Disertație

Disertație

Conflictul din Siria: jocuri de putere la nivel global

București, 2019
 CUPRINS
Listă de abrevieri....................................................................................................5

ABSTRACT............................................................................................................6

INTRODUCERE....................................................................................................8

CAPITOLUL I....................................................................................................11

PERSPECTIVE ASUPRA POLITICII DE PUTERE......................................11

1.1 Politica de putere - Concept de bază în relațiile internaționale....................11

1.2 Sistemul de state în Orientul Mijlociu..........................................................12

1.3. Realismul – instrument de analiză al Orientului Mijlociu...........................14

1.4. Structuralismul în analiza Orientului Mijlociu............................................15

CAPITOLUL II....................................................................................................19

TIPOLOGII DE CONFLICTE ȘI EVOLUȚIA ACESTORA. INCURSIUNE

ÎN PROBLEMATICILE SIRIEI....................................................................................19

2.1. Conflictul etno-politic.................................................................................19

2.2 Conflicte la nivel local și regional................................................................22

2.2.1 Conceptul de conflict civil.....................................................................22

2.2.2. Definiția războiului civil.......................................................................22

2.3 Conflictul de generația a treia...................................................................27

2.4 Conflictul din Siria, context politic, actori implicați...................................28

2.4.1 Condițiile politice și economice de la Independența Siriei....................29

2.4.2 Partidul Ba'ath și creșterea regimului Assad..........................................31

2.4.3. Debutul conflictului și complexitățile siriene din 2011.......................32

CAPITOLUL III..................................................................................................35

SIRIA – TEATRU DE OPERAȚII ȘI MANIFESTARE A.............................35

POLITICII DE PUTERE LA NIVEL GLOBAL..............................................35

2
 3.1 Conflictul din Siria – evoluții și actori implicați..........................................35

3.2 Politica regională a Turciei și a Iranului.......................................................37

3.3 Partidul PKK țintă de oportunitate..............................................................39

3.4 Retragerea trupelor versus doctrina Trump..................................................43

3.5 Politica de putere S.U.A. versus Rusia în Siria............................................45

CONCLUZII.........................................................................................................55

CERCETĂRI ULTERIOARE............................................................................58

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................60

3
Listă de abrevieri
AKP - Partidul Dezvoltării
CIA - Central Intelligence Agency
CNSC - Departamentului de Stat și al Consiliului Național de Securitate
FSA - Armata Siriana Liberă
HTS - Hay'at Tahrir al-Sham
ISIL - Statul Islamic din Irak și Levant
ISIS - Statul Islamic din Irak și Siria
MES - Middle Eastern Studies
NATO - North Atlantic Treaty Organization
NDAA - National Defense Authorization Act
OED - Oxford English Dictionary
OM - Orientul Mijlociu
OMNA - Orientul Mijlociu și Nordul Africii
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
PKK - Kurdistan Workers' Party
PYD - Partidul Uniunii Creștin Democrate
S.U.A - Statele Unite ale Americii
SDF - Forţele Democrate Siriene
SI - Stat Islamic
SNC - Syrian National Council
UE - Uniunea Europeană
YPG – Unităţile de Protecţie a Populaţiei

4
 ABSTRACT

Conflictul din Siria este astăzi una dintre cele mai grave crize umanitare din lume.
Pentru formarea unei imaginii asupra efectelor acestui conflict trebuie doar sa avem in
vedere faptul ca la  sfârșitul anului 2017, peste 5 milioane de persoane au părăsit războiul
din Siria și au căutat un refugiu în țările vecine, cum ar fi Liban, Turcia și Iordania. Un alt
număr de 6 milioane de persoane au fost strămutate în mod forțat în Siria (Internally
Displaced People). Informațiile prezentate de toate canalele media in care regimul
președintelui Bashar al-Assad a folosit atacuri chimice în suburbia rebelă din Douma, la
est de Damasc a condus la o revoltă și presiunea guvernelor occidentale să intervină cu un
răspuns forțat, în ciuda lipsei unei dovezi convingătoare în ceea ce implicarea guvernului
sirian în atacul chimic.
Pentru analiza conflictului din Siria, precum si a actorilor implicați in aceasta criza
majora din Orientul Mijlociu, abordările teoretice ale politicii de putere și a conflictului in
complexitatea sa constituie un cadru academic de identificare a unor cauze și soluții pe
marginea acestui subiect.
Actorii politicii de putere implicați în conflictul din Siria, precum SUA, Rusia,
Turcia, Iran au urmărit și urmăresc interese proprii privind controlul culoarului IRAN,
IRAK, SIRIA cu ieșire la Marea Mediterana atât din perspectiva resurselor energetice dar
și al expansiunii sectei șiite in detrimentul celei sunnite dominat de Arabia Saudită.
Totodată susținerea de către SUA a kurzilor sirieni a determinat Turcia să reacționeze și
să se implice în neutralizarea, pe teritoriul Siriei, formațiunilor înarmate kurde.
Dincolo de implicațiile academice ale acestui studiu, arbitraritatea în cazul
conflictului din Siria, precum și consecințele politicii de putere ale actorilor implicați
rezidă în evoluțiile asimetrice pe diferite faze ale acestui conflict. Acest lucru se datorează
faptului că termenul de conflict are anumite implicații asupra naturii acestuia și, ca atare,
mandatează seturi de abordări interne, regionale și internaționale pentru soluționarea
acestuia.
Domeniile controlate de stat, contestate în timpul conflictului, includ demografia
(revoltele bazate pe populație), politico-economice (subminarea sectoarelor economice și
stabilirea structurilor politice), geografice (teritoriul de stat capturat și resursele naturale)
stabilirea unor legături diplomatice antistatale cu actori externi).

5
 Conflictul sirian - într-un studiu de caz limitat - este folosit ca o ilustrare a
modului în care această clasificare a pot fi întreprinse.

Cuvinte cheie: conflict, politica de putere, actori internationali, sistem de

state, realism

6
 INTRODUCERE

Demersul cercetării vizează evidențierea elementelor care au stat la baza

războiului din Siria din perspectiva internă, sectară, dar și a politicii de putere a actorilor
implicați, în special Turcia, Rusia, SUA.
Prin abordarea teoretică, din perspectiva politicii de putere, ca și concept de bază
în relațiile internaționale, mi-am propus ca în Capitolul I să evidențiez un scurt istoric al
manifestării politicii de putere în sistemul de state actual al Orientului Mijlociu, pentru a
conduce apoi analiza către cazul particular al Siriei.
De asemenea, am considerat ca fiind utilă o abordare teoretică a noțiunilor de
conflict, cauze și manifestări pentru a face o distincție clară a particularităților acestuia pe
studiu de caz din Siria, în special pe conflictul sectar.
Cea mai mare parte a lucrării am dedicat-o implicării principalilor actori în Siria
din dorința de a sublinia politica de putere a fiecăruia în Siria și în raport cu fiecare în
parte, în special studiul de caz SUA-Rusia și Turcia.
Apreciez că, pentru înțelegerea complexității conflictului, metodele de cercetare
teoretica au avut scopul creării unei imagini de ansamblu asupra Orientului Mijlociu și în
particular asupra Siriei. Am folosit ca metodă de cercetare analiza structurală și realismul
pentru a evidenția importanța elementelor care constituie cauzele conflictului, încercând
ca din acestea să conduc cercetarea pe înțelegerea implicării actorilor internaționali în
conflictul din Siria.
Complexitatea și amploarea conflictului din Siria rezidă în existența celei mai
mari crize a refugiaților din istoria recentă. Mai mult de 5,5 milioane de sirieni au părăsit
țara, în timp ce alte 6,1 milioane sunt intern strămutate. 1 Cu toate acestea, eforturile de a
pune capăt conflictului, fie prin intermediul Organizației Națiunilor Unite - procesul
sponsorizat de Geneva sau prin discuțiile de la Astana, în formatul Rusia, Iran și Turcia -
nu reflectă atitudinile, preocupările și condițiile fundamentale ale refugiaților pentru a
reveni la casele lor.
Apreciez că, ambele cadre de negociere presupun implicit că refugiații vor reveni
în momentul semnării unui acord de pace. Acest lucru este foarte puțin probabil.

1
UNHCR The UN Refugee Agency România, Peste patru milioane de sirieni au fugit de război și persecuție

7
Refugiații care se gândesc la o întoarcere caută asigurări privind siguranța lor fizică,
accesul la serviciile de bază, oportunitățile de angajare și dreptul de a reveni în zonele de
origine. Aceștia sunt, de asemenea, îngrijorați de prevederile oricărei reglementări
politice, de modul în care guvernarea va fi transferată și dacă va fi servită justiția.
Războiul civil s-a transformat repede într-un conflict regional în care principalele
puteri din Orientul Mijlociu au intervenit la diferite niveluri, exercitând-și fiecare politica
de putere raportată la locul și rolul Siriei în ecuația de securitate a Orientului Mijlociu
(OM).
Analiza războiului sirian poate fi înțeleasă și printr-o diviziune est-vest, mai ales
după intervenția militară a Rusiei în 2015. Apariția unei amenințări jihadiste considerabile
- reprezentată în principal de Frontul al Nursa (ramura siriană a al-Qaeda) și de Statul
Islamic din Irak și Siria (ISIS) - a modificat considerabil echilibrul politic al țării, scăzând
șansele de plecare a lui Bashar al-Assad.
Sprijinirea unei strategii eficiente pentru Europa și Occident,în ansamblu, necesită
un diagnostic precis al cauzelor conflictului, evoluția acestuia în ultimii ani, precum și
schimbările politice recente. După efectuarea unei astfel de analize, lucrarea de față își
propune să analizeze o parte a strategiei actorilor implicați în soluționarea conflictului cu
efecte pe termen mediu și lung de redresare politică și stabilă a Siriei.
Totodată, creșterea numărului și influenței luptătorilor străini în războiul din Siria
necesită o dezbatere și o preocupare conjugată a actorilor internaționali asupra
fenomenului terorist, cu atât mai mult cu cât înfrângerea Statului Islamic în Siria se va
reflecta într-o migrare a acestora în țările de origine, ori în alte teatre de operații jihadiste.
Cei patru factori care influențează legătura dintre criminalitate și terorism, din
perspectiva conflictului din Siria, au consecințe cu potențial important pentru dezvoltarea
acestui raport.
O problemă de interes major pentru regiune și Europa, în special, este determinat
de revenirea în țările de origine a luptătorilor străini care au acționat în Siria, existând
șanse ca suprapunerea dintre rețelele criminale și cele teroriste să crească, iar amenințarea
pe care o va genera se va intensifica.
Efectele pe termen mediu și lung asupra regiunii și Europei se vor reflecta asupra
existenței riscului ca luptători străini care au acționat în Siria să devină catalizatori ai
terorismului. Aceasta este o dezvoltare pe termen lung: luptătorii străini se pot întoarce

8
de-a lungul anilor, iar între timp va exista riscul construirii unor rețele ale viitorului cu
legături transnaționale partajate în rețelele criminale, cât și în rețelele teroriste.

9
 CAPITOLUL I

PERSPECTIVE ASUPRA POLITICII DE PUTERE

1.1 Politica de putere - Concept de bază în relațiile internaționale

Politica de putere reprezintă o expresie familiară pentru politica internațională,
care are meritul de a se referi la un adevăr esențial al relațiilor internaționale. Prin
valențele ei, politica de putere sugerează mai întâi relația dintre puterile independente.
Există unități politice independente ce nu recunosc o forță politică superioară, reclamând
a fi suverane, iar în al doilea rând există relații continue și organizate între ele. Acesta este
sistemul modern de state. Există unități independente pe care le numim state națiuni, țări
sau puteri și avem un sistem foarte organizat de relații continue între ele, politice și
economice, diplomatice și comerciale, de pace și de război. O analiză a evenimentelor din
trecutul îndepărtat evidențiază elemente diferite din perspectiva politicii de putere. În
secolele al XI-lea sau al XII-lea, nu existau state suverane care să respingă orice unitate
politică superioară lor, conceptul de suveranitate fiind necunoscut. 2 Existența practică a
unei singure unități juridice, cunoscută drept Creștinătate și prezidată în probleme
ecleziastice(care includeau în mare parte din ceea ce se înțelege azi prin politică). 3
Nenumărate regate, fiefuri și orașe care compun Creștinătatea medievală nu revendică
independența lor politică în termenii absoluți ai statului suveran modern. Din nou
creștinătatea avea relații externe de comerț și război cu puterile musulmane de peste
Mediterană și cu Imperiul Bizantin aflat dincolo de Marea Ionica. 4 Aceste relații semănau
mult cu principiile sistemului de state modern, dar nu erau în aceeași măsură continue și
organizate. Daca privim încă și mai departe, de-a lungul migrațiilor, se observă ceva
diferit : o altă unitate juridică, ocupând mai degrabă o poziție geografică diferită de
creștinătate-Imperiul Roman. Acesta a fost un stat centralizat cu un singur, absolut și
divin conducător în locul unei confederații liberale cu autoritate limitată. De asemenea,
avea relații diplomatice și purta războaie cu imperiile părților și Persiei de-a lungul

2
Constantin Hlihor, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Ed. Universității
Naționale de Apărare, 2005
3
Idem
4
Thomas Nagler și Doina Nagler ,Europa în secolele X-XVI, Facultatea de Istorie și Patrimoniu “Nicolae Lupu”, 2007

10
Eufratului și făcea comerț cu China. Dar aceste contacte erau încă și mai intermitente și
mai întâmplătoare decât cele dintre Creștinătate, bizantini și musulmani.
În sistemul de state modern, sensul unității s-a rarefiat deoarece o multitudine de
puteri și-au dezvoltat independent una față de cealaltă și acceptarea standardelor morale e
slăbită de puternice conflicte doctrinare în interiorul Europei și de expansiunea
sistemului de stat dincolo de Europa. Societate internațională este totalitatea statelor
suverane, întregul nefiind altceva decât suma parților componente. Forța ce generează o
putere este compusă din numeroase elemente. Componentele ei de bază sunt dimensiunea
populației, poziția strategică și întinderea geografică, resursele economice și producția
industrială. Acestora trebuie să li se adauge elemente mai puțin tangibile ca eficiența
administrativă și financiară, posibilitățile educaționale și tehnologice și coeziunea morală.
Puterile care au decăzut din pozițiile ocupate în trecut, Marea Britanie sau Franța, sau
care au atins nivelul acestora, India, dau importanță valorii maturității politice și
conducerii morale, importanța în interiorul propriilor frontiere. În vremuri de liniște
internațională, aceste elemente imponderabile pot avea o mare influență. Istoria a
evidențiat faptul că statutul de mare putere este pierdut, așa cum este câștigat prin
violență. Uneori ea își poate pierde pozițiile într-un război în care, deși victorioasă, se lasă
întrecută de un aliat mult mai puternic.

1.2 Sistemul de state în Orientul Mijlociu

Din perspectiva analizei politicii de putere asupra unuia dintre statele din Orientul
Mijlociu aflată în conflict atât cu actori interni cât și internaționali, am considerat utilă o
analiză succintă a sistemului actual de state din Orientul Mijlociu.
Analizarea istoriei, politicilor și relațiilor internaționale în Orientul Mijlociu
contemporan îl pune adesea pe cercetător în fața unor debusolări metodologice și
provocări epistemice. „Excepționalismul“ acestei regiuni se datorează existenței
multiplelor dimensiuni specifice (ideologice, religioase, etnice, tribale, cutumiare, socii-
politice, geopolitice) care se intercondiționează într-un puzzle ce presupune o
comprehensiune integrală a acestora pentru a putea oferi o perspectivă teoretică coerentă
în momentul abordării aspectelor politice. Procesele politice din Orientul Mijlociu
sfidează observația, descurajează generalizările și rezistă explicațiilor“5.

5
Bill James, Middle East Politics and Power Hardcover, 1974

11
 La rândul său, Locuise Fawcett6 extrage câteva elemente definitorii ce consideră
că ar caracteriza Orientul Mijlociu, atunci când este privit din perspectiva relațiilor
internaționale:
• Istoria reprezintă o durabilă și esențială poartă de intrare pentru înțelegerea
regiunii contemporane și a politicilor și societății sale.
• Relațiile internaționale din regiune nu pot fi înțelese fără o strânsă și constantă
referință la actorii interni, regimuri și un ansamblu de factori locali ce fac ca fiecare
regiune să fie unică în felul său.
• Modelele derivate din experiența statelor occidentale nu se ajustează în mod
necesar într-un mod potrivit la condițiile și practicile locale.
• Factorii de decizie politici occidentali (din Statele Unite sau din Europa) au eșuat
până în momentul de față în găsirea unor strategii acceptabile și eficiente pentru
a promova dezvoltarea economică, politică și securitatea.
Două mari discipline își dispută aici legitimitatea abordărilor și a metodologiilor
pentru înțelegerea și explicarea fenomenelor politice, interne sau externe, din regiune:
relațiile internaționale și ceea ce se numește Middle Eastern Studies. 7 Evident, ele
interferează permanent și își împrumută aparatul conceptual, informațional,
hermeneuticele ca atare. Totuși, prima dintre ele a reușit destul de greu să-și impună un
discurs sistematic și elaborat asupra Orientului Mijlociu la amplitudinea pe care domeniul
relațiilor internaționale o are la nivel general. 8A doua îi grupează pe specialiștii în
diferitele aspecte ale regiunii și este adesea rezistentă față de orice încercare de confiscare
teoretică — sau de intruziune din exterior — a domeniului lor de către alte abordări
teoretice, postulând dificultatea, ba chiar imposibilitatea, unei comprehensiuni autentice a
Orientului Mijlociu în lipsa stăpânirii tuturor instrumentelor epistemologice adecvate
(lingvistice, culturale, geografice, înțelegerea aprofundată a acelui modus vivendi specific
ce caracterizează diferitele teritorii ale regiunii). 9 Ca urmare, se ajunge la ceea ce
specialistul american Martin Kramer10 a numit o „criză“ a Middle Eastern Studies,
datorată faptului că specialiștii în studierea Orientului Mijlociu au eșuat în integrarea

6
Locuise Fawcett, International Relations of the Middle East, 2005
7
Locuise Fawcett, International Relations of the Middle East, 2005
8
Idem
9
Idem
10
Martin Kramer, Big Ideas in the Middle East, 2006, http://martinkramer.org/sandbox/2006/11/big-ideas-in-the-
middle-east/

12
instrumentelor științei politice în cercetările lor și, în plus, s-au dovedit puțin capabili de a
oferi modele prospective pentru decidenții politici.
Multiplele paradigme dezvoltate în domeniul relațiilor internaționale, pentru a
explica complexitatea întregului câmp al raporturilor care survin între tot mai numeroșii
agenți (nu doar statele-națiune, ci și popoarele, societățile, structurile și rețelele
transnaționale etc.), își găsesc o aplicabilitate diferențiată atunci când sunt utilizate în
explicarea și comprehensiunea fenomenelor politice din Orientul Mijlociu.

