FIŞĂ DE LECTURĂ

Am început lectura 18.06.2015 Am terminat lectura 25.06.2015

Titlul operei literare: În vreme de război
Autorul: Ion Luca Caragiale
Opera face parte din volumul: Ion Luca Caragiale “Nuvele”
Editura: Editura Cartex 2000- 2001, p.18-33
Anul apariţiei volumului: 1898

Date importante din viaţa şi activitatea scriitorului: Ion Luca Caragiale a fost
un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic
și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai
importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după
propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant
la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a
colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnînd cu inițialele Car și Policar (Șarla și
ciobanii, fabulă antidinastică). La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly,
fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întîi două fete: Ioana
(n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din
cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3
iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu,
Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la
Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau
la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit
de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu
la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Alte opere ale autorului: O noapte furtunoasă (1879); Năpasta (1890); O făclie de Paște
(1889) ; Două loturi (1901) ; O invenție mare ; Din carnetul unui vechi sufleur ; Conu
Leonida față cu reacțiunea (1880) ; etc.
Genul literar: genul epic
Specia literară: nuvelă
Opera e structurată în: 3 capitole
Opera este scrisă în: proză
Locul desfăşurării acţiunii: la han
Timpul desfăşurării acţiunii: în timpul războiului pentru Independeță (1877-1878)
Naratorul: omniscient
Personaje: Tudor Vianu observî referitor la operele de factură naturalistă ale lui
I.L.Caragiale ca modalitățile de construcție a personajului sunt altele decît în celelalte
opere: senzația ia locul ideii, prezentarea directă ia locul analizei psihologice, autorul
renunță la potretul moral și la cel fizic. Personajele capătă în nuvele lui Caragiale nu rostul
de a ilustra o tipologie morală s-au socială, și prin alunecare în atipic, în patologic,
surprinde cazul particular cu determinările specifice. Stavrache e antrenat de propria fire si
de împrejurarile vieții într-o aventură epuizantă, care îi provoaca demența. Eroul nu are
potret, are

însă identitate caracterizată prin mijloace directe (gesturi, replici), prin notarea reacțiilor
fiziologice, fie în surprinderea expresiei de pe chipul (cap.III) sau, fie prin consemnarea
efectelor spre a sugera cauzele, care țin de o zona obscură.
Rezumat : Nuvela „În vreme de război” este constituită din trei capitole ce constituie cele
trei etape ale trecerii progresive a lui Stavrache prin obsesie, pînă la nebunie.
Primul capitol prezintă identitatea lui Iancu: preot și tîlhar, ducînd astfel o viață „dublă”, și
pe cea a fratelui acestuia, negustorul Stavrache, ce apare ca un om muncitor, chiar ideal.
Lucrurile se încurcă rapid, așa încît preotul Iancu, speriat că va fi prins, îi
mărturisește fratelui său faptele comise și-i cere ajutorul, un sfat ce l-ar putea scăpa.
Întamplator, tîrziu în acea noapte, la hanul lui Stavrache poposesc mai mulți voluntari tineri
ce se îndreptau către Dunăre, la război. Hangiului îi vine idea de a-l trimite ca voluntar pe
front, „salvîndu-l”, însa cu intenția ascunsă de a-i acapara averea.
Însa, o dată cu moștenirea, Stavrache preia și obsesia posibilei întoarcerii a fratelui.
Capitolul următor este o „detaliere” a conflictului psihologic suferit de negustor. În
coșmarurile lui, Iancu apare mai întîi în haina vărgată, de conaș, gata să-l ucidă și apoi într-
o ținută militară-de căpitan. De fiecare dată, el duce o lupta imaginară cu imaginea fratelui
său, concepînd-o chiar ca o luptă pentru supraviețuire.
Ultimul capitol prezintă încleștarea dintre cei doi frați. Obsesia negustorului se transformă
în realitate deoarece Iancu vine să-i ceară bani, ce îi cheltuise deja pe cei ai regimentului.
Stavrache refuză orice compromis și inițial clachează, apoi se luptă aprig cu fratele
său, însă lupta se sfîrșește rău pentru amîndoi: Stavrache moare cîntîndu-și singur
„popește”, iar Iancu rămîne sărac.
Momentele subiectului:

Expoziţiunea: Începutul nuvelei este o adevărată expozițiune, în care se prezintă datele

esențiale ale celor două personaje și împrejurările care le determină destinele.

