LICEUL "CONSTANTIN BRÂNCOVEANU"

PROIECT PENTRU CERTIFICAREA COMPENENȚELOR

PROFESIONALE
NIVEL 4

TEMA: PARCUL NATURAL BUILA

VÂNTURARIȚA

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: ELEV:

MOLDER LILIANA TĂNASIE MIRUNA LAURA
PARC NAȚIONAL, CONCEPT ȘI IMPORTANȚA

ARII PROTEJATE DE INTERES NAȚIONAL

 
     a) Rezervațiile științifice sunt arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și
conservarea unor habitate naturale terestre și/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de
interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau
de altă natură.
          Managementul rezervațiilor științifice asigură un regim strict de protecție prin care
habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În aceste zone se interzice
desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția activităților de cercetare, educație și de
ecoturism cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul forului științific
competent și al administratorului rezervației științifice. Rezervațiile științifice corespund
categoriei I IUCN "Rezervație Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri
științifice".
b) Parcurile naționale sunt ariile naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și
conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând
elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic,
hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea
vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice.
Managementul parcurilor naționale asigură menținerea cadrului fizico-geografic în stare
naturală, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice în
condiții de stabilitate ecologică, prevenirea și excluderea oricărei forme de exploatare a
resurselor naturale și a folosințelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. În perimetrul
parcurilor naționale sunt admise doar activitățile tradiționale practicate numai de comunitățile
din zona parcului național, activități tradiționale ce vor fi reglementate prin planul de
management. Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN "Parc național: arie protejată
administrată în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere".
La nivel național au fost desemnate un numar de 13 parcuri naționale care acoperă o
suprafață de cca. 317 mii de ha. Dintre acestea, 12 parcuri naționale, cu o suprafață de cca. 309,6
mii ha, se află în administrarea RNP-Romsilva, acestea fiind: Călimani, Munții Rodnei, Cheile-
Bicazului, Munții Măcinului, Piatra Craiului, Buila-Vânturarita, Cozia, Defileul Jiului, Retezat,
Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița.
     c) Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și
conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație ecologică, știintifică, peisagistică
deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice ori amenințate cu
dispariția, arbori seculari, asociații floristice și faunistice, fenomene geologice - peșteri, martori
de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade și alte manifestări și formațiuni geologice, depozite
fosilifere, precum și alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau
raritatea lor. Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim
de protecție, pentru asigurarea integrității lor se vor stabili zone de protecție obligatorie,
indiferent de destinația și de deținătorul terenului.
          Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecție care asigură
păstrarea trasăturilor naturale specifice. În funcție de gradul lor de vulnerabilitate, accesul
populației poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN
"Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor
naturale, specifice".
     d) Rezervații naturale
          Rezervațiile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și
conservarea unor habitate și specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.
Managementul rezervațiilor naturale se face diferențiat, în funcție de caracteristicile
acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menținerea habitatelor și/sau în
vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunități biotice. Pe langă activitățile
științifice, după caz, pot fi admise activități turistice, educaționale, organizate. Sunt admise unele
activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosințe ale terenurilor
sau exploatarea resurselor care daunează obiectivelor atribuite. Aceste rezervații corespund
categoriei IV IUCN, și anume arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată
administrată în special pentru conservare prin intervenții de gospodărire.
      La nivel național au fost desemnate peste 900 de rezervații naturale și monumente ale naturii.
Dintre acestea, RNP-Romsilva are în administrare, în baza contractului de administrare a celor
22 de administrații de parcuri naționale și naturale, un număr de 197 de rezervații naturale și
monumente ale naturii ce se suprapun acestor parcuri..
     e) Parcuri naturale
          Sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor
ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane cu natura de-a lungul timpului a
creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și/sau culturală, deseori cu o mare
diversitate biologică.
Parcurile naturale desemnate în România sunt în numar de 14 și cumulează o suprafață de
cc. 565 mii de ha. Dintre acestea, 10 parcuri naturale, cu  o suprafață de 543,3 mii de ha, se află
în administrarea RNP-Romsilva, acestea fiind: Apuseni, Balta Mică a Brăilei, Bucegi, Comana,
Grădistea-Muncelului Cioclovina, Lunca Mureșului, Munții Maramureșului, Porțile de Fier,
Putna Vrancea.
Parcurile naționale nu numai că sunt sanctuare în care se conservă cele mai valoroase
elemente naturale, de la păduri și faună la peisaje emblematice și monumente istorice, dar
acestea au fost transformate în resursă pentru dezvoltarea comunităților locale prin turism, în
zone de relaxare și petrecere a timpului liber în activități outdoor, atrăgând milioane de vizitatori,
în centre de educație și cercetare în care oamenii învață să se apropie de natură, să trăiască cu ea
și să o prețuiască. 
Inițiativele de înființare a ariilor naturale protejate au venit din dorința de a păstra și
conserva zone din natură în fața expansiunii și impactului activităților antropice. 
Fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național, ca parte a
efortului global de conservare pentru că este o datorie față de urmași, fiindcă natura nealterată
poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru ca astfel se salvează specii și habitate rare și
periclitate, pentru că prin asta se asigura baza dezvoltării ecoturismului, resurse pentru cercetare
și educație ecologică și multe altele.
 CAPITOLUL I
PREZENTAREA PARCULUI NAȚIONAL BUILA
VÂNTURARIȚA

1.1. Localizarea Parcului Național Buila - Vânturarița

Parcul Național Buila-Vânturarița este o arie protejată de interes național ce

corespunde categoriei a II-a IUCN (parc național), situată în Subcarpații Getici, pe teritoriul
administrativ al județului Vâlcea. Aria naturală se află în partea vestică a județului Vâlcea ,
aproape de limita teritorială cu județul Gorj, în sudul  Munților Căpățânii, pe teritoriul
localităților Costești,  Bărbătești  și  Băile Olănești.
Parcul natural cu o suprafață de 4.186 hectare, care este cel mai mic parc național din
România, a fost declarat arie protejată prin Hotărârea de Guvern nr. 2151 din 30 noiembrie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 38 din 12 ianuarie 2005 (privind instituirea
regimului de arie naturală protejată pentru noi zone) din inițiativa Asociației Kogayon. (fig. 1)

Creasta principală a Munților Căpățânii, constituită preponderent din șisturi cristaline are
o dispunere est-vest, cu creste secundare înspre nord și sud. Excepție fac două masive calcaroase,
ale căror creste principale sunt dispuse pe direcția SV-NE: Masivul Târnovu în nord-vest și
Masivul Buila – Vânturarița în sud-est.
 Masivul Buila-Vânturarița se întinde de la vest de Cheile Bistriței si până la est de Cheile
Olăneștilor (Folea). Legătura cu Munții Căpățânii este facută prin Plaiul Netedu (interfluviul
dintre râurile Bistrița și Costești), Plaiul Lespezi (interfluviul dintre râurile Costești și Cheia) și
Plaiul Hădărau (interfluviul dintre râurile Cheia și Olănești). (fig. 2 )

(fig. 3)
 Creasta Buila – Vânturarița are o extindere spațiala de tip liniar, cu o lungime de circa 14
km și o lătime cuprinsă între 0,5 și 2,5 km (extinderea calcarelor jurasice). Altitudinea absolută
este în Vârful Vânturarița Mare (1885 m), iar cea minima la ieșirea Bistriței din chei (550 m).
Principalele vârfuri ale masivului sunt, de la sud-vest spre nord-est, următoarele: Arnota
(1183,7 m), Muntele Cacova (1525,1 m), Muntele Piatra (1643 m), Muntele Albu (1658,9 m),
Buila (1848,6 m), Ștevioara (1847 m), Vânturarița Mare (1885,2 m), Vioreanu (1866 m),
Vânturarița Mica (1655 m), Stogu (981 m).
Din punct de vedere tectonic, zona face parte din orogenul carpatic. Masivul Buila-
Vânturariţa este parte a Pânzei Getice, unitate a Dacidelor Mediane din Carpaţii Meridionali,
puse în loc în Senonian, în cadrul tectogenezei laramice. Pânza Getică este alcătuită din
formaţiuni cristalofiliene prealpine şi dintr-o cuvertură sedimentară în cadrul căreia cele mai
vechi depozite sunt de vârstă Carbonifer superior. Datorită eroziunii, depozite sedimentare ale
Pânzei Getice se întâlnesc doar în câteva arii.
Din punct de vedere ştiinţific, zona este valoroasă si prin faptul că aici apar cei mai
reprezentativi trovanţi. Astfel de formaţiuni geologice se găsesc şi în alte zone din ţară, dar la
Costeşti aceştia apar într-o densitate foarte mare pe un spaţiu restrâns, sunt de o varietate de
forme, compoziţie şi dimensiuni foarte mare şi în plus, aici a fost amenajat sigurul muzeu
cunoscut de acest gen. Trovanţii sunt cantonaţi în strate de nisip de vârstă Miocen superior
(Meoţian inferior), iar zona face parte din unitatea geotectonică Depresiunea Getică. Termenul
de "trovant" este specific literaturii geologice române şi a fost introdus de Murgoci (în lucrarea
"Terţiarul din Oltenia", 1907)
Aria protejată reprezintă o zonă montană (relief carstic cu vârfuri ascuțite, turnuri, ace,
creste calcaroase, peșteri, cheiuri, văii, păduri, pajiști și fânețe) ce adăpostește o gamă floristică
și faunistică variată, specifică Meridionalilor. (fig. 4)
 Actualul parc concentrează pe un areal mic o mulţime de bogăţii naturale şi culturale: e o
creastă calcaroasă, cu peşteri, chei şi situri fosilifere, păduri virgine (printre care şi o pădure de
tisă), orhidee şi flori de colţ, lupi, urşi, râşi, capre negre şi cocoşi de munte, dar şi cu schituri şi
mănăstiri, tradiţii, legende şi obiceiuri. Este o excelentă destinaţie pentru cei care doresc să
descopere natura, de la iubitorii de sălbăticie la alpinişti, de la pasionaţii de paleontologie şi
istorie la speologi, de la doritorii de senzaţii tari, la cei care caută liniştea unor zone nealterate.