1.3. Realismul – instrument de analiză al Orientului Mijlociu

Există o serie de elemente care definesc Orientul Mijlociu postbelic drept o
regiune în care raporturile dintre state se desfășoară potrivit unei logici realiste: „Orientul
Mijlociu este epicentrul crizelor mondiale (…). El apare ca fiind regiunea unde anarhia și
insecuritate văzute de scoală realistă a politicilor internaționale ca fiind caracteristica
principală a sistemelor state, rămân extrem de evidente și unde paradigma realistă își arată
cea mai mare relevanță“.11 Este vorba de structurarea unor individualități etatiste care își
construiesc propriile strategii de securitate și politici externe coerente în consonanță cu
interesele naționale. În plus, Orientul Mijlociu pare a ilustra cel mai eficient teza realistă
despre dimensiunea structural-anarhică a sistemului internațional: Este vorba de o regiune
în care conflictele și tensiunile sunt aproape o normă și cooperările sunt mai degrabă
expresia unor interese conjuncturale decât a unor tendințe naturale, rezultând din
strategiile actorilor (etatiști sau nu) de a extrage un maxim de securitate și de putere.
După anii revoluționari ’50-’60, în majoritatea țărilor arabo-musulmane se instalează
regimuri politice stabilizate, care se eternizează prin autoritarism și represiune, dar a căror
constantă permite elaborarea unor strategii coerente de interacțiune regională și
internațională, a căror raționalitate strategică ține acum cont de o multitudine de factori:
economici, geopolitici, diplomatici etc. Raporturile de forță în Orientul Mijlociu, pot fi
definite cel mai bine ca fiind gestionate de o dublă strategie: o continuă dorința
hegemonică a marilor puteri (Egipt, Irak, Iran, Arabia Saudită) de a se erija în lideri
regionali sau ai lumii arabe (sau chiar musulmane în cazul Riyadhului sau Teheranului)
și, simultan, de o permanentă reelaborare a alianțelor și opțiunilor diplomatice regionale
sau internaționale prin care să se blocheze ascensiunea excesivă a uneia dintre ele.
Această logică a supremației interesului național și a construcției unei politici securitate
11
Raymond Hinnebusch, The international politics of the Middle East, Manchester University Press, 2018

13
axate structural pe prezervarea unui echilibru de forțe (fragil și permanent restructurat în
funcție de provocările succesive pe care le va cunoaște regiunea) este caracteristica cea
mai vizibilă a unei validități funcționale a paradigmei irealiste în Orientul Mijlociu al
deceniilor șapte-opt.

1.4. Structuralismul în analiza Orientului Mijlociu

O alta metodă de analiză a Orientului Mijlociu care ne permite înțelegerea în
ansamblu a problematicii acestei regiuni este structuralismul. În definirea scolii
structuraliste, Orientul Mijlociu se delimitează ca o unitate aparte, ca un „subsistem“ în
cadrul sistemului internațional având în vedere caracteristicile sale specifice, manifestate
la nivelurile:12
 politic, caracterizate de autoritarism, nivel de democratizare slab, lipsa rotației
elitelor politice;
 economic, prin caracterul rentier al economiilor, liberalizare economică de nivel
scăzut, oligarhii și clientelism sunt într-o simbioză fără granițe cu puterea politică;
 cultural, primordial caracterizată de dimensiunea structurală, musulmană și arabă.
Înțelegerea Orientului Mijlociu în ansamblu pornește de la postularea a trei
manifestări ale acțiunii politice — globală, regională și a statului-națiune, care presupun
trei niveluri de analiză.
Prima dintre acestea vizează sistemul internațional, înțeles ca fiind totalitatea
interacțiunilor trans-naționale. În plan regional, există subsisteme subordonate, care se
referă la ansamblul relațiilor în interiorul regiunii.
La nivelul statului-națiune, există un sistem intern, care cuprinde totalitatea
relațiilor ce derivă de la actorii care participă la politicile interne.
Din perspectiva structuralistă, există patru aranjamente majore în cadrul sistemului
Orientului Mijlociu: 13
 pre-sistemul colonial ce cuprinde perioada din secolul XVIII până la al doilea război
mondial,
 sistem focusat care cuprinde perioada deceniilor V-VI până în anii ’70,
12
Bernard Lewis, The Middle East: 2000 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day, London:
Weidenfeld and Nicolson, 1995.
13
Bernard Lewis, The Middle East: 2000 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day, London:
Weidenfeld and Nicolson, 1995

14
  sistem fragmentat, care cuprinde perioada din deceniile VII-VIII;
 perioada de după războiul din Golf, care corespunde unei dinamici bazate pe
dispariția marilor puteri regionale și ascensiunea SUA.
Una dintre temele majore este analizarea relațiilor internaționale din Orientul
Mijlociu din perspectiva unei dualități centru-periferie, care sub acțiunea constantă a
imperialismului a transformat Orientul Mijlociu, după secolul XIX, într-o periferie a
sistemului mondial dominat de Occident.14
Principalele motivații ale acestei intruziuni externe au fost constituite de
importanța și interesul fundamental al resurselor petroliere și susținerea intereselor de
securitate și naționale ale Israelului , în special.
Aceste interese dăinuie inclusiv după dispariția oficială a dominației coloniale,
luând forma unei condiționări de tip soft, caracterizate de alianțe, colaborări în domeniile
economice, militare, politice, continuând transformarea multor state din regiune în ținte
de oportunitate pentru politica de putere a marilor actori.
Statele care constituie sistemul Orientului Mijlociu consideră că acest sistem poate
fi privit ca un „centru“ arab și o „periferie“ formată din Israel, Turcia, Iran.
În analiza lui George Lenczowski, există patru mari motive tematice care definesc
subsistemul Orientului Mijlociu (până în deceniul VIII)15: cele referitoare la lupta
împotriva imperialismului, cele implicând Israel și Palestina, teme privind cooperarea și
interacțiunile legate de chestiunea petrolului și teme care se leagă de gestionarea
disputelor și conflictelor interarabe.
Arabismul este substituit, după înfrângerea arabă din 1967, cu un mit mobilizator
reprezentat de Islam și interpretările sale particularizate.
Principala ideologie a ultimelor decenii este Islamul politic sau, mai larg,
islamismul care s-a extins la scara întregului spațiu musulman, prin resurecții identitare,
reforme și modificări în toate mediile vieții politice, sociale, juridice, precum și la nivel
comportamental, antrenând activiste și militantisme care s-au materializat adesea în forme
violente și care au pus la îndoială nu numai ordinea locală, națională, regională, ci și pe
cea internațională.

14
Bernard Lewis, The Middle East: 2000 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day, London:
Weidenfeld and Nicolson, 1995
15
Fred Halliday, The Middle East in International Relations, University of London, 2005

15
 Sectele islamice grupate în sunnism și șiism sunt traversate de acest fenomen al
resuscitării religioase și politice pentru că în tradiția islamică există o strânsă dependență
între religie și putere.
Șiismul este o sectă a islamului, o marcă identitară, individuală sau colectivă, ce
tinde să se transforme într-o ideologie, mai ales sub influența revoluției iraniene și al
teoreticienilor islamiști cu experiență în lumea islamului.
Rezultat din politica sectei șiite și evoluției acesteia, acest curent islamic ajunge
să aibă relații ambigue între o raportare identitară care îl poziționează pe individ atât într-
un ansamblu trans-etatist, cel al comunității șiite în ansamblu, (cu propriile sale ierarhii și
propriile norme), cât și una a identității determinate de apartenența la un stat național, cu
toate drepturile și constrângerile care decurg din aceasta. 16
În ciuda deceniilor în care s-au afirmat politici și curente panislamiste, în pofida
emergenței în creștere a ideologiilor salifiate, care contestă structural validitatea statului și
a oricărei referințe identitare naționale, prin susținerea supremației “Umma”, a
comunității musulmane în ansamblu, islamismul nu a reușit să anuleze sistemul statelor,
acestea coexistând, integrând-se și adaptând-și strategiile la o logică națională. 17
Acest islamism „naționalizat“, sau islamo-naționalism cum îl numește Olivier
Roy, în măsura în care nu ajunge efectiv să gestioneze puterea politică (cum se întâmplă
în Turcia, Iran, Maroc, Gaza si, mai recent, Egipt și Tunisia), se statuează în opoziție cu
sistemul oficial, și îi consideră ca ilegitim cu intenția dispariției și cu efecte nemijlocite
asupra securității interne a statului și chiar a mediului de securitate regional. În acest caz
situația din Siria este elocventă și va fi analizata în Capitolul III.
Un caz particular, care se înscrie în preocuparea constructivistă pentru identități,
reprezentări colective și valori, este cel al teoriilor culturaliste, bazate pe evidențierea
importanței caracteristicilor culturale și a diferențelor culturale, în construirea
interacțiunilor dintre societăți și state. Autorul clasic este aici Samuel Huntington 18, dar el
a creat un adevărat curent de gândire care ajunge adesea să fie instrumentalizat ca model
de decizie și comportament politic.
Principala critică adusă teoriei sale este că amplifica foarte mult identitățile
culturale, transformate în amprente simplificate și considerate ca acționând în cadrul unor

16
Idem
17
Idem
18
Samuel Huntigton, The clash of civilization and the remaking the world order,
https://www.stetson.edu/artsci/political-science/media/clash.pdf

16
sisteme geografice vaste, minimalizând diferențele specifice din interiorul acestora și
multe alte condiționări de altă natură decât cea culturală.
Analiștii în domeniu apreciază ca există o tendință de a credita până la exces rolul
factorilor culturali în înțelegerea comportamentelor din Orientul Mijlociu, în măsura în
care chiar actorii politici de aici se raportează fiind și condiționați, într-o oarecare măsură,
de propriile lor valori (religioase, tradiții istorice specifice, atașamentul la arabismul sau
islam).
Aceste analize succinte ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce se întâmplă în
Orientul Mijlociu și în Asia, la modul general, și în particular evoluțiile din Siria în
complexitatea acestora și a intereselor actorilor implicați.

17
 CAPITOLUL II

TIPOLOGII DE CONFLICTE ȘI EVOLUȚIA ACESTORA.

INCURSIUNE ÎN PROBLEMATICILE SIRIEI

2.1. Conflictul etno-politic

Având în vedere faptul că la baza conflictului din Siria stau actori statali și non
statali, am considerat important ca pentru înțelegerea fenomenului să fac o abordare
teoretică a conflictelor și al centrului de greutate al acestora.
Conflictul este o luptă sau un concurs între oameni cu nevoi, idei, credințe, valori
sau scopuri opuse. Definit în termeni mai largi, conflictul denotă incompatibilitatea
pozițiilor subiectului19. Această definiție accentuează opoziția sau incompatibilitatea în
centrul conflictului și deschide calea către natura exactă a conflictului.
Incompatibilitățile între indivizi, grupuri sau poziții sociale aflate în diferite
interese sau credințe inclusiv daca au o existență materială sau nu, acestea se manifesta
numai prin discurs.
Având în vedere această definiție inițială, putem afirma faptul că un conflict nu
este întotdeauna caracterizat de violență. Cu toate acestea, conflictul ar putea avea
rezultate distrugătoare, mai ales sub forma violenței fizice, care din ce în ce mai mult este
asimilată pe măsură ce conflictul se intensifică.
Totodată, conflictul poate avea ca efect o nouă organizație socială sau politică și,
prin urmare, să fie eficient dacă părțile implicate sunt capabile să facă față
incompatibilităților lor, astfel încât rezultatul final să fie o formă organizațională nouă.
Conflictul este prezent în situații în general pașnic cu următoarele moduri de
manifestare:20
(a) limitat la cazuri izolate și astfel nu are importanță socială;
(b) tratat în cadrul unor norme societale clar definite și respectate;
(c) tratat în mod productiv, astfel încât să genereze o nouă formă de organizare
social-politică prin schimbarea pașnică.
19
Thomas Dies, Normative Power Europe and Conflict Transformation, Paper for Presentation at the 2007
EUSA Conference, Montreal, 17-19 May 2007
20
Roe Paul, Ethnic Conflict and the Societal Security Dilemma, London: Routledge, 2005

18
 Acest lucru nu înseamnă că un conflict violent nu poate duce, în cele din urmă, la
schimbări productive, dar pentru a face acest lucru, trebuie să fie de securitizat și, prin
urmare, cel puțin să conducă la schimbări pașnice.
Specificarea "etno politicii" implică o concentrare asupra conflictului, unde
incompatibilitatea de bază este una dintre diferitele așa-numite grupuri etnice și
organizarea lor politică. Termenul "grup etnic" este foarte contestat. Etnia se referă la un
set de caracteristici culturale care separă un grup de celălalt. 21
Primordialiștii susțin că aceste caracteristici se află în natura existențială a acestor
grupuri și nu pot fi schimbate. Această părere continuă să aibă o semnificație politică, în
special în conflictele etno-politice, unde este exprimată în dicton că două părți nu pot trăi
cu fiecare alta.22 Cu toate acestea, literatura de specialitate privind etnia și naționalismul
vizează în prezent, în mod predominant, astfel de caracteristici culturale ca cele construite
social, mai degrabă decât în mod natural și subliniază rolul discursului în construcția lor.
Aceasta nu înseamnă că etnia poate fi ușor schimbată, însă existența lor este un efect al
re-articulării lor continue ca și "comunități imaginare"23
Ce definește "conflictul etic" ca etnic, este tendința grupurilor opuse de a se
descrie pe criterii etnice cum ar fi limbajul, elementele culturale, pretențiile teritoriale,
mitul strămoșilor comune, legăturile rasiale și folosirea acestei identități pentru a pretinde
statutul egal în stat sau autonomie față de acesta 24 .Cu toate acestea, “identitatea etnică
"nu este dată, ea poate fi aleasă în mod liber de un individ, impus de alții care au
autoritatea și resursele necesare pentru a face acest lucru sau construite social prin
interacțiuni cu ceilalți "25.
De o importanță mai mare, identitatea etnică este mai probabil să sufere schimbări
în perioade de instabilitate economică și politică, cum ar fi deficitul economic sau
tensiunile politice. Identitățile etnice sunt contextuale, adaptabile și activate de amenințări
neprevăzute și de apariția noilor oportunități.

21
Smith Anthony D., The Ethnic Origins of Nations, Oxford: Blackwell, 1986
22
Această poziție este numită de Campbell (1998) "antropologie" în critica sa privind politicile occidentale față de
conflictul din Bosnia
23
Anderson Benedict, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London: Verso,
1983
24
Gurr Robert, Peoples Versus States: Minorities at Risk in the New Century, Washington: United States Institute of
Peace Press, 2000
25
Gross-Stein Janice ‘Image, Identity and Conflict Resolution’ in Chester A. Crocker and Fen Olser Hamson, (eds)
Managing Global Chaos: Sources and Responses to International Conflict, Washington: United States Institute of Peace
Press, 1996

19
 O definiție discursivă a identității etnice are consecințe pentru definirea
conflictelor etno-politice. Spre deosebire de înțelegerea lui Burton cu privire la noțiunea
de conflict, pe care o voi prezenta mai jos, o astfel de definiție subliniază nu nevoile
ființelor umane, dar invocarea discursivă a grupurilor particulare ca etnie care se opun
reciproc, într-o luptă sau concurs, și construiește pozițiile lor respective ca fiind
incompatibile.
În contextul sistemului modern al statelor-națiune, articularea grupurilor etnice va
duce în mod inevitabil la pretenții politice care pun asemenea grupuri împotriva altora. În
anumite situații, există reguli instituționale care funcționează pentru a asigura gestionarea
efectivă a conflictelor. O rezolvare a conflictului ar fi realizată numai dacă valorile,
obiceiurile și tradițiile unui anumit grup etnic sunt redefinite astfel încât acest grup etnic
fie să înceteze să mai existe, fie construcția sa să nu se bazeze pe a vedea alte grupuri ca
amenințare potențială. 26
Transformarea pozitivă a unui conflict etno-politic depinde de re-articularea
grupurilor etnice în ceea ce vom numi mai jos modalități de securizare, în care celălalt
este recunoscut, dar nu este reprezentat ca o amenințare existențială.
Conflictele, chiar cele etno-politice, sunt, prin urmare, în primul rând discursive în
natură27. Incompatibilitățile pot fi recunoscute ca atare doar dacă cineva face referire la
acestea. Aceasta nu înseamnă că nu există o parte materială a conflictelor. Pe de o parte,
distribuția terenurilor sau a altor bunuri sau conflictul de interese reprezintă puncte de
referință esențiale pentru articularea incompatibilităților. Cu toate acestea, ele nu
constituie conflicte în sine, deoarece teoriile marxiste sau liberale bazate pe interese
definite în mod material ar avea-o; ele trebuie construite discursiv, pentru a deveni
eficiente în ceea ce privește conflictul. Pe de altă parte, conflictele pot provoca daune
fizice, psihologice sau emoționale. Cu toate acestea, aceste experiențe foarte reale nu
depind de o definiție materială a conflictului, ci sunt cauzate de discursul conflictual sau
de acțiunile legitime prin astfel de discurs.