Timp de doi ani, o ceată de tîlhari, „spoiți cu cărbuni pe ochi“ și foarte cruzi, băgaseră în
sperieți pe locuitorii din „trei hotare“, prin furturi, torturi și omoruri. Hoții fuseseră prinși de
poteră în pădurea Dobrenilor și acum era căutată căpetenia bandei.

Popa Iancu din Podeni, văduv și bogat, locuia împreună cu maică-sa. Averea popii creștea
văzînd cu ochii, își cumpărase două moșii, multe vite, oi și cai de rasă, construise un han și
o casă de piatră și se spunea că avea „și bănet“. Lumea bănuia că popa „găsise vreo
comoară“, dar toate acestea „băteau la ochi“ și au stîrnit suspiciunea oficialităților.

Într-o noapte, cînd pe mamă o trimisese la tîrg împreună cu argații, popa Iancu își
înscenează un jaf, fiind găsit a doua zi „legat butuc, cu mușchii curmați de strînsura
frînghiilor, cu călușu-n gură“ și plîngându-se că l-au schingiuit și „i-au luat o groază de
bani“. Ironia ascuțită a lui Caragiale descoperă cîteva inadvertențe ale „jafului“, mirîndu-se
cum cîinii, care erau „ca niște fiare“, nu lătraseră și nici nu fuseseră nici adormiți sau
omorîți, cum de nu-i furaseră popii și caii, „un buiestraș minunat și două iepe de prasilă.“

După două săptămîni de la această întîmplare, se auzi de o altă tîlhărie îngrozitoare asupra
arendașului de la Dărmănești, care fusese prădat, chinuit, apoi omorât împreună cu o
bătrînă cu care stătea. După această

fărădelege, hoții „spoiți cu negru căzură în lanțurile justiției“.

Stavrache avea un han așezat „în drum“, era „om cu dare de mînă“ și fusese și el înfricoșat
să nu-l calce hoții, așa că acum, că-i prinseseră, răsuflase ușurat. Popa Iancu vine la han și
îi destăinuie fratelui său, „ca la un duhovnic“. că el era „capul bandei de tîlhari“, că își
înscenase jaful „ca să adoarmă bănuielile“, iar acum regreta amarnic, scuzîndu-se că
„dracu-l împinsese“. Spaima lui este că tîlharii, acum că fuseseră prinși, îl vor demasca și
pe el, de aceea venise disperat la fratele lui mai mare, ca să-i ceară un sfat: „- Ce-i de
făcut, neică Stavrache? scapă-mă!“. În acel moment sosesc la han, cu gălăgie mare, „vreo
douăzeci de voluntari tineri“, cu un ofiței și trei sergenți care se duceau la război și voiau
să se odihnească pînă dimineață, cînd trebuia „s-apuce trenul militar“. Lui Stavrache îi vine
ideea să-l trimită și pe fratele său, Iancu, voluntar pe front, îl rade și îl tunde „muscălește“,
apoi, „după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără
să se mai uite înapoi“.

Despre preotul Iancu nu se mai știa nimic în Podeni, „parcă intrase în pămînt“ și oamenii au
adus alt preot în sat, pentru că nu puteau să rămînă „fără liturghie“. Tocmai cînd se-
ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primește o scrisoare de la
fratele lui, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna și din care află că Iancu
fusese numit sergent și decorat cu „Virtutea militară“. Ironia lui Caragiale este acidă,
descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii
pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se știa, muriseră
foarte mulți români și se întreba, în subconștient, dacă Iancu o fi scăpat cu viață. El se
interesează și de pedepsirea tîlharilor și, aflînd că aceștia nu-și trădaseră căpetenia,
Stavrache își exprimă disprețul pentru judecătorii incompetenți („Ce mai judecători! ...“) și
se întreabă dacă fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă și să-și revendice averea, care
era acum administrată de hangiu: „... O veni? ... n-o veni? ...“.

