TEMA 3

PSIHODIAGNOSTICUL PROIECTIV

Psihodiagnosticul poate fi definit ca act sintetic de analiză psihologică a

unui caz şi de reconstituire logică a structurii armonice sau dizarmonice a unei
personalităţi, care poate fi exprimată grafic în profilul psihologic, foi descriptive de
psihodiagnostic, foi de testare (P.Popescu-Neveanu, 1978))
Psihodiagnosticul este rezultat al psihodiagnozei, acţiune complexă de
investigaţii, ce urmăreşte recunoaşterea unor particularităţi specifice la o persoană
printr-o serie metode şi instrumente de cunoaştere psihologică (observaţie,
anamneză, anchetă, chestionar, convorbire, experiment şi, mai ales, testele).
Cerinţele psihodiagnosticului sunt următoarele :
- Cunoaşterea psihologică generală a individului, a posibilităţilor sale de
adaptare la mediul familial, social, cultural, profesional.
- Natura şi prognosticul unor deviaţii psihopatologice ale individului,
clasificarea tipologică a personalităţii acestuia.
- Instituirea unui regim psihoterapeutic adecvat.
- Prognoza psihică generală asupra subiectului.

Putem, aşadar, aborda psihodiagnosticul ca :

 Teorie - teoria cercetării psihologice a subiectului
- analiza teoretică a datelor practice de psihodiagnostic, din acestea
rezultând un concept teoretic privind personalitatea globală a subiectului.
 Practică - latura practică a investigării psihodiagnostice este reprezentată de
totalitatea probelor şi tehnicilor de investigare a individului.
Psihodiagnosticul este utilizat în :
0 clinica psihiatrică (formă auxiliară de completare şi precizare a
diagnosticului clinico-psihiatric) :
1 în domeniul O.S.P.-ului (selecţie şi orientare profesională);
2 în psihologia muncii şi psihologia militară;
3 în investigarea psiho-legală etc.
Cel mai mare interes şi cea mai mare aplicabilitate practică o are
psihodiagnosticul personalităţii.
P.Pichot consideră că există trei categorii de teste de personalitate :
 chestionarele;
 testele obiective;
 testele proiective.
R. Meilli face un inventar al tuturor metodelor de psihodiagnoză a
personalităţii, considerate de el ca fiind de factură caracteriologică.
 anamneza şi ancheta;
 chestionarele;
 testele de tendinţe sau de interese;
 foile de observaţie;

1
  grafologia;
 desenele;
 testul Rorschach;
 testul de desen Wartegg;
 T.A.T. şi variantele sale;
 testele de culori;
 testul Szondi;
 metodele experimentale.
A.Porot ia în considerare existenţa a două grupe de teste de personalitate :
I. Testele analitice de personalitate
- testele de caracter (chestionare şi tehnici )
- testele de atitudini şi interese ( chestionarele de atitudini şi chestionarele
de interese )
II. Testele sintetice - testele proiective.
M.Roşca consideră că există patru categorii de psihodiagnoză a
personalităţii :
I. Chestionarele (inventarele): de adaptare, de interese şi de atitudini.
II. Tehnicile proiective: asociative, constructive, de completare, de alegere
- ordonare, expresive.
III. Testele obiective.
IV. Testele situaţionale.
Testele de personalitate urmăresc evidenţierea trăsăturilor caracteristice ale
personalităţii, structura tipologică a persoanei respective. Pentru analiza globală a
personalităţii, se aplică o mare varietate de teste.
Metodele proiective de psihodiagnostic al personalităţii se bazează pe o
concepţie holistică, considerând personalitatea ca un tot indivizibil, o rezultantă
superioară sumei părţilor sale, ca o sinteză dinamică (M.R. Herz, M. Roşca, P.
Pichot).
Ele oferă o imagine globală a structurii şi dinamicii psihice a individului
respectiv, analizând şi interacţiunea dintre părţile ei, în aspectele cele mai
caracteristice ale acestora şi nu doar în aspectele izolate ale personalităţii.
Testele proiective sunt metode orientativ-sintetice de analiză
psihodiagnostică a personalităţii.
Denumirea de “tehnici proiective“ apare pentru prima dată la L.K.Frank,
care le considera metode de explorare a personalităţii, constând în confruntarea
subiectului cu o situaţie la care el reacţionează în virtutea sensului pe care această
situaţie o are pentru el. Rezultă că cea mai importantă caracteristică a tehnicilor
proiective este aceea de a evoca subiectului testat propriile sale trăiri intrapsihice.
M.Roşca arată că subiectul proiectează asupra materialului prezentat
propriile sale interese, aspiraţii, atitudini, conflicte sau moduri stabile de gândire.
P.Pichot consideră că scopul tehnicilor proiective este acela de a releva
personalitatea globală a subiectului testat, utilizând stimuli care pot declanşa un
număr cât mai mare posibil de răspunsuri şi cât mai variate.

