FORMAREA SISTEMULUI MONETAR NAȚIONAL

Prin legea din 1867, în România se instituie primul sistem monetar naţional,
caracterizat prin următoarele elemente:
- a fost un sistem bimetalist, în cadrul căruia moneda era definită în funcţie de aur şi argint,
raportul de valoare dintre cele două metale fiind de 1/14,38;
- moneda naţională, leul, era împărţită în 100 subdiviziuni, numite bani;
- pe teritoriul României erau acceptate, în circulaţie, monedele de aur şi argint ale ţărilor
Uniunii Latine (Franţa, Belgia, Italia, Grecia, Elveţia), având atributele unei monede legale.
Până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în anul 1880, circulaţia monetară s-a definit
prin circulaţia monedelor româneşti, din aramă şi argint, a monedelor Uniunii Monetare
Latine şi a rublelor ruseşti din argint, după Războiul de Independenţă.
Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul român pentru
acoperirea cheltuielilor generate de război. Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnote
propriu- zise, întrucât emisiunea lor era garantată cu valoarea bunurilor şi proprietăţilor
statului iar retragerea din circulaţie urma a se realiza prin contractarea unor împrumuturi
interne.
Perioada interbelică a debutat în România printr-un haos monetar de mari proporţii,
haos provocat de marea varietate a semnelor monetare existente în circulaţie. în anul 1920 s-
a realizat unificarea monetară prin care au fost retrase din circulaţie monedele precum rublele
Romanov şi coroanele austro-ungare şi leii emişi de Germania în timpul ocupaţiei şi garantaţi
de un depozit fictiv.
Un alt moment important în evoluţia şi funcţionarea sistemului monetar naţional îl
reprezintă încercarea de soluţionare a inflaţiei din anul 1925, când a avut loc revalorizarea
monetară, dar nici de această dată rezultatele nu au fost cele scontate.
În 1929, prin reforma monetară s-a urmărit rezolvarea problemei inflaţiei prin
stabilizare monetară. În cadrul acestei reforme, conţinutul în aur al leului era stabilit la 10 mg
aur, iar convertibilitatea bancnotei este limitată şi operează potrivit sistemului etalon aur-
devize. În circulaţie rămân numai bancnotele şi monedele din metale obişnuite, fiind
eliminate monedele de aur şi argint.
În perioada crizei 1929 - 1933 şi cea următoare, s-au manifestat efecte puternice care
au afectat reforma din 1929; leul se depreciază accentuat: cererile de devize pentru nevoile
statului nu mai pot fi acoperite, preţurile înregistrează creşteri considerabile, procentul de
creştere al acestora situându-se la nivelul de 345,6% comparativ cu cel de sporire al masei
monetare (306%).
Cel de-al doilea Război Mondial antrenează cheltuieli guvernamentale (9 miliarde lei
în 1940; 95 miliarde lei în 1944), ceea ce justifică măsura de deflaţie adoptată în decembrie
1944, şi concretizată în vânzarea aurului.

CIRCULAȚIA MONETARĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI.

 La mijlocul secolului al XVII-lea, ca o consecinţă a declinului politic în care se aflau,
Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Drept urmare,
piaţa monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către numeroase monede emise în
întreaga Europă.

În această epocă s-a impus talerul-leu olandez, o monedă de argint foarte populară în
întreg Imperiul Otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Această
monedă a circulat în Ţările Române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când a
fost înlocuită de talerii Mariei Tereza şi de cei spanioli. Popularitatea talerului-leu era însă
atât de mare, încât s-a ajuns ca, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat cu
însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu,
divizată în 40 parale, o monedă fictivă, fără circulaţie efectivă. Așadar, prețurile erau
exprimate în lei și în parale, în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau
din argint, de diverse proveniențe: Austria, Turcia, Rusia, Spania etc.

Deşi numele de „leu” făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale

era, însă, de influenţă otomană. Începând cu anul 1687, sultanul Süleyman II, în încercarea de
a rezolva criza monetară prin care trecea Imperiul Otoman în epocă, a emis un nominal mare
din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. guruş), divizat în 40 parale (turc. para) care a
avut o mare răspândire şi în Ţările Române. Prima emisiune comună pentru Ţara
Românească şi Moldova s-a produs în cursul războiului ruso-turc, când, la Sadagura (lângă
Cernăuţi) s-a bătut, între anii 1772-1774, o serie de monede având reprezentate pe avers
stemele celor două Ţări Române figurate sub coroana Imperiului rus, iar pe revers cifrul
împărătesei Ecaterina II.