1.2. Etaje de vegetație prezente in Parcul Național Buila-Vânturarița

Pe teritoriul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa se constată o diferenţiere a vegetaţiei pe

altitudine, în strânsă legătură cu factorii climatici şi edafici. Aici se pot observa cel mai bine
benzile altitudinale formate datorită acestei etajări.
Masivul Buila-Vânturariţa, datorită altitudinii până la 1885 m, prezintă etajare pe
verticală a florei conform cu dispunerea treptelor altitudinale şi climatice, cu caracteristici
specifice fiecărui etaj. Diversitatea speciilor vegetale este datorată în mare parte reliefului
calcaros atât de variat ce se găseşte aici. Trecerea de la un etaj la altul nu este netă, diferitele
tipuri de vegetaţie interferând între ele, speciile arboricole de altitudine joasă urcând uneori până
la limita superioară a pădurii, iar cele ale etajelor superioare coborând mult în pădurile de la
poalele muntelui. Se întâlnesc şi specii submediteraneene datorită influenţelor submediteraneene
resimţite până în această zonă. Întâlnim şi inversiuni ale etajelor vegetale forestiere, în special pe
versanţii nord-vestici ai masivului, dar şi pe văile adânci de pe versanţii sud-estici, precum şi în
sectoarele de chei - Bistriţa, Costeşti, Cheia, Olăneşti. În parc au fost identificate aproximativ
180 hectare de pădure virgină, cea mai mare fiind situată în zona de protecţie strictă a parcului,
în zone greu accesibile.
După Gh. Popescu,1974, în Masivul Buila-Vânturariţa întâlnim următoarele etaje de
vegetaţie :
a) Etajul nemoral - al pădurilor de foioase - este reprezentat la poalele masivului calcaros,
pe versanţii cu înclinare moderată de la contactul dintre calcarele jurasiccretacice şi depozitele
detritice cretacice în sud-est, respectiv metamorfice în nordvest. Se întâlneşte între 500 m şi 1400
m, iar făgetele cu molid şi brad ajung uneori până pe creastă. Pădurile de foioase se întâlnesc la
baza versanţilor masivului, la contactul cu Subcarpaţii, în partea sud-vestică a masivului, în
imediata apropiere a satelor Bistriţa şi Pietreni. Nu au un caracter continuu, fiind reprezentate
prin pâlcuri de pădure care fac legătura între pădurea propriu-zisă şi zonele cu fâneţe şi livezi.
Acest etaj se împarte în două subetaje: subetajul făgetelor şi subetajul pădurilor de fag cu
răşinoase.
Etajul fagului este caracterizat prin precipitaţii cuprinse între 600 şi 900 mm/an, ajungând
chiar la 1000 mm/an, o umiditate cuprinsă între 68 şi 70 %, temperaturi medii anuale cuprinse
între 6 şi 90C.
b) Etajul boreal - al molidişurilor - este bine reprezentat, pădurile de răşinoase fiind
cuprinse între altitudini de 1200 şi 1800 m şi aparţinând, din punct de vedere fitocenologic,
asociaţiei Piceetum carpaticum.
Etajul molidului este caracterizat prin precipitaţii cuprinse între 700 şi 900 mm/an, o
umiditate cuprinsă între 67 şi 70 % (scade odată cu creşterea altitudinii), temperaturi medii
anuale cuprinse între 2 şi 50C şi prin predominanţa vânturilor cu direcţie NV-SE.
c) Etajul subalpin este situat deasupra etajului molidişurilor. Trecerea se face prin tufărişuri, care
sunt frecvente mai cu seamă în sectorul mai înalt al culmii BuilaVânturariţa. Tufărişurile de
jneapăn - Pinus mugo ocupă versanţii nordici şi nord-vestici ai munţilor Ştevioara, Vânturariţa,
Vioreanu, Stogu, instalându-se atât pe coastele înclinate, dar şi pe grohotişurile acumulate la
baza acestora. Tufărişurile de ienupăr - Juniperus communis, J. nana, J. sibirica, se regăsesc pe
culmile înalte din munţii Piatra, Ştevioara, Vânturariţa, dar cele mai întinse asociaţii le întalnim
la sud de Curmătura Oale, unde ocupă două suprafeţe întinse de formă triunghiulară. Un loc
aparte îl ocupă tufărişurile joase de cetină de negi - Juniperus sabina, frecvente în Cheile Folea şi
Cheile Costeşti. Pe culmile înalte şi vârfurile din Ştevioara, Trigoanele Ştevioarei şi Vânturariţa,
ca şi pe pereţii nordici, aproape de stâna din Piscul cu Brazi, se întâlnesc asociaţii întinse de
arginţică - Dryas octopetala, relict glaciar ce constituie aici unul dintre cele mai puternice
genofonduri din ţară. Vegetaţia pajiştilor alpine este foarte bogată, specifică masivelor
calcaroase. Dintre speciile lemnoase se întâlnesc: arginţică - Dryas octopetala, iederă albă -
Daphne blagyana. Vegetaţia ierboasă este foarte bine reprezentată. În cadrul pajiştilor din parc au
fost identificate două asociaţii vegetale şi o subasociaţie încadrate în două clase, două ordine şi
două alianţe:
 Molinio-Arrhenatheretea Tx. 1937 Arrehenatheretalia Pawl. 1928
Cynosurion R. Tx. 1947
Festuco rubrae-Agrostietum capillaris Horvat 1951
Festuco rubrae-Agrostietum capillaris Horvat 1951 subas. nardetosum strictae Pop 1970
Seslerietea albicantis Br.-Bl. 1948 em. Oberd. 1978
Seslerietalia albicantis Br.-Bl. 1926
Festuco saxatilis-Seslerion bielzii (Pawl. Et Walas 1949) Codlea 1984
Seslerio bielzii-Caricetum sempervirentis Puşcaru et al. 1956
Asociaţiile vegetale identificate au fost încadrate în trei tipuri de habitate dintre care unul
este prioritar, după cum urmează: 6230* Pajişti de Nardus stricta bogate în specii, pe substraturi
silicatice din zone montane, 6170 Pajişti calcifile alpine şi subalpine şi 6520 Fâneţe montane.
Pajiştile cu Festuca rubra şi Agrostis capillaris sunt cele mai răspândite cenoze praticole din
regiunea montană a Parcului Naţional Buila-Vânturariţa, caracterizânduse printr-o mare bogaţie
floristică. În pajiştea din Dos, Festuca rubra realizează o acoperire mare, de până la 90%, datorită
păşunatului moderat. Aici s-a remarcat prezenţa speciei Campanula serrata menţionată în anexa
II a Directivei Habitate şi în anexa 3B a Ordonanţei de urgenţă nr. 57 /2007 cu modificările şi
completările ulterioare.
La pajiştea Oale, pe lângă speciile caracteristice pentru alianţa Arrehenatherion şi ordinul
Arrehenatheretalia, s-a remarcat prezenţa unui contingent de cormofite carpatice şi
carpatobalcanice - Dianthus spiculifolius, Jovibarba heuffelii, Erysimum witmannii, Carduus
kerneri, care conferă o tentă regională carpatică. În ambianţa cenotică a acestei fitocenoze au fost
identificate câteva exemplare de ghinţură - Gentiana lutea, specie de interes comunitar,
menţionată în anexa Vb a Directivei Habitate.
Etajul subalpin este caracterizat prin precipitaţii mai mari de 900 mm/an, temperaturi
medii anuale cuprinse între 1 şi 20C, o perioadă lungă în care zăpada rămâne netopită şi o
perioadă scurtă de vegetaţie a plantelor.
Influenţa climei mai blânde din Oltenia se răsfrânge simţitor asupra Munţilor Căpăţânii,
mai ales asupra versanţilor sudici. Se înregistrează o diferenţă destul de evidentă între climatul
versanţilor cu expunere sud-estică şi cei cu expunere nord-vestică. În cazul primilor, avem de-a
face cu o climă mai blândă, cu caracteristici submediteraneene datorită insolaţiei puternice şi a
înmagazinării căldurii de către calcar, la altitudini mai mari de 1000 m întâlnindu-se frecvent
temperaturi mai ridicate decât în zonele mult mai coborâte altitudinal, iar vegetaţia dezvoltându-
se mult mai rapid pe aceşti versanţi. În schimb, pe versanţii cu expunere nord-vestică şi pe văile
adânci temperaturile sunt mult mai scăzute, zăpada persistă până târziu în vară, iar speciile de
climă mai rece urcă până la nivelul crestei, înregistrându-se frecvent inversiuni ale etajelor de
vegetaţie. Precipitaţiile anuale medii ating 1200 mm la o altitudine de circa 1400 m. În zona de
munte numărul zilelor ploioase este de 150 - 160 pe an. În zonele aflate la peste 1500 m primele
zăpezi cad pe la sfârşitul lui octombrie şi se topesc în luna mai. Uneori, petice de zăpadă
zăbovesc în văi până spre mijlocul verii.
Pe teritoriul parcului există o mare varietate a tipurilor de habitate. Astfel, în Parcul
Naţional Buila-Vânturariţa au fost identificate 17 tipuri de habitate care au corespondent la nivel
european unele dintre acestea fiind habitate prioritare:
 Tufărişuri scunde alpine şi boreale;
 Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium (habitat prioritar);
 Comunităţi rupicole calcifile sau pajişti bazifile din Alysso-Sedion albi (habitat
prioritar);
 Pajişti calcifile alpine şi subalpine;
 Pajişti montane de Nardus bogate în specii, pe substraturi silicioase (habitat prioritar);
 Pajişti cu Monilinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Monilinion caerulae);
 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel
montan şi alpin;
 Pajişi aluviale din Cnidion dubii;
  Pajişti de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis)
 Fâneţe montane;
 Grohotişuri calcaroase şi de şisturi calcaroase din etajul montan până în cel alpin
(Thlaspietea rotundifolii);
 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase ;
 Peşteri închise accesului public;
 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum;
 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum;
 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion);
 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Piceetea).
Conform Manualului Habitatelor din România, în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa se găsesc
peste 23 de tipuri de habitate.
Cercetările botanice în Masivului Buila-Vânturariţa s-au efectuat începând doar din anul
1956 de către Al. Buia şi M. Păun, urmaţi de câţiva botanişti, care au publicat liste parţiale ale
plantelor din acest masiv: Păun, M.; Popescu, Gh., 1975 - Consideraţii asupra pajiştilor xerofile
din Oltenia, Studii şi cercetări – Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al jud. Mehedinţi,
Drobeta Turnu Severin, Popescu, Gh.; Popescu, E. - Asociaţii vegetale noi de stâncării
calcaroase din Oltenia – Craiova, pp.131-138. La aceste date se adaugă datele obţinute de
voluntari din cadrul Asociaţiei Kogayon şi cele ale studenţilor care au avut ca temă a lucrării de
licenţă flora din parc - 3 lucrări de licenţă, iar începând cu anul 2011 – 2012 studii efectuate în
cadrul proiectului „Revizuirea planului de management al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa şi
strategia de monitorizare a conservării habitatelor şi speciilor de interes comunitar”, studii care
au vizat inventarierea speciilor ferigi, estimarea gradului de conservare al pășunilor din parc,
listarea speciilor de plante citate în Lista Roșie a Plantelor Superioare din România.
 CAPITOLUL II
SPECII DE PLANTE ȘI ANIMALE PREZENTE IN PARC