2
 Putem spune aşadar că testele proiective sunt metode standardizate, cu
sarcină precisă, care urmăresc să pună în evidenţă anumite aspecte ale
personalităţii, sunt probe dirijate, impunând prin aceasta o anumită conduită
subiectului respectiv.
Caracteristicile situaţiei proiective
1) Libertatea de expresie
Subiectul supus unui test proiectiv se găseşte într-o stare de libertate de
acţiune, dar care nu este de durată, de unde necesitatea:
a) introducerii unui material prealabil;
b) introducerii unei anchete ulterioare.
Subiectul este liber să spună sau să facă orice doreşte pornind de la
materialul care îi este prezentat şi de la tipul de activitate care îi este propusă. În
situaţia în care se găseşte el, nu există răspunsuri bune sau rele, fixate dinainte.
Prima idee care îi vine în minte este cea bună.
2) Libertatea de timp
Există un număr limitat de şedinţe, în general una singură, pentru aplicarea
unui test proiectiv. În schimb, durata de aplicare a unui test proiectiv este
nelimitată: subiectul nu are limită de timp, el dispune de oricât timp doreşte pentru
a răspunde testului.
3) Datorită faptului că, în cazul testului proiectiv totul se “joacă“ într-o
singură şedinţă, “asociaţiile libere“ ale subiectului trebuie provocate. Aşadar, este
necesar un material care să declanşeze aceste asociaţii. Materialul este cât mai
inform sau ambiguu cu putinţă: pete de cerneală, gravuri vagi, cuvinte polimorfe,
desene schiţate. Consemnele trimit subiectul la propria lui voinţă: să deseneze un
arbore, un personaj cum doreşte; să combine cartonaşele colorate sau elementele
unui joc de construcţie aşa cum doreşte; să aleagă, dintre mai multe fotografii, pe
cele care-i plac şi pe cele care-i displac.
4) Necesitatea unei anchete, atunci când testul este terminat, pentru a
discerne pe viu dinamica psihică personală care l-a condus pe subiect la furnizarea
răspunsurilor pe care tocmai le-a oferit.
5) În situaţia proiectivă există 2 reguli fundamentale cu valoare restrictivă,
constrângătoare pentru subiect :
a) regula nonomisiunii;
b) regula abstinenţei.
Ex : în testul Rorschach, consemnul cere celui testat “să spună tot ceea ce s-
ar putea vedea“ în petele de cerneală - regula nonomisiunii.
Regula abstinenţei rămâne, în general, subînţeleasă: cel testat nu poate să
facă decât ceea ce i se cere - să povestească, să deseneze, să construiască ceea ce-şi
imaginează sau ceea ce simte şi nimic altceva; el este retrimis la situaţia de test,
dacă se îndepărtează făţiş de ea.
6) Psihologul este frustrant pentru subiect. El îl obligă pe acesta să
dezvăluie dorinţa, dar refuză să o preia. El adoptă o atitudine de neutralitate
binevoitoare. Între el şi cel testat se instituie o relaţie transferenţială, mai mult sau
mai puţin manifestă şi mai mult sau mai puţin scurtă, care, după cum este ea