Regulamentul Organic a încercat o nouă unificare a cursurilor monetare din

Principate. Cursul monedelor era reglementat într-o manieră unică atât pentru Ţara
Românească, cât şi pentru Moldova, prin instituirea a două etaloane, care erau raportate la
leul de calcul, împărţit în 40 parale. Etalonul de aur era ducatul olandez, evaluat la 31 lei şi
20 parale, iar etalonul de argint, sfanţul (moneda austriacă de 20 kreuzeri), cu valoarea de 2
lei şi 10 parale.

În ciuda existenţei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a

domnitorului Al. I. Cuza, piaţa românească era dominată în continuare de cursul haotic al
monedelor străine. În consecință, a fost inițiat un proiect pentru baterea unei monede
naționale. Asupra denumirii unităţii monetare au existat în epocă numeroase dezbateri. S-a
propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care a fost obţinut și
acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite.

Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era
divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta
parte dintr-un romanat). Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului
pe avers, cu legenda ALEXANDRU IOAN I. DOMNU PRINCIPATELOR-UNITE, iar pe
revers, armele ţării, cu legenda ÎN UNIRE TĂRIA. Proiectul nu a fost însă finalizat pentru că
Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece
nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului Otoman.
 Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor
naţionale din 22 aprilie 1867, este documentul de naştere a sistemului monetar naţional.
Urmând îndeaproape definiţia francului francez din 27 martie 1803 (francul Germinal),
unitatea monetară a României era definită ca „cinci grame argint, din care 835 din 1000
argint fin şi 165 din 1000 aliaj”. Conform sistemului zecimal metric al Uniunii Monetare
Latine, leul era împărţit într-o sută de unităţi numite bani, punându-se astfel capăt vechii
împărţiri în 40 de parale. Art. 11 prevedea că monedele de aur şi argint ale Franţei, Belgiei,
Italiei şi Elveţiei „se vor primi în ţară la toate casele publice deopotrivă cu moneda legală a
ţării”, reprezentând dorinţa de a adapta sistemul monetar românesc la normele Uniunii
Monetare Latine.

Uniunea Monetară Latină s-a constituit la 23 decembrie 1865 din iniţiativa

împăratului Napoleon III, reunind Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia în jurul principiului că
monedele de referinţă din fiecare ţară a Uniunii au aceeaşi greutate în aur fin. Era stabilită o
valoare intrinsecă a unităţilor monetare de 4,5 g argint sau 0,29 g aur, cu un raport fix de
1:15,5 între argint şi aur. Aceste monede, împreună cu subdiviziunile lor, aveau aceeaşi
putere de circulaţie în fiecare dintre ţările membre ale Uniunii, păstrând, în acelaşi timp,
simbolurile naţionale. Ulterior încheierii convenţiei din 1865, a aderat și Grecia (1868), iar
numeroase state au adoptat principiile Uniunii, fără să i se alăture în mod formal. Printre
aceste state se număra şi România, alături de Spania, Serbia şi Vatican. Uniunea Monetară
Latină a fost dizolvată în 1926, dar abandonarea convertibilităţii în aur a avut loc încă din
1914.

Legea monetară din 22 aprilie 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 şi
5 lei), argint (2 lei, 1 leu şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani). Baterea monedei din aur şi
argint a fost întârziată de lipsa mijloacelor financiare, dar şi de natura relaţiilor de dependenţă
a statului român faţă de Imperiul Otoman. În aceste condiții, pentru început, au fost puse în
circulație doar monede din bronz. Astfel, până la înfiinţarea Monetăriei Statului în anul 1870,
a fost comandată baterea de monede la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham,
precum şi la monetăria din Bruxelles. În primul deceniu de la adoptarea legii monetare au fost
bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (4 milioane lei
doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (aproximativ 14 milioane lei între
1873-1876).

Războiul de Independenţă pune statul român în faţa unor dificultăţi financiare

nemaiîntâlnite până în acel moment, provocate de necesitatea finanţării operaţiunilor militare,
precum şi de imposibilitatea de a obţine o finanţare externă.

Legea din 12 iunie 1877 autorizează Ministerul de Finanţe să emită bilete ipotecare în
valoare de maximum 30 milioane lei. Purtând valorile de 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 lei, biletele
„vor fi la purtător, vor avea cursul obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice
cu valoarea lor al pari”, conform textului legii. De asemenea, circulaţia biletelor ipotecare
este limitată la o perioadă determinată, urmând să fie răscumpărate la o valoare de 10% peste
valoarea lor nominală. Cu fabricarea biletelor au fost însărcinate atelierele Băncii Franţei.

Prin legