timpul retroflexiei; această manevră indică în
condiţii normale ataşamentul ferm al cardiei la endoscop, fără spaţiu liber. Se poate observa un pliu ca o
chingă în jurul joncţiunii eso-gastrice care formează unghiul lui His. Se poate vedea că linia Z este la 1mm
de hiatusul diafragmatic. Pentru a înţelege direcţia în care trebuie orientat vârful endoscopului, este
necesar a se reaminti planul în care sunt localizate organele pe care trebuie să le parcurgem: esofagul,
stomacul şi duodenul. Esofagul este situat cel mai posterior, stomacul în planul cel mai anterior,
duodenul fiind din nou situat în planul profund. Un alt element de avut în vedere este ce înseamnă la
nivel de direcţii aceste planuri, când pacientul stă culcat pe stânga. De obicei, pentru trecerea din esofag
în stomac într-o manieră favirabilă observaţiei, este necesară o orientare a vârfului în sus, eventual la
stânga. Trecerea de SEI este semnalizată prin pierderea lumenului pentru o secundă (înroşirea imaginii).
Din acest moment începe examinarea stomacului [40].

1.1.9. Examinarea stomacului.

Stomacul este divizat în patru arii anatomice: cardia, fornixul, corpul şi antrul. Se descrie o mare curbură
şi o mică curbură. Traiectoria generală a stomacului urmăreşte o secţiune de cerc cu concavitatea în sus,
care traversează coloana vertebrală în direcţia acelor de ceasornic. Endoscopistul trebuie să insufle aer
suficient pentru a transforma stomacul într-o cavitate şi să încerce să urmeze această traiectorie spre
pilor, menţinând în permanenţă lumenul în centrul imaginii. Scopul este de a examina cât mai atent
toată suprafaţa stomacului, cu metodă, în mod secvenţial toate feţele stomacului. La trecerea vârfului
endoscopului prin cardia în stomac în mod obişnuit, dacă nu se corectează traiectoria, acesta va ajunge
în peretele posterior al micii curburi. Se retrage foarte puţin endoscopul, insuflând continuu şi rotind
uşor vârful endoscopului spre stânga. Cu pacientul aşezat în decubit lateral stâng şi cu endoscopul ţinut
corect, endoscopistul poate recunoaşte la stânga şi cumva în jos marea curbură cu pliurile longitudinale
şi la dreapta mica curbură cu unghiul (incizura) situată distal.

Se urmăreşte direcţia pliurilor gastrice longitudinale care pornesc de la extremitatea proximală a marii
curburi, ştergându-se progresiv spre unghi. Se pune problema cât de mult se foloseşte insuflaţia cu aer.
Cantitatea de aer trebuie să fie suficientă pentru a ne găsi drumul spre pilor; se consideră că este
suficient aer atunci când pliurile de pe marea curbură încep să se separe. Însuflând aer cu măsură, se
roteşte vârful uşor în sus şi în direcţia acelor de ceasornic tubul de inserţie, înaintând câţiva cm. Se va
avea în faţă pilorul distal. Se încearcă menţinerea pilorului în mijlocul imaginii, în timp ce se împinge cu
mâna dreaptă tubul de inserţie. Se poate avea o surpriză care trebuie înţeleasă: în timp ce se împinge
tubul, pilorul nu numai că nu se apropie, dar pare că se îndepărtează. Este cea ce se numeşte mişcarea
paradoxală. Esofagul şi duodenul sunt structuri fixe, stomacul însă are o capacitate de mişcare şi de
contenţie. În timp ce se împinge tubul de inserţie, el face o cudură ce urmăreşte marea curbură a
stomacului, pe care o împinge în pelvis. În aceste condiţii trebuie recunoscut ce se întâmplă şi să se
continue mişcarea de împingere a tubului de inserţie, corectând puţin angularea vârfului, orientându-l în
sus. Se examinează antrul gastric care este în general fără pliuri. Activitatea motorie a stomacului se
poate evalua endoscopic, observându-se contracţiile ritmice, cu o frecvenţă de 3/minut, propagate de la
nivelul unghiului gastric spre pilor. Pilorul este în majoritatea timpului deschis, dar se închide când
ajunge unda de contracţie la nivelul său. Se abordează pilorul, aşteptând trecerea undei peristaltice şi
deschiderea sa. Aplicând o uşoară presiune, se trece cu vârful endoscopului în bulb. Pilorul este trecut
cu atât mai mare uşurinţă cu cât insuflaţia stomacului este mai mică. Cu un endoscop cu vedere axială
unele arii, în special regiunea subcardială sau porţiunea verticală a micii curburi, sunt examinate
incomplet sau deloc. Aceste arii sunt evaluate cu uşurinţă în timpul manevrei de retroflexie, care se
efectuează de preferinţă la retragerea endoscopului după ce s-a examinat şi duodenul. Retroflexia în
stomac este o manevră obligatorie. Următoarele zone ale stomacului sunt examinate mai bine cu
această manevră: regiunea imediat subcardială şi mica curbură. Retroflexia se efectuează cu stomacul
insuflat complet, când vârful endoscopului se află în regiunea unghiului gastric (sau mai bine chiar
imediat sub el) angulând vârful endoscopului cu 180 grd. Cu vârful complet în sus se manevrează tubul
de inserţie al endoscopului, retrăgându-l şi rotindu-l în ax, pentru a apropia de lentilă zonele ce trebuie
examinate (cardia, fornixul, regiunea înaltă a micii curburi). Trebuie acordată atenţie celor cu hernie
hiatală mare, pentru că în timpul retragerii, vârful endoscopului ar putea să se inclaveze în punga de
hernie. Cu minim de exerciţiu, manevra de retroflexie se însuşeşte şi trebuie aplicată riguros la toţi
pacienţii [8,40].