3
pozitivă sau negativă, stimulează producţiile subiectului sau blocajele sale şi care
susţine conţinutul anumitor răspunsuri.
7) Materialul propus subiectului constituie o mediere între cel care
testează şi cel testat. Subiectul nu-şi dezvăluie dorinţa decât în mod indirect
psihologului; el îi vorbeşte acestuia prin elaborarea pe care o face asupra
materialului prezentat.
8) Testul proiectiv prezintă avantajul că subiectul rămâne mai liber (faţă
de situaţia din transfer, din cura psihanalitică). El se angajează repede, intens, dar
pentru puţin timp, se simte mai liniştit datorită faptului că se poate elibera, imediat
ce proba se încheie.
9) La modul figurat, faptul că cel testat se află în poziţie şezândă, are
semnificaţia unei plonjări scurte în inconştient: îi lasă mijloacele de a reveni rapid.
10) Structurarea inconştientă a materialului, libertatea răspunsurilor şi a
timpului, ambiguitatea relativă a consemnelor fac din situaţia proiectivă o situaţie
relativ “vidă”, vid pe care subiectul trebuie să-l umple făcând apel nu atât la
aptitudinile şi inteligenţa sa, cât la resursele profunde ale personalităţii sale.
Această situaţie vidă are ca efect de a înteţi, de a spori conflictele psihice, de a
declanşa angoasa şi regresia. Angoasa este asociată cu reprezentări fantasmatice
inconştiente, care transpar deci în conţinutul răspunsurilor subiectului, în timp ce
mecanismele de apărarea ale Eului împotriva angoaselor şi împotriva fantasmelor
se manifestă mai degrabă în caracteristicile formale ale răspunsurilor.
La modul general, situaţia proiectivă provoacă regresia în aparatul psihic,
de la procesele secundare, fundamentate pe identitatea gândirii şi pe principiul
realităţii, la procesele primare, fundamentate pe identitatea percepţiei şi pe
principiul plăcerii.
În concluzia consideraţiilor privind caracteristicile situaţiei proiective,
putem spune că specificitatea situaţiei proiective decurge din:
a) calitatea particulară a materialului prezentat, deopotrivă ambiguu şi concret;
b) solicitarea asociaţiilor verbale pornind de la acest material prezentat.
c) crearea unui câmp relaţional original între subiect şi examinator, în prezenţa unui
obiect mediator, reprezentat de către test.
d) consemnele au ca sarcină declanşarea mobilizării conduitelor perceptive şi a
conduitelor proiective, prin aceea că cer să se imagineze pornind de la imagine, de
la ceea ce se vede.
e) Testele proiective testează
- calitatea raportării la real;
- integrarea unei realităţi psihice în sistemul de gândire al subiectului.
Subiectul este confruntat cu exigenţele unor presiuni interne şi externe.
Testele proiective ne arată în ce măsură şi cum se organizează el pentru a face faţă
deopotrivă lumii sale interioare şi mediului său. Aceasta înseamnă conformarea la
limitele impuse de realitate, lăsând totodată loc posibilului, imaginarului,
fantasmelor şi afectelor.
Testul proiectiv se defineşte prin apelarea la un mod dublu de funcţionare :
- referinţa la real;

4
 - recursul la imaginar.
Obiectivele figurate pe planşă sunt identificate ca forme banale, apropiate
de real, şi în acelaşi timp, investite ca suport al unui scenariu fantasmatic, al unui
sistem de reprezentări şi de afecte a căror conotaţie subiectivă şi apartenenţă la
domeniul iluziei sunt admise de către subiect.

Avantajele testelor proiective

1) Caracterul mult mai “liber” al subiectului supus testării de a acţiona, de
a-şi alege conduita. Maniera de a se exprima a subiectului nu are rigori stricte,
permiţând o afirmare liberă, deşi în cadrele tematicii. Însă, trebuie ştiut că sarcinile
testelor proiective au un caracter aparent liber. Ele pot fi considerate ca “modele-
capcană”, ca “pretexte”, care declanşează conduite complexe, răspunsuri speciale
ale subiectului.
2) Antrenarea globală a personalităţii, la care participă sferele senzorial-
perceptivă, imaginaţia, reprezentările, afectivitatea, pulsiunile, sfera ideativ-
simbolică, expresia subiectului.
3) Au valoare psihoterapeutică; probele, aducând la suprafaţă, în sfera
extrapsihică, conflicte şi complexe inconştiente, latente, produc o stare de uşurare
catarctică.
4) Are aplicaţie atât în domeniul normalului, cât şi în domeniul
psihopatologicului.