După un timp, Stavrache primește altă scrisoare, de data asta cu „slovă străină“, prin care
i se anunță moartea fratelui său, „sublocotenentul Georgescu, voluntar înaintat din grad în
grad în timp de campanie“, răpus „de trei gloanțe inamice primite în pîntece“. Cel care
scrisese înștiințarea elogia curajul și vitejia eroului, care, zîmbind, „și-a cantat singur
popește foarte frumos: veșinica pomenire!“. După ce „a plîns mult, mult, zdrobit de trista
veste“, Stavrache se încurajează bărbătește pentru că „nu trebuie să se lase copleșit așa
de durere ...“, iar, ca urmare, face toate demersurile pentru a moșteni averea fratelui mai
mic și intră oficial în posesia ei. Autorul este cel care deapănă șirul întâmplărilor cu
obiectivitate, intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea și
comportamentul hangiului.

Intriga: Consultînd un avocat în privința condițiilor legale de păstrare a averii moștenite,

hangiul află că numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i ceară restituirea
bunurilor, dar el „cine știe unde s-o fi prăpădit“. Din acest moment, pe Stavrache începe
să-l chinuie gîndul în legătura cu posibila întoarcere a

fratelui său și acțiunea nuvelei crește în tensiune.

Desfăşurarea acţiunii În cei cinci ani care trecuseră de la terminarea războiului, nimeni nu-l
deranjase pe Stavrache, în afară de aparițiile de coșmar ale lui popa Iancu, „care venea din
cînd în cînd, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său“. Visele chinuitoare ale lui
Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coșmaruri care îl terorizează, el trăind
parcă aievea momentele tulburătoare ale „vizitei înstrăinatului“, dar de fiecare dată își
liniștește sufletul cu o sfeștanie făcută casei.

O primă imagine în coșmarurile hangiului este întruchipată de apariția frateului său în

haine de ocnaș, „stins de oboseală, bolnav, cu fața hiravă și cu ochii-n fundul capului ca în
clipa morții“. Hainele vărgate și opincile erau sfîșiate, iar palmele, gleznele și tălpile erau
„pline de sînge“, pentru că evadase din ocnă și străbătuse prin codri, „trecuse prăpăstii“,
iar acum cerea fratelui său o „bărdacă de apă“, după care leșinase. Stavrache i se
adresează cu un glas încărcat de ură și de teamă că-și va pierde averea: „- Ticălosule, (...)
ne-ai făcut neamul de râs! (...) Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele!“. Luptîndu-se
cu moartea, ocnașul se agață cu disperare „de frate-săi cu o mînă de gît și cu alta de brațul
stîng (...) cu o putere covîrșitoare“, îl trîntește la pământ și, punându-i genunchiul îl piept, îi
zice, rîzînd „ca un nebun“ și scrîșnind din dinți: „- Gîndeai c-am murit, neică?“. Atunci cînd
„nebunul a voit să-l sugrume“, hangiul, „smintit și el de frica morții“, și-a adunat puterile, l-
a îmbrîncit pe ocnaș pe ușă și acesta „a pierit în întunericul nopții“. Înspăimîntat,
„tremurînd din toate încheieturile și făcîndu-și cruci peste cruci“ pentru odihna sufletului
răposaților, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, simțindu-se foarte tulburat și neputînd
mînca nimic.