1.2.Indicaţiile endoscopiei digestive superioare.

1.2.1.Indicaţii diagnostice

1. Dictate de simptome/semne:

a. simptome dispeptice care persistă în pofida unui tratament de probă.

b.simptome dispeptice asociate cu semne sau simptome care sugerează o boală organică.

c. disfagia sau odinofagia.

d. simptomatologie de boală de reflux gastroesofagian (BRGE) care persistă sau recidivează în pofida
unui tratament de probă cu inhibitori ai seceţiei acide de linia întâi- inhibitori ai receptorilor histaminici
(anti-H2).

e. greţurile şi vărsăturile persistente.

f.hemoragia digestivă superioară (hematemeza sau melena)[8, 54,205].

2. Dictate de nevoia de supraveghere sau depistare a malignităţii:

a.ulcer gastric.

b.polipoze adenomatoase familiale.

c.polipi gastrici

d.esofag Barrett

e.factori de risc pentru cancer gastric (alţii decât cei cuprinşi în celelalte indicaţii): anemie Biermer,
stomac rezecat de peste 15 ani.
f.hemoragii gastrointestinale oculte [2,251].

3. Dictate de nevoia de prelevare a unui specimen bioptic.

a.biopsia de intestin subţire.

b.orice anomalie suspectă evidenţiată de examenul radiologic(zone de rigiditate, defecte de umplere

sau imagini de adiţie etc.) [264].

4.Dictate de nevoia de depistare/descriere a:

a.varice esofagiene.

b.leziuni induse de substanţe caustice [213].

1.2.2.Indicaţii terapeutice.

1.hemoragia digestivă superioară.

2.eradicarea varicelor esofagiene.

3.extragere de corpi străini.

4.dilatarea stricturilor benigne.

5.tratamentul paliativ al stenozelor maligne.

6.tratamentul BRGE

7.polipectomia gastrică.

8.tratamentul cancerului precoce prin mucosectomie

9.gastroscopia percutană endoscopică [2,8,40].

1.2.3.Contraindicaţii.

Contraindicaţii absolute.
 Când se consideră că riscul pentru viaţa pacientului este mai mare decât beneficiul maxim scontat,
endoscopia digestivă superioară este contraindicată. Această situaţie este întâlnită în:

- insuficienţă cardiacă sau respiratorie gravă.

- stare de şoc.

- refuzul pacientului.

- perforaţia cunoscută sau suspectată la nivelul tractului digestiv.

-peritonita [2,8,40].

Contraindicaţii relative.

- afecţiunile cardiopulmonare decompensate.

- infarctul miocardic recent.

- diverticul Zenkel voluminos.

- tulburările de coagulare.

- sarcina.

- perioada postoperatorie imediată după chirurgia tractului digestiv.

- epilepsia necontrolată, cu crize frecvente.

-anevrismul de aortă.

- splenomegalia [2,8,40].

1.2.4.Complicaţiile (accidentele) EDS.

Cele mai frecvente complicaţii sunt cele cardiopulmonare, corelate în majoritate de anestezie şi de
întubarea propriu-zisă.

Riscurile EDS sunt corelate cu următorii parametri:

- tipul de procedură:diagnostică sau terapeutică.

- utilizarea anesteziei sau sedării, utilizarea benzodiazepinelor sau/şi opioidelor în bolus mare sau
titrare.
- utilizarea monitorizării: pulsoximetrie, ECG, existenţa echipamentului şi a disponibilităţii echipei
de resuscitare.

- persoana care efectuează endoscopia: gradul de experienţă.

- tipul bolnavului: tânăr sau bătrân,pregătit sau nu, cu indicaţie stabilită de gastroenerolog după
consultaţie sau după check-list.

- motivul endoscopiei (urgenţă sau nu).

- unde se efectuează (spital, cabinet particular).

- cum se asigură urmărirea şi recuperarea după endoscopie.

- modalitatea de externare.

Dintre toţi aceşti parametri citaţi mai sus, cei mai importanţi sunt sedarea şi anestezia [150].

1.Complicaţiile pulmonare prin: - aspiraţie

- hipoxemie

- stopul respirator

2.Complicaţiie cardiace: - aritmiile (extrasistolele atriale şi ventriculare).