2.2. Specii de arbori prezenți în parc (specii de foioase, conifere, etc)

In Parcul Național Buila Vânturarița se găsesc peste 500 de hectare de păduri virgine,
cele mai valoroase din punctul de vedere al biodiversității: arbori seculari alături de puieți de
copaci din foarte multe specii.
Vegetaţia este repartizată pe teritorii întinse sau mai restrânse în funcţie de condiţiile de
mediu, între care clima are un rol foarte important. Trecerea de la un etaj la altul nu este netă,
diferitele tipuri de vegetaţie interferând între ele, speciile arboricole de altitudine joasă urcând
uneori până la limita superioară a pădurii, iar cele ale etajelor superioare coborând mult în
pădurile de la poalele muntelui întâlnindu-se chiar şi inversiuni ale etajelor vegetale forestiere, pe
văile adânci, în sectoarele de chei.
 Etajul nemoral (al pădurilor de foioase) se întâlneşte între 500 m şi 1400 m, iar făgetele
cu molid şi brad ajung uneori până pe creastă cu subetajele :
 Stejăretele - etajul stejarului este prezent prin pădurile de gorun situate ca un brâu
la limita inferioară a subzonei fagului, ridicându-se pe alocuri până la 600 m şi chiar 800 m
altitudine. În cadrul acestei subzone se află, prin depresiuni, şi păduri de stejar (Quercus robur);
Stejarul este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană
largă și bogată. Scoarța stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată,
adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici și anumite specii de gândaci). Frunzele
sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Pețiolul este scurt (4–8 cm). Stejarul înflorește în luna mai.
Fructul este o achenă denumită ghindă. Se întâlnește mai ales la câmpie și în zonele colinare,
foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găsește și în
amestec cu alte foioase, în așa-numitele păduri de șleau.
Se întâlnesc cerete, gărniţete ori cereto-gârniţete pe locurile mai joase cu exces de
umiditate primăvara (as.Quercetum cerris, Q. frainetto, Quercetum fraineto-cerris), pe platourile
mai înalte, afirmându-se goruneto-ceretele,goruneto-gărniţetele şi cărpineto-teişele.
Componente ale biocenozei:
 - arbori: carpen, ulm, tei, frasin, paltin, arțar, cireș sălbatic;
- arbuști: măceș, păducel, soc, lemn câinesc, corn, porumbar, gherghinar;
- plante erbacee: golomăț, păiuș etc.
 Gorunetele - este reprezentat prin alternanţa fag cu gorun. În vreme ce gorunul
preferă pantele sudice, sud-estice, fagul se instalează pe pantele nordice, mai umede şi mai reci.
(Buia, Păun,1967);
Gorunul este o specie de stejar originar din Europa și Anatolia. Este un arbore care poate
crește până la 35-40 m înălțime. Are frunze cu pețiolul lung de 1,5-3 cm și fructele (ghindele)
foarte scurt pedunculate sau sesile. Frunzele au formă ±obovată și sunt fin pubescente pe fața
inferioară, cel puțin în axilele nervurilor. Solzii cupei sunt liberi, neconcrescuți, plani sau slab
convecși și nepubescenți.
Pădurile de gorun, denumite şi "şleauri de deal" se diferenţiază în gorunete şi şleauri cu
floră de mul, gorunete cu floră acidofilă, gorunete cu subarbuşti acidofili,gorunete cu subarbuşti
xerofili. Dintre acestea, menţionăm câteva specii caracteristice: Quercus robur, Q. petraea, Q.
fraineto, Q. pubescens;alte specii lemnoase:Carpinus betulus, Ulmus foliacea, Acer platanoides,
A. campestre, Fraxinus excelsior, Tilia cordata, T. platifolia, Crataegus monogyna, Sambucus,
Cornus etc. Tufărişurile sunt alcătuite din porumbar,păducel şi alun. Extrazonal, apar ceretele,
ceretogorunetele, stejăreto-gorunetele, stejăreto-cărpinetele. Azonal, apar arinişe, sălcete,
răchitişuri şi sălceto-plopişuri.
 Făgetele - cea mai largă răspândire dintre pădurile din zonă şi este reprezentat
prin păduri întinse de fag. Acest subetaj începe la 700 m şi se desfăşoară până la 1200 - 1300 m.
Este reprezentat prin păduri 7 montane de fag, caracterizat prin lipsa gorunului şi apariţia câtorva
specii ierboase montan-carpatice, care le deosebesc de făgetele de deal.
Este alcătuită mai ales din fag (Fagus sylvatica). Din cauza frunzărișului închis, la nivelul
arbuştilor ajunge puţină lumină, prin urmare, acesta este foarte rar, nivelul pajiştilor este bogat
doar înainte de înfrunzirea copacilor. Primăvara devreme plantele cu bulb sunt capabile de
înverzire, de înflorire şi de a produce roade. (fig. 5)
 Fagul (Fagus sylvatica) este un arbore din zona temperată. Acesta este un arbore de
mărimea I, capabil de a ajunge la înălțimi de 40 m[3] și 2 m diametrul trunchiului, deși de obicei
el are 25–35 m înălțime și diametrul trunchiului până la 1,5 m. Este înalt, impunător, cu scoarța
netedă, cenușie-albicioasă. Un puiet de 10 ani va avea circa 4 m înălțime. El are o durată de viață
de la 150 la 200 de ani, deși uneori trăiește până la 300 de ani. Are muguri fusiformi, ascuțiți,
iar frunzele în general ovale. Florile sunt unisexuate monoice. Fructul, numit jir, este o achena
trimucheata, acoperită de o scoarță țepoasă. Înflorirea are loc în luna mai. Fagul permite unor
specii de plante mărunte să supraviețuiască în zonele în care predomină, formând, în cadrul așa-
numitelor făgete, biotopuri bogate și pline de frumusețe.
Componente ale biocenozei:
-arbori: fag, mesteacăn, paltin de munte, carpen, ulm de munte, tei, molid, brad;
-arbuști: alun, mur, corn;
-plante erbacee: ferigă, mușchi, licheni, mierea-ursului, păius;
 Pădurile de fag cu răşinoase - limita inferioară este greu de stabilit deoarece
speciile de răşinoase: molidul (Picea abies) şi mai ales bradul (Abies alba), coboară pe văi până
la altitudini destul de mici (600 - 650 m) în Cheile Bistriţei sau Costeşti, formând păduri de
amestec cu fagul. În general, pădurile de amestec se extind la altitudini cuprinse între 500 şi 1500
m. În cadrul acestui subetaj se găsesc specii de conifere precum: brad (Abies alba), molid (Picea
abies), pin (Pinus sylvestris), zadă (Larix decidua ssp. carpatica), tisă (Taxus baccata), în amestec
cu foioase din etajele inferioare, în special mesteacăn (Betula pendula), paltin de munte (Acer
pseudoplatanus), plop (Populus tremula), frasin (Fraxinus excelsior), tei (Tilia cordata), ulm
(Ulmus scabra), şi mai rar carpen (Carpinus betulus), paltin (Acer campestre, A. platanoides),
salcie (Salix capraea). (fig. 6)