A doua apariție „de coșmar are loc într-o noapte, cînd, încercînd să doarmă, o „ploaie rece
de toamnă“ legănă cu „mișcarea sunetelor“ gîndurile omului, care se roteau în cercuri din
ce în ce mai largi și „tot mai domol“, cînd hangiului i se păru că aude „un cîntec de trîmbițe
... militari desigur“. Ieșind afară, Stavrache „rămîne ca trăsnit“, recunoscînd în căpitanul
care conducea campania pe fratele mort, care scoase ușa din țîțîni și, „rîzînd cu hohot“,
strigă: „- Gîndeai c-am murit, neică?“ Apoi, căpitanul alergă să-l prindă pe hangiu, care,
speriat, „se-ndîrjește și-l strînge de gît, îl strînge din ce în ce mai tare“, iar chipul militarului
se lumina din ce în ce mai mult, rîdea zgomotos și vesel, întrebîndu-l: „Gîndeai c-am murit,
neică?“ Uitîndu-se țintă la frate-său, popa Iancu dădu comanda de plecare, „trîmbițele
sunară, soldații își ridicară armele și, urmată de obștea satului, compania plecă, avînd în
frunte pe căpitanul al cărui rîs acoperea cîntecul trîmbițelor și zgomotul mulțimii.“

Dimineața, hangiul se duse „tremurînd de friguri“ la popa din sat și-l rugă să vină să facă o
sfeștanie casei.
Vremea urîtă, „o sloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vînt vrăjmaș“ se abătu
peste sat și ținu trei zile și trei nopți, drumul era pustiu, „nici un glas de cîine nu se mai
auzea“.

Stavrache își schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacții ciudate în relațiile
cu clienții. Un

exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul față de fetița care venise
cu două sticle de gaz să cumpere „de un ban gaz“ și „de doi bani țuică“, rugîndu-l „să nu
mai pui gaz în cea de țuică și țuică-n cea de gaz, ca alaltăieri“ și să scrie în caietul de
datorii, pentru că n-aveau bani.

Dialogul cu fetița îl include în lumea negustorilor avari și nemiloși: „Scrie-v-ar popa să vă

scrie, de pîrliți! (...) De mici vă-nvățați la furat, fire-ați ai dracului!“.

Vremea de afară și gîndurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv
pentru evoluția obsesiilor, iar vedeniile, halucinațiile chinuitoare, marcate de obsedanta
întrebare „Gîndeai c-am murit, neică?“, învălmășeala de obsesii provoacă treceri de la
realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerînd astfel degradarea psihică
progresivă a lui Stavrache.

Punctul culminant: Este reprezentat de momentul întîlnirii reale dintre cei doi frați. Deși
afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni și bătăi în ușa de la drum a prăvăliei.
Erau doi oameni înfofoliți din cauza viforului, care solicită găzduire peste noapte, întrucît
caii erau „prăpădiți“, iar ei înghețați bocnă. Argații duseră caii în grajd, traseră sania în
curtea hanului, iar călătorii intrară la căldură. Cînd Stavrache veni cu mîncarea, unul dintre
cei doi bărbați se culcase în pat, cu spatele la el și hangiul se aplecă peste omul de pe pat,
care-i răspunse: „Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni?“

Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic, de parcă „tot viforul care
urla în noaptea grozavă“ ar fi năpădit dintr-o dată peste el, „deschise gura mare să spună
ceva, dar gură fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de cîteva ori
foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă (...); mînile voiră să se ridice, dar căzură
țepene de-a lungul trupului“. Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din
coșmarurile lui: „Mă credeai mort, nu-i așa?“, constituie lovitura definitivă primită de
mintea buimăcită și confuză a lui Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din
coșmaruri. Popa venise să-i ceară cincisprezece mii de lei, ca să acopere suma delapidată
de el din fondurile regimentului, că altfel „trebuie să mă-npușc“.

Deznodămîntul: Cu o artă desăvîrșită, Caragiale analizează reacțiile, atitudinile și

comportamentul hangiului: „Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte
liniștit; se duse drept la icoane; făcu cîteva cruci și mătănii; apoi se sui în pat și se trînti pe
o ureche, strîngîndu-și genunchii în coate“, începînd să horcăie și să geamă.