Dezavantajele (limitele) testelor proiective

În general, nu există contraindicaţii de aplicare a lor în psihodiagnoza
personalităţii. Această opinie a dus la utilizarea abuzivă a acestora, deseori
neautorizată şi interpretată eronat.
Testele proiective de personalitate trebuie aplicate în scopul obţinerii
unor date suplimentare, mai precise sau pentru a se pune în evidenţă aspectele
psihice ale personalităţii care prin alte mijloace nu pot fi relevate.
Dintre dezavantajele aplicării testelor proiective, cele mai importante ar fi:
1) în psihopatologie: în stările de negativism psihotic, stările obsesivo-
fobice, delir, stări de agitaţie, oligofrenii de gradul II şi III, demenţe avansate.
2) apariţia unor situaţii în care utilizarea testelor proiective are implicaţii
negative din punct de vedere deontologic (D. Anzieu), în legătură cu datele
psihocaracteriale pe care le obţinem prin test. Se cer tact, răbdare, discreţie şi mai
ales o selectare riguroasă a probelor pe care le va folosi experimentatorul.
3) absenţa competenţei ştiinţifice la unii dintre cei care creează sau aplică
testele proiective sau situaţii în care unele teste standard, de largă răspândire, sunt
modificate ad-hoc, nejustificat şi arbitrar.
4) posibilitatea apariţiei influenţei experimentatorului asupra răspunsurilor
pe care subiectul le dă la proba respectivă. Rezultă de aici necesitatea păstrării unei
atitudini foarte corecte privind dinamica relaţiilor interpersonale.
5) un singur test nu este suficient pentru aprecierea structurii şi dinamicii
personalităţii. Este necesară aplicarea unui set de teste proiective.

5
 6) apar obiecţii privind validarea şi eşantionarea testelor proiective.
Demersurile de validare a testelor proiective diferă de cele ale celorlalte probe
(Mary D.Ainsworth, 1950). Testele proiective nu explorează o variabilă unică, ci
descriu individul în termenii unei scheme dinamice de variabile aflate ele însele în
intercorelaţie. Validarea lor nu mai constă în a verifica dacă indivizii testaţi se
dispun după gradul în care posedă această variabilă unică. Ea seamănă, mai
degrabă, cu procesul ştiinţific de validare a ipotezelor. Un test proiectiv implică
transformarea unei mase de date calitative (răspunsurile libere ale subiectului) într-
o formă utilizabilă, manipulabilă; înainte de a putea lucra cu cifre, trebuie distinse
categoriile fundamentale după care vor fi cotate răspunsurile.
7) în condiţiile experimentului psihopatologic, asistăm la unele aspecte
particulare, care se ivesc datorită transformării personalităţii subiecţilor supuşi
testării: atitudinea bolnavilor faţă de test, forma şi conţinutul răspunsurilor,
conduita lor în timpul testării. Devine, deci, necesară stabilirea unui acord între
rigorile impuse de test şi tendinţa subiecţilor de a se “abate liber” de la rigorile
testului. Aceste manifestări nu trebuie barate, ci canalizate în direcţia cerută de
normele standard ale testului respectiv, “căutând să le includem în test”, deoarece
ele constituie indicii preţioase pentru un psihodiagnostic psihopatologic. Ele
constituie noutatea, elementele “originale“, specific morbide, ca manifestare şi
conţinut, cu care se poate face o analiză minuţioasă a personalităţii bolnavului.

Domeniile care permit utilizarea testelor proiective

Testele proiective furnizează informaţii preţioase privind inteligenţa,
interesele subiectului.
1) Testele proiective au fost folosite în studiul psihologiei copilului (Cécile
Beizmann), prin testul Rorschach, prin testul CAT etc.
2) În antropologia culturală (ancheta Corei du Bois în insulele indoneziene Alor).
Testele proiective au fost folosite pentru a studia primitivii şi pentru a stabili
diferenţele culturale (A. Kardiner).
3) Testele proiective sunt folosite de către serviciile de orientare profesională şi
de psihologia şcolară, accentul punându-se pe factorii personali ai reuşitei în
muncă. Ele pun în evidenţă structura aptitudinilor individuale, a motivaţiilor şi
trăsăturilor de caracter ale subiecţilor.
4) Testele proiective sunt folosite în selecţia profesională, cu precizarea că
anumite teste nu sunt aplicabile în toate cazurile şi la toate categoriile de subiecţi,
utilizarea lor fiind diferită de la profesie la profesie.
5) Testele proiective sunt folosite şi în studierea adaptării profesionale.
6) Ele pot da informaţii calitative asupra naturii şi orientării atitudinilor
religioase ale subiectului. Ele pot pune în evidenţă indicii de agresivitate şi de
moralism religios. Scopul mai îndepărtat (pentru care T.A.T.-ul religios - P. Godin
şi Mlle Coupez, 1957, Bruxelles, constituie doar o etapă), este de a estima gradul
de autenticitate, pe plan psihologic, a unei vocaţii religioase.
7) În psihologia grupurilor mici, testele proiective se folosesc ca obiect de
activitate comună a grupului. D.Anzieu (1992) remarcă patru tipuri de proiecţie în

6
grup: stereotipii sociale, mituri colective, roluri social-profesionale şi fantasme
personale.
8) În psihologia comercială, pentru cercetarea motivaţiilor şi a naturii relaţiilor
interpersonale.
9) În psihologia artei şi a creaţiei artistice - fie ca teste psihodiagnostice, fie ca
formă de stimulare a creaţiei şi a imaginaţiei creatoare la pictori şi la scriitori.
10) Au valoare psihoterapeutică.
D.Rapaport arată că aplicarea testelor proiective în psihopatologie constituie
o formă valoroasă de psihodiagnostic auxiliar, cu precizări interesante aduse
examenului clinico-psihiatric. Ele sunt folosite cu succes la: schizofreni, epileptici,
bolnavi cu psihoză maniaco-depresivă, psihopaţi şi nevrotici, ca şi la bolnavii cu
afecţiuni psihoorganice, reacţii psihosomatice şi la delincvenţii cu tulburări psihice.
12) Utilizarea lor ca formă de control în cursul tratamentelor cu substanţe
psihotrope.
13) Pentru stabilirea responsabilităţii, în cursul expertizelor psihice şi
psihiatrice, la delincvenţii normali sau cu tulburări psihice.

Marea diversitate a testelor proiective este doar aparentă. În realitate,

oricare dintre testele proiective poate fi asimilat unui model universal, „testul
proiectiv ideal”.
Testul proiectiv ideal este imaginea fictivă, teoretică, a ceea ce reprezintă şi
realizează un test proiectiv oarecare. El însumează totalitatea calităţilor şi funcţiilor
pe care, în mod obligatoriu, le regăsim în oricare test proiectiv cu care se realizează
o evaluare psihodiagnostică.
Valoarea testului proiectiv nu este doar una teoretică, ci şi practică, întrucât el
impune rigorile atunci când se încearcă crearea unui nou test proiectiv.
C.Enăchescu (1973) arată: „Una din calităţile fundamentale, din punct de
vedere practic, ale testului proiectiv ideal este aceea de a realiza, de a „declanşa”
procesul proiectiv, de a pune în acţiune mobilurile psihologice, expresivo-
proiective ale personalităţii globale, în scopul creării în afara acesteia a unui model
simbolic, care să poarte în sine semnificaţia conţinutului intrapsihic al personalităţii
respective”.
Testul proiectiv ideal dispune de 4 factori fundamentali: sarcina tematică,
situaţia-test, răspunsul şi interpretarea rezultatelor.
Sarcina tematică reprezintă „programul” sau „tema” standard, specifică
probei respective, pe care subiectul supus experimentului este obligat să o urmeze
sau să o rezolve în conformitate cu instrucţiunile primite din partea examinatorului.
Temele pot fi precise sau ambigue, structurate sau nu, net determinate sau nu.
Indiferent de starea lor, rolul pe care îl au ele este de a declanşa din partea
subiectului o acţiune proiectivă, de structurare formal-imagistică a propriilor sale
reprezentări intrapsihice, potrivit cu tendinţele şi conflictele personale, pentru a le
putea exterioriza într-o formă comunicabilă. Sarcina tematică devine astfel un
pretext, un factor declanşator al fenomenului proiectiv, determinând canalizarea
către lumea externă extrapsihologică a conţinutului intrapsihic personal al