3.Complicaţiie infecţioase:- bacteriemia

- alte complicaţii infecţioase (meningita, gastrita flegmonoasă după injecţii cu

tuş de China sau polipectomie).

4.Perforaţia.

5.Hemoragia.

6.Complicaţii neobişnuite ale endoscopiei:

- hiperamilazemia.

- hematomul duodenal asociat sau nu cu pancreatită acută.

- hiperglicemia.
- precipitarea unei hemoragii dintr-o fistulă aorto-esofagiană.

- ruperea unei hernii ombilicale la un pacient cu ascită.

- embolism fatal la un pacient cu ulcer duodenal şi fistulă duodeno-cavă.

- herniere acută a stomacului în torace.

- obstrucţia venei cave superioare.

- ileus prelungit [8].

2. Tehnica colonoscopiei (endoscopia digestivă inferioară).

2.1.1. Pregătirea pacientului pentru colonoscopie.

Un colon complet curăţat este esenţial pentru o examinare colonoscopică eficientă. Acest lucru s-a
realizat prin introducerea după anul 1990 de soluţii de electroliţi neresorbabili (ex.polietilenglicol, fosfat
de sodiu, etc.). Însă un lucru important este ingestia unei mari cantităţi de lichide (peste 4L) şi, având în
vedere gustul sărat al soluţiilor, asemenea soluţii nu prea sunt tolerate de pacienţi. Dar eficienţa acestor
soluţii a fost verificată de numeroase studii. La unii pacienţi care prezintă sindrom de obstrucţie
intestinală se poate folosi şi un irigator pentru efectuarea unei clisme evacuatorii, la aceşti pacienţii
nefiind posibilă folosirea soluţiilor administrate per os. S-au dacă este necesară efectuarea unei
colonoscopii în urgenţă, se poate efectua o clismă evacuatorie pentru realizarea unei colonoscopii
parţiale [108].

2.1.2.Informarea pacientului.

O parte importantă a pregătirii colonoscopiei este informarea pacientului asupra procedurii. Pacientul
trebuie informat asupra necesităţii efectuării colonoscopiei, asupra procedurii în sine şi asupra
posibilelor complicaţii ale examinării şi la sfârşit pacientul trebuie să semneze un consimţământ.
Complicaţile sunt rare şi în marea lor majoritate sunt de tip cardiopulmonar. Riscul complicaţiilor variază
de la pacient la pacient şi depinde de afecţiunile cardiopulmonare şi de natura analgeticului folosit.
Alături de complicaţiile de orsin general, cardiopulmonare, există şi anumite complicaţii locale, cum sunt
sângerările şi perforaţia. În orice discuţie care precede colonoscopia, pacientul trebuie informat asupra
unei eventuale polipectomii care creşte riscurile colonoscopiei. Pentru colonoscopiile efectuate în
ambulator pacientul trebuie informat asupra performanţelor activităţii sale pe o perioadă de 24 de ore
de la efectuarea colonoscopiei cu sedare (conducere auto, operarea unor utilaje complexe sau mari,
semnarea unor documente importante ca de exemplu un contract etc.). De asemenea pacientul trebuie
informat asupra altor analize paraclinice alternative şi asupra alternativei de tratament. Consimţământul
standard dat pacientului nu poate înlocui informarea verbală a pacientului. Pacientului trebuie să i se
dea suficient timp între discuţie şi efectuarea colonoscopiei. De exemplu legea în Germania prevede că
examinarea colonoscopică nu trebuie efectuată mai repede de a doua zi de la discuţia dintre pacient şi
medicul examinator [122].

2.1.3. Sedarea şi medicaţia.

Colonoscopia poate fi efectuată teoretic şi fără sedarea pacientului şi nu există reguli fixe pentru
premedicaţie. Dar premedicaţia îmbunătăţeşte condiţiile de examinare atât pentru pacient cât şi pentru
medicul examinator. A fost confirmat într-un studiu de Terruzzi şi colab. comparând premedicaţia
efectuată în prealabil cu medicaţia „la cerere” în timpul colonoscopiei. Rezultatele au arătat că la
pacienţii fără premedicaţie aproximativ 66% au solicitat analgetic pe parcursul efectuării colonoscopiei şi
aproximativ 22% au refuzat efectuarea unei alte colonoscopii în viitor [122,211].

Benzodiazepinele.

Marea majoritate a pacienţilor care efectuează o colonoscopie primesc o premedicaţie înaintea

efectuării colonoscopiei. Sedarea uşoară şi, dacă este posibil, anestezia induc amnezie retrogradă şi sunt
de preferat. Sedarea se face în general cu administrarea intravenoasă de benzodiazepine (midazolam,
diazepam). Midazolamul (Dormicum) are avantajul unui pronunţat efect de amnezie şi o durată scurtă
de acţiune (între 1,5-3h) [ 211].

Opiacee.

Sunt folosite ocazional la efectuarea colonoscopiilor. Cea mai comună combinaţie este de
benzodiazepine şi opiacee (ex.Dolantin folosit în Germania)[ 211].