26
Gurr Robert, Peoples Versus States: Minorities at Risk in the New Century, Washington: United States Institute of
Peace Press, 2000
27
Jabri Vivienne, Discourses on Violence: Conflict Analysis Reconsidered, Manchester: Manchester University Press,
1996

20
2.2 Conflicte la nivel local și regional

2.2.1 Conceptul de conflict civil

Conflictul civil este un termen folosit adesea pentru a clasifica un tip de conflict
care apare în interiorul statelor. 28Astfel, criteriile exacte pe care o astfel de clasificare a
conflictului rămân neclare. În plus, curentele politice și ideologice au influențat
clasificarea conflictelor în interiorul statelor de către cercetători diferiți, astfel încât
determinarea conflictelor ca fiind războaie civile, mai degrabă decât un alt fel de conflict
interstatal, poate părea arbitrară. Dincolo de implicațiile academice ale acestui lucru,
arbitraritatea este o consecință a politicii. Acest lucru se datorează faptului că termenul
"conflict civil" implică anumite conotații asupra naturii conflictului și ca atare,
mandatează seturi de abordări interne, regionale și internaționale pentru soluționarea
acestuia. Ideea unui conflict civil care accentuează procesele civile ca dimensiuni
însoțitoare ale obiectivelor militare este propusă pentru a distinge războaiele civile de alte
conflicte intră statale. Argumentul propune ca forțele militare să aibă drept scop
generarea unor procese civile impresionante, menite să submineze autoritatea unui stat,
astfel încât să realizeze obiective politice specifice în domenii controlate de acel stat.
Domeniile controlate de stat, contestate în timpul războaielor civile, includ demografia
(revoltele bazate pe populație), componenta politico-economică (controlul exhaustiv al
sectoarelor economice și stabilirea structurilor politice), geografice (teritoriul de stat
capturat și resursele naturale) și internațional legături diplomatice antistatale cu actori
externi)29. Conflictul din Siria - într-un studiu de caz limitat - este folosit ca o ilustrare a
modului în care această clasificare poate fi efectuată.

2.2.2. Definiția războiului civil

Un război civil a fost definit ca o categorie de conflict armat între fracțiunile
armate sau grupurile din interior și inclusiv forțele guvernamentale ale granițelor
teritoriale ale unui stat, adesea vizând înființarea unui guvern național sau subregional;
realizarea, susținerea și / sau menținerea controlului teritorial al unei regiuni geografice a
teritoriului de stat; realizarea sau apărarea autonomiei și chiar încercarea de a realiza
secesiunea. O dimensiune critică a războiului civil este că se deosebește substanțial de un

28
Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Ed. UNAP Carol I, 2006
29
Veronica Ciortea, Stabilitatea si securitatea regionala, Vol 3, Ed. UNAP Carol I, 2009

21
război internațional (un război care implică mai multe state, inclusiv marile puteri), în
sensul că teatrul de conflict este în mare parte limitat la arena geopolitică a unui stat în
care principalele grupuri armate locuiesc, se angajează în bătălii și își definesc obiective
militare.30 Este ca un astfel de război care implică cetățeni, rezidenți sau cetățeni. Această
definiție se concentrează nu numai pe schimburile cinetice definite teritorial dar, de
asemenea, conceptualizează un război civil, critic, ca un conflict a cărui sustenabilitate pe
dimensiunea resurselor umane, materiale, economice și sociale este dependentă în mod
intern. Și, prin extensie, relevă majoritatea dimensiunii internaționale a unui război civil,
cum ar fi deplasarea oamenilor în țările vecine ca refugiați, crizele ecologice
transnaționale asociate datorită distrugerii provocate de asemenea conflicte ca perturbări
economice la economia regională în rândul statelor învecinate, la adresa "efectelor
secundare". Ca urmare a acestui fapt, există două consecințe generale:31
- prima este că, din punct de vedere analitic, există o pierdere de vedere a acelor
factori care pot susține conflictul în ciuda intervențiilor atrase de efectele în
cascadă.
- a doua este că, din punct de vedere conceptual, este complicat să se stabilească
când un război civil se transformă într-un alt tip de conflict atunci când
intervențiile externe devin forța războiului. Prin urmare, o aplicare strictă a
definirii unui război civil ar putea dezvălui că războaiele civile apar doar în
circumstanțe extrem de limitate. În plus, numeroasele conflicte care au fost
caracterizate ca războaie civile ar putea fi un alt fel de conflict cu o dimensiune
civilă, un teatru geopolitic de luptă (o țară), un element demografic (o fracțiune
politică armată), un număr de corpuri de conflict (un anumit număr de persoane
uciși într-o anumită perioadă de timp) sau un alt indicator al naționalității (cum ar
fi o forță guvernamentală activă în lupte). Orice dintre aceste atribute ale unui
conflict activ ar putea avea prioritate față de aspectele de definire ale unui război
civil care cuprinde în esență factorii interni pentru sustenabilitatea conflictului.
Demersul vizează evidențierea unei strategii posibile pentru a determina modul în
care un tip de conflict numit război civil diferă de alte tipuri de conflicte intra statale.
Strategia propune analiza diferențelor între războaiele civile și alte tipuri de intra-state,
unde conflictul poate fi determinat prin examinarea proceselor sectoriale (sau a proceselor
30
Mingst, K. A, Essentials of International Relations – 4 th Ed. W.W. Norton: London, 2008, p. 218-221
31
Buhaug, H., & Gates, S. The Geography of Civil War. Journal of Peace Research, 2002, p. 417-433.,
http://www.jstor.org/stable/1555275

22
civile) în timpul conflictului, astfel încât să se stabilească prezența sau absența unei
provocări politice pentru statul predominant. Conflictul civil poate fi evaluat pe
următoarele dimensiuni:32
- factorii demografici: dacă conflictul a avut ca actori principali cetățenii, cetățeni
sau rezidenți legali care refuză să recunoască autoritatea statului actual.
- factori economici: dacă conflictul este susținut și al cărei rezoluție este obținută
din activități economice controlate anterior de stat.
- factori politici: dacă rezoluția politică a conflictului se găsește printre obiectivele
politice declarate ale forțelor de opoziție, astfel încât, dacă astfel de obiective vor
fi pierdute, conflictul devine inutil.
- factori geopolitici: dacă conflictul a avut ca rezultat un teritoriu capturat în
limitele statului în cauză.
Aceste dimensiuni sectoriale sau civile ajută la indicarea pragurilor civile în
privința cărora un conflict devine un război civil, astfel încât violența poate fi înțeleasă în
termeni de progrese sau câștiguri de-a lungul pragurilor civile indicate de aceste
dimensiuni.
Aceste dimensiuni sunt esențiale în furnizarea unei examinări problematice a
conflictului sirian - dar, mai important, ele definesc, de asemenea, delimitările în
diferitele dimensiuni ale definiției războiului civil. În acest fel, factorii care se află în
afara acestor delimitări pot fi examinați în ceea ce privește impactul lor global asupra
unor dimensiuni specifice ale conflictului.
Conceptele utilizate și abordările pentru gestionarea conflictelor sunt diferite. Cu
toate acestea, fiecare metodă servește unui scop anume într-un context determinat. Fiecare
metodă are puncte forte și neajunsuri cauzate, în general, unor factori extrinseci legați de
fiecare conflict în parte.
Conflictul este un element extrem de prezent în societatea contemporană, dar asta
nu înseamnă că nu exista mijloacele și instrumentele necesare pentru a-l soluționa. Din
contră, multitudinea instrumentelor este covârșitoare. Adevărata provocare pentru
mediatori este calcularea adecvată și mixtul corect de abordări care trebuie utilizate de-a
lungul procesului de la război la pace, estimarea momentului oportun de implementare a
tehnicilor adecvate, dar și măsura în care se aplică tehnicile.33
32
National Research Council, International conflict resolution after the Cold War, 2000
33
Rebecca Chan, Media culture: Cultural studies, identity and politics between the modern and the
postmodern, 1995

23
 Astfel, varietatea abordărilor în privința prevenirii, managementului și rezoluția
conflictelor se pot utiliza atât de către actori statali cât și non statali. Acțiunile actorilor
statali pot cuprinde metode diplomatice, militare sau legale, iar măsurile întreprinse de
actorii non statali însumează acțiunile ONG-urilor sau organizațiile particulare de
voluntari din domeniile drepturilor omului, asistenței umanitare, economice și sociale.
Conflictele regionale, determinate de religie, naționalism, etnicitate, revendicări
teritoriale, cât și de dispute politice și economice, sunt o sursă majoră de instabilitate.
Aceste conflicte devin și mai primejdioase prin prezența armelor de distrugere în masă, în
regiuni ca Africa de Sud, sau Orientul Mijlociu. Conflictele regionale pot acoperi părți
substanțiale de teritoriu și pot implica mai multe țări, ca în cazul războiului în Siria.
Aceste conflicte sunt considerate regionale, deoarece nu sunt o amenințare directă la
adresa întregii lumi.
Exemple recente ale conflictelor sectare și civile evidențiază faptul că Irakul
continuă să se confrunte cu o escaladare a "violenței sectare", iar Siria este încă prinsă în
"războiul civil".
Violența sectară este un conflict între și printre grupuri cu o anumită etnie sau
religie. Conflictul poate avea numeroase cauze, dar rezultatul este violența bazată pe
diferențe etnice ori religioase.
Războiul civil este caracterizat de violență sectară, dar este mai sistematic, mai
puțin sporadic. Cu alte cuvinte, războiul civil este un conflict sectar, continuu, răspândit,
adesea organizat și destul de neobosit.
Americanii numesc conflictul lor intern din secolul al XIX-lea ca fiind războiul
civil, dar diferențele religioase sau etnice nu erau în centrul acestei lupte. În general,
războiul civil implică faptul că un guvern se află pe o parte a conflictului și că majoritatea
participanților din toate părțile sunt cetățeni sau locuitori ai zonei.
În anii 1990, spre exemplu, conflictul din Rwanda a fost numit război civil,
deoarece ținta era Guvernul, chiar dacă principala cauză a fost o animozitate de lungă
durată între grupurile Hutu și Tutsi. Era denumită uneori război etnic, mai degrabă decât
sectar, deși între ele existau atât de puține diferențe genetice, cât și cele religioase.34
În Siria, războiul își are rădăcinile în cererile pentru un guvern mai democratic în
mijlocul primăverii arabe, deși a devenit mai sectar, deoarece s-au alăturat diferite grupuri
reprezentând sectele islamului. De fapt, o caracterizare a violenței sectare este atunci când
34
Rwanda Genocide: 100 days of slaughter, https://www.bbc.com/news/world-africa-26875506

24
oamenii traversează granițele politice pentru a se alătura în luptă membrilor propriilor lor
secte.
Secta înseamnă pur și simplu un partid sau o fracțiune, un grup cu un set de
principii comune de credințe. De obicei, o sectă este un subset al unui grup care
împărtășește cele mai multe principii. Secta este de obicei asociată cu religia, dar cuvântul
este relativ neutru, spre deosebire de "cult", care poartă conotația după un lider pe care
exteriorii îl pot considera sinistru. "Civil", desigur, are multe sensuri. Aceasta derivă din
cuvintele de comportament în rândul oamenilor, care nu se bazau nici pe standardele
criminale, nici pe cele religioase. Prima folosire a cuvântului ca adjectiv, la sfârșitul
secolului al XIV-lea, se referă la război, în conformitate cu OED (Oxford English
Dictionary):35 "
Potrivit OED "civil" se referă sau desemnează o comunitate, stat sau politică în
ansamblu." A fost o altă jumătate de secol înainte ca civilul să fie folosit pentru a însemna
"politicos" sau pentru a expune un comportament social acceptabil.
În multe moduri, niciun război nu este "civil", indiferent de cauza sa principală.
Dar trebuie avut în vedere faptul că "războiul civil" al unui actor poate fi "războiul sectar"
al celuilalt și viceversa.
În cele mai multe cazuri există o tendință a părților de a-și întări pozițiile și de a-și
mări cererile cu cât sunt antrenate mai mult în conflict. În cazul în care o parte este pe
punctul de a pierde, simte că a investit prea mult pentru a renunța fără a recupera
pierderile. De asemenea, dacă o parte este în avantaj, va încerca să împingă miza la
maxim, pentru a avea un câștig maxim.
În analiza conflictelor, exista tendința, ca acestea să fie privite ca o entitate
singulară, care implică două sau trei părți, cum este și conflictul din Nagorno Karabah,
care implică, Azerbaidjanul, Armenia și provincia Nagorno Karabah.
La o examinare mai atentă se va observa, că pe măsură ce conflictele se dezvoltă
și implică un număr tot mai mare de părți și aliații acestora, se interconectează cu alte
conflicte și alte părți cu agende independente de conflictul inițial. Această complexitate
crescută poate crea probleme înțelegerii dinamicii unei situații particulare. Totuși, această
analiză este esențială pentru elaborarea unor strategii eficiente de management al

35
Cu privire la război, conflict, etc: care se petrec în cadrul unei societăți sau al unei comunități; care au loc între
locuitorii aceleiași țări sau state sau între populație și puterea conducătoare; sau care se referă la un astfel de conflict.

25
conflictului. Pentru a înțelege ceea ce se petrece într-un conflict, analistul trebuie să
privească și să înțeleagă contextul relațiilor pe baza cărora se dezvoltă.
Pe de altă parte, abordarea guvernului sirian împotriva insurgenței este informată
de propria sa experiență istorică în suprimarea revoltelor musulmane și de doctrina
sovietică/rusă, așa cum se arată în războaiele din Afganistan și Cecenia. Este o strategie
de teroare caracterizată prin apărarea statică a centrelor de populații și a liniilor strategice
de comunicare în Siria; acest lucru se va traduce în apărarea Damascului, a Aleppo și a
altor orașe mari, enclavele prietenoase etnice și autostrăzile majore care le conectează.
Operațiunile ofensive sunt marcate de bombardamente intense ale forțelor aeriene
și de artilerie, distrugând cartiere și orașe întregi, afectând componentele importante ale
producției alimentare și a spitalelor, precum și distrugerea comerțului în zone rebele.
Aceste tactici brutale servesc scopului dublu de a teroriza susținătorii rebelilor și de a
obliga forțele lui Assad, făcându-le complici în acțiuni care exclud orice alt viitor pentru
ei.
Milițiile locale, susținute de forțele aeriene și blindate efectuează curățiri etnice.
Acestea sunt acum "armele de distrugere în masă" ale Siriei. Aceste tactici generează
victime civile și un număr mare de refugiați. De-a lungul timpului, armata siriană va
înceta să fie o instituție națională, în timp ce milițiile vor deveni protectorii principali și
cei care aplică acest regim.
Acest lucru are implicații pentru orice viitoare intervenție militară străină.
Neutralizarea forțelor armate ale Siriei nu va pune capăt luptelor. Nicio armată națională
nu va mai menține războiul sub control. În schimb, forțele de ocupație vor trebui să se
confrunte cu o serie de formațiuni militare autonome și grupuri criminale, parte dintre
acestea, asigurând în același timp protecția comunităților locale până la crearea unor noi
instituții de securitate.

2.3 Conflictul de generația a treia

Conflictul din a treia generație se concentrează pe folosirea unor tactici derivate
din tehnologie moderată, viteză, surprindere cu scopul evitării contactului direct cu
inamicul și pentru a neutraliza forțele de sprijin. În esență, acesta a fost sfârșitul

26
războiului liniar la un nivel tactic, unitățile încercând 36 nu doar să se confrunte direct, ci și
să se ridice reciproc pentru a obține cel mai mare avantaj.
Accentul pus pe manevrabilitate și viteza de evitare a angajării inamicului rămâne
o strategie comună în întreaga lume, iar neutralizarea apărării inamicului prin lovirea unor
ținte din adâncimea dispozitivului de apărare este, într-o oarecare măsură diferită, o
strategie majoră în războiul de a patra generație.
Conflictele de generația a treia s-au bazat pe conceptul de depășire a
dezavantajelor tehnologice prin utilizarea unei strategii inteligente. Pe măsură ce luptele
liniare au ajuns la capăt, au început să apară noi căi de mișcare.
Accentul pus pe cavalerie s-a mutat către mecanizate blindate de viteză mai mare,
dezvoltarea elicopterului a permis inserții în teritoriu ostil, iar tehnologia avansată a
rachetelor a permis forțelor să evite apărarea inamicului și să lovească țintele de la
distanțe mari. Viteza inerentă acestor metode a necesitat un grad mai mare de
independență acordat unităților de pe liniile frontale.
Exemple de conflicte de generația a treia:
 al doilea război mondial
 războiul din Coreea
 războiul din Vietnam
 războiul din Golful Persic
 războiul din Afganistan
 războiul din Irak
 războiul din Siria
Analiza situației din Siria și a actorilor implicați permite o înțelegere a
fenomenului terorist, a reflectării politicii de putere, dar și a modului de manifestare a
unui conflict de generația a treia în contextul geopolitic actual al Orientului Mijlociu și
Nordului Africii.

2.4 Conflictul din Siria, context politic, actori implicați

În această secțiune este trecută în revistă o scurtă prezentare istorică și politică a
Siriei, care prezintă contextul care a dus la apariția conflictului. Acest lucru, după cum se

36
Johanna Mendelson Forman and Liora Danan, Inevitable Conflicts, Avoidable Failures Preparing for
the Third Generation of Conflict, Stabilization, and Reconstruction Operations

27
va vedea, este destul de important pentru a determina ce procese sectoriale sau civile sunt
în Siria. O privire de ansamblu istorică ajută la elucidarea mizelor politice din țară pentru
a arăta cum ar putea fi teatrele strategice ale unui conflict civil ar trebui să izbucnească.37
În al doilea rând, este prezentat și conflictul din Siria, în special pentru a sublinia
și descrie aspectele structurale generale ale conflictului și modul în care au evoluat în
timp. Interesant este că există o logică a haosului, aparent care a acaparat țara ale cărei
tendințe sunt destul de vizibile în traiectoriile structurale prezentate mai jos. În al treilea
rând, o clasificare, coroborată cu aspectele dezvoltate mai sus, se face pentru a determina
dacă conflictul sirian poate fi văzut în prezent ca un război civil - sau în orice alt moment.
În acest caz, ideea războiului civil ca structură politică este adus în discuție pentru o
evaluare.