7
subiectului testat.
Deşi sarcina tematică are un scop precis şi impune anumite reguli precise
subiectului, în vederea realizării sale, în condiţiile testelor proiective de
personalitate, există o anumită libertate de realizare a acestei sarcini, modul de
rezolvare a sarcinii fiind unul „original” de la caz la caz.
Natura temei va determina întreaga conduită a subiectului în cursul testării
sale, însăşi natura răspunsurilor pe care le va da, modalitatea de înregistrare şi
apreciere a performanţelor obţinute de el.
Reuşita subiectului la acest nivel depinde de cel care a creat testul.
Situaţia-test reprezintă totalitatea reacţiilor şi modul general de
comportament al subiectului faţă de proba proiectivă la care acesta este supus.
Există o etapă pregătitoare, de „intrare” în acţiunea de aplicare a testului,
constând din instructajul subiecţilor cu privire la modul lor de acţiune în raport cu
cerinţele care decurg din rezolvarea sarcinii tematice prezentate. Există o
multitudine de reacţii sau conduite ale subiecţilor în situaţia-test: neîncredere,
teamă nelămurită, negativism, impresia de a fi „descoperit” şi consecinţele acesteia.
Acestea ţin de accidente de tactică experimentală, dar, în general, subiecţii
manifestă o conduită de supunere la sarcină, cu eforturi de a realiza cât mai corect
sarcina dată.
Reuşita subiectului la acest nivel depinde de experimentator, în principal, de
modalitatea în care acesta ştie să realizeze o „atmosferă” psihologică pozitivă şi
relaţii interpersonale favorabile între el şi subiectul testat.
Situaţia-test diferă pentru subiecţii normali şi pentru bolnavii psihici,
datorită structurii calitativ diferite a celor două categorii de subiecţi.
Situaţia-test, prin natura sa de „confruntare” dintre subiectul testat şi sarcina
tematică, declanşează anumite reacţii comportamentale noi, neobişnuite, care nu ar
fi fost descoperite în alte condiţii. Aceste manifestări sunt legate de procesul
psihologic proiectiv, subiectul transferând asupra sarcinii tematice, în mod
inconştient, propriile sale probleme.
Atitudinea faţă de tema prezentată, reacţia şi modul de rezolvare a acesteia
constituie aspecte de conduită globală, de o complexitate deosebită.
Răspunsul la sarcina-test reprezintă elementul esenţial al oricărei probe de
psihodiagnostic proiectiv al personalităţii.
În raport cu polimorfismul tehnicilor folosite, se obţin răspunsuri dintre cele
mai variate şi mai neaşteptate ale subiecţilor.
Răspunsul este un produs de elaborare proiectivo-expresivă a persoanei
testate, o creaţie personală a lui, care se prezintă ca un produs creativ elaborat.
Temele date subiectului implică în toate situaţiile o semnificaţie simbolică,
pe care o dau subiecţii în cursul testării. Temele acestea devin autentic personale
după întâlnirea cu subiectul, datorită semnificaţiei pe care acesta le-o atribuie.
Semnificaţiile simbolice se referă la situaţii conflictuale sau complexe
inconştiente, care în felul acesta devin accesibile psihologului.
În cazul unor răspunsuri verbale ale subiectului, acesta utilizează nişte
formule standard oferite de test, adăugându-le numai semnificaţia simbolică pe care

8
o comunică în felul acesta psihologului. Există însă şi situaţii în care subiectul
renunţă sau completează „verbalizarea” produsă de sarcină, construind o formulă
nouă, personală, mai potrivită pentru modul în care percepe el sarcina, care oferă o
imagine mai apropiată de imaginea sa mentală şi de sensul simbolic pe care doreşte
să-l comunice şi această formulă ia adesea forma unor răspunsuri neverbale.

Interpretarea rezultatelor este specifică fiecărei metode proiective. Este

foarte dificilă, de aceea, compararea rezultatelor obţinute de la acelaşi caz cu teste
proiective diferite ca tehnică.

Testul proiectiv ideal ne apare ca un intermediar între personalitate şi

lumea extrapsihologică individuală, ca un mijloc prin care, în mod dirijat,
individul „se reprezintă” pe sine sub forma creaţiei sale simbolice.