Propofol.

Propofolul este o alternativă la folosire opiaceelor care induce rapid somnul (în 2-5 minute). Dar
folosirea sa trebuie făcută cu multă grijă, în special datorită efectelor sale asupra presiunii arteriale care
trebuie monitorizată permanent [211].
2.1.4.Poziţia pacientului.

Poziţia pacientului este culcată, pe partea stângă, cu membrele inferioare flectate pe abdomen. În
această poziţie examinarea regiunii anale este posibilă prin palparea digitală şi inserţia ulterioară a
colonoscopului. Această poziţie are şi avantajul unei compresii exterioare (în special la nivelul
sigmoidului şi colonului transvers). Pentru anumite zone mai dificil de trecut cu colonoscopul (de
exemplu joncţiunea rectosigmoidiană, flexura hepatică, valva ileocecală) repoziţionarea pacientului de
pe partea stângă pe spate sau chiar pe culcat pe partea dreaptă poate fi uneori utilă. Poziţia pacientului
pentru retragerea colonoscopului la sfârşitul examinării depinde de preferinţa medicului examinator, cei
mai mulţi preferând la final poziţia culcat pe spate a pacientului cu membrele inferioare întinse [276].

2.1.5. Inspecţia şi palparea.

Examinarea începe prin inspecţia regiunii anale pentru depistarea eventuală a unor modificări cutanate
(eczeme, cancere de piele, ulcere, condiloame etc.) abcese perianale, cicatrici postoperatorii, hemoroizi,
tromboze venoase anale, fisuri anale, prolaps de mucoasă rectală, iar palparea verifică conţinutul
intestinal ( scaun, sânge, coaguli), durere (inflamaţie, fisuri anale), obstrucţii endoluminale (polipi,
tumori, hemoroizi), aspectul apalpatoric al prostatei la bărbaţi, stenoze, anastomoze [276].

2.1.6. Trecerea de sfincterul anal.

După inspecţie şi palpare, se poate aplica local un lubrifiant. Colonoscopul se inseră în rect şi este ghidat
digital fără vizualizare. El este inserat spre direcţia în care s-a făcut digital palparea, adică spre canalul
anal care merge pe linia ce uneşte anusul cu ombilicul. După inserţia „în orb” de 4-5cm, se insuflă aer
până când lumenul rectului distal se poate observa [25, 57].

2.1.7. Endoscopia sigmoidului.

După ce se trece de joncţiunea rectosigmoidiană care se află la aproximativ 16 cm de linia anocutanată,

se începe vizualizarea sigmoidului. Lumenul sigmoidului poate fi recunoscut prin prezenţa de pliurilor
largi, circulare. Trecerea coloscopului poate fi mai dificilă în această poziţie la pacienţii mai zvelţi, din
cauza faptului că sigmoidul este deplasat în această poziţie în abdomenul stâng. Prin trecerea poziţiei
pacientului în culcat pe spate cu membrele inferioare întinse sau culcarea pe partea dreaptă se face o
deplasare a sigmei spre mijlocul abdomenului sau spre dreapta şi astfel trecerea colonoscopului în
colonul descendent este facilitată. Vizualizarea lumenului sigmei este de preferat, în special ţinând drept
vârful colonoscopului şi evitându-se rotirea sa [25,57].

2.1.8. Endoscopia colonului descendent.

Poate fi mai dificilă din cauza zonei retroperitonelae în care se află. Spre deosebire de sigmoid care se
află intraperitoneal, colonul descendent este fixat de peretele abdominal posterior. După trecerea de
joncţiunea colono-sigmoidă, este recomandat ca vârful aparatului să fie drept şi să se aspire aerul în
exces. Această manevră reduce tracţiunea mezenterului care cauzează disconfort pacientului şi face ca
avansarea colonoscopului să fie facilitată. Se poate aplica şi o presiune externă pentru facilitatea
înaintării colonoscopului. Această porţiune a colonului este relativ dreaptă [25,57].

2.1.9. Flexura splenică.

Această porţiune marchează trecerea de la colonul descendent la cel transvers care se află
intraperitoneal. Flexura splenică are variate poziţii şi unghiuri. În caz de situare a flexurii splenice sub
diafragm unghiul dintre colonul descendent şi cel transvers poate fi mai mare de 90grd. sau poate fi sub
90grd. în anumite cazuri extreme. Trecerea colonoscopului poate fi dificilă când flexura splenică este
situată vertical. În asemenea cazuri, împingerea instrumentului urmată de retragerea sa poate
determina avansul colonoscopului [25,57].

2.1.10. Endoscopia colonului transvers.

Recunoaşterea lumenului colonului transvers este uşoară în general, având formă triunghiulară, cu
vilozităţi mari, spaţiate. Presiunea externă pe abdomenul pacientului poate ajuta trecerea mai uşoară a
colonoscopului prin colonul transvers. Uneori o combinaţie între avansul şi retragerea colonoscopului
combinat cu presiune externă poate fi singura soluţie de înaintare la acest nivel. Cooperarea optimă
între medicul examinator şi asistentă este esenţială [25,57].