 Etajul boreal (al molidişurilor) este destul de bine reprezentat, pădurile de răşinoase
fiind cuprinse între altitudini de 1200 şi 1850 m şi aparţinând din punct de vedere fitocenologic
asociaţiei Piceetum carpaticum (Gh. Popescu, 1974). Cuprind în special molid (Picea abies,
excelsa) şi, mai rar, brad (Abies alba), zadă (Larix decidua ssp.carpatica), pin ( Pinus sivestris, P.
montana), iar în apropierea versanţilor stâncoşi tisă (Taxus baccata). Alături de arbori se
întâlnesc şi arbuşti cum ar fi: ienupăr (Juniperus communis, J. intermedia, Juniperus sabinacetina
de negi), măceş (Rosa canina, Rosa pendulina), zmeur (Rubrus idaeus), tulichină pitică (Daphne
mezereum), afin (Vaccinium myrtillus), iar la limita superioară ienupăr (Juniperus sibirica) şi
jneapăn (Pinus mugo). Vegetaţia ierboasă este reprezentată de numeroase specii, dar şi de specii
de muşchi şi licheni.
Pădurile de molid sunt pe alocuri întunecoase, cu lumina foarte slabă și vânturi, uneori,
puternice.  În mod natural, în partea mijlocie a acestui etaj se păstrează puritatea molidișurilor,
iar către limitele superioare și cele inferioare apar și alte specii de arbori. Molidișurile sunt
delimitate în partea inferioară de păduri de amestec (molid/brad/fag), iar în partea lor superioară
molidișurile de limită trec în jnepenișuri. Spre deosebire de alte tipuri de vegetație, molidișurile
se caracterizează prin marea lor uniformitate, cu predominarea molidului.
Rădăcinile superficiale ale molizilor fixează stratul subțire de sol. Un molid răsturnat de
vânt, ne convinge cât de puțin profund este stratul de sol și cât de puțin adânc pătrund rădăcinile
între pietre: se extind orizontal în toate direcțiile, se întrepătrund și mențin molidul "atașat de
munte". Există și situații când rădăcinile fixează atât de puternic arborele, încât vânturile
puternice frâng trunchiul, fără ca baza molidului să fie clintită din loc.
Molidișul montan este “o pădure mai deasă” decât molidișul de limită, de aceea aici
coronamentul(coroana copacului) arborilor prezintă o mai slabă dezvoltare, cu ramuri vii numai
în zona superioară a arborelui. Nefiind lumină destulă pentru fotosinteză, pe sub stratul des al
frunzelor dinspre vârfuri, trunchiurile deși au crengi în partea lor inferioară, acestea sunt uscate și
lipsite de ace. Trunchiuri mai subțiri sau mai groase, se ridică toate vertical, drepte și hotărâte. În
molidișul montan există licheni epifiți și tericoli. Puieții de molid se dezvoltă pe trunchiurile
căzute la pământ ale unor molizi ai trecutului, coloși intrați în destrămare naturală.
Molidișul prezintă o structură verticală pe mai multe straturi distincte. Stratul arborescent
are înălțimea medie de 18-22 m, cu o acoperire de 80-95% și este constituit aproape exclusiv din
molizi Picea abies, rar apărând exemplare de brad Abies alba, sorb Sorbus aucuparia, paltin Acer
pseudoplatanus, fag Fagus sylvatica și altele. Stratul arbustiv al pădurii de molid este slab
dezvoltat, acoperind 5% din suprafață, și fiind format din exemplare tinere ale speciilor
menționate anterior, mai cu seamă molid Picea abies, precum și exemplare rare de Sorbus
aucuparia. Stratul ierbos are o acoperire neuniformă, apărând mai pregnant în luminișuri, unde
putem vedea o acoperire mai mare spre exemplu cu macrișul iepurelui Oxalis acetosella, afin
Vaccinium myrtillus etc. Stratul muscinal este reprezentat de specii de mușchi care se instalează
pe trunchiurile de arbori sau pe pietre.
 Molidișurile de limită, la zona de întrepătrundere a molidișului cu jnepenișul, au stratul
arborescent cu o acoperire din ce în ce mai redusă odată cu altitudinea. (fig. 7)

Înălțimea maximă a arborilor este de cca. 15–18 m. Stratul arbustiv este format din exemplare de
Pinus mugo, Juniperus commmunis nana (fig. 8)
, Rubus idaeus, Salix caprea, precum și exemplare scunde de Picea abies și Pinus cembra.
Diversitatea speciilor precum și diversitatea intraspecifică (subspecii, varietăți, forme, ecotipuri,
idiotipuri) cu diferite caracteristici genetice, implicit adaptări diferite la condițiile staționare
variate, duc la creșterea stabilității acestor ecosisteme. Datorită închegării mai slabe a
coronamentului arborilor, aici stratul ierbos și muscinal este mai dezvoltat. S-a constatat că
diversitatea floristică este mai mare în molidișul de limită, în comparație cu molidișul compact,
dar mai apoi se reduce și mai mult decât în molidiș, odată ce jnepenișurile devin închegate.
În molidișurile de limită, flora de licheni este mai bogată decât în molidișul compact; în
unele locuri, speciile tericole sunt masiv prezente. Precipitațiile abundente ridică umiditatea
atmosferică. Norii frecvenți din timpul verii, precum și marea cantitate de zăpadă din timpul
iernii, constituie rezerve de apă care favorizează dezvoltarea lichenilor. (fig. 9)

Există multe specii aerofile care își acoperă necesitățile de apă numai din aer, din ceața frecventă
în această regiune. Rata acoperirii molizilor este mai slabă în partea inferioară, crescând spre
partea superioară, dar biomasa maximă este atinsă spre mijlocul arborilor.
 2.2 Specii de plante prezente în Parcul Național Buila Vânturarița

Tufărişurile rezultate în urma defrişărilor sunt dominate de porumbar şi păducel.