2.4.1 Condițiile politice și economice de la Independența Siriei

Într-un raport destul de amplu publicat de Banca Mondială, instabilitatea politică a
Siriei în perioada actuală pare a fi profund intercalată cu soluționarea politică care a avut
loc după ce și-a dobândit independența față de Franța în 1946. Înainte de această
înființare a statului sirian, geografia prin dimensiuni mari și zone extinse de deșert, jucase
un factor foarte important în modelele de așezare umană ale unor grupuri foarte diverse
de oameni - și, prin urmare, au influențat aspectele economice și politice evoluții care ar
urma ulterior. Factorul geografic major a fost deficitul de teren arabil (precum și
oportunități foarte limitate de irigare care au ajutat la centralizarea altor teritorii din
regiune).38
Terenul potrivit pentru agricultură a fost în mare parte limitat la regiunile de
coastă și suprapuse pe partea de vest a teritoriului sirian, iar pe malurile Eufratului, astfel
încât aglomerările umane și activitățile economice rezultate, au fost împrăștiate în jurul
acestor regiuni mai favorabile ale țării. Acest factor geografic, care complica consolidarea
unei demografii destul de diverse a oamenilor, va fi apoi amplificat de doi factori politici
suplimentari, și anume imperiile și legăturile economice externe. În ceea ce privește
imperiile, Siria a fost guvernată ca fiind una dintre provinciile Imperiului Otoman, care a
37
Syria's civil war explained from the beginning, 2016,
https://www.aljazeera.com/news/2016/05/syria-
civil-war-explained-160505084119966.html
38
The Toll of War: The Economic and Social Consequences of the Conflict in Syria, 2017,
https://www.worldbank.org/en/country/syria/publication/the-toll-of-war-the-economic-and-social-consequences-of-the-
conflict-in-syria

28
subvenționat în mare măsură cheltuielile, precum și capacitatea de care are nevoie
securitatea în teritoriu. Acest rol va fi apoi preluat de Franța în timpul mandatului francez
din Siria.39
Totuși, în această perioadă extinsă de guvernare externă, au existat diferite grupuri
să se care s-au înarmat anterior contracarării de către autoritatea guvernamentală sau de
coalițiile diferitelor grupuri afiliate acesteia (cum ar fi beduinii, drusii, kurzi și
circasienii). Astfel, pe de o parte, o autoritate centrală indigenă capabilă să furnizeze o
securitate completă asupra teritoriului nu a reușit să se dezvolte și, pe de altă parte, s-a
dezvoltat o cultură a coalițiilor tranzitorii și dureroase ale furnizorilor de securitate față de
grupările insurgente. Ambele condiții ar fi purtate de către teritoriul sirian într-un context
al independenței.
În plus, deoarece Siria a rămas în urma altor națiuni emergente din cauza acestor
provocări, au apărut noi tulburări și provocări din partea acestor noi națiuni. De exemplu,
spargerea Beirutului și Alexandretta (Hayat) din Siria istorică a afectat economic
Damascul și Aleppo. În plus, vechile rute comerciale au fost întrerupte, deoarece pasajele
accesibile anterior au început să cadă pe teritoriile unor state noi - dintre care unii tarifele
pentru trecere.40 Acordurile dintre Marea Britanie și Franța după Marele Război ar aduce
partiționări politice și, împreună cu ele, noi aranjamente politice și economice în regiune,
complicând și consolidând în continuare forța economia Siriei dezagregată în mare
măsură și popoarele într-o politică unitară fragilă.
Întărirea unui stat centralizat presupune și complicații. Politicile imperiilor tolerau,
dacă nu au fost subliniate, diferențele sectare și etnice. De exemplu, în cadrul
administrației franceze, minorităților li s-a acordat autonomie și drepturi față de etniile
vecine, iar reprezentarea regională și comună a fost înființată în Parlament.
Centralizarea a însemnat absorbția completă a anumitor grupuri, cum ar fi
Alawiții, în aparatul tânăr de stat și excluderea altora, cum ar fi kurzii. Alawiții s-au
împăcat cu cetățenia siriană comună și au renunțat la visul unei stat separat Alawiţi.
Aceste tendințe au subminat grav o problemă de securitate deja precară: coeziunea
economică și politică forțată de a genera un stat național exacerbat intereselor politice,

39
Understanding Syria: From Pre-Civil War to Post-Assad, 2013,
https://www.theatlantic.com/international/archive/2013/12/understanding-syria-from-pre-civil-war-to-
post-assad/281989/
40
The Toll of War: The Economic and Social Consequences of the Conflict in Syria, 2017,
https://www.worldbank.org/en/country/syria/publication/the-toll-of-war-the-economic-and-social-
consequences-of-the-conflict-in-syria

29
sociale și economice divergente, și a reformulat nemulțumirea etnică ulterioară față de
noul stat.

2.4.2 Partidul Ba'ath și creșterea regimului Assad

Ideologia Ba'ath, după cum a fost practicată în Siria după independență, a avut
rădăcini în intelectualii arabi din anii 1930 și 1940, care au fost inspirați și implicați în
activitățile naționaliste care au caracterizat această perioadă în regiunea extinsă (inclusiv
în locuri precum Liban, Irak , Siria și Palestina).41
O organizație naționalist-socialistă și renascentistă arabă, Partidul Ba'ath s-a
format în Siria ca o ramură regională în 1947 după independență, pentru a crea cadrul
politic și economic pentru a consolida autonomia și pentru a proteja modernizarea și
industrializarea printr-un program de dezvoltare condus de stat, care să asigure, de
asemenea, regenerarea culturală arabă, ca parte a unei viziuni pan-arabe asupra regiunii.
Inundat de propriile sale conflicte ideologice interne datorită grupării sale destul
de diverse de lideri și intelectuali revoluționari și în timp ce lupta împotriva presiunilor
externe ale mișcărilor naționaliste mai tinere, partidul Ba'ath ar fi vrut să spună că 44
continuă să domine peisajul politic sirian încă în anii 1960. 42
O unire de scurtă durată a Siriei cu Egiptul sub o singură republică (Republica
Arabă Saudită) a fost inițiată de Partidul Ba'ath - o mișcare care a răsfrânt o mulțime de
pene printre unele dintre ele Aceasta a dus la o rebeliune militară care a dus la prăbușirea
Republicii Arabe Unite și la o fragmentare în rândurile partidului.
Conducerea partidului a recurs apoi la numirea directă a viitorilor oficiali ai
partidului pentru a încerca să re-consolideze puterea. Managementul de sus în jos al
partidului a sufocat alegerile democratice ale liderilor din partid și a înrăutățit mișcarea
deja fracționată, declanșând o preluare militară din 1963, care a inițiat o epurare extinsă a
vechii gărzi cu noua conducere civilă Ba'ath; acest lucru nu a împiedicat însă încă o
lovitură de stat până în 1966, care a inaugurat în Salah Jadid.43

41
John F. Devlin, The Baath Party: Rise and Metamorphosis. The American Historical Review, 2001
42
Galvani, J., Syria and the Baath Party. MERIP Reports, “Încetarea Hayat de azi în Turcia a expus
partidul în mod deosebit la critici severe și atacuri ale mișcărilor care au considerat acest lucru drept un
eșec strategic și o marcă de competență a naționaliștilor mai vechi”, 1974
43
John F. Devlin., The Baath Party: Rise and Metamorphosis. The American Historical Review, 1991
În 1958, Republica Arabă Saudită - o unire a Egiptului și a Siriei, condusă de Nasser și inițiată de
Ba'ath partidul de conducere - care ar fi format, ceea ce a forțat lichidarea diferitelor organizații politice
din Siria sub o umbrelă unică și a împins mișcările de stânga subterane precum comuniștii arabi

30
 Aceste evenimente au scos retrospectiv peisajul politic al adversarilor puternici,
fragmentând facțiunile în entități mai mici și reducând numărul partidelor și mișcărilor
afiliate influente în sistemul politic, deschizând calea pentru creșterea rolului familiei
Assad în urma unei lovituri finale din 1970. De atunci, o nouă politică a pragmatismului a
fost generată, implicând multitudine de tactici mixte în planurile economic și politic
menite să obstrucționeze permanent adversarii politici și să neutralizeze opoziția politica,
completate de politici de intervenții limitate, dar calculate, în regiunea extinsă, prin Liga
Arabă (nu partidul Ba'ath), pentru a elimina legăturile externe cu politica internă, cum ar
fi cele cu ramură irakiană a partidului Ba'ath.
În tot acest timp, puterea politică a devenit centralizată prin instituțiile create
pentru a fortifica guvernul central, chiar dacă participarea statului la economie a crescut.
În plus, coalițiile minoritare în diverse populații mai largi (cu alawiti, druzi și creștini
arabi), precum și mari secțiuni ale populației rurale preponderent consolidate într-o
agendă naționalistă, fără, în afară de retorică, aspirațiile și angajamentele mai largi pan-
arabe.
Primul guvern Assad a reușit să folosească oportunitățile oferite de evoluțiile
interne și regionale pentru a construi în cele din urmă un guvern raționalizat și autoritar.
Stabilitatea a fost dobândită prin represiune și centralizare - dar sursele diviziunii au
rămas în vigoare în societatea siriană, care, în independența sa, nu s-a manifestat
niciodată.44 Diviziunea istorică a adus o diversitatea populației, precum și activitățile
politice și economice induse geografic datorită modelelor de așezare împrăștiate și
dispersate, ar diminua amploarea lor datorită represiunii puternice și uneori violente de
stat.

2.4.3. Debutul conflictului și complexitățile siriene din 2011

Originile conflictului sirian sunt atribuite în mare măsură unei combinații de
factori interni și regionali. Factorii locali sunt în mare parte afectați de reprimarea în
partea politicii de stat și a multitudinii de nemulțumiri politice și economice deja existente
în Siria, provenind din istoria independenței țării și mai ales din diversitatea etniilor și
politicii populației sale. De exemplu, pentru minorități, cum ar fi creștinii și druzii - în
cadrul unui guvern care susține egalitatea religioasă este mai acceptabil decât posibilitatea
44
Dam Nikolaos van, The Struggle for Power in Syria: Politics and Society under Asad and the Ba’th Party, 4th
updated edn., 2011

31
unui guvern islamic dominat de majoritatea sunnita. De asemenea, posibilitatea
intensificării unor astfel de legături cu alte puteri regionale, cum ar fi Arabia Saudită și
populația sunniților din Irak în regiunile de graniță ale Siriei și Irak fac mai puțin gustoase
perspectivele unui guvern postuniversitar sunni.45
Majoritatea sunniților nu reprezintă un bloc monolitic caracterizat de un tip
militant de opoziție împotriva guvernului Assad. Legăturile sociale de lungă durată cu
țările învecinate au generat legături familiale care traversează demarcările etnice și
religioase, contribuind la diferite atitudini față de guvernul sirian. De asemenea, a existat
o inevitabilă amestecare culturală și socială în interiorul Siriei în diferite regiuni.
În nordul Siriei, se află impasul kurd cu guvernul sirian care a persistat de-a lungul
mai multor decenii, după ce statul sirian s-a retras efectiv din regiune. Sprijinul pentru
autonomia și încetarea autonomiei kurde este fragmentat în ansamblu populației chiar și
în rândul majorității sunnite - astfel încât, în gestionarea problemei și a problemei kurde
împiedicându-i să declare nordul Siriei un stat kurd guvernul urmărește o politică văzută
cu ambivalențele în schimbare ale celui mai larg sirian inclusiv printre sunniți.46
Pe scurt, nemulțumirile sunt în plină desfășurare - dar și conținutul lor gradul
militar al acestora este destul de variat datorită complexității politice interne.
Există mulți actori externi în conflictul sirian. Cu toate acestea, intervențiile
externe din partea fracțiunilor de război nu trebuie să încalce un criteriu de stabilire a
războiul civil a asigurat că forța de opoziție este condusă pe plan intern și are capacitatea
de a mobiliza procesele civile împotriva guvernului central pentru a contesta puterea sa.
În mod similar, implicarea rusă și iraniană din partea guvernului lui Assad nu
afectează definiția războiului civil în această perspectivă, deoarece provocarea politică
care dă naștere unui război este independentă de resursele internaționale statul se poate
mobiliza pentru a contracara această opoziție. Alianțele internaționale sunt ca atare
componentă a puterii unui stat pe care o exercită asupra teritoriului său; și măsura în care
un grup intern poate să-și formeze propriile alianțe internaționale, precum armata siriană
liberă prin Coaliția Națională ar putea fi înțeleasă ca un tip de proces civil care are ca scop
să submineze un sector rezervat în mod tradițional statului.

45
Martini, J., York, E., & Young, W., Syria as an Arena of Strategic Competition. In Syria as an
Arena of Strategic Competition, 2010, “Pentru minoritățile alawite, un grup căruia îi aparține însuși
Assad, apropierea de puterea de stat și alte formațiuni politice (în special includerea lor ca cetățeni
deplini în fazele constituirii republicii) pe parcursul mai multor decenii au ajutat la formularea
sentimentului pro-guvernamental”, http://www.jstor.org/stable/10.7249/j.ctt2jc9hh.1
46
Perthes, V., The Syrian Solution. Foreign Affairs, 2006

32
 Analiza situației din Siria și a actorilor implicați permite o înțelegere a
fenomenului terorist, reflectării politicii de putere, dar și a modului de manifestare a unui
conflict de generația a treia în contextul geopolitic actual al Orientului Mijlociu și
Nordului Africii.

33
 CAPITOLUL III
SIRIA – TEATRU DE OPERAȚII ȘI MANIFESTARE A
POLITICII DE PUTERE LA NIVEL GLOBAL

3.1 Conflictul din Siria – evoluții și actori implicați

Siria este un teatru de război pentru o multitudine de conflicte, fără ca toate să
aibă legătură între ele, generate de un număr de puteri locale și globale, fiecare cu agenda
proprie.
Pentru a nu fi afectat, inițial de evenimentele care au condus la mai multe runde de
schimbare a regimului în alte țări arabe, cum ar fi Egiptul, Libia și Tunisia, guvernul
sirian a susținut că opoziția internă a fost în imposibilitatea de a se mobiliza datorită
legăturilor strânse între regim și popor.
Regimul a răspuns cu o combinație de măsuri de combatere a mobilizării ce au
constat în discursuri sfidătoare ale lui Bashar47. Majoritatea discursurilor lui Bashar au
fost ulterior urmate prin valuri de mobilizare pro-regim sponsorizate de stat subestimate
sau ignorate în mass-media occidentală.
Acțiunile pro-guvernamentale au avut loc în toate marile orașe și s-au dovedit a fi
cele mai mari manifestări politice în istoria Siriei. Motivația participanților a fost cel puțin
parțială datorită intenției mai multor populații siriene de a evita pe cât posibil escaladarea
violenței. Trebuie subliniat faptul că mitingurile sponsorizate de către guvern în 2011 și
2012 au fost similare cu cele care au avut loc în perioada în care administrația lui George
W. Bush a amenințat cu impunerea schimbării regimului din exterior după 2003. 48 Încă o
dată, mulți sirieni s-au adunat în jurul guvernului, deoarece alternativa națională au fost
considerată a fi cea mai bună soluție de salvare a țării. Cu siguranță a fost un element
puternic de susținere pentru președintele Bashar al-Assad și pentru naționalismul de stat
sirian.
În acest context, Bashar a afirmat că opoziția a fost sponsorizată și finanțată de
puteri externe, în special Statele Unite, Turcia și statele conservatoare ale Golfului Arab,
47
A Bashar a sustinut patru discursuri: în 2011 și 2012 dat în zilele importante din punct de vedere simbolic și în mai
multe locuri, cum ar fi parlamentul sirian, Universitatea din Damasc, și cu ocazia zilei armatei.
48
Jörg Michael Dostal, Analyzing the domestic and international conflict in Syria: Are there lessons from political
science?

