se vor discuta următoarele noțiuni de artă cinematografică: scenariu, regie, imagine, coloană

sonoră, interpretare actoricească

MIC DICȚIONAR PENTRU UZUL CINEFILILOR

Film este termenul utilizat pentru desemnarea, în accepțiune mai largă, a

produsului final al artei și industriei cinematografice.
Arta și industria cinematografică în vorbirea curentă sunt cunoscute sub
denumirea de cinematografie. La rândul ei industria cinematografică se împarte în două
sectoare distincte: producția de film și difuzarea lor în săli de cinematograf sau
televiziuni, blu-ray, DVD-uri sau descărcându-l de pe internet (vizionare la cerere - on
demand (en)).
Un pasionat de film, care merge la cinematograf frecvent se numește cinefil, iar
valoarea filmului este stabilită de criticul de film, cu ocazia apariției producției de film
sau în cazul prezentării lui la diferite festivaluri de film.

Festivalurile de film sunt manifestări consacrate, unde jurii formate din cineaști
și critici de prestigiu ai cinematografiilor mondiale, după niște criterii stricte premiază
producțiile de film ale cinematografiilor naționale participante. La astfel de manifestații
cinematografice a participat și participă și cinematografia românească, obținând premii
importante pentru industria filmului.

Scenariu – text scris special ori adaptare a unei opere literare, care este punctul de
plecare în realizarea unui film. Autorul unui scenariu se numeşte scenarist.

Regie – concepţia interpretării scenice a unui text dramatic, a unui scenariu sau
libret destinat să devină spectacol; îndrumarea jocului actorilor şi a montării unui
spectacol de teatru, de cinema, de operă etc. Diferenţa esenţială între regia de teatru şi cea
de film constă în aceea că în primul caz regizorul coordonează jocul actorilor, în timp ce
în cel de-al doilea, dirijează aparatul de filmat.

Imagine – diferenţa dintre imaginea picturală şi cea de film se datorează, în

primul rând, mişcării. Compoziţia în pictură apelează în primul rând la elemente
geometrice, în timp ce în film trebuie să aibă în vedere mişcarea subiectului, amplasarea
şi mişcarea camerei în raport cu subiectul şi, de asemenea, variaţiile luminii în raport cu
acelaşi subiect. Planurile de filmare au în vedere distanţa camerei în raport cu ceea ce se
filmează şi pot fi de ansamblu, îndepărtate, apropiate etc. Mai există planul întreg (în
care actorul este văzut în întregime), planul american (în care actorul se vede de la
genunchi în sus), prim-planul (în care este surprinsă numai figura şi linia umerilor
actorului), gros-planul (se vede faţa sau doar o parte a ei). Combinarea acestor planuri
poate crea un efect puternic asupra spectatorului care nu mai este un simplu martor al
acţiunii ce se derulează sub ochii săi, ci percepe şi reacţiile emoţionale ale personajelor
reflectate în mimica actorilor. Lumina este şi ea un element important. Regizorii au
constatat destul de repede că lumina naturală poate fi un handicap în arta filmului, în timp
ce alternarea intensităţii şi a direcţiei fascicolului luminos produs artificial are efecte
expresive. De exemplu, chipul uman capătă un aspect sinistru când este luminat de jos în
sus, fapt speculat mai cu seamă în filmele de groază. Şi culoarea poate avea o funcţie
estetică, dar filmele color nu sunt neapărat superioare celor alb-negru. Persoana care
manevrează camera de filmare se numeşte cameraman.

Coloană sonoră – muzica de film nu are o valoare în sine, ci trebuie să însoţească

imaginea şi să fie în concordanţă cu acţiunea dramatică. Altfel spus, ritmul muzical
trebuie să se sincronizeze cu ritmul vizual.

Interpretarea actoricească este fără îndoială un element important, dar nu cel

mai important. Succesul de casă al unui film este, în mod cert, influenţat de prezenţa
starurilor, dar încasările nu reflectă totdeauna valoarea artistică a unei pelicule. În istoria
cinematografiei există destule exemple de filme valoroase în care au jucat neprofesionişti
ori actori obscuri, care abia ulterior s-au transformat în vedete. Este suficient să amintim
capodopere precum Hoţii de biciclete de Vittorio de Sica, din 1948 şi Decameronul lui
Pier-Paolo Passolini din 1970, unde interpreţii sunt numai oameni „de pe stradă" sau
Romeo şi Julieta, regizat de Franco Zefirelli în 1968, interpretat de doi adolescenţi chiar
de vârsta personajelor shakespeariene. Alegerea interpreţilor este însă esenţială, căci
fizicul şi personalitatea lor trebuie să coincidă cu personalitatea eroilor întruchipaţi. Şi nu
totdeauna un interpret de teatru de mare valoare va fi şi un mare actor de film, căci arta
reprezentării dramatice este guvernată de alte principii decât aceea cinematografică.