2.1.11. Flexura hepatică.

Fixarea flexurii hepatice şi a colonului ascendent de peretele abdominal posterior combinată cu

mobilitatea porţiunii intraperitoneale a colonului transvers au ca rezultat un unghi ascuţit al flexurii
colonice. Situaţia este similară cu tranziţia descrisă la colonul sigmoid, situat intraperitoneal şi partea
retroperitoneală fixată a colonului descendent. Există aceeaşi dificultate de trecere. Dacă pacientul este
în acest moment culcat pe partea stângă, este recomandat să îşi schimbe poziţia dacă se întâlnesc
dificultăţi de trecere a flexurii colonice. Pacientul trebuie să se culce pe spate sau, eventual, pe partea
dreaptă. Uneori simpla schimbare a poziţiei pacientului este suficientă pentru a se vizualiza lumenul
colonului ascendent şi permite examinatorului să depăşească flexura hepatică fără probleme. Dacă însă
se întâmpină dificultăţi de trecere, adesea este necesar a se împinge endoscopul până trece de flexura
hepatică. Aplicarea unei presiuni externe ajută semnificativ trecerea la acest nivel [25,57].

2.1.12. Endoscopia colonului ascendent.

După trecerea de flexura hepatică, se observă lumenul colonului ascendent. Uneori, datorită capacităţii
colonului ascendent, se poate observa deja poziţia cecului şi valva ileo-cecală. Frecvent după trecerea de
flexura hepatică, nu mai este necesară înaintarea cu endoscopul mai mult în colonul ascendent. După
poziţionarea fermă a endoscopului la nivelul colonului ascendent, se recomandă îndreptarea vârfului
tubului de inserţie şi parţial retragerea sa. Prin aspiraţie se prinde un pliu colonic şi prin retragerea cu
grijă a tubului de inserţie se „îndreaptă” lumenul colonic pentru o mai bună vizualizare. Pentru trecerea
de colonul ascendent pentru a vizualiza cecul, avansarea şi retragerea tubului de inserţie va rearanja
colonul ascendent în poziţie normală, eventual aplicând şi o presiune externă pentru a preveni
ineficienţa colonoscopului în colonul ascendent flexibil [25,57].

2.1.Indicaţiile colonoscopiei.

Populaţia:

-pacienţi cu polipi colorectali.

-pacienţi cu polipi hamartomatoşi.

-istoric familial de cancer colorectal sau polipi la persoane cu vârsta peste 60 de ani.

-istoric familial de polipoză intestinală la pacienţi cu vârsta de sub 60 de ani.

-istoric familial de polipoză adenomatoasă.

-istoric familial de boală Crohn.

-pacienţi cu colită ulceroasă.

-pacienţi cu istoric de cancer ereditar colorectal non-polipos.

- pacienţi cu hemoragii digestive.

- pacienţi cu rezultate radioscopice anormale [57,122].

Colonoscopie periodică pentru prevenţia cancerului rectocolic:

- la fiecare 10 ani începând cu vârsta de 55 de ani.

- colonoscopie la 3 ani dacă nu există elemente patologice la prima colonoscopie, apoi la fiecare 5
ani.

- nu se recomandă supraveghere permanentă.

- cu 10 ani înainte de vârsta de 55 de ani dacă la pacient s-a diagnosticat carcinom/polip, apoi la
10 ani.

- prima colonoscopie la 40 de ani, apoi repetată la fiecare 10 ani.

- la pacienţi purtători genetici: se efectuează prima colonoscopie la vârsta de 10 ani, anual

rectosigmoidoscopie dacă colonoscopia a diagnosticat polipi; după proctocolectomie.

- la cei nepurtători genetic: acelaşi indicaţii ca la populaţia normală.

- pentru pancolită: vârsta de 8 ani pentru colita colonului stâng; 15 ani pentru colita colonului
drept: se efectuează colonoscopie completă cu biopsie anuală pentru primii doi ani, apoi se efectuează
colonoscopie la fiecare doi ani cu o biopsie la doi ani [57,122].

2.2. Contraindicaţiile colonoscopiei.

- intestin perforat.

- diverticulită acută.

- ulceraţii profunde.

- ischemie intestinală cu necroză.

- colită fulminantă.

- decompensare cardio-pulmonară [57,122].