Șibliacurile sunt formaţiuni vegetale de influenţă submediteraneană cu cărpiniţă, scumpie,
liliac, mojdrean. Vegetaţia ierboasă are caracter xero- şi xero-mezofil, şi este constituită din:
fitocenoze de păiuş de stepă şi lucerna măruntă, fitocenoze de păiuş de stepă cu păiuş sulcat,
fitocenoze de păiuş sulcat sau rupicol. Din loc în loc sunt prezent şi fitocenoze extrazonale
numite"ochiuri de stepă".
Tufărişurile sunt alcătuite din porumbar, păducel şi alun. Vegetaţia ierboasă este formată
predominant din fitocenoze de iarba câmpului cu păiuşul sulcat, iarba câmpului cu viţelar şi
lucerna măruntă cu păiuş de stepă. Arbusti cu specii de: corn (Cornus mas), alun (Corylus
avellana), păducel (Crataegus monogyna), afin (Vaccinum myrtillus L.), soc negru (Sambucus
nigra), mur (Rubus fruticosus), zmeur (Rubus idaeus), măceș (Rosa canina), merișor (Vaccinium
vitis-idaea) se găsesc în special în zona pădurilor de fag.
La nivelul ierburilor sunt întâlnite mai multe specii floristice printre care: brie
(Athamanta turbith ssp. hungarica), angelică (Angelica archangelica), ștevie de munte
(Astrantia major), piperul-lupului (Asarum europaeum), arnică (Arnica montana), floare-de-
perină (Anthemis tinctoria ssp. fussii), ciucușoară-de-munte (Alyssum montanum ssp.
montanum), strugurii ursului (Arctostaphylos uva-ursi), păștiță (Anemone nemorosa), floarea-
paștelui (Anemone ranunculoides), laptele-stâncii (Androsace chamaejasme), omag
galben (Aconitum anthora), omag (cu specii de: Aconitum lycoctonum ssp.
moldavicum și Aconitum lycoctonum ssp. moldavicum), obsigă (Bromus riparius ssp.
barcensis), părăluțe (Bellis perennis), albăstreaua de munte (Centaurea pinnatifida), pesmă
(Centaurea atropurpurea), clopoței (Campanula patula ssp. abietina), coroniște (Coronilla
varia), rostopască (Chelidonium majus), brăndușă de munte (Crocus vernus ssp. vernus),
căpșuniță-roșie (Cephalanthera rubra), buzișor (Corallorhiza trifida), garoafă (cu specii
de: Dianthus armeria, Dianthus superbus, Dianthus henteri), tulichină (Daphne mezereum),
Mâna Maicii Domnului (Dactylorhiza maculata), orhidee sălbatică (cu specii de: Dactylorhiza
fuchsii ssp. fuchsii, Dactylorhiza incarnata), ochiul-șarpelui (Eritrichium nanum ssp. jankae),
salbă moale (Euonymus latifolius), pufuliță (Epilobium angustifolium), ipcărigă de
stâncă (Gypsophila petraea), năpraznică (Geranium robertianum), limba cucului (Gentiana
bulgarica), sânziene (Galium kitaibelianum, Galium baillonii), ghiocel (Galanthus nivalis),
nopticoasă (Hesperis matronalis ssp. cladotricha), spânz (Helleborus purpurascens), trei-răi
(Hepatica nobilis), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), slăbănog (Impatiens noli-
tangere), iederă (Hedera helix), floare de colț (Leontopodium alpinum Cass.), azalee de munte
(Loiseleuria procumbens), crin (Linum uninerve), crin de pădure (Lilium carniolicum ssp.
jankae, Lilium martagon), muma-pădurii (Lathraea squamaria), lușcă (Leucojum vernum),
sângele voinicului (Nigritella nigra), poroinic (Orchis mascula, Orchis ustulata), ploșnițoasă
(Orchis coriophora), captalan (Petasites albus), mierea-ursului (Pulmonaria officinalis),
cuscrișor (Pulmonaria rubra), paronihie capitată (Paronychia cephalotes), foaie-grasă
(Pinguicula alpina), amăreală (Polygala alpestris), clocotici (Rhinanthus alectorolophus),
șoaldină aurie (Sedum hispanicum), cristeț (Salvia glutinosa), degetăruț pitic (Soldanella
pusilla), oușor (Streptopus amplexifolius), viorea (Scilla bifolia), podbal (Tussilago farfara),
cimbrișor (Thymus comosus), bulbuc de munte (Trollius europaeus), veronică (Veronica
bachofenii) sau Scabiosa columbaria ssp. pseudobanatica, o specie endemică pentru țara noastră
În pădurile sălbatice ale Builei se află celebra roză de Cozia (unicat al Vâlcii) sau crinul
de pădure (Lilium martagon), floare rară ocrotită. Găsim aici și multe specii de orhidee, nu mai
puțin de 28 de specii din totalul de 58 ce cresc la noi. Orhideele sunt cel mai amenințat grup de
plante la nivel mondial. Aici poți vedea, de primăvară până toamna, cele mai rare și fragile flori
de munte. Bulbucul de munte (Trollius europaeus) asemeni unui trandafir galben, în locurile
umede și umbroase din zăvoaie apare angelica (Angelica archangelica), o floare alb-verzuie sau
garofița de stâncă care dă culoare marginilor de poteci. In pajiștea alpină dăm de argințica (Dryas
octopetala), cu tulpina culcată la pământ şi cu flori mari de culoare albă sau întâlnim iedera albă
(Daphne blagayana) cu miros plăcut de vanilie. (fig. 10)
 Simbolul crestelor rămâne însă floarea reginei, (Leontopodium alpinum) ocrotită de lege
din 1931, și care, așa cum i-o arată și numele, este cu adevărat regina florilor alpine. (fig. 11)
 2.3. Specii de animale și păsări prezente în Parcul Național Buila Vânturarița

Parcul Naţional Buila-Vânturariţa găzduieşte o populaţie bogată de carnivore mari: urs -

Ursus arctos, lup - Canis lupus, râs - Lynx lynx. Cervidele precum căpriorul - Capreolus
capreolus şi cerbul comun - Cervus elaphus sunt întâlnite în pădurile de la baza masivului.
Populaţia de capre negre -Rupicapra rupicapra trăieşte în zonele stâncoase ale masivului(fig. 12).

(fig. 13)
 Alte specii întâlnite în parc sunt porcul mistreţ - Sus scrofa, bursucul - Meles meles, jderul de
copac - Martes martes, jderul de piatră - M. foina, pisica sălbatică - Felix sylvestris. În urma
cercetărilor şi monitorizărilor efectuate, efectivele speciilor pe teritoriul parcului naţional sunt:
14-15 exemplare de Cervus elaphus, 15-16 exemplare de Capreolus capreolus, aproximativ 40
exemplare de Rupicapra rupicapra, 3 exemplare Ursus arctos (fig. 14), 4 exemplare Canis lupus,
2-3 exemplare de Lynx lynx, statutul de conservare al populaţiilor fiind favorabil.

Starea de conservare a populaţiilor de mamifere mari este influenţată de activităţile