34
în scopul de a pedepsi Siria pentru politica pe termen lung de a rezista Statelor Unite și
obiectivelor politicii externe israeliene. În timp ce mitingurile pro-guvernamentale au
făcut cu siguranță să nu restabilească autoritatea regimului de a vorbi în numele tuturor
sirienilor, au arătat că regimul se bucură încă de legitimitate. Următorul pas a implicat pe
președintele Bashar care a încercat să atenueze din criză lăsând să se înțeleagă faptul ca
intenționează o reformă politică internă. Au fost discutate două proiecte și implementate
rapid, și anume introducerea proiectelor pentru înlocuirea constituției siriene din 1973 și a
unor noi partide care va fi urmată de alegerea unui nou Parlament. Aceste proiecte au fost
prezentate într-un timp relativ scurt (de exemplu, ideea unei noi legi a partidelor a fost
menționată inițial de Bashar într-un discurs din 16 aprilie 2011). 49Ca rezultat, escaladarea
rapidă a crizei și scăderea violenței pe străzi, cele două proiecte de reformă au eșuat,
totuși, să declanșeze un adevărat dialog politic dincolo de cercurile guvernamentale.
Acestea au fost, prin urmare, bazate pe formule de compromis în cadrul clasei de stat și s-
au ridicat la reforme de sus.
Cel mai important element al reformelor a fost cu siguranță noul proiect de
Constituție. Cea mai remarcabilă schimbare a fost eliminarea din vechiul articol 8 din
Constituția din 1973 care definea Partidul Ba’ath ca "forță lider în societate și stat" și
introducerea principiului politic pluralismul și exercitarea puterii democratice prin vot.
Noua Constituție 2012 definește încă Parlamentul ca un organism reactiv însărcinat cu
deliberarea asupra propunerilor care provin de la președinte și miniștrii. 50
Noua constituție cere candidaților prezidențiali că trebuie mai întâi să primească
sprijinul a cel puțin 35 de membri ai Parlamentului și niciun parlamentar nu are voie să
susțină mai mult decât un candidat în același timp.51
Siria a fost totdeauna un stat relativ slab economic datorită limitării veniturilor și
bazei acestora din vânzările de petrol. Până acum, s-ar putea argumenta că Siria a încetat
complet să fie un stat rentier, cel puțin în măsura în care sunt implicate veniturile din
petrol. Inițial, acest lucru se datorează faptului că, UE la începutul lui 2012 a boicotat din
punct de vedere economic Siria prin oprirea importurilor de petrol. Acest lucru a slăbit
imediat bazele de resurse ale statului sirian, în mare măsură exporturile către UE în 2011 -
ultimul an de economie cu relații normale. Gradul mare de dependența pe care îl are statul
49
Jörg Michael Dostal, Analyzing the domestic and international conflict in Syria: Are there lessons from political
science?,
50
Devlin John F., The Baath Party: Rise and Metamorphosis, 1991
51
Constitution of the Syrian Arab Republic, 2012, https://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---ed_protect/---
protrav/---ilo_aids/documents/legaldocument/wcms_125885.pdf

35
sirian de veniturile obținute din comerțul cu petrolul de la doar trei state membre ale UE
(Germania, Franța și Italia) arată nivelul de presiune pe care îl suportă Siria. Între timp,
devastarea unei mari părți a țării prin război și sabotajul economic a distrus baza de venit
a statului și a mijloacele de trai ale sirienilor obișnuiți.
Cu toate acestea, politica nu poate fi redusă la economie, iar unitatea clasei de stat
siriene a fost în esență menținută. Gradul de stabilitate internă a clasei de stat (și într-o
anumită măsură a statului) este simbolizat de Bashar prin discursuri publice în fața
circumscripțiilor care susțin regimul și prin participarea sa regulată la sărbătorile
religioase musulmane în timpul căreia este însoțit de susținătorii săi. Indiferent dacă
Bashar sau clasa de stat va continua să susțină statul depinde, desigur asupra factorilor
economici și politici care urmează a fi soluționați.

3.2 Politica regională a Turciei și a Iranului

Turcia a fost odată principalul sponsor al efortului opoziției siriene de a-l răsturna
pe Bashar al Assad. Cu toate acestea, începând cu sfârșitul anului 2016, politica turcă s-a
schimbat în urma înfrângerii rusești a procurorilor turci din Alep. Această schimbare a
politicii a dus la o reevaluare a strategiei turcești de la răsturnarea regimului și la o strânsă
cooperare cu Rusia și concurența cu Statele Unite. Începând din vara anului 2016, Ankara
s-a hotărât să urmărească patru obiective strâns legate între ele în Siria: blocarea
extinderii spre vest a Forțelor Democrate Siriene sprijinite de S.U.A. (SDF) 52; frustrant
operațiunile militare americane la est de râul Eufrat; prin Rusia, pentru a se asigura că
Siria rămâne un stat unitar după încheierea conflictului; reinstalarea persoanelor
strămutate în teritoriile controlate de Turcia din nordul Siriei. În 7 octombrie 2017,
trupele turcești au fost expediate în provincia Idlib. Aceasta a fost cea de-a doua
incursiune militară a Turciei în Siria în 14 luni, la mai puțin de jumătate de an după ce
operațiunea Eufrat Shield a fost declarată completă de către armata turcă la sfârșitul lunii
martie 2017.53 Deși manevra face parte dintr-un recent acord între Turcia, Rusia și Iran să
pună în aplicare o zonă de escaladare în Idlib, este în esență îndreptată spre izolarea
ulterioară a zonei controlate de kurzi în jurul Africii, în Siria de nord-vest, împiedicând
52
 Aaron Stein, Turkish Policy in Syria: Divining Intent and Options for the United States, 2018,
https://www.atlanticcouncil.org/blogs/menasource/turkish-policy-in-syria-divining-intent-and-options-for-the-united-
states
53
I.B., Turcia accelerează pregătirile pentru operațiunea militară împotriva kurzilor din Siria,
https://www.hotnews.ro/stiri-international-22770566-vanguardia-turcia-accelereaz-preg-tirile-pentru-opera-iunea-
militar-mpotriva-kurzilor-din-siria.htm

36
orice foraj al Unităților de Protecție a Populației (YPG) către Marea Mediterană.
Concentrându-se pe lupta împotriva kurzilor sirieni, cu riscul de a submina opoziția
armată din Idlib - în special Hay'at Tahrir al-Sham (HTS, fost al-Nusra), probabil cel mai
puternic grup rebel din țară - intervenția este reprezentativă a unei noi forme de
Realpolitik în politica din Siria de la Ankara. 54Acest lucru este evident în special datorită
marilor câștiguri teritoriale pe care le-a făcut regimul lui Bashar al-Assad în ultimele luni.
De la sfârșitul anilor 2000, Ankara a intrat din ce în ce mai mult în treburile vecinilor săi
imediați. Abordarea neo-otomană a Ankarei în Orientul Mijlociu a fost vizibilă în special
prin implicarea sa în conflictul sirian după 2011. Prin susținerea Armatei Siriene Libere
(FSA) și a grupărilor islamiste, inclusiv a celor radicale, Ankara a încercat să elimine
armata siriană și pe președintele Bashar al-Assad de la putere, dar în cele din urmă s-au
dovedit a nu avea succes în acest sens eforturi datorate intervenției în timp util de către
Rusia și Iran în numele lui Assad în vara anului 2015.55
În timp ce acest aventurism neo-otoman a condus aproape la izolarea totală a
Turciei, precum și înstrăinarea sa fata de partenerii săi tradiționali ai NATO, Ankara a
pornit la ceea ce poate fi descris ca o re-prioritizare a politicii sale de putere față de Siria
de la mijlocul anului 2016. Mai degrabă decât să se concentreze cu privire la înlăturarea
lui Assad de la putere, acest real politic neo-otoman vrea să se restabilească influența
turcă în Siria și se concentrează pe amenințări de securitate din partea kurzilor sirieni.
Politica turcească a Siriei se adresează în prezent, în principal, forțelor kurde din Siria, și
anume YPG-ul și, adesea, cu utilizarea sau amenințarea directă cu forța militară. Atâta
timp cât angajamentul Statelor Unite spre proxy-urile sale kurde predomină, opțiunile și
acțiunile de politică externă ale Turciei vor rămâne limitate în Siria, sau va risca
escaladarea diplomatică și militară. Deși Ankara amenință și alte operațiuni la sol, cum ar
fi în Afrin, este mult mai probabil ca Turcia să continue să efectueze aeronave și artilerie
în operațiuni limitate, precum și incursiuni mai mici la sol cu ajutorul proxy-urilor rebele
siriene împotriva programului YPG și a muncitorilor din Kurdistan.56

54
Aymen Jawad al-Tamimi, From Jabhat al-Nusra to Hay'at Tahrir al-Sham: Evolution, Approach and Future
55
Tim Manhof, Turkey's Foreign Policy Towards Syria, From Neo-Ottoman Adventurism to Neo-Ottoman Realpolitik
56
Tuvan Gumrukcu, Dahlia Nehme, Turkey to US:End support for Syrian Kurd YPG or risk confrontation,2018.
https://www.reuters.com/article/us-mideast-crisis-syria-turkey/turkey-to-u-s-end-support-for-syrian-kurd-ypg-or-risk-
confrontation-idUSKBN1FE297

37
3.3 Partidul PKK țintă de oportunitate
Politica de putere a Ankarei se va reflecta în încercarea probabila de a câștiga
credit politic pentru viitoarele operațiuni militare și să pună în aplicare măsuri de salvare
a imaginii internaționale prin eforturi diplomatice. Mișcările diplomatice recente au
indicat că Turcia va fi flexibilă în ceea ce privește potențialul partener, indiferent dacă
este Rusia sau Statele Unite, pentru a-și atinge obiectivele, și va evita pe scară largă
confruntări militare cu oricare dintre părți sau cu proxy-uri imediate.
Analiza evoluțiilor și implicarea Turciei în războiul din Siria poate fi văzută ca
punctul de plecare a ceea ce poate fi numit "aventurismul neo-otoman". 57
Conform hotărârilor Partidului Dezvoltării (AKP) al lui Recep Tayyip Erdogan,
relația dintre ambele țări s-au îmbunătățit semnificativ. Totuși, de la început, Turcia a
adoptat o abordare duală față de regimul sirian. 58
La începutul revoltelor din Siria în
primăvara anului 2011, câteva delegații turce au încercat să convingă regimul Assad de
oprirea represiunilor brutale, în timp ce Turcia, în același timp, a găzduit opoziția siriană
în Istanbul. Acest lucru sugerează implicarea politică a Turciei încă de la începutul
conflictului, cu influențe directe asupra evoluțiilor din Siria.
În septembrie 2011, Turcia a redus toate legăturile diplomatice cu regimul sirian
din cauza regimului de opresiune militară în expansiune a opoziției siriene. Din acest
punct Turcia s-a angajat pe deplin să renunțe la regimul Assad. Implicarea Turciei în
atingerea acestui obiectiv poate fi rezumată în două abordări distincte: în primul rând,
Ankara și-a intensificat eforturile diplomatice de a pune capăt conflictului din Siria.
Aceste eforturi s-au axat în principal pe chemarea la o intervenție internațională în
conflict și în stabilirea de "zone sigure" în Siria, pe numele opoziției armate. În timp ce,
uneori, agresivi în retorica lor, declarațiile oficialilor turci ca și în cazul ministrului de
externe Davutoglu59, care a spus că Turcia ar acționa doar în coordonare cu comunitatea
internațională; un efort care ar fi în cele din urmă inutil din cauza rezistenței Rusiei și a
Chinei față de intervențiile străine în conflict. În al doilea rând, când a devenit clar că
ONU nu a reușit să ajungă la un consens pe problema siriană, Turcia, împreună cu alți
actori a început să furnizeze armament, instruire și sprijin logistic pentru cei înarmați
opoziție în Siria sub conducerea SNC aliat și Armata Siriană Liberă (FSA).

57
Tim Manhof, Turkey's Foreign Policy Towards Syria, From Neo-Ottoman Adventurism to Neo-Ottoman Realpolitik
58
Dr.Mohammad Hamad Al-Katatshe and Dr.Saddah Ahmad Al-Habashneh, Syrian-Turkish Relations for the Period
2002-2011, British Journal of Humanities and Social Sciences 56 November 2011, Vol. 2
59
Idem

38
 În această etapă a conflictului, Turcia a contribuit în mod activ la acțiunile
comunității internaționale vizând rezolvarea conflictului fiind decisă să susțină opoziția
armată, împreună cu unii dintre aliații săi occidentali, pentru a-și realiza strategia scopul
schimbării regimului în Siria. Cu toate acestea, s-a dovedit dificil pentru Turcia și alte
națiuni de a sprijini opoziția siriană încă de la începutul conflictului. Un factor important
în acest sens a fost faptul că opoziția siriană a fost ea însăși împărțită între elementele
islamiste, mai degrabă seculare, dar și radicale. Turcia a încercat să creeze acest amestec
de grupări islamiste, moderate, islamiste și riguroase într-o fracțiune coerentă în cadrul
Syrian National Council (SNC)60. Cu toate acestea, dominația percepută a Frăției
Musulmane și dependența sa de sprijinul turc a condus la o lipsă de dorință a grupurilor
de opoziție laică și mai ales a kurzilor din Siria de a se alătura SNC. Pe parcursul
următorilor doi ani, conflictul din Siria a fost caracterizat prin violență extremă. A devenit
clar că luptele interne între putere, forțele seculare și naționaliste și ineficiența cooperării
acestora a avut ca rezultat o armată opoziție care a fost din ce în ce mai formată grupuri
mai radicalizate, cum ar fi HTS și HTS Ahrar al-Sham.
În iarna anului 2013, S.U.A. și Marea Britanie au suspendat livrările de
echipamente letale către opoziția siriană din cauza influenței crescute a forțelor islamiste
radicale. În acest moment Turcia s-a angajat cu adevărat în ceea ce poate fi numit
aventurism neo-otoman. În loc de a se menține în linie cu aliații săi occidentali, care au
fost din ce în ce mai îngrijorați de faptul că au sprijinit organizațiile teroriste pe care au
jurat să elimine, în cadrul războiului împotriva terorismului, Turcia a continuat să susțină
Partidele de opoziție, extremist - islamice cu scopul de a-și atinge obiectivul strategic de
schimbare a regimului în Siria.
Suportul continuu al celor mai radicale grupuri islamiste, mai ales după sfârșitul
anului 2013, a fost, prin urmare, o mișcare strategică, Turcia punând în practică politica
sa de putere și ambițiile regionale, dar și angajamentele față de aliații săi occidentali.
61
Turcia nu numai că a facilitat livrarea din Qatar de armament și echipament saudit către
mai multe grupuri radicale, dar, de asemenea, a tolerat afluxul de jihadiști străini și
luptători în Siria prin granițele sale sudice, multe din ele care s-au alăturat mai târziu
grupărilor precum Statul Islamic (ISIL) și HTS. Relațiile dintre S.U.A. și Turcia au fost
60
 SNC este coaliția opoziției siriene, cu sediul în Istanbul, Turcia, și a fost format în august 2011 pe
durata revoltei civile siriene care s-a transformat în război civil
61
Report no.178, Middle East and North Africa, How the Islamic State Rose, Fell and Could Rise Again in the
Maghreb, 2017, https://www.crisisgroup.org/middle-east-north-africa/north-africa/178-how-islamic-state-rose-fell-and-
could-rise-again-maghreb

39
tensionate de la începutul conflictului, S.U.A. respingând apelurile repetate adresate de
Turcia pentru a pune în aplicare zonele de interdicție aeriană în Siria pentru a neutraliza
superioritatea aeriană a regimului.
Presiunea internațională, combinată cu amenințarea continuă a unei organizații
teroriste, cum ar fi ISIL, care a câștigat teren de-a lungul frontierei turcești a convins
Turcia să se alăture coaliției conduse de S.U.A. împotriva grupului în septembrie 2014.
Ulterior, Turcia a început să antreneze Peshmerga din Kurdistanul irakian și a deschis
baza militară de la Incirlik pentru operațiile coaliției și a început propriile atacuri asupra
obiectivelor ISIL în vara anului 2015.62
S.U.A. au fost în căutarea unui partener de încredere pe teren pentru a lupta
împotriva acestei noi amenințări și au găsit-o în Partidul Uniunii Creștin Democrate
(PYD) și aripa sa militară, YPG. PYD este considerat de Turcia ca fiind strâns asociat cu
PKK și a preluat o parte a teritoriilor după retragerea regimului sirian de la granița turcă
în vara anului 2012.
Tentativă de fuziune din teritoriile PYD din Afrin, Kobani și Jazira a condus rapid
la conflicte cu mai multe grupări radicale ale insurgenților în orașele Tel Abyad și Ras al-
Ain între 2012 și 2013.
Evoluțiile din 2016, au evidențiat din ce în ce mai clar că politica externă a Turciei
și aventurismul neo-otoman a fost condamnat la eșec în Siria. Interesul major al Turciei,
în Siria, a fost răsturnarea regimului Assad, iar în plan secundar a fost lupta împotriva
ISIL și izolarea YPG-ului de-a lungul granițelor sale. Luând în considerare realitatea pe
teren în Siria, Turcia a renunțat la politica înlăturării lui Bashar al Assad aceasta fiind un
obiectiv dificil de obținut. Regimul sirian, cu sprijinul Rusiei și Iranului, a început să
elimine opoziția sprijinită de turci pe toate fronturile și au avansat spre Aleppo, una dintre
principalele fortărețe ale opoziției siriene. Celelalte două obiective ale politicii de putere a
Ankarei în Siria, au devenit tot mai presante, deoarece ISIL a comis mai multe atacuri
teroriste cu sinucigași și cu rachete asupra Turciei și încă a ținut zona în jurul valorii al-
Bab, aproape de granița cu Turcia.
Pe deasupra, ca aliat primar al S.U.A. pentru a combate ISIL în Siria, YPG nu a
primit doar suport logistic, arme și pregătirea militară de către S.U.A., dar și în mod
eficient a reușit să cucerească întregul teritoriul la est de râul Eufrat la granița sirian-turcă,

62
Aaron Stein, Partner Operations in Syria A Report of the Atlantic Council’s Sudan Task Force by Ambassador Mary
Carlin Yates with Kelsey Lilley Lessons Learned and the Way Forward