Colono
 Indicaţiile colonoscopiei
I. Indicaţii diagnostice
a. Dictate de o examinare radiologică anterioară:
- evaluarea unei modificări radiologice semnificative
(stenoză, defect de umplere);
- evaluarea unei modificări sugestive, dar non-
diagnostice (ulceraţii, pseudopolipi);
- examen radiologic normal, dar simptome sugestive.
b. Dictate de o simptomatologie clinică
semnificativă:
- rectoragie fără cauză joasă evidentă;
- melenă fără cauză la nivelul tractului digestiv
superior;
- hemoragii oculte prezente (FOBT pozitiv);
- diaree cronică neexplicată;
- simptome şi semne gastrointestinale neexplicabile
cu clismă baritată normală.
c. Dictate de o anomalie de laborator
- anemie feriprivă cu endoscopie digestivă superioară
normală.
d. Dictate de nevoia unui diagnostic
anatomopatologic (biopsie)
- boli inflamatorii intestinale;
- stenoze;
- boli infecţioase (amoebiaza);
- endometrioză.
e. Dictate de nevoia de supraveghere endoscopică
pentru cancer colorectal
- evaluarea întregului colon al unui pacient cu polipi sau
cancer colorectal curabil
pentru evidenţierea leziunilor sincrone;
- evaluarea postoperatorie a unui pacient cu cancer
colorectal curabil pentru identificarea
leziunilor metacrone;
- evaluarea postpolipectomie pentru identificarea
leziunilor metacrone;
- evaluarea pacienţilor cu istoric familial de cancer
colorectal (polipoze familiale,
sindromul HNPPC sau cancer sporadic);
- evaluarea pacienţilor cu rectocolită ulcerohemoragică
extinsă proximal de unghiul
splenic după 8 ani de evoluţie sau în cazul celei limitate
la colonul stâng după minim
15 ani de evoluţie.
f. Dictate de nevoia de screening pentru cancerul
colorectal
(indicaţie neacceptată pentru populaţia generală).
g. Marcarea bazei unei leziuni.
h. Colonoscopie intraoperatorie
(în cazul unei leziuni certe dar nedecelate la palpare de
către chirurg).
 Indicaţiile colonoscopiei
• II. Indicaţii terapeutice
• Polipectomie
• Extragere de corpi străini
• Hemostază
• Rezecţii paleative
• Tratament stenoze
• Decompresiune volvulus,
pseudoobstrucţie
 Complicaţiile colonoscopiei Complicaţii
corelate cu pregătirea colonului
pacientului
• - Deshidratare
• - Hipertensiune
• - Tulburări hidro-electrolitice
• - Sindrom subocluziv sau ocluziv
 Complicaţiile colonoscopiei
Complicaţii corelate cu premedicaţia
• - Depresie respiratorie
• - Hipotensiune
• - Tromboflebită (diazepam)
 Complicaţiile colonoscopiei
Complicaţii legate de instrumentare
• - Durere abdominală
• - Distensie postprocedură
• - Reflex vago-vagal
• - Anomalii cardiace (aritmii)
• - Bacteriemie
• - Hemoragie
• - Traumă (ruptură) splenică
• - Perforaţie
• - Rupturi seroase diastatice
• - Volvulus
• - Ileus adinamic
• - Pneumatoză colică
• - încarcerarea colonoscopului într-o hernie
• - Impact într-o hernie
• - Disecţie de anevrism de aortă nesuspectat
• - Embolie pulmonară
 Complicaţiile colonoscopiei Complicaţii
speciale legate de colonoscopia
terapeutică
(se adaugă la cele deja menţionate)

• - Arsuri mucoase
• - Polipectomie incompletă
• - Explozie
• - Rezecţia accidentală a stomei
ureterosigmoidiene
• - Rezecţia accidentală a bontului apendicular
• - Perforaţie ileală
 Reguli generale
1. Insuflă cât mai puţin aer la introducerea colonoscopului
(dacă se insuflă mult, colonul se lungeşte, unghiurile se ascut)
2. Caută să retragi frecvent endoscopul pentru a păstra în
pacient lungimea ideală pentru punctul atins (colon descendent
- 40 cm; unghiul splenic - 50 cm; transvers porţiune medie - 60
cm; cec-70 - 80 cm). Anecdotic, expertul colonoscopiei, J. Waye,
începea explicaţiile despre tehnică cu fraza: „introduci
colonoscopul în rect şi apoi tot retragi!"
3. Foloseşte toate posibilităţile endoscopului: roteşte în
sensul şi contrar sensului acelor de ceasornic pentru a trece de
unghiuri, cuduri.
4. Forţa de împingere a tubului de inserţie trebuie să fie
aplicată pe direcţia vârfului endoscopului (evită fenomenul
„mânerului de baston").
5. Preferabil este să nu utilizezi sedarea sau anestezia;
vei avea un pacient tăcut care nu protestează, dar care nu-ţi
este de nici un ajutor.
6. Protestul pacientului înseamnă să retragi şi să
aspiri
aerul excedentar şi să cauţi altă metodă de inserţie.
7. Urmăreşte atent adevărata înaintare a vârfului
colono-
scopului (nici pe departe numărul de cm introduşi în
pacient).
8. Dacă nu obţii înaintarea vârfului schimbă tactica:
roteşte
în sensul, apoi contrar sensului acelor de ceasornic,
foloseşte
compresiunea externă, retrage, începe de la capăt,
schimbă
colonoscopul.
9. încearcă cât mai mult instrumentarea cu lumen în
faţă
şi minim cea „slide-by" (alunecă pe lângă).
10. Tot timpul fii blând cu endoscopul şi pacientul.
11. împingerea printr-o buclă trebuie să fie excepţia.
12. Fii matur! Când nu reuşeşti, renunţă şi cere
ajutorul.
Elementele şi caracteristicile care trebuie
evaluate în diagnosticarea colonoscopică
1.
Lumenul:
• normal
• deformat - cu o cauză intrinsecă
- cu o cauză probabil extrinsecă ? (ficat, splină, ovar,
rinichi, prostată?)
• dilatat (megacolon)
2.
Conţinutul:
• fecale (pregătire necorespunzătoare, leziuni stenozante)
• mucus (iritaţie rect, laxative, tumori viloase, boli inflamatorii)
• sânge (boli inflamatorii, cancer, hemoragie digestivă superioară)
• puroi (boală inflamatorie, tumori ulcerate)
• orice combinaţie de mai sus.
3.
Peretele colonic: • elasticitate: normală sau cu rigiditate crescută
• distensibilitate: normală sau scăzută.
Elementele şi caracteristicile care trebuie
evaluate în diagnosticarea colonoscopică
4.
Mucoasa:
• normală
• palidă (anemii)
• atrofică (distensie?)
• granulară (boli inflamatorii)
• eritematoasă
• congestivă
• ulcerată