antropice care se desfăşoară în anumite zone ale parcului. Este vorba despre poienile din zona
Mănăstirii Pătrunsa, a Mănăstirii Pahomie, zonele din jurul cantoanelor silvice Între Râuri,
Prislop, Codric, Cheia, a stânelor din parc. De asemenea, exploatările forestiere din parc
influenţează negativ dezvoltarea speciilor de mamifere atât prin fragmentarea habitatului cât şi
prin prezenţa umană permanentă în zonele respective.
Dintre speciile aparţinând grupului de mamifere mici, până în prezent au fost identificate
14 specii de lilieci, dintre care 13 se regăsesc în Cartea Roşie a Vertebratelor din România, după
Botnariuc & Tatole. Dintre acestea, 4 au statutul de specii vulnerabile - Miniopterus schreibersii,
Rhinolophus ferrumequinum, Rhinolophus hipposideros, Barbastella barbastelus, 7 de specii
periclitate - Myotis blythii, Myotis myotis, Myotis emarginatus, Plecotus austriacus, Myotis
capaccinii, Planul de management al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa 58 Myotis dasycneme,
Pipistrelus nathusii, Vespertilio murinus şi 1 critic – periclitată - Myotis daubentoni. Din cele 14
specii, 13 specii intră în categoria specii strict protejate conform Convenţiei de la Berna, şi 9
specii sunt citate în anexa nr. 2 a Directivei Habitate. De menţionat că pe teritoriul României sunt
protejate toate speciile de lilieci conform Legii nr. 90/2000.
Pentru inventarierea ornitofaunei din parc la parc s-a desfășurat un studiu finanțat în
cadrul proiectului POS Mediu. Au fost inventariate 47 de specii păsări, dintre care: pupăză -
Upupa epops, bufniţa - Bubo bubo, corbul - Corvus corax, specii citate în „Cartea Roşie a
Vertebratelor din România”. Cheile - Cheile Bistriţei, Cheile Costeşti şi zonele stâncoase din
Parc - Hornurile Popii - sunt populate de fluturaşul de stâncă - Tichodroma muraria (fig. 15),
specie rară. Pădurile de fag, răşinoase, tufişurile şi fâneţele sunt populate de piţigoiul de brădet -
Parus ater, piţigoiul de munte - P. montanus, piţigoiul moţat - P. cristatus. La marginea râurilor
sunt întâlnite frecvent codobatura albă - Motacilla alba, codobatura de munte – Motacilla
cinerea.
 Pe teritoriul parcului au fost identificate specii de păsări care au dus la declararea
Parcului Naţional Buila Vânturariţa arie de protecţie avifaunistică, alături de Parcul Naţional
Cozia. Este vorba despre Bonasa bonasia - ieruncă, Dryocopus martius - ciocănitoarea neagră,
Lanius collurio - sfrâncioc roşiatic, Picus canus - ciocănitoarea sură, Strix uralensis - huhurezul
mare, Tetrao urogallus - cocoşul de munte, Turdus pilaris - coşar, Turdus philomelos – sturz
cântător, Turdus merula - mierla, Garrulus glandarius - gaiţa, Columba palumbus - porumbelul.
Specia Ciconia nigra, a fost observată în afara parcului, iar populaţia a fost estimată la 2-3
perechi posibil clocitoare; habitatul în care specia a fost observată hrănindu-se este puternic
afectat de exploatările forestiere din zonă – turbiditate crescută a apei.
Sunt comune auşelul (Regulus ignicapillus) şi piţigoiul de brădet (Parus ater). Frecvente,
dar fără a fi totuşi numeroase, sunt: mierla gulerată (Turdus torquetus), piţigoiul moţat
(Parus cristatus), piţigoiul de munte (Parus montanus), cinteza (Fringilla coelebs), forfecuţa
(Loxia curvirostra), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula) şi corbul (Corvus corax), la care femela şi
ouăle sunt ocrotite de lege din cauza scăderii efectivului acestei specii de păsări.
In văzduh, aerul tare de munte mai este încă brăzdat de aripile păsărilor răpitoare: ziua,
de gaia rosie (Milvus milvus), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina) sau vânturelul de seară
( Falco Vespertinus), iar noaptea, mai ales de buhă (Bubo bubo). Fluturașul de stâncă
(Tichodroma muraria), poate una dintre cele mai frumoase păsări din România, se întâlnește în
zona cheilor. Este o pasăre mică, ce zboară printre pereții stâncoși înalți și are aripile
asemănătoare, ca aspect, cu cele ale unui fluture.
Fauna de amfibieni şi reptile este reprezentată în parc de specii precum: salamandra sau
sălămâzdra - Salamandra salamandra, tritonul cu creastă - Triturus cristatus - specie de interes
comunitar conform Directivei Habitate, tritonul de munte - Triturus alpestris, broasca roşie de
munte - Rana temporaria, buhaiul de baltă - Bombina variegata - specie de interes comunitar,
broasca râioasă brună - Bufo bufo, boroasca râioasă verde – Bufo viridis. Dintre reptile
menţionăm: vipera de munte - Vipera berus, şarpele de casă - Natrix natrix, şarpele de alun -
Coronella austriaca, năpârca - Anguis fragilis, guşterul - Lacerta viridis, şopârla de ziduri -
Podarcis muralis. De menţionat că toate speciile de amfibieni şi reptile de pe teritoriul României
sunt protejate, fiind incluse în anexa nr. 3 a Legii nr. 13/1993.
Condiţiile de viaţă şi implicit flora şi fauna acvatică nu sunt uniforme în
cursul pâraielor de munte, putându-se face o zonare. Astfel, fauna din pâraiele mici şi cea din
pâraiele mari sunt caracterizate fiecare prin altă asociaţie de nevertebrate reofile. Peşti se
întâlnesc numai în pâraiele mari, specia dominantă fiind păstrăvul (Salmo trutta fario), urmând
cele două specii de zglăvoc (Cottus gobio, C. poccilopus), boişteanul (Phoxinus phoxinus),
molanul (Orthrias barbatulus), iar ceva mai jos şi moioaga sau mreana de munte (Barbus
meridionalis petenyi). Dintre crustaceele mari este caracteristic racul de munte
(Austropotamobius torrentium). Din punct de vedere piscicol, pâraiele mari de munte reprezintă
zona păstrăvului.
Râurile de munte se caracterizează printr-un debit mai mare decât pâraiele. Elementele
exogene (resturi de vegetale, insecte zburătoare) continuă să reprezinte o sursă importantă de
hrană. Fauna este mai bogată decât în pâraie; ea constă din aceleaşi grupe mari, dar alte specii:
Baetis carpatica, Ecdyonurus helveticus, Ephemerela ignita, între efemeroptere;
Rhyacophila fasciata, Glossosome conformis, Agapetus comotus, Potamophylax luctuosus, între
trichoptere, tuberlariatul Dugesia gonocephala. Ihtiofauna este dominată de lipan (Thymallus
thymallus) şi moioagă (Barbus meridionalis petenyi); se mai întâlnesc aproape toţi peştii
din zona păstrăvului, în plus: cleanul (Leuciscus cephalus), latiţa (Alburnoides bipunctatus),
porcuşorul de vad (Gobio uranoscopus). Din punct de vedere ihtiologic, aceste râuri
reprezintă zona lipanului şi a moioagei. În râurile cu debit mai mic, ihtiofauna este mai săracă,
lipsind bibanul, întâlnindu-se în schimb alte specii mai puţin reofile.
Fauna de nevertebrate este foarte numeroasă, dar studii de cercetare au vizat deocamdată
numai araneele, lepidopterele, miriapodele, coleopterele şi colembolele. Până în prezent au fost
identificate 84 de specii de aranee, încadrate în 57 de genuri şi 17 familii.
Ordinul Lepidoptera este reprezentat, conform cercetărilor efectuate până în prezet, de 33
de specii din care 2 sunt citate în anexele Directivei Habitate. Este vorba de Leptidea morsei
major – specie citată şi pe listele roşii europene şi Everes alcetas alcetas. Dintre miriapode, în
parc au fost identificate până în prezent 18 specii, una dintre ele endemică pentru România,
Lithobius decapolithus şi una rară, Harpolithobius radui. Lista faunistică actualizată pentru
Buila-Vânturariţa conţine 13% din fauna de chilopode cunoscută a României, cea mai mare
pondere având-o speciile din ordinul Lithobiomorpha.
Dintre cele 66 de specii de colembole, specia Ceratophysella gibbosa se află la a doua
citare în România, Vertagopus westerlundi este specie rară în fauna României, Xenylla schillei
este o specie recent identificată în România, iar speciile Ceratophysella granulate şi
Pseudachorutes corticicolus se află la a treia citare în ţara noastră. Specia Archaphorura
serratotuberculata este considerată o specie extrem de rară în fauna România, iar Coloburella
linnaniemi se află la prima citare in România.
Parcul este populat de o largă varietate de fluturi de o mare varietate de dimensiuni si culori
(fig.16),
dintre care se remarca fluturele amiral (Vanesa Jo) (fig. 17).

2.4. Specii de plante și animale ocrotite prin lege

 Parcul natural se suprapune sitului Natura 2000 - Buila-Vânturarița, la baza desemnării
acestuia aflându-se câteva specii faunistice și floristice enumerate în anexa I-a a Directivei
Consiliului European 92/43/CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a
speciilor de faună și floră sălbatică); printre care: cinci mamifere: ursul brun (Ursus
arctos[8], lupul (Canis lupus), râsul eurasiatic (Lynx lynx), liliacul cu urechi late (Barbastella
barbastellus) și liliacul cu urechi de șoarece (Myotis blythii); un amfibian cunoscut sub
denumirea populară de ivoraș-cu-burta-galbenă (Bombina variegata) și trei specii floristice
rare: papucul doamnei (Cypripedium calceolus), clopoțel de munte (Campanula serrata)
și ligularia (Ligularia sibirica). Pe stâncăriile greu accesibile apare capra neagră (Rupicapra
rupicapra), o altă specie periclitată, simbol al crestelor.
În Parcul Național Buila Vânturarița găsim Croitorul fagului (Rosalia alpina) care este o
specie strict protejata prin Directiva Habitate, aflata în stare de conservare nefavorabilă în
România (fig. 18).
 În parc sunt întâlnite mai multe specii floristice (unele endemice sau aflate pe lista roșie a
IUCN), printre care: brie (Athamanta turbith ssp. hungarica), angelică (Angelica archangelica),
ștevie de munte (Astrantia major) (fig. 19),

piperul-lupului (Asarum europaeum), arnică (Arnica montana), floare-de-perină (Anthemis

tinctoria ssp. fussii), ciucușoară-de-munte (Alyssum montanum ssp. montanum), strugurii ursului
(Arctostaphylos uva-ursi), păștiță (Anemone nemorosa), floarea-paștelui (Anemone
ranunculoides), laptele-stâncii (Androsace chamaejasme), omag galben (Aconitum anthora),
omag (cu specii de: Aconitum lycoctonum ssp. moldavicum și Aconitum lycoctonum ssp.
moldavicum), obsigă (Bromus riparius ssp. barcensis), părăluțe (Bellis perennis), albăstreaua de
munte (Centaurea pinnatifida), pesmă (Centaurea atropurpurea), clopoței (Campanula patula
ssp. abietina), coroniște (Coronilla varia), rostopască (Chelidonium majus), brăndușă de munte
(Crocus vernus ssp. vernus) (fig. 20),
căpșuniță-roșie (Cephalanthera rubra), buzișor (Corallorhiza trifida), garoafă (cu specii de: 
Dianthus armeria, Dianthus superbus, Dianthus henteri), tulichină (Daphne mezereum) (fig. 21),
Mâna Maicii Domnului (Dactylorhiza maculata), orhidee sălbatică (cu specii de: Dactylorhiza
fuchsii ssp. fuchsii, Dactylorhiza incarnata), ochiul-șarpelui (Eritrichium nanum ssp. jankae),
salbă moale (Euonymus latifolius), pufuliță (Epilobium angustifolium), ipcărigă de
stâncă (Gypsophila petraea), năpraznică (Geranium robertianum), limba cucului (Gentiana
bulgarica) gențiană ochincele (Gentiana verna) (fig. 22),

sânziene (Galium kitaibelianum, Galium baillonii), ghiocel (Galanthus nivalis), nopticoasă

