PĂDUREA ȘI OAMENII

Din dragoste pentru frumusețea și binefacerile naturii.

Dragă prietene, au trecut mulți ani de când m-ai plantat. Dintr-un copăcel firav
am crescut un molid înalt, voinic și pletos. La fel sunt și ceilalți frați ai mei. Suntem
stăpânii Muntelui Ostra și prietenii oamenilor. Da, cu siguranță suntem totul pentru
oameni. Nu-i o vorbă-n vânt. Ți-o voi demonstra în cele ce urmează.
Lemnul este principalul material de construcție, dar și pentru fabricarea
uneltelor necesare diferitelor activități. Orice familie cunoaște fericirea sub acoperișul
unei case din lemn. Noi, arborii, dăm lemnul pentru leagănul copilului și pentru
căldura locuinței atunci când gerul face să crape pietrele. Noi suntem sprijin celor
bătrâni, căci toiagul lor tot din lemn este făcut. Strămoșii aflați în pribegie și-au găsit
adăpost în fața năvălitorilor. În codru și-au tăiat luminiș și și-au întemeiat sate.
Copacul dă umbră și împrospătează aerul. Pădurea este o imensă uzină care
absoarbe dioxidul de carbon și praful și dă în schimb oxigenul atât de necesar vieții. În
jurul pădurii aerul este mai curat și mai răcăros. De aceea, în arșița verii, oamenii
preferă să petreacă timpul liber în preajma noastră.
În stânele de la munte totul este luat de la arbori: parii bătuți în pământ,
împletiți cu nuiele, acoperite cu frunzar; vasul în care se mulg oile, cuiele de care se
atârnă sacii cu cașuri, gălătușii de sub ceaunul în care fierbe mămăliga. Pe ogoarele
întinse, mama care prășește sau seceră, își lasă copilul la umbra unui copac. Drumețul
obosit binecuvântează amintirea celui care, lăngă izvor, a plantat un copac la umbra
căruia se poate odihni o clipă.
Amintirile noastre despre lumea satului sau despre marii oameni ai țării sunt
strâns legate de copaci. Renumit este teiul lui Eminescu din Copou sau gorunul lui
Horea de la Țebea. Alți copaci au luat parte la evenimente tragice sau comice: stejarul
din Borzești, teiul cu pupăza și cireșul mătușii Mărioara din copilăria lui Creangă.
Pădurea atrage ploile și dă putere izvoarelor. Copacii și apa sunt buni prieteni.
Nu pot exista unul fără altul. Apa fuge când copacii sunt tăiați. Acolo unde oamenii au
tăiat fără milă pădurile, pământul dezgolit este ocolit de ploi și munca lor este
zadarnică. Sate și orașe cândva înfloritoare au murit și au fost părăsite. În goana lor
după avuții, oamenii au ras de pe fața pământului codrii seculari. Sunt însă aspru
pedepsiți. Nu mai sunt ocrotiți de arșița verii, nici de gerul năpaznic. Când ploaia cade
cu găleata peste dealuri și munți despăduriți, apa formează repede viituri luând tot ce
găsesc în cale. Devastarea pădurilor a dus la dispariția multor plante și animale. Altele
sunt pe cale de dispariție.
Așadar, dragul meu prieten, îndeamnă-i pe oameni să ocrotească pădurile și
arborii. Un munte fără păduri pare un bolovan uriaș plin de răni. Un singur copac dă o
altă înfățișare locului în care a crescut. Un pâlc de arbori e o oază răcoroasă care te
îndeamnă la popas. Spune-le copiilor să nu mai rupă crengile copacilor, să nu le mai
scrijelească trunchiurile, să-i apere de incendii și dăunători, iar oamenii să nu mai taie
de-a valma podoaba munților noștri. Învață-i pe toți să iubească pădurea și să planteze
măcar un pom în viața lor.