5.
Hemoragia:
• activă
• sechele

6
Leziunile:
• plate (depozit, placă, infiltrare, vasculare, melanosis)
• supradenivelate (polipi, tumori)
• subdenivelate (ulcere, fisuri, diverticuli).
Gradele de activitate ale RCUH: evaluare
endoscopică
Grad Modificări endoscopice
Grad O - Mucoasă palidă cu desen vascular bine demarcat
inactivă Nodularitate fină, dar identificabilă sub mucoasa normal
-(planşa 5.12) colorată (cazurile de remisiune a bolii) Arborizare terţiară a
vaselor (neovascularizaţie arteriolară)
Grad l - Mucoasă edemaţiată, hiperemică, roşie, lucioasă, dar netedă
uşoară cu voalarea desenului vascular
-(planşa 5.13)

Grad 2 Mucoasă edemaţiată, eritematoasă, cu suprafaţă fin granulară

- moderată - Arii sporadice de hemoragie mucoasă spontană (peteşii)
(planşa 5.14) Friabilitate la atingere uşoară

Grad 3 - Mucoasă edemaţiată, granulară, friabilă cu sângerare spontană

severă şi posibil exudat muco-purulent
-(planşa 5.15) Ocazional ulceraţii mucoase, câteodată mari, numeroase
 Indexul de activitate al bolii Crohn
(CDAI)
Nr. Parametru Scor
1. Nr. scaunelor diareice (zilnic, timp de 7 zile) X2

2. Durerea abdominală (0=absentă; l=uşoară; 2=moderată; 3=severă) X6

3. Starea generală (0=bună; 4=severă; 1, 2, 3=intermediară) X6
4. Numărul complicaţiilor dintre: X30

1. artrite
2. uveite
3. afectare cutanată (eritem nodos) sau a mucoaselor (stomatită)
4. fisuri, fistule, abcese anale
5. fistule
6. febră (peste 7zile)
5. Utilizarea opiaceelor antidiareice (0=nu; l=da) X4
6. Prezenţa maselor abdominale (0=absentă; 5=sigură; 2=posibilă) X10
7. Hematocritul (deviaţie faţă de normal) X6
8. Procentul deviaţiei corporale faţă de standard X1

• CDAI<150 - remisiune; CDAI= 150-200 - activitate modestă;

• CDAI=200-450 - activitate medie; CDAI>450 - activitate severă
Diagnosticul diferenţial RCUH/BC (după
Bouhnick Y)
Parametru RCUH BC

I. Leziuni mucoase
1. eritem +++ ++
2. desen vascular şters +++ +
3. granularitate, friabilitate +++ +
4. "piatră pavaj" - ++
5. pseudopolipi +++ ++
6. ulcere aftoide -/+ +++
7. ulcere superficiale + +++
8. ulcere serpinginoase profunde - +++
9. stenoze ++ +++
10. punţi mucoase ++ ++
II. Distribuţia leziunilor
1. afectare rectală ++++ ++
2. simetrică, continuă ++++ +
3. parcelară - +++
4. arii „cruţate" - +++
5. ulceraţii ileale - +++
 Elemente de urmarit
• I. LUMEN
• II CONTINUT
• III PERETE
• IV PERISTALTICA
• V MUCOASA
• VI HEMORAGIE
• VII LEZIUNI PLATE
• VIII LEZIUNI PROTRUZIVE
• IX LEZIUNI SUBDENIVELATE
 Clasificarea endoscopică a cancerului esofagian
precoce (după Societatea Japoneză de Boli Esofagiene
• I. Polipoid: Formaţiune protruzivă cu diametru cuprins
între 0,5-1 cm, cu bază largă de implantare, acoperită de mucoasă
normal
• II superficial
• IIa supradenivelat: Discretă supradenivelare a mucoasei pe o
suprafaţă de 1-2 cm care depăşeşte planul mucoasei cu 1-2 mm,
mai palidă ca restul mucoasei;
• IIb-plat: Pată cu contur neregulat, de 1-2 cm, plană,
caracterizată de modificarea de culoare (mai roşie sau mai
albicioasă);
• IIc- subdenivelat: Eroziune cu margini neregulate,
acoperită de exudat de culoare alb-cenuşie.
• III –ulcerat: Aspect de ulcer esofagian
 CLASIFICAREA SAVARY- MILLER A ER