(Hesperis matronalis ssp. cladotricha), spânz (Helleborus purpurascens), trei-răi (Hepatica
nobilis) (fig. 23), 
 crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), slăbănog (Impatiens noli-tangere), iederă
(Hedera helix), floare de colț (Leontopodium alpinum Cass.) (fig. 24),

azalee de munte (Loiseleuria procumbens), crin (Linum uninerve), crin de munte( Lilium
jankae) (fig. 25)
crin de pădure (Lilium carniolicum ssp. jankae, Lilium martagon) (fig. 26),

muma-pădurii (Lathraea squamaria), lușcă (Leucojum vernum), sângele voinicului (Nigritella

nigra), poroinic (Orchis mascula, Orchis ustulata), ploșnițoasă (Orchis coriophora), captalan
(Petasites albus), mierea-ursului (Pulmonaria officinalis), cuscrișor (Pulmonaria rubra),
paronihie capitată (Paronychia cephalotes), foaie-grasă (Pinguicula alpina), amăreală (Polygala
alpestris), clocotici (Rhinanthus alectorolophus), șoaldină aurie (Sedum hispanicum), cristeț
(Salvia glutinosa), degetăruț pitic (Soldanella pusilla), oușor (Streptopus
amplexifolius), viorea (Scilla bifolia) (fig. 27),
podbal (Tussilago farfara), cimbrișor (Thymus comosus), bulbuc de munte (Trollius europaeus)
(fig. 28), 

veronică (Veronica bachofenii) sau Scabiosa columbaria ssp. pseudobanatica, o specie endemică

pentru țara noastră.
Printre plantele foarte rare și ocrotite găsim celebra roză de Cozia (unicat al Vâlcii) sau
crinul de pădure (Lilium martagon), floare rară ocrotită. Găsim aici și multe specii de orhidee, nu
mai puțin de 28 de specii din totalul de 58 ce cresc la noi. Orhideele sunt cel mai amenințat grup
de plante la nivel mondial.
 CAPITOLUL III
PROTEJAREA PARCULUI NAȚIONAL BUILA VÂNTURARIȚA

3.1. Modalități de protejare a speciilor de arbori

În vederea identificării modalităților de protejare a vegetației este nevoie de studii privind

succesiunea vegetaţiei pe grohotişuri, evoluţia vegetaţiei în diferitele stadii de fixare a
grohotişurilor, evoluţia vegetaţiei în păşuni, succesiunea vegetaţiei în pădurile exploatate. De
asemenea sunt necesare studii privind relaţiile existente între diversele componente ale
ecosistemelor şi a factorilor care pot crea dezechilibre ecologice în zonă.
Natura 2000 este instrumentul principal pentru conservarea patrimoniul natural pe
teritoriul Uniunii Europene. În microregiunea Horezu au fost propuse 2 situri - arii speciale de
conservare (Special Areas of Conservation) - constituite conform Directivei Habitate (Directiva
92/43 din 1992 privind Conservarea Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice) parte
din reţeaua europeană Natura 2000, o reţea ecologică de arii naturale protejate. Reţeaua Natura
2000 are scopul să menţină într-o stare de conservare favorabilă o selecţie a celor mai importante
tipuri de habitate (enumerate în Anexa I a Directivei Habitate) şi specii ale Europei (enumerate
în Anexa II a Directivei Habitate şi în Anexa I a Directivei Păsări). În legislaţia românească
aceste două Directive sunt transpuse prin Legea nr. 462/ 2001 (pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice).
Responsabilitatea pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale
protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi
conservare, declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, revine autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română şi Comitetul Naţional
al Programului MAB. Pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale administraţiilor locale,
responsabilitatea administrării revine autorităţii Administraţiei Publice Locale/Judeţene.
Parcurile naţionale, au de regulă administraţii distincte, aşa după cum este şi cazul Parcului
Naţional Buila Vânturariţa.
Capacitatea de aplicare a normelor de protecţie a mediului şi a patrimoniului antropic a
autorităţilor din zona (instruire, resurse materiale, etc) este foarte redusă, în primul rând datorită
lipsei de informare şi pregătire a personalului autorităţilor locale. Există o slabă informare cu
privire la actele normative din domeniul protecţiei mediului şi prevederile acestora. Nu există
autorităţi competente în domeniile menţionate decât la nivel judeţean. La nivelul autorităţilor
locale nu exista personal specializat în aplicarea acestor norme. Instituţiile locale sunt deficitare
atât la capitolul informare-cunoaştere cât şi la capitolul echipamentpersonal. În primul rând ar
trebui realizată o instruire cu privire la aceste norme în rândul personalului autorităţilor locale şi
apoi ar trebui să se treacă la aplicarea acestora. Există numeroase acte normative în vigoare care
nu sunt aplicate sau nici măcar nu sunt cunoscute (Legea Muntelui 347/2004, Legea ariilor
protejate 462/2001, etc.).
La presiunea societății civile, în 2016 s-a înființat și la noi o agenție națională pentru
administrarea ariilor naturale protejate (ANANP).
In Parcul Național Buila Vânturarița se găsesc peste 500 de hectare de păduri virgine,
cele mai valoroase din punctul de vedere al biodiversității: arbori seculari alături de puieți de
copaci din foarte multe specii care trebuiesc protejate impotriva tăierilor necontrolate și de cele
mai multe ori ilegale.
Fără a fi o listă completă, cele mai mari amenințări sunt: construcții și investiții de toate
felurile (drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu,
stațiuni, construcții diverse etc.); exploatări forestiere (deopotrivă legale și ilegale); vânătoare și
pescuit necontrolate; braconaj; pășunat intensiv; activități de culegere, colectare necontrolată a
fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale; colectarea fosilelor, rocilor și mineralelor,
speleotemelor; turism necontrolat. Toate acestea duc la distrugerea unor ecosisteme.
Pădurile planetei reglează clima, sechestrează carbon și produc oxigen, de aceea este
important să protejăm și să impiedicăm cît mai mult tăierea acestora.
În centrul parcului se află zonele de protecţie strictă şi integrală, zone în care pădurile
sunt încadrate în tipul funcţional I (T1), în care nu se fac niciun fel de exploatări forestiere. În
cazul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa zona de protecţie strictă, cu păduri în care nu sunt
permise exploatări, reprezintă aproape 1500 ha, adică 33% din suprafaţa parcului.
Grosul pădurilor parcului sunt în jurul celor strict protejate, în zona de conservare
durabilă şi reprezintă 53% din suprafaţa parcului, adică aproape 2400 ha. Dintre acestea, cele
mai multe (38% din parc, peste 1700 ha), anume rândul 1 de parcele din jurul zonelor de
protecţie strictă şi integrală au un regim special, fiind încadrate în tipul funcţional II (T2). Asta
înseamnă că aici sunt permise numai acele tăierile speciale de conservare, adică extragerea a
10% din masa lemnoasă, o dată la 10 ani. Tăierile speciale de conservare au fost adoptate prin
normele tehnice din 1988 şi reprezintă un „sistem de intervenţii silvotehnice necesar a se adopta
şi aplica în arboretele exceptate de la tăieri de produse principale„. Normele spun că „limita
superioară a extragerilor nu poate fi precizată, putând merge până la înlăturarea totală a
elementelor îmbătrânite ori degradate, necorespunzătoare sub raport funcţional„. Se impune
doar ca extragerile prevăzute prin amenajament, care depăşesc 10% din volumul pe picior, să fie
justificate.
Iar pe termen lung statul român ar trebui să oprească complet exploatarea pădurilor din
parcurile naţionale, ar trebui să aibă o politică de achiziţionare de la proprietarii privaţi a acestor
păduri din parcurile naţionale. De asemenea, în locurile în care arborii au fost tăiați, fie pentru că
erau bătrâni și degradați, fie in mod ilegal, autoritățile responsabile de administrarea parcului ar
trebui să organizeze campanii periodice de plantare de puieți pentru reîmpădurirea zonelor
defrișate.