Dacă la început criza psihologică abia se înfiripă, ea se adîncește evolutiv, sub imperiul
obsesiilor, ducînd la o manifestare explozivă și violentă premergătoare nebuniei și
declanșînd demența. Fratele îl atinse cu mîna, dar „la acea ușoară atingere, un răcnet! - ca
și cum i-ar fi împlîntat în rărunchi un junghi roșit în foc - și omul adormit se ridică drept în
picioare, cu chipul ingrozitor, cu părul vîlvoi, cu mîinile încleștate, cu gura plină de spumă
roșcată“. Răsturnînd masa, lumînarea se stinse și „odaia rămase luminată numai de
candela

icoanelor“. Stavrache se năpusti asupra fratelui său, îl trînti la pămînt și începu să-l strîngă
de gît și să-l muște. „Atunci începu o luptă crîncenă“. Încercînd să-i despartă, camaradul lui
popa Iancu este și el trîntit la pămînt. Profitînd de neatenția fratelui său, popa își scoase
cureaua de la brîu și legă strîns picioarele hangiului dezlănțuit, apoi îi dădu pumni în ceafă
și în furca pieptului, pînă cînd „Stavrache (...) se prăbuși ca un taur, scrîșnind și răgind“.
Afară, viscolul ajunsese „în culmea nebuniei“, făcînd să trosnească „zidurile hanului
bătrîn“. În timp ce-i legau mîinile deasupra capului, Stavrache „îi scuipa și rîdea cu hohot“.
Camaradul căută lumînarea și o aprinse, dar, cum „îi dete lumina în ochi, Stavrache începu
să cînte popește“.

Istovit de încăierare, popa Iancu se uită la fratele lui mai mare care „cînta înainte,
legănîndu-și încet capul, pe mersul cîntecului, cînd într-o parte cînd într-alta“ și se gîndește
că n-are noroc.
Finalul nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reușind să întocmească o adevărată
fișă clinică, în care notațiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: „chip îngrozit“,
„părul vîlvoi“, „mîinile încleștate“, „gura plină de o spumă roșcată“, „scuipa și rîdea cu
hohot“, „începu să cînte popește“.

Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluția sa de la lăcomie la iluzie, apoi la

halucinații, de la frică la spaimă și groază pînă la nebunie, toate aceste stări definind
natura psihică labilă, predispoziția genetică pentru evoluția spre demență.

Caracterul naturalist al nuvelei este conferit și de strînsa relație dintre natura ce se

dezlănțuie treptat și evoluția patologiei personajului: „Legănate de mișcarea sunetelor,
gîndurile omului începură să sfîrîie iute în cercuri strîmte.“ Elementul auditiv devine
pregnant, ploaia măruntă și rece de toamnă căzînd „în clipe ritmate pe fundul unui butoi
dogit (...) facea un fel de cîntare cu nenumărate și ciudate înțelesuri“. Cînd, în final,
Stavrache se prăbușește, „vîntul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească
zidurile hanului bătrîn“.

Moduri de expunere: (indică modul prezent în opera literară , transcrie câte un citat):

Naraţiune: “În sfârşit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani
de zile, vreo câţiva voinici, spoiţi cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi,
băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoţia de cai; apoi o călcare, două cu
cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa
Iancu din Podeni.”
Dialog: „ ... -Uite ce e... e aici un tânăr care ar vrea să meargă şi el volintir cu d-v... Îl
primiţi?
-E vîrstnic?...
-Da.
-Are părinţi? ori copii?
-N-are nimic.
-Are formele gata? a întrebat ofiţerul.
-Forme n-are; dar... să le faceţi d-v. ...”
Monolog:

„... -Gândeai c-am murit, neică?

Stavrache trece-n tindă - căpitanul - după el ; fuge în odăiţă - degeaba: nesuferita arătare îl
urmăreşte de aproape. Nemaiputând răbda prigonirea, hangiul se repede sălbatic şi apucă
de gât pe căpitan ; acesta se lasă fără a face o mişcare.