40
cu doar o zona limitata de teren controlata ISIL în provincia nordică Aleppo păstrează
YPG-ul de la unirea cu forțele sale în Afrin.
Pe plan intern, Turcia a fost țintă mai multor atacuri teroriste din cauza
conflictului cu PKK, subminând grav securitatea sa naționala.
În plus, încă Turcia a trebuit să se ocupe de cele trei milioane de refugiați găzduiți
de conflictele din Siria și Irak și presiunile socio-economice rezultate.
Poziția diplomatică a Ankarei a suferit în mod egal din cauza politicilor pe care le
urmărea. Turcia în relația cu aliații lui Assad - Rusia și Iran - a fost deja tensionată la
începutul conflictului. După intervenția Rusiei și coborârea unui avion rusesc de către
Turcia în noiembrie 2015, situația a trecut într-o criză diplomatică plină între Moscova și
Ankara.
Turcia a fost din ce în ce mai limitată în acțiunile sale în Siria, deoarece prezența
militară rusă a avut ca efect interdicția Ankarei de a intervine direct de partea rebelilor sau
pentru a combate ISIL.
Guvernul turc s-a izolat de asemenea de aliații săi occidentali din cauza
continuării sprijinirii unor elemente de opoziție radicale, precum și de S.U.A. din cauza
criticilor sale dure de sprijin american pentru YPG. Obiectivul Turciei ce vizează
schimbarea de regim în Siria a fost urmărit permanent și, deși aproape de succes, în cele
din urmă a ignorat consecințele pe termen lung, respectiv izolarea diplomatică și
consolidarea grupurilor radical islamiste. O mișcare unilaterală a Turciei ar fi condus la
represalii militare ale forțelor rusești, în special în lumina incidentului cu avionul rusesc
pe care Turcia l-a doborât în 2015. Aceasta indică faptul că se pare că a fost un acord
implicit între Rusia și Turcia privind operațiunea Eufrat Shield și Aleppo. Turcia a fost
dispusa să "sacrifice" Aleppo pentru a putea lansa "Operațiunea Eufrat Shield", în mod
clar subliniază interesele Turciei care își schimbă interesul în Siria și abordarea
pragmatică a urmăririi intereselor acestora. "Operațiunea Eufrat Shield" oficial s-a
încheiat la 29 martie 2017.63 Turcia se află la o răscruce de drum cu politica sa externă în
Siria și are doar opțiuni limitate. Lupta Ankarei la YPG nu poate fi decât escaladata într-
un anumit grad fără a risca o confruntare directă cu S.U.A. și Rusia.
În mod similar, atâta timp cât Rusia și Iranul susțin regimul Assad, Turcia nu va
reuși să realizeze schimbarea regimului în Siria cu mijloace militare. Prin urmare, ar fi de

63
Turkey's Foreign Policy Towards Syria, From Neo-Ottoman Adventurism to Neo-Ottoman Realpolitik,
https://www.kas.de/c/document_library/get_file?uuid=aa542008-7190-09ae-4c88-da15ce1bb376&groupId=252038

41
așteptat ca Ankara să continue să urmeze o abordare diplomatică care va încerca să
izoleze YPG-ul în Siria și să convingă S.U.A. pentru a opri sprijinul pentru grup. Totuși,
cu armamentul american al luptătorilor YPG și anularea de către Washington a
sprijinului pentru FSA, a devenit clar că Turcia și interesele Statelor Unite ale Americii
nu se vor apropia în curând la nivel diplomatic, lăsând Turciei nicio altă opțiune decât
angajarea în diplomație cu Iranul, Rusia și Regimul sirian.
La nivel militar, Turcia are interesul său pentru înlăturarea YPG de la Afrin cu
proiecția sa militară și atacurile de artilerie de la mijlocul lunii august 2017. În timp ce
Afrin pare a fi o oportunitate pentru extinderea în continuare a operațiunilor turcești
împotriva YPG, S.U.A. ar fi extrem de critic pentru o mișcare împotriva aliaților săi YPG
pe sol și sprijinul Rusiei pentru o astfel de acțiune funcționarea nu este nimic altceva
decât sigură.64
Rămâne de văzut cât de mult timp alianța NATO poate supraviețui unor astfel de
conflicte de interese între membrii săi, așa cum se poate observa în Siria.
Turcia pare să fie mai flexibila cu privire la partenerii săi s-a concentrat mai
curând pe propriile sale interese strategice, decât cele ale aliaților săi occidentali.
Exista indicii potrivit cărora criza în Siria ar putea însemna o manifestare a
politicii de putere a Ankarei, pe termen lung ce vizează schimbarea spre o relație mai
strânsă cu Rusia, Iranul și China.
Poziția Ankarei în criza diplomatică între Consiliul de Cooperare al Golfului și
Qatar este un alt indicator clar că Turcia nu a renunțat la implementarea politicii de
influență și hegemonie regională, ca putere istorică și cu aspirații regionale.

3.4 Retragerea trupelor versus doctrina Trump

Declarația aparent surprinzătoare a președintelui Trump de retragere a trupelor
americane imediat din Siria, împreună cu indicarea faptului că dorește o retragere
semnificativă în Afganistan - deciziile care au dus la sfatul consilierilor săi, au transpus
de fapt strategia proprie a administrației, fapt care a șocat aliații americani și a condus la
demisia secretarului apărării - toate acestea marcând strategia politicii externe pe care
Donald Trump a susținut-o încă de la alegerea sa ca președinte.

64
Idem

42
 În ultimii doi ani, așa cum a promis, Trump a anulat acordurile internaționale
privind clima și controlul armelor și a încheiat acorduri comerciale sacrificându-și
relațiile de prietenie tradiționale și calcând, la figurat, peste adversari.
Dar, în ciuda faptului că a amenințat să retragă forțele militare americane de la
aproape orice desfășurare de forte pe termen lung din lume, din Coreea de Sud și Japonia
în Germania și Irak, precum și Siria și Afganistan, Trump a fost constrâns în mod repetat
de către echipa sa de consilieri pe probleme de securitate națională .
Dacă există o Doctrină Trump, retragerea din Siria reprezintă o etapa a acesteia.
Trump a transformat acea promisiune în realitate fiind și momentul final al
carierei pentru secretarul apărării, Jim Mattis.
Oficialii administrației americane au crezut în mod constant în desfășurarea
forţelor aeriene proprii în Siria și obiectivul acesteia de protejare a americanilor, de
atacurile teroriste planificate de Statul islamic și de grupările militare din Asia și
Africa.65
Abandonarea Siriei vine și într-un moment în care politica administrației - cel
puțin cea anunțată la sfârșitul verii de către echipa sa de securitate națională - în cele din
urmă părea să fie în plină expansiune. Califatul Statului islamic din Siria și Irak a fost
distrus (fizic), deși grupul este departe de a fi "înfrânt", așa cum a afirmat Trump.
Un al doilea punct al strategiei bazate pe trei puncte, căutarea de către ONU a unei
soluții politice la războiul civil sirian care a generat în primul rând creșterea grupării
teroriste a statului islamic, a făcut în cele din urmă progrese. Și, potrivit oficialilor din
administrația de stat care au refuzat să discute oficial Iranul - presat de sancțiunile din
S.U.A. - a început să-și retragă forțele din Siria.
Nimeni nu știe ce se va întâmpla cu oricare dintre aceste inițiative acum. Mulți
analiști se tem de o baie de sânge, Turcia intenționând să atace grupările kurzilor sirieni,
aliații americani care au fost abandonați în curând în lupta anti-militantă, iar consecințele
pe termen scurt și mediu se vor reflecta într-un nou val de refugiați și o adevărata criză
umanitară regională.
Mulți analiști speculează în continuare nivelul de gândire din spatele declarațiilor
lui Trump. "Președintele nu are o strategie sau o doctrină. Are doar furie ", a spus

65
Gani Jasmine, “Understanding and Explaining US-Syrian Relations: Conflict and Cooperation, and the Role of
Ideology,” D.Phil.-dissertation, London School of Economics, 2011, http://etheses.lse.ac.uk/348/1/Gani_Understanding
and Explaining US-Syrian Relations.pdf

43
 Stephen Sestanovich, coleg de conducere pentru Rusia și Studii Eurasiatice la Consiliul
pentru Relații Externe.
La baza politicii lui Trump a stat totdeauna preocuparea potrivit căreia
"Reconstruim alte țări în timp ce ne slăbim pe noi"66.
Consecvent în politica sa, cu puține variații, Trump a formulat o doctrină a rolului
corect al forțelor americane - de a intimida pe oricine a amenințat direct Statele Unite și
de a măsura pedeapsa când a fost meritată.

3.5 Politica de putere S.U.A. versus Rusia în Siria

De la începutul intervenției Rusiei în septembrie 2015, războiul din Siria a
reprezentat un potențial de tensionare suplimentară în relația dintre S.U.A. și Rusia.
Pentru a reduce riscul, oficialii de rang înalt ai apărării din S.U.A. au acordat prioritate
mecanismelor practice de deconflictare a activităților militare americane și ruse și de a
limita amenințarea de escaladare sau confruntare inadvertente. Actorii regionali cheie,
precum Israelul și Turcia, au creat proceduri similare de deconflictare.
Pe durata mandatului fostului președinte american Barack Obama, discuțiile s-au
axat pe posibila partajare a informațiilor și direcționarea comună a grupurilor teroriste.
Președintele rus Vladimir Putin a păstrat mai multe forme de cooperare atât în scopuri de
propagandă, cât și ca o pârghie asupra Statelor Unite.
Evoluția efortului de deconflictare din ultimii trei ani și discuțiile privind
cooperarea militară SUA-Rusia din Siria scoate în evidenta faptul că acestea nu au produs
rezultate semnificative.
O examinare atentă a legăturilor militare americane cu Rusia în Siria poate, de
asemenea, să clarifice modul în care liderii politici și profesioniștii militari din ambele
părți au reușit să mențină linii eficiente de comunicare și să evite situațiile periculoase ca
urmare a defalcării dramatice a relațiilor declanșate de războiul Rusiei în Ucraina.
Nu există nicio îndoială că mărimea relativă a puterii militare a Rusiei în Siria a
fost plătită cu amabilitate și că armata rusă a condus în mare parte “spectacolul”.
Kremlinul a reușit să salveze regimul președintelui sirian Bashar al-Assad și să
transforme direcția războiului civil din Siria.

66
Primul discurs al lui Donald Trump pe tema politicii externe din campania sa din 2016.

44
 Strategia Kremlinului s-a desfășurat simultan de-a lungul liniilor militare,
diplomatice și regionale. Planificatorii militari ruși au demonstrat o capacitate
remarcabilă pentru învățare și flexibilitate operațională, făcând adaptări și ajustări
frecvente pe parcurs. Potrivit strategului militar israelian Dmitri (Dima) Adamsky,
strategia Kremlinului a evitat cu exactitate o supraîncălzire, păstrând în același timp
"confruntări politico-militare între părți destul de ridicate pentru a susține perspectivele
indispensabilității Moscovei, dar nu atât de ridicate încât să ducă la o amenințare
contraproductivă de escaladare interesele sale regionale și activele ". 67
Când lucrurile mergeau bine pentru Kremlin, oficialii ruși păreau să profite de
inversarea rolurilor pe care și-o făcuseră față de Statele Unite. În privat, ei au spus
omologilor lor din S.U.A. că Washingtonul nu mai putea dicta termenii implicării rusești
așa cum făcuse în locații precum războaiele balcanice din anii 1990. Rușii au valorificat
efectiv o relație strânsă de lucru cu regimul Assad și o rețea vastă de legături în timpul
prezenței lor militare și inteligente de zeci de ani în Siria. În același timp, influența Rusiei
asupra regimului sirian, a Iranului și a altor jucători regionali avea întotdeauna anumite
limite greu de depășit. 68
În acest context, Kremlinul a căutat să înceapă cooperarea dintre S.U.A. și Rusia,
concentrându-se în principal pe eforturile comune de combatere a terorismului.
Perspectivele cooperării nu au fost niciodată deosebit de promițătoare, având în vedere
obiectivele strategice conflictuale ale celor două țări din Siria și tensiunile de lungă durată
dintre serviciile de informații și actorii militari din ambele părți.
Eforturile comune ruso-iraniene au început să transforme valul conflictului în
2016 și 2017. Washingtonul și partenerii săi regionali s-au aflat în situația dificilă de
negociere a termenilor de predare pentru aceleași forțe pe care le-au sprijinit în fazele
anterioare ale conflictului.
Tichetul Rusiei pentru a intra în jocul adversarilor săi, inclusiv al Statelor Unite, a
fost la fel de important. Manevrele cu intenție riscante în cerul de deasupra Siriei au
trimis un mesaj clar despre posibilele dezavantaje ale interferenței cu operațiunile rusești.
De asemenea, implementările rusești ale sistemelor avansate de rachete de suprafață, cum

67
Andrew Weiss, Collision Avoidance: The Lessons of U.S. and Russian Operations in Syria, 2019,
https://carnegieendowment.org/2019/03/20/collision-avoidance-lessons-of-u.s.-and-russian-operations-in-syria-pub-
78571
68
Idem

45
ar fi S-300 și S-400, au creat un pachet de refuz al accesului / zonei de apărare antiaeriană
în cadrul căruia coaliția condusă de S.U.A. și aviația israeliană erau obligați să opereze.
Discuțiile dintre Pentagon și Ministerul rus al apărării au generat rapid un
memorandum de înțelegere care cuprindea protocoalele privind securitatea aerului,
utilizarea frecvențelor specifice de comunicare și stabilirea unei linii de comunicații
operaționale pe douăzeci și patru de ore. Acordul original a fost orientat spre asigurarea
faptului că operațiunile de coaliție și rusă au rămas separate, că avioanele nu au zbor la
aceeași altitudine sau locație și că loviturile de zbor nu au lovit "prietenii" celeilalte părți.
Totuși, termenul deconflictare s-a dovedit suficient de nebulos pentru a servi o varietate
de scopuri în timp.
Obiectivul inițial al administrației Obama de a menține dialogul cu oficialii
apărării ai Rusiei strict limitate la oficialii de la mijlocul graniței a fost în curând eliminat,
când Turcia a doborât un avion rusesc Su-24 lângă frontiera turco-siriană în noiembrie
2015. Într-un efort de a pune capăt escaladării din partea Rusiei, președintele Comitetului
statelor majore întrunite, General Joseph Dunford, a contactat omologul său rus, generalul
Valery Gerasimov, și a indicat că Statele Unite vor lua toate măsurile necesare pentru a se
apăra. 69
Deși Ministerul rus al apărării a anunțat suspendarea efortului de deconflictare de
mai multe ori în timpul unor evenimente publice, linia nu a fost niciodată închisă.
O serie de incidente periculoase care implică aeronave ruse în Siria și în jurul
Siriei sunt, în multe privințe, o extindere naturală a interceptărilor prea apropiate
executate de avioane rusești asupra avioanelor militare occidentale și a navelor de-a
lungul frontului NATO în regiunile Baltice și Marea Neagră. Aceste tactici au ajutat la o
reticență profundă în politica și cercurile militare din S.U.A. cu privire la beneficiile
potențiale ale unei cooperări extinse cu un guvern care exploatează în mod intenționat
amenințarea cu accidente militare ca instrument politic și presiuni militare. Având în
vedere avantajul militar convențional al Occidentului, Moscova vede aceste tactici
asimetrice ca un instrument valoros pentru a împinge adversarii departe de zonele
importante din punct de vedere strategic și pentru a testa dacă Occidentul poate fi
intimidat. A face o situație proastă și mai gravă îngreunează îngrijorările din interiorul
birocrației securității naționale din S.U.A. cu privire la conștientizarea situației de către
69
Andrew Weiss, Collision Avoidance: The Lessons of U.S. and Russian Operations in Syria, 2019,
https://carnegieendowment.org/2019/03/20/collision-avoidance-lessons-of-u.s.-and-russian-operations-in-syria-pub-
78571

46
comandanții regionali ruși și la lipsa unor mecanisme de comunicare a crizelor testate la
nivel politic.
Decizia Moscovei de a interveni în Siria, în cuvintele secretarului de stat al
S.U.A., John Kerry, "a schimbat în mod fundamental și iremediabil cursul războiului".
Chiar dacă majoritatea avioanelor Moscovei în timpul fazei inițiale a intervenției sale s-au
limitat la ținte non-islamice de stat, Kerry a obținut aprobarea prezidențială pentru a
împinge perspectiva cooperării militare ca îndulcitor pentru sprijinul Rusiei pe calea
diplomatică.
Eforturile lui Kerry au fost suportate parțial din convingerea că acordul din 2013
privind distrugerea arsenalului de arme chimice al lui Assad a arătat că Washingtonul și
Moscova ar putea colabora cu succes la inițiative majore legate de Siria, în mare parte în
ceea ce privește termenii din S.U.A. 70
De data aceasta, însă, nu a existat o amenințare
credibilă de forță care să sprijine diplomația americană. Într-adevăr, conducerea
Pentagonului s-a opus cu fermitate oricărui rol militar din Siria, dincolo de strategia
"ISIL" a lui Obama (prioritizarea înfrângerii statului islamic), lansată în toamna anului
2014. Niciun dialog semnificativ între experții militari despre ceea ce a sporit cooperarea
Siria ar putea să arate. În 2013, mai multe runde de discuții secrete despre arsenalul de
arme chimice al lui Assad au stabilit o fundație analitică importantă care a contribuit în
cele din urmă la succesul înțelegerii lui Obama-Putin cu privire la eliminarea acestora.
În același timp, a fost greu să ignorăm măsura în care principalele obiective de
politică din S.U.A. și Rusia în Siria erau în mare parte incompatibile. Pentru ruși, scopul
principal a fost să salveze regimul Assad, să contracareze eforturile de schimbare a
regimului susținut de S.U.A., să neutralizeze grupurile radicale și teroriste și să păstreze
singura poziție militară a Moscovei în regiune. După excluderea implicării militare
directe în războiul civil, administrația Obama a căutat să învingă statul islamic și să
atenueze impactul umanitar al conflictului. Singura zonă potențială semnificativă de
suprapunere între aceste două seturi de obiective a fost lupta împotriva statului islamic.
Pentru unii oficiali din cadrul Departamentului de Stat și al Consiliului Național
de Securitate (CNSC), o campanie comună împotriva statului islamic părea iminentă.
Inamicul era deja clar definit. Forțele americane au fost deja implicate în lupta împotriva
statului islamic din nord-estul Siriei. Rușii ar putea fi de ajutor în zone care nu erau la
70
Andrew Weiss, Collision Avoidance: The Lessons of U.S. and Russian Operations in Syria, 2019,
https://carnegieendowment.org/2019/03/20/collision-avoidance-lessons-of-u.s.-and-russian-operations-in-syria-pub-
78571

47
îndemâna coaliției conduse de S.U.A. atunci, cum ar fi Palmyra și Deir Ezzor. Mai mult,
a avut sens strategic să mențină punctul focal al operațiunilor rusești departe de coloana
vertebrală strategică a țării, unde opoziția moderată era mai puternică.
Oficiali ai Pentagonului se opuneau în mod constant oricărei cooperări în lupta
împotriva statului islamic și au insistat să limiteze cooperarea potențială în lupta
împotriva al-Nusra.71 Ei au susținut idea potrivit căreia coaliția nu a avut nevoie de ajutor
din partea Rusiei, că ignoranța flagrantă a Rusiei pentru victimele civile ar putea să revină
la coaliție și că a fost o greșeală să punem Moscova pe picior de egalitate, în timp ce
guvernele occidentale încercau să izoleze aceasta. Încercările ministrului rus al apărării,
Shoigu, de a se angaja direct cu Carter prin telefon au fost respinse, la fel ca și propunerea
Rusiei de a înființa un centru comun de operațiuni în Iordania.
În retrospectivă, acest rezultat ar fi putut fi cel mai grav din ambele perspective.
Pe de o parte, S.U.A. speră că o încetare a focului va păstra impasul predominant în alte
părți ale țării, în timp ce reducerea presiunii exercitate asupra Aleppo, în momentul în
care un obiectiv cheie pentru operațiunile siriene și rusești comune, sa dovedit iluzorie. Pe
de altă parte, decizia de a se concentra asupra posibilei cooperări împotriva lui al-Nusra
le-a dat Rusiei o lumină verde implicită pentru a intensifica operațiunile în regiunile în
care forțele de opoziție din Siria sprijinite de S.U.A. erau concentrate sau ținute de mână.
În schimburile diplomatice și în public, rușii au subliniat în mod obișnuit apropierea
grupurilor de opoziție susținute de S.U.A. de luptătorii al-Qaeda ca justificare pentru
operațiunile militare escaladate. 72Rușii au cerut ca astfel de grupuri să fie separate sau,
cel puțin, identificate corespunzător. Ambele opțiuni au depășit în mare măsură
capabilitățile S.U.A. în acel moment.
Încetarea focului a început la jumătatea lunii septembrie 2016. Cinci zile în urmă,
atacurile americane împotriva țintelor islamice de la Deir Ezzor au ucis în mod involuntar
zeci de trupe guvernamentale siriene. La momentul incidentului, reprezentanții ruși au
folosit linia de deconflictare pentru a ridica obiecții la loviturile forțelor S.U.A., iar
acestea au încetat imediat atacul.