• I eroziuni superficiale cu zone de eritem

neconfluente deasupra jonctiunii gastro-
esofagiene
• II eroziuni, ulceratii confluente se extind
proximal de jge, nu acopera toata
circumferinta
• III leziuni extinse la intreaga circumferinta
cu edem, friabilitate, sangerari
• IV ulcere, stenoza, Barrett
 Clasificarea LA
• A lipsa de substanta ( eroziuni) sau eritem
ce nu depaseste 5 mm si nu conflueaza
• B eroziuni peste 5 mm neconfluente
• C lipsa de substanta ce conflueaza de la
un pliu la altul dar sub 75% din
circumferinta esofagiana
• D leziuni pe toata circumferinta
esofagului.
 Clasificarea Borrmann
• I vegetant
• II ulcerat
• III infiltrativ ulcerat
• IV infiltrativ
 Evolutia endoscopica a unui ulcer in procesul de
cicatrizare

• A1: forma rotunda, edem perilezional,

baza alba +- sange, marcini elevate
• A2: rotund, eritem perilezional, baza alba
galbuie, schiteaza pliuri convergente
• V1+ V2: neregulat, halou rosu, pliuri
convergente, margini plate
• C1: linie, halou rosu intens, baza rosie,
margini neregulate, pliuri convergente
• C2: punctiform, pliuri convergente
Esofag normal
Esofag normal
Diverticuli esofagieni
Hernii hiatale
s. Mallory Weiss
Acalazia cardiei
Esofagita de reflux
Candidoza
Dilatare cu balonas
Esofag Barrett
Leiomiom
Carcinom cu celule scuamoase
Adenocarcinom
Varice esofagiene
Banding
Hemoragie variceala
Stomac, normal
Stenoza pilorica
Water melone
Angiodispazie
Gastrita eroziva
 SCORUL FORREST:
• TIP I - SÂNGERARE ACTIVĂ
• Tip I a - sângerare pulsatilă, în jet
• Tip I b - sângerare continuă, în pânză
• TIP II - STIGMATE DE SÂNGERARE
RECENTĂ
• Tip I a - vas vizibil
• Tip II b - cheag aderent
• Tip II c - hematină la baza ulcerului
• TIP III: fără stigmate de sângerare, se vede
numai leziunea care ar fi putut sângera
Gastrita cronica difuza
Gastrita H. pylori
Gastrita AINS
Ulcer gastric
Ulcer prepiloric
UG cicatrizat
UG hemoragic
Pilor dublu
Leziune Dieulafoy
Hemostaza
Polipi gastrici hiperplazici
Polip inflamator
Cancer in situ
Mucosectomie
Mucosectomie
Mucosectomie
Polip adenomatos
leiomiom
Adenocarcinom
Cancer gastric incipient
Limfom gastric
Limfom MALT
Linita plastica
Leiomiosarcom
Varice gastrice
Varice hemoragice
Gastropatie portala
Duoden normal
Metaplazie gastrica
Diverticuli dd
Ectazii vasculare
Angiodisplazie
Duodenite
Sifilis
Stricturi dd
Ulcer duodenal
UD hemoragic
Ulcer de stent
Vas vizibil
Bulb deformat
UD perforat
Polip hiperplastic dd
Adenom dd
Adenocc dd
Carcinoid
Varice dd
Ampula Vater aspect normal
Diverticuli periampular
Papilotomie
Litiaza CBP
Ampulom
Proteza biliara
Hemobilie
Capsula
Jejun normal
Ileon
Valva ileo-cecala
B Crohn eneterala
Lipom ileal
Polip enteral
Crohn
Crohn
Fistula colica
]
Fistula rectovaginala
CU
CU f severa
CU- pseudopolip
Colon normal
Cec normal
Melanosis coli
Cicatrice postpolipectomie
Hematom
Prolaps rectal
Fisura anala
Diverticuloza
Diverticulita
Hemoragie
Polip diverticular
Hemangiom rectosigmoidian
Varice rectale
Hemoroizi interni
Nodul hem hemoragic
Colita ischemica
Colita pseudomembranoasa
Colita postiradiere
Colita AINS
Ulcer colonic
Strictura postiradiere
Cocaina
Polipoza familiala
Polipectomie
Lipom
Carcinom in situ
Polip malign
Adenocarcinom
Sarcom Kaposi
Limfom
Carcinoid rectal