Hangiul se-ndârjeşte şi-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum
degetele-i pătrund în muşchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând
încheietura cerbicii. Dar cu cât strânge mai tare cu atât chipul căpitanului se luminează ;
cu cât el scrâşneşte, cu atît militarul râde mai zgomotos şi mai vesel. Şi când d-l Stavrache
îşi descleştează degetele amorţite şi cade pe o laviţă, căpitanul îl întreabă:

- Gândeai c-am murit, neică?

Şi rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucişate şi cu privirea ţintă asupra lui
Stavrache. Apoi făcu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. ...”

Caracterizarea personajului principal:

Stavrache, hangiu, personajul principal al nuvelei ”În vreme de război” de Ion Luca
Caragiale este caracterizat atât prin modalități directe cât și indirecte în această operă.

Dacă la început autorul ne face cunoștință cu omul onest ce-și apără onoarea familiei și
revoltat pe acțiunile fratelui său, pe parcursul desfășurării acțiunii operei facem cunoștință
cu o altă latură a lui Stavrache, o latură dominată de lăcomie, frică, neliniște și în cele din
urmă nebunie.

Lăcomia lui Stavrache se face vizibilă indirect în momentul sosirii în miez de noapte a unui
grup gălăgios. Deși popa Iancu îl imploră să nu deschidă, Stavrache îl împinge pe acesta
într-o altă cameră și deschide ușa hanului, căci nu vrea să piardă clienți. Punctul maxim al
lăcomiei, din această scenă, este atins prin dorința hangiului de a face tot posibilul să le
facă mofturile pentru a avea pe ce să le ia cît mai mulți bani.

Indirect ne este prezentată și puterea de convingere a lui Stavrache prin convingerea

fratelui său de a pleca la război ca voluntar alături de clienții lui militari. De asemenea
Stavrache dă dovadă de multă înțelepciune și ingeniozitate prin modul în care decide să-și
scape fratele de necaz, dar și de prefăcătorie prin convingerea militarilor că Iancu este un
simplu cetățean dornic să-și ajute țara.

Stavrache dă dovadă, indirect, de precauție și nerăbdare la primirea primei scrisori din

partea fratelui său, închizându-se în cameră pentru a nu fi surprins și descoperit. Este
nemulțumit de veștile primite, înciudat și intrigat atât de faptul că fratele său s-ar putea
întoarce curînd prin îndeplinirea misiunilor dar și de incompetența judecătorilor ce nu
fuseseră în stare să afle cine fusese căpetenia hoților, nemulțumirile și intrigările acestor
fapte transformîndu-se într-o dezamăgire totală.

Însă la primirea acestei prime scrisori, autorul ne face și o caracterizare directă a lui
Stavrache, ce este dominat de frică la gîndul că s-ar putea întîmpla ceva care să-i tulbure
liniștea, precum chiar întoarcerea fratelui său, fiind invidios pe victoriile acestuia, fără a se
putea bucura nici măcar puțin de eroismul lui.

O altă caracterizare, indirectă, își face prezența la primirea veștii morții fratelui său, fiind
aparent emoționat, plînge, ca mai apoi să devină ”bărbat”.

Dacă în prima scenă punctul maxim al lăcomiei era atins de dorința de a lua cît mai mulți
bani de la clienți,

acum lăcomia urcă încă o treaptă, unde se află averea fratelui său, lăsată de izbeliște,
nemoștenită și nerevendicată de nimeni, avere ce decide să o revendice chiar el, fiind
unica rudă rămasă în viață. Însă lăcomia sa nu se oprește aici, el devine obsedat de gîndul
că ceva s-ar putea întîmpla și iar putea-o lua. Astfel, din cauza ascensiunii disperate pe
treptele lăcomiei dar și a remarcii avocatului cum că doar fratele său l-ar putea deranja,
obsesia lui Stavrache se transformă în nebunie, halucinînd, pînă ce ajunge să nu mai
distingă realul de ireal, neștiind care în locul cui se află acum.