3.2. Modalități de protejare a speciilor de animale

Prin Campania „Stop vânătorii în parcurile naţionale!”, derulată în ianuarie -

noiembrie 2008, Asociatia Kogayon a reușit, prin coalizarea unui număr însemnat de susținători
și apoi deschiderea dialogului spre dezbatere, până la adoptarea formei din care au fost eliminate
prevederile care ar fi permis vânătoarea în parcurile naţionale.
Asociația Kogayon a derulat multe proiecte destinate dezvoltării infrastructurii,
amenajării spațiilor de campare, refacerii traseelor turistice dar și educației ecologice.
Viețuitoarele din parc pot fi afectate de carierele de calcar, exploatări forestiere
neconforme cu amenajamentele silvice, investiţii în infrastructură - drumuri, construcţii, linii de
transport curent electric, conducte, amenajări hidrotehnice, turism necontrolat - deşeuri, vetre de
foc, deviere de la trasee turistice.
Multe dintre speciile de animale intâlnite in Parcul Național Buila-Vânturarița sunt
protejate prin convenții internaționale ratificate și de România (Convenția de la Berna, Convenția
de la Bonn, Convenșia CITES, Directivele Habitate și Păsări).
 Accesul in Parcul Național Buila-Vânturarița se poate face doar prin locurile permise, pe
traseele marcate cu semne convenționale și pe traseele de alpinism marcate și pitonate.
Vânătoarea și pescuitul necontrolate, braconajul pășunat intensiv, activități de culegere,
colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, colectarea
fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor, turism necontrolat duc la distrugerea unor
ecosisteme, la perturbarea și fragmentarea habitatelor, la lipsa de liniște pentru faună. De aceea
aceste activități trebuie să se desfășoare cu respectarea anumitor limite teritoriale, lăsând zone de
protecție în care accesul să fie permis doar persoanelor autorizate și doar când este necesar
pentru a da posibilitatea faunei să-și desfășoare viața netulburată de prezența omului.
Măsuri utile în vederea protejării faunei:
 Patrulări şi controale în parchetele forestiere de pe raza parcului şi a rampelor de
încărcare, în vederea verificării respectării zonării interioare a parcului, a
amenajamentelor silvice şi a legislatiei în domeniu;
 Educaţie ecologică - programe de educaţie ecologică în şcolile din zona parcului si din
judeţ.
 Informare şi conştientizare publică - numeroase întâlniri cu autorităţile locale,
comunităţile locale, proprietarii de terenuri şi administratorii acestora, participare la
toate evenimentele locale: simpozioane locale, dezbateri publice, manifestări culturale şi
religioase.
 Distribuirea de pliante, broşuri şi postere de prezentare a parcului;
 Cercetare ştiinţifică - În colaborare cu cercetătorii din Asociaţia Kogayon şi până în
prezent s-a concretizat în 2006 prin completarea listelor speciilor şi habitatelor de pe pagina web
a Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, în vederea propunerii Sitului de Importanţă
Comunitară P.N. Buila-Vânturariţa, parte a Reţelei Ecologice Europene Natura 2000 şi prin
publicarea unor lucrări, altele fiind în curs de desfăşurare.
 CONCLUZII

Protejarea speciilor de plante și animale din Parcul Național Buila-Vânturarița este

importantă pentru că aici se gasesc specii rare, unele chiar pe cale de dispatiție, iar noi avem
obligația de a le lăsa moștenire generațiilor următoare. El este spațiul în care eșantioane din
natură s-au menținut într-o stare bună de conservare prin grija unor oameni. Astfel ele sunt
moștenirea noastră și totodată datoria de a le lăsa la fel generațiilor următoare. 
Pentru că natura și problemele pe care le cauzăm noi acesteia nu au niciun fel de granițe,
nici ariile protejate nu trebuie privite ca niște împrejmuiri izolate în care păstrăm câte ceva din ce
a fost odinioară în jur. Trebuie să avem grijă de natură peste tot unde aceasta se află, însă ariile
naturale protejate oferă niște eșantioane mai bine păstrate, niște nuclee care ar trebui
interconectate prin culuare ecologice în rețele de conservare a naturii.
Toate inițiativele de înființare a ariilor naturale protejate au venit din dorința de a păstra și
conserva zone din natură în fața expansiunii și impactului activităților antropice.
Prin educaţie pentru natură şi sănătate și prosperitate aduse de natură putem schimba
complet mentalitatea românilor faţă de natură, în sensul acceptării ei. Nu o facem numai pentru
parcul Buila nici numai pentru noi, satul sau oraşul nostru, ci o facem pentru întreaga planetă şi
pentru biodiversitatea ei, din care şi noi facem parte.
Prin înfiinţarea şi promovarea parcului, pe lângă conservarea unui colţ important de
natură sălbatică, o alternativă de dezvoltare sănătoasă a zonei, s-a obținut și dezvoltarea întregii
comunităţi locale din jurul parcului. În timp, rezultatele nu au întârziat să apară: de la câteva sute
de oameni care vizitau parcul înainte, acum s-a ajuns la 25.000 vizitatori pe an.
Câștigurile și beneficiile indirecte ale conservării în ariile naturale protejate sunt mari și
diverse, pe de o parte pentru comunitățile locale, pe de alta pentru vizitatorii zonelor protejate,
pentru noi toți. Putem vorbi aici de activități ecoturistice, de la servicii de cazare, transport și
masă până la servicii specifice de interpretare și cunoaștere a naturii, ghidaj, închiriere de
echipamente și altele, dar și de utilizarea durabilă și eficientă a resurselor naturale disponibile, de
la fructe de pădure și lemn, până la produse tradiționale și resurse de apă. Iar mult mai
importante, deși mai greu vizibile și cuantificabile sunt conservarea habitatelor și a speciilor,
păstrarea nealterată a peisajelor, potențialul de recreere, cunoaștere și educație, sechestrarea de
carbon, emisiile de oxigen și altele. Dar acestea trebuie gândite la scară regională, nu restrânse la
teritoriul ariilor naturale protejate. Granițele acestora sunt niște convenții ale oamenilor, ursul și
lupul nu țin cont de limitele administrative, juridice și politice ale momentului. La fel și
beneficiile. Ariile naturale protejate trebuie să fie privite ca niște poli ai dezvoltării regionale.
Dacă ele sunt conservate, asigură pilonul principal al dezvoltării regiunilor. În locurile şi zilele în
care trăim noi astăzi, nu se poate face conservare făcând abstracţie de oameni, de comunităţile
locale şi de vizitatorii zonei, de nevoile şi interesele lor.
 BIBLIOGRAFIE

1. Stoican Florin, 2020 "De la Parcul Național Buila-Vânturarița la Geoparcul UNESCO Oltenia
de sub Munte"
2. Munteanu-Murgoci Gheorghe, 1907 "Terţiarul din Oltenia"
3. Păun, M., Popescu, Gh., 1975, Consideraţii asupra pajiştilor xerofile din Oltenia, Studii şi
cercetări – Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al jud. Mehedinţi, Drobeta Turnu Severin
4. Popescu, Gh., Popescu, E., 1974, Asociaţii vegetale noi de stâncării calcaroase din Oltenia.
Studii şi Cerc., Slatina, 131-139
5. Popescu, Gr., Patrulius, D., 1968, Formaţiuni cretacice pe marginea nordică a Depresiunii
Getice, între valea Oltului şi Masivul Vânturariţa - Carpaţii Meridionali, Dări de seamă ale
şedinţelor Institutului Geologic al României LIV-1, Bucureşti;
6. Stoican, F., 2005, Înfiinţarea Parcului Naþional Buila-Vânturariţa, Sesiunea de Comunicări
ştiinţifice a Facultăţii de Geografie, Universitatea Bucureşti;
7. Planul de management al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa
8. Plan de dezvoltare locală GAL Microregiunea Horezu
9. Hotărârea de Guvern nr. 2151 din 30 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al
României, nr. 38 din 12 ianuarie 2005 (privind instituirea regimului de arie naturală protejată
pentru noi zone)
10. Manualul Habitatelor din România
11. Directiva Consiliului European 92/43/CE din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor
naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică si Anexele Directivei Habitate
12. Ordonanţa de urgenţă nr. 57 /2007
13. Legea nr. 462/ 2001 (pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice
14. „Revizuirea planului de management al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa şi strategia de
monitorizare a conservării habitatelor şi speciilor de interes comunitar”