71
Andrew Weiss, Collision Avoidance: The Lessons of U.S. and Russian Operations in Syria, 2019,
https://carnegieendowment.org/2019/03/20/collision-avoidance-lessons-of-u.s.-and-russian-operations-in-syria-pub-
78571
72
Idem

48
 Între timp, militarii ruși au tratat frecvent aceste manevre diplomatice la nivel înalt
ca o simplă intervenție, comandanții locali creând intenționat situații periculoase pentru a
exercita presiuni asupra Washingtonului sau a aliaților săi.
Entuziasmul Moscovei de a pune în mișcare activitățile periculoase pentru
încheierea politicilor a creat probleme aproape constante pentru comandanții Statelor
Unite. Aceste acțiuni subminează statutul figurilor din cadrul procesului
interdepartamental al S.U.A., care au sprijinit testarea dorinței repetate a Kremlinului de
a-și intensifica cooperarea. De asemenea, acestea au creat o atmosferă generală de
neîncredere, care a făcut schimbul de informații sau gestionarea crizelor mult mai
provocatoare. Manevrele rusești riscante au fost frecvent legate de scopuri restrânse, cum
ar fi obligarea omologilor din S.U.A. să organizeze o conversație pe una dintre liniile de
asistență pentru deconflictare, să programeze o întâlnire față în față sau să ajusteze un
acord de deconflictare în favoarea Rusiei73. Pe măsură ce campania anti-islamică condusă
de S.U.A. a avansat, deconflictarea a devenit din ce în ce mai relevantă pentru
operațiunile de la sol. Începând cu primăvara anului 2017, forțele pro-regim și coaliția au
fost închise în Valea Fluviului Eufrat. Comandanții americani și ruși s-au bazat din ce în
ce mai mult pe linii geografice pentru a evita punerea în pericol a forțelor reciproce,
inițial ad-hoc în 2016, conform sugestiei unui oficial rus și apoi printr-o serie de acorduri
încheiate în vara anului 2017. Linia de deconflictare a urmat în linii mari Eufrat, la sud de
orașul Tabqa, cu Forțele Democrate Siriene (SDF), susținute de S.U.A., susținând zona de
est a râului și regimul Assad și aliații săi care se deplasează spre vest.
În această perioadă, unitățile din regimul rus și sirian și-au anunțat dorința de
control asupra teritoriului la est de Eufrat, ceea ce a subminat acordul de deconflictare și a
creat noi riscuri. La mijlocul lunii iunie 2017, forțele pro-regimului au atacat un oraș
deținut de SDF chiar la sud de Tabqa. 74 Ca răspuns, coaliția a efectuat o demonstrație de
forță cu forțele aeriene și a contactat omologii ruși prin linia telefonică de deconflictare
pentru a descuraja situația.
În toamna anului 2017, oficialii ruși și ai coaliției s-au întâlnit periodic față-în-față
pentru a "adapta și extinde măsurile de deconflictare" mai departe pe valea fluviului
Eufrat din Orientul Mijlociu.
73
Robert Hamilton, primul șef al celulei americane de deconflictare în teren, a descris memorabil aceste
tactici ca o variantă a controversatei doctrine a armatei ruse "escaladează până la limita" în domeniul nuclear.
Andrew Weiss, Collision Avoidance: The Lessons of U.S. and Russian Operations in Syria, 2019,
7474

https://carnegieendowment.org/2019/03/20/collision-avoidance-lessons-of-u.s.-and-russian-operations-in-
syria-pub-78571

49
 Cu toate acestea, ultimele luni ale anului 2017 au fost afectate de o serie de
solicitări apropiate și de alte mișcări amenințătoare ale forțelor rusești75.
Manevrele rusești agresive din estul Siriei au scăzut în intensitate la începutul
anului 2018, când Moscova s-a ocupat de situația volatilă din Siria de nord-vest. Cu toate
acestea, mecanismul de deconflictare se confruntă în curând cu momentul cel mai dificil
și devastator76.
În iunie 2016, aeronavele rusești au folosit muniții cu dispersie pentru a ataca
garnizoana, care a fost vizitată cu o zi înainte de un grup de forțe speciale britanice.
Ofițerii americani au folosit imediat linia telefonică de deconflictare pentru a opri atacul
rusesc. Nouăzeci de minute mai târziu, avioanele rusești au lovit din nou. Au fost ignorate
și încercările de a comunica direct cu piloții printr-o aeronavă de supraveghere militară
din S.U.A. care utilizează frecvențele de urgență convenite anterior. În luna următoare, o
tabără de refugiați din apropiere, folosită de familiile de luptători instruiți de CIA, a fost
atacat și de aeronave rusești.
Tensiunile asupra lui Al-Tanf au apărut periodic încă de atunci. Amplasamentul
este înconjurat de un perimetru de securitate de 55 de kilometri, stabilit de comun acord
cu rușii. Rușii au promis să respecte controlul S.U.A. asupra zonei, în timp ce forțele
americane s-au angajat să nu sprijine atacurile asupra regimului sirian de către grupurile
de opoziție susținute de S.U.A. din zonă. Unele forțe de opoziție au încălcat periodic
acordul, folosind zona de deconflictare ca zonă de așteptare și zonă de facto sigură. 77
Unitățile guvernamentale siriene și milițiile sprijinite de Iran au provocat periodic forțele
americane în zona de deconflictare. Atunci când o coloană de vehicule și tancuri ale
regimului sirian a încălcat perimetrul la mijlocul lunii mai 2017, ofițerii S.U.A. au folosit
linia de deconflictare pentru a cere ajutor rușilor.

75
Potrivit coaliției, avioanele rusești și siriene au zburat la est de Eufrat în medie de șase-opt ori pe zi,
sau aproximativ 10% din toată activitatea de zbor, în ciuda existenței acordului din noiembrie. Într-un
incident, un Su-25 rus s-a ciocnit cu un avion F-22, care a interceptat mai devreme avionul rus după ce a
trecut Eufratul.
76
La începutul lunii februarie 2018, peste 500 de luptători de limbă rusă, soldați guvernamentali sirieni
și militari pro-regim militari au atacat un avanpost SUA-SDF la fosta unitate Conoco din Deir Ezzor.
Soldații americani și aliații lor kurzi s-au luptat pentru a se apăra în fața unei artilerie, mortar și atacul
tancului de noapte de către forțele combinate sirian-rusești.
77
Așa cum a declarat un oficial american anonim într-un interviu cu Sam Heller, în prezent al Grupului
Internațional de Criză, regimul Assad "ne vede probabil dubioase și mincinoase și că suntem acolo doar
sub pretextul contra-ISIS ]. Spunem că suntem acolo pentru a lupta împotriva ISIS, dar nu există ISIS
acolo, iar [regimul este] atacat de opoziția de acolo ".

50
 Consilierul pentru securitatea națională, John Bolton, a indicat în ianuarie 2019 că
Al-Tanf va fi exclus din retragerea planificată a forțelor americane din Siria 78. Oficialii
americani au informat guvernul israelian că forțele americane vor rămâne la dispoziție pe
o perioadă nelimitată, ceea ce garantează totuși că va rămâne o sursă importantă de
pericol cu Moscova și regimul Assad.
Războiul din Siria a demonstrat că forme limitate de cooperare între S.U.A. și
Rusia, în special pentru a minimiza riscul de escaladare accidentală sau accidente, au fost
posibile, deoarece acestea necesită o relativă mică încredere sau capital politic. Atât
Moscova, cât și Washingtonul au căutat să evite incidentele majore care ar putea declanșa
o confruntare militară directă, pe care niciuna dintre părți nu a vrut-o. Aceasta a pregătit
calea succesului diferitelor mecanisme de deconflictare, chiar dacă manevrele riscante ale
armatei ruse au căutat frecvent să testeze hotărârea și limitele Washingtonului. În timp ce
evenimentele mortale din Deir Ezzor apar la prima vedere ca fiind un eșec al
mecanismului de deconflictare, hotărârea comandanților americani și letalitatea
capacităților militare americane au învățat Moscova o lecție destul de importantă.
De asemenea, merită pusă întrebarea dacă Washingtonul și Moscova au ratat
ocazia de a crea o relație militară mai strânsă în Siria. Sau a fost întotdeauna o perspectivă
iluzorie? Pentru a spune clar, atât administrațiile Obama, cât și Trump au fost profund
sceptici în ceea ce privește riscurile de cooperare a reputației - să nu mai vorbim dacă se
poate avea încredere în omologii ruși. Potrivit lui Robert Malley, fostul punct al lui
Obama pentru Orientul Mijlociu al lui Obama, "Rusia a fost foarte adeptul să se joace
pentru timp, spunând lucruri care suna promițătoare, apoi erodând în timp ce s-a ajuns la
un acord. Am prins destul de repede. "
Atât Obama, cât și Trump au demonstrat, de asemenea, o mare reticență față de a
fi atrași în conflictul din Siria. Ei s-au temut, pe bună dreptate, că implicarea militară
directă din S.U.A. va atinge o dinamică escaladare fără câștig și că regimul Assad, asistat
de patronii săi generoși din Teheran și Moscova, va fi întotdeauna capabil să depășească
eforturile SUA. Aceasta, la rândul său, va crește doar suferința civililor sirieni și va
extinde amenințarea terorismului. Având în vedere astfel de alegeri stricte, politicienii de
top și Pentagonul au preferat destul de bine să se concentreze asupra unei misiuni de stat

78
Al-Tanf este "foarte important din punct de vedere strategic în legătură cu hotărârea noastră că Iranul
nu atinge acest arc de control care se întinde de la Iran prin Irak în Liban și în Siria", a afirmat Bolton.

51
contra-islamice, care era limitată în ceea ce privește domeniul de aplicare, cu un set de
repere realizabile.
În timpul lui Obama și al trupei Trump, Kremlinul a demonstrat un talent
remarcabil pentru umplerea vidurilor create de factorii de decizie americani din Orientul
Mijlociu și de dincolo, de obicei la prețuri ieftine. Succesul campaniei militare ruse din
Siria a arătat că Moscova înțelege efectul de pârghie. Din momentul în care Kremlinul a
intervenit în Siria, a avut mult mai mult pârghie decât Statele Unite.
Dar Statele Unite nu au urmat exemplul. În măsura în care Washingtonul a crezut
că a avut un efect de pârghie, a fost în speranța că Putin căuta o ieșire rapidă (care nu era
o idee nebună în 2015 și 2016, dar în cele din urmă era incorectă) și eficiența misiunii de
stat contra-islamice în nord-estul Siriei. În ansamblu, administrația Obama a negociat de
obicei dintr-o poziție de slăbiciune, iar Moscova a profitat pe deplin. Washingtonul
trebuie să construiască pârghii și meciuri pentru a reuși să ajungă în situații comparabile.
Interesele secundare comune nu au fost suficiente pentru a susține o cooperare
militară și diplomatică complexă, având în vedere natura contradictorie a relației SUA-
Rusia. Atât Moscova, cât și Washingtonul ar fi vrut să vizeze teroriștii, dar cooperarea
reușită în domeniul combaterii terorismului depinde, în cele din urmă, de capacitatea de a
împărtăși informații inteligente și de a orienta informații. Acest lucru s-a dovedit
imposibil, având în vedere neîncrederea cronică dintre serviciile de informații,
direcționarea nemilos a regimurilor rușilor și ale Assadului către grupurile de opoziție
susținute de S.U.A. și divergența altor obiective din Siria. Utilizarea de către Rusia a unei
forțe nediscriminatorii, alinierea acesteia cu un regim care folosea arme chimice și
definiția sa extrem de diferită a cine a fost terorist în Siria a făcut colaborarea în domeniul
combaterii terorismului o perspectivă nepătrunsă.
Administrația Trump ar fi putut încerca să colaboreze cu Congresul pentru a slăbi
restricțiile privind coordonarea conținute în NDAA, dar Pentagonul a arătat zero interes
față de astfel de inițiative, făcându-le să nu devină un starter. Cu toate acestea, există un
motiv puternic pentru a crește intensitatea comunicării între instituțiile militare în curs de
desfășurare, precum și numărul de dialoguri active. Promovarea mai multor linii de
comunicare și extinderea atenției pentru a acoperi alte probleme, cum ar fi anunțarea în
avans a exercițiilor viitoare, ar putea contribui la reducerea percepției greșite și a
neînțelegerilor pe ambele părți.

52
 Toate acestea dovedesc faptul ca între S.U.A. și Rusia au existat linii de
comunicare pentru deconflictare și apariția unor tensiuni suplimentare, însă în același
timp au constituit prilej de cunoaștere a intențiilor fiecăruia și implicit efectele potențiale
ale țintelor fiecăruia dintre cei doi actori.
Evoluțiile din Siria au dovedit că politica de putere a fiecărui actor implicat
reprezintă sursa de adaptabilitatea a celuilalt în raport cu obiectivul final propus.
Cum războiul înseamnă bani și cum corporațiile din industria de armament duc o
lupta acerba pentru supremație, șansele ca acest tip de conflicte și confluenta politicilor de
putere a actorilor globali să se diminueze, tinde spre zero.

53
 CONCLUZII

Regimul lui Bashar al-Assad a reușit în mare măsură să-și impună propriul plan al
situației, adică o alternativă binară între regimul său și amenințarea unei mișcări islamiste
și jihadiste susținute de țări străine. Esecul cel mai mare al opoziției este să nu reușească
acest razboi al actorilor interni implicati. Cu toate acestea, această înțelegere pare să-și
piardă credibilitatea, deoarece supraviețuirea regimului depinde tot mai mult de milițiile
siriene sau străine - și că regimul beneficiază direct de fragmentarea rebeliunii
naționaliste.
Orientarea confesională a conflictului rezultă mai degrabă de impactul
intervențiilor externe decât de demografia Siriei (72% dintre arabi sunniți, 10% alawiți și
restul constituit din alte comunități): de la începutul anului 2013, implicarea a Hezbollah
și a Iranului a dus la o creștere a finanțării provenind din Golf față de grupurile rebele
islamice. ISIS și al-Nusra au apărut în aceeași perioadă. Ocuparea occidentală, în special
cea americană, de a folosi forța în regiune a agravat fenomenul: a întărit strategia
regimului de a distruge opoziția și a contribuit, datorită lipsei unei conduceri puternice, la
fragmentarea și radicalizarea rebeliunii. Intervenția Rusiei sa întrunit pe deplin cu
strategia regimului prin neglijarea dimensiunii anti-ISIS.
Pe frontul diplomatic, strategia fără compromis a regimului a fost încurajată de
sprijinul constant al Rusiei, în timp ce sustinerea occidentală a opoziției s-a erodat de-a
lungul anilor.
Conducerea brutala manifestata de regimul de la Damasc, tactica sa de a injecta
terorismul islamist în organizațiile rebelilor, folosirea sprijinului iranian, rusesc și
Hezbollah sunt dovada unui program blocat, în care Assad și clanul său au replicat
metodele obișnuite pe care regimul le deține de zeci de ani.
Bashar al-Assad și-a dezvăluit planurile și nu a avut nimic de-a face cu imaginea
unui reformist modern. De asemenea, el a confirmat subordonarea sa față de Teheran în
fața poporului sirian, spre deosebire de tatăl său care a stabilit o alianță între egali.
Analizarea dintr-o perspectivă teoretică a situației generale din Orientul Mijlociu,
sistemul de state, factorii care determină sau cauzele și implicațiile sectarismului specific
al acestei părți a lumii, conduc la o înțelegere a ceea ce s-a întâmplat în regiune, situațiile
conflictuale din prezent și potențiale evoluții în viitor.