Punctul maxim al nebuniei sale este atins la întoarcerea reală a fratelui său, cînd disperat
se închină și face mătănii în fața icoanei, chircindu-se apoi în pat în încercarea de a se rupe
cu totul de lumea reală, lucru imposibil ce-l face să sară pentru ultima oară la gîtul fratelui
său într-un mod cît se poate de real și nu halucinant de data aceasta, chinuit fiind de
întrebarea ”Gîndeai c-am murit, neică?”.

Stavrache trece astfel direct și indirect printr-un declin atît psihologic cît și moral și
intelectual, fiind ”modelul” omului avar din societate.

Titlul operei: Titlul are o valoare metaforică deoarece autorul nu va face referire în opera
sa de întîmplări de pe cîmpul de lupta, „războiul” se poarta în sufletul lui Stravache, lucru
sesizat și de Serban Cioculescu: „Tema acestei excelente nuvele, deși autorul o
subîntitulase <<schia>> este obsesia”,adică setea de înavuţire care dezumanizează şi
mutilează suflete”. Lupta este una interioară, bătălia dintre conștiința și dorința de a avea
mai mult, se transformă în cazul lui Stravache într-o obsesie greu de suportat. „În vreme”
sugerează faptul că partea cea mai importantă a acțiunii are loc în perioada acestui
„război” interior.
 Deci, hangiul Stavrache, moștenitorul fratelui său, preotului Iancu din Podeni, plecat pe
front ca să scape de urmărire, căci fusese căpitanul unei bande de hoți, trăieste la început,
iluzia fugară că fratele său nu se mai întoarce. Curînd, obsesia reîntoarcerii fratelui pune
stăpînire pe el si-l devorează, pînă la urmă.
Părerea personală:
Din punctul meu de vedere, nuvela „În vreme de război” a fost creată de catre Ion Luca
Caraciale spre a chinui, în continuare, sufletul cititorului, făcîndu-l să-și puie anumite
întrebări banale, însa ce niciodata probabil nu au mai fost rostite. Astfel, el reușește să se
desprindă din „banalitatea” scrisului atît de simplu, folosit de alți autori din perioada sa.
Alternarea planurilor reale și ficționale aproape că reușesc să stîrnească și în sufletul
cititorului o obsesie, bine înșeleasă nu ca cea a lui Stavrache, și una personală și
personalizată pe tema „Ce mai e real și ce nu?”. Și astfel apar nelamuririle.
Citind opera am observat o schimbare în stilul lui Caragiale comicul nu mai este atît de
bine redat, fiind doar frînturi de ironie cu ajutorul căruia I.L. Caragiale reușește să creeze și
să atenueze starea de spirit a lui Stavrache, adică reușind să contureze atît de adînc
această „minunată” obsesie. Și de ce nu? De ce să nu-ți chinui personajele atîta timp cît tu
ai puterea condeiului?!
Stavrache mi se pare un ... idiot. Totuși ... cum poți să ajungi să ți la bani mai mult ca
la fratele tău? Trebuie să recunosc că autorul i-a ales întradevăr „înteresant” identitășile:
popa si tîlhar (aș putea considera acest lucru înca o dovada a inteligenșei artistice a
acestuia).
Din contra, aceasta „chinuire” mi se pare o provocare, mai ales pentru Caragiale, ce-
și schimbă stilul de narare (abandonează simplitatea schițelor, însă împrumută elemente
ale dramaticului pe care le accentuează).
Stilul lui Caragiale mi se pare unul remarcabil, nu neaparat prin ideile exprimate, și
felul în care le redă este extraordinar, opera „În vreme de război” fiind o dovada „vie” al
acestui fapt, întrucat sunt minunat relizate stările lui Stavrache și cele ale naturii și este
foarte înteresantă gradarea acestora si similitudinea lor.