54
 Zona este una deținătoare a celor mai importante zăcăminte de petrol și gaze la
nivel global, iar exploatarea acestora și obținerea unor prețuri avantajoase pentru materiile
prime au determinat diferite strategii ale puterilor interesate și cu potențial de influență să
exploateze la maxim divergentele istorice, sectare și lupta pentru supremația religioasă.
Principalii actori implicați sunt cei regionali, în principal țările cu populații
majoritar sunnite grupate în jurul Arabiei Saudite și susținute de SUA, și țările cu
populații șiite, grupate în jurul Iranului, care încearcă să tragă de partea sa Rusia și China.
Totodată, pretextul existenței armamentului nuclear sau a interesului manifestat de
state precum Iranul, (în trecut Siria, Irakul) au determinat o creștere a cursei înarmărilor
fără precedent, mai ales din parte Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite. La toate
acestea se adaugă faptul ca influența revoluției iraniene s-ar putea extinde și în alte state
din regiune și care ar constitui un pericol pentru regimul saudit în principal, în rândul
statelor arabe, precum și asupra Israelului, a determinat o reacție de autoapărare în fața
acestui pericol asupra sectei sunnite (în ceea ce privește Arabia Saudita, în principal) și a
securității statului Israel( din perspectiva sprijinului pentru Hezbollah a Iranului).
Potențialul economic al zonei, precum și existența unor tendințe centrifuge la
nivelul anumitor etnii, cazul kurzilor (abordat și în lucrare) a condus la o confruntare a
puterilor regionale, pe teritoriul Siriei (Rusia, Turcia, Iran, SUA, Israel, Arabia Saudita
etc). Cazul Siriei nu este unic în regiune daca privim harta Orientului Mijlociu și nordul
Africii, state precum Irak, Siria, Yemen, Libia se confruntă cu situații parca derulate după
același scenariu.
Dacă Turcia își dorește să izoleze structurile radicale ale kurzilor din Siria, Irak și
Iran, pentru ca acestea să nu obțină statutul unui stat independent prin unirea celor trei
provincii de pe teritoriul statelor menționate, în cazul Rusiei, prezența și implicarea în
Siria este nu numai o oportunitate de a se poziționa la Marea Mediterană dar, nu lasă ca
S.U.A. și aliații acestora sa controleze Orientul Mijlociu și Nordul Africii(OMNA).
Totodată, menținerea statelor arabe dezbinate permite un control mai eficient al
resurselor de hidrocarburi, menține o piața de desfacere pentru marile corporații în
domeniul armamentului și nu în ultimul rând al neutralizării celulelor extremiste radicale
în locurile lor de existență, manifestare și atragere de simpatizanți din întreaga lume.
Procesul stabilizării OMNA este unul de durată și va implica eforturi umane și
materiale ale căror valori nu pot fi estimate.

55
 Procesele reconstrucției și al revenirii refugiaților interni și externi în tarile și
locurile de origine vor menține prima pagina a mass media și agendele cancelariilor
occidentale și organismelor internaționale încărcate pentru o perioada care nu poate fi
determinata.
Nu în ultimul rând, înțelegerea complexității OMNA ca regiune și al conflictelor
în desfășurare va avea ca efect și adoptarea unor masuri în consecința de către decidenții
politici, organizațiile nonguvernamentale, organismele internaționale, pentru identificarea
celor mai eficiente soluții pentru pârțile în conflict și pentru populația aflata în suferința.
Apreciem ca o abordare analitica a cauzelor și efectelor conflictulului din Siria ar
putea găsi răspunsuri și masuri cu aplicabilitate la alte conflicte în derulare sau aflate în
stare înghețată.
Problematica refugiaților sirieni din Liban și Iordania este aproape imposibil de
realizat în circumstanțele actuale. Pentru a garanta un viitor mai bun, toate eforturile
pentru a ajunge la o soluționare politică durabilă trebuie să abordeze rădăcinile
conflictului și repercusiunile acestuia asupra refugiaților din țările gazdă. Eforturile
parților implicate trebuie să permită reîntoarcerea sigură a refugiaților la casele lor.
Pe măsură ce forțele regimului Assad recapitulează părți din Siria, mulți cetățeni
din țările gazdă, în special în Liban și Iordania, insistă ca refugiații sirieni să fie returnați
în zone "sigure" din țara lor. Aceste apeluri îi obligă în mod esențial pe refugiați să aleagă
între întoarcerea acasă și riscând-si viața sau acceptând o exilare din ce în ce mai
dureroasă și umilitoare din cauza situației deteriorate din țările gazdă.
Condițiile actuale de securitate din Siria sunt extrem de imprevizibile și, prin
urmare, sunt nepotrivite pentru revenirea majorității refugiaților. Operațiile militare sunt
în desfășurare în mai multe regiuni, având ca efect apariția unor noi valuri de deplasări ale
populației. În ciuda câștigurilor militare ale regimului, Siria rămâne în mare parte
fragmentată în mai multe zone de influență, ceea ce face probabil izbucnirea conflictului
în viitor.
Totul va depinde în perioada următoare de modul în care politicile de putere ale
actorilor implicați vor converge, iar soluția pentru conflict va fi una a păcii durabile atât
pentru Siria cât și pentru întreaga regiune.

56
 CERCETĂRI ULTERIOARE

În mod evident, cea mai mare provocare este de a pune capăt războiului civil în
curs de desfășurare și posibilitatea reconstrucției Siriei pentru a readuce în țară milioane
de refugiați și persoane strămutate intern. Aceasta înseamnă crearea unui stat care să ofere
siguranță, securitate și oportunități care să împiedice revolta și devastarea iremediabilă a
ceea ce a mai rămas din actualul stat.
Este o sarcină descurajantă și puțin probabil să se întâmple în curând. Natura
guvernului sirian și forma oricărui acord de război dau naștere unei păci goale, dacă nu a
unui conflict înghețat, și anilor de suferință care pot provoca un conflict mai mult în
regiune și ar oferi un domiciliu permanent teroriștilor.
Războiul din Siria a costat imens: jumătate de milion de persoane ucise, jumătate
din populație strămutată, pierderea cumulată a produsului intern brut din 2011 până la
sfârșitul anului 2016 a fost evaluată de Banca Mondială la 226 miliarde de dolari. Până în
prezent nu au existat estimări finale ale costului reconstrucției, deși guvernul sirian a
menționat, în mod cert, 400 de miliarde de dolari.
Centrul de greutate este însă alt unghi, anume că dacă Bashar al-Assad rămâne la
putere, nimic din ceea ce înseamnă plan de reconstrucție, nu va fi cunoscut de Siria, în
schimb, ea va fi fragmentară. Guvernul sirian va folosi cel mai probabil veniturile sale
pentru a sprijini proiectele din zonele defavorizate. Rusia împreună cu Iranul vor restabili,
de exemplu, infrastructurile selecționate ale activelor de petrol și gaze și se vor angaja în
unele reconstrucții atunci când vor putea obține finanțare și poate un interes de
proprietate. Dar sancțiunile viitoare pot anula aceste eforturi minore.
În circumstanțe favorabile, Siria ar putea beneficia de asistență multilaterală,
asistență bilaterală și participare din sectorul privat din partea țărilor occidentale bogate.
Într-adevăr, guvernul sirian și cel rus au subliniat clar faptul că ar dori ca Statele Unite și
Uniunea Europeană să contribuie cu sume substanțiale. Cu toate acestea, Statele Unite,
Germania și Franța au declarat în mod explicit că nu sau au evitat să spună da. Și
americanii și europenii sunt angajați până în acest moment în rezoluția Consiliului de
Securitate al Organizației Națiunilor Unite, aprobată în unanimitate, care solicită o
"guvernare credibilă, incluzivă și non-sectară ... alegeri libere și corecte ... la cele mai

57
înalte standarde internaționale de transparență și responsabilitate" dintre care nici unul nu
este probabil în cadrul guvernului Assad.79
Într-un cadru special, fără Statele Unite și UE, este probabil să nu existe o
participare la scară largă a Băncii Mondiale sau a altor instituții multilaterale. Nici Rusia,
nici Iranul nu au resursele necesare pentru a finanța o reconstrucție masivă.
China pare să fie un candidat pentru finanțarea reconstrucției, odată cu eforturile
sale pentru Belt și Road pentru a conecta țărmul eurasian, Africa și alte părți ale lumii,.
Însă Beijingul este precaut cu investițiile în zonele de război, iar finanțarea sa vine în
mare parte sub forma împrumuturilor pentru proiecte de construcții de infrastructură,
adesea realizate de companii chineze, și mai puțin subvenții sau investiții.
Țările din Golf și alte țări arabe sunt, de asemenea, limitate. În august 2018,
Arabia Saudită a contribuit cu 100 de milioane de dolari, dar aceasta a fost pentru
stabilizare în scopul de a oferi servicii de bază în nord-estul Siriei și nu neapărat pentru a
ajuta țara să se reconstruiască și să prospere. Și Riyadh are propriile dificultăți bugetare,
preferând să facă afaceri cu țări mai prietenoase și mai stabile.
Deci, înșiși sirienii vor trebui probabil să finanțeze la un anumit nivel propria
reconstrucție. Oamenii de afaceri bogați sunt pasibili să investească în proiecte, cel mai
probabil cu participare guvernamentală necondiționată, în zone controlate de guvern și
care probabil implică terenuri însușite de refugiați și de alți sirieni strămutați.
Adevărata provocare va fi dacă Vestul va lua măsuri suplimentare pentru a bloca
orice activitate din Siria, în situația în care Assad rămâne în controlul țării. Întrucât în
ianuarie, UE a adăugat 11 persoane de afaceri proeminenți și cinci entități la lista
sancțiunilor pe motiv că au construit pe terenuri expropriate. Iar Congresul S.U.A. va
aproba probabil un proiect riguros de lege privind sancțiunile din Siria, o versiune
anterioară a căreia a câștigat sprijinul Casei Albe.
Aducerea unei păci stabile în Siria necesită o un plan de reconstrucție care adună
toate fragmentările țării din nou împreună. Cu Assad la conducere, pare puțin probabil. În
schimb, sirienii vor percepe măsurile de securitate internă stricte fapt care a declanșat
revolte în primul rând, oferind „combustibil” pentru mai multă îngrijorare - și o provocare
de securitate pentru regiune pentru anii următori.

79
European Council, Brussels III Conference on 'Supporting the future of Syria and the region': co-chairs declaration,
https://www.consilium.europa.eu/en/press/press-releases/2019/03/14/brussels-iii-conference-on-supporting-the-future-
of-syria-and-the-region-co-chairs-declaration/

58
 BIBLIOGRAFIE

Aaron Stein, Partner Operations in Syria A Report of the Atlantic Council’s Sudan Task
Force by Ambassador Mary Carlin Yates with Kelsey Lilley Lessons Learned
and the Way Forward
Aaron Stein, Turkish Policy in Syria: Divining Intent and Options for the United States,
2018, https://www.atlanticcouncil.org/blogs/menasource/turkish-policy-in-syria-
divining-intent-and-options-for-the-united-states
Anderson Benedict, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of
Nationalism, London: Verso, 1983
Andrew Weiss, Collision Avoidance: The Lessons of U.S. and Russian Operations in
Syria, 2019, https://carnegieendowment.org/2019/03/20/collision-avoidance-
lessons-of-u.s.-and-russian-operations-in-syria-pub-78571
Aymen Jawad al-Tamimi, From Jabhat al-Nusra to Hay'at Tahrir al-Sham: Evolution,
Approach and Future
Bernard Lewis, The Middle East: 2000 Years of History from the Rise of Christianity to
the Present Day, London: Weidenfeld and Nicolson, 1995
Bill James, Middle East Politics and Power Hardcover, 1974
Buhaug, H., & Gates, S. The Geography of Civil War. Journal of Peace Research, 2002,
p. 417-433, http://www.jstor.org/stable/1555275
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale
contemporane, Ed. Universității Naționale de Apărare, 2005
Constitution of the Syrian Arab Republic, 2012,
https://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---ed_protect/---protrav/---ilo_aids/
documents/legaldocument/wcms_125885.pdf
Dam Nikolaos van, The Struggle for Power in Syria: Politics and Society under Asad and
the Ba’th Party, 4th updated edn., 2011
Devlin John F., The Baath Party: Rise and Metamorphosis, 1991
Dr.Mohammad Hamad Al-Katatshe and Dr.Saddah Ahmad Al-Habashneh, Syrian-
Turkish Relations for the Period 2002-2011, British Journal of Humanities and
Social Sciences 56 November 2011, Vol. 2
Fred Halliday, The Middle East in International Relations, University of London 2005

59
Galvani, J., Syria and the Baath Party. MERIP Reports,1974
Gani Jasmine, “Understanding and Explaining US-Syrian Relations: Conflict and
Cooperation, and the Role of Ideology,” D.Phil.-dissertation, London School of
Economics, 2011, http://etheses.lse.ac.uk/348/1/Gani_Understanding and
Explaining US-Syrian Relations.pdf
George Lenczowski, International Studies Review, vol. 1,no.1, 1999
Gross-Stein Janice ‘Image, Identity and Conflict Resolution’ in Chester A. Crocker and
Fen Olser Hamson, (eds) Managing Global Chaos: Sources and Responses to
International Conflict, Washington: United States Institute of Peace Press, 1996
Gurr Robert, Peoples Versus States: Minorities at Risk in the New Century, Washington:
United States Institute of Peace Press, 2000
I.B., Turcia accelerează pregătirile pentru operațiunea militară împotriva kurzilor din
Siria, https://www.hotnews.ro/stiri-international-22770566-vanguardia-turcia-
accelereaz-preg-tirile-pentru-opera-iunea-militar-mpotriva-kurzilor-din-siria.htm
Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Ed. UNAP Carol I, 2006
Jabri Vivienne, Discourses on Violence: Conflict Analysis Reconsidered, Manchester:
Manchester University Press, 1996
Johanna Mendelson Forman and Liora Danan, Inevitable Conflicts, Avoidable Failures
Preparing for the Third Generation of Conflict, Stabilization, and Reconstruction
Operations
John F. Devlin, The Baath Party: Rise and Metamorphosis. The American Historical
Review, 2001
John F. Devlin., The Baath Party: Rise and Metamorphosis. The American
Historical Review,
1991
Jörg Michael Dostal, Analyzing the domestic and international conflict in Syria: Are there
lessons from political science?
Locuise Fawcett, International Relations of the Middle East, 2005
Martin Kramer, Big Ideas in the Middle East, 2006,
http://martinkramer.org/sandbox/2006/11/big-ideas-in-the-middle-east/
Martini, J., York, E., & Young, W., Syria as an Arena of Strategic Competition. In Syria
as an

60
 Arena of Strategic
Competition,2010,http://www.jstor.org/stable/10.7249/j.ctt2jc9hh.
Mingst, K. A, Essentials of International Relations – 4 th Ed. W.W. Norton: London,
2008, p. 218-221
National Research Council, International conflict resolution after the Cold War, 2000
Olser Hamson, (eds) Managing Global Chaos: Sources and Responses to International
Conflict, Washington: United States Institute of Peace Press, 1996
Perthes, V., The Syrian Solution. Foreign Affairs, 2006
Raymond Hinnebusch, The international politics of the Middle East, Manchester
University Press, 2018
Rebecca Chan, Media culture: Cultural studies, identity and politics between the modern
and the postmodern, 1995
Report no.178, Middle East and North Africa, How the Islamic State Rose, Fell and
Could Rise Again in the Maghreb, 2017, https://www.crisisgroup.org/middle-
east-north-africa/north-africa/178-how-islamic-state-rose-fell-and-could-rise-
again-maghreb
Rwanda Genocide: 100 days of slaughter, https://www.bbc.com/news/world-africa-
26875506
Samuel Huntigton, The clash of civilization and the remaking the world order,
https://www.stetson.edu/artsci/political-science/media/clash.pdf
Smith Anthony D., The Ethnic Origins of Nations, Oxford: Blackwell, 1986
Syria's civil war explained from the beginning, 2016,

https://www.aljazeera.com/news/2016/05/syria-civil-war-explained
160505084119966.html
Tim Manhof, Turkey's Foreign Policy Towards Syria, From Neo-Ottoman Adventurism
to Neo-Ottoman Realpolitik
The Toll of War: The Economic and Social Consequences of the Conflict in Syria, 2017,
https://www.worldbank.org/en/country/syria/publication/the-toll-of-war-the
economic-and-social-consequences-of-the-conflict-in-syria
Thomas Dies, Normative Power Europe and Conflict Transformation, Paper for
Presentation at the 2007 EUSA Conference, Montreal, 17-19 May 2007

61
Thomas Nagler și Doina Nagler ,Europa în secolele X-XVI, Facultatea de Istorie și
Patrimoniu “Nicolae Lupu”, 2007
Turkey's Foreign Policy Towards Syria, From Neo-Ottoman Adventurism to Neo-
Ottoman Realpolitik, https://www.kas.de/c/document_library/get_file?
uuid=aa542008-7190-09ae-4c88-da15ce1bb376&groupId=252038
Tuvan Gumrukcu, Dahlia Nehme, Turkey to US:End support for Syrian Kurd YPG or
risk confrontation,2018, https://www.reuters.com/article/us-mideast-crisis-syria-
turkey/turkey-to-u-s-end-support-for-syrian-kurd-ypg-or-risk-confrontation-
idUSKBN1FE297
Understanding Syria: From Pre-Civil War to Post-Assad, 2013,
https://www.theatlantic.com/international/archive/2013/12/understanding-syria-
from-pre-civil-war-to-post-assad/281989/
UNHCR The UN Refugee Agency România, Peste patru milioane de sirieni au fugit de
război și persecuție
Veronica Ciortea, Stabilitatea şi securitatea regională, Vol 3, Ed. UNAP Carol I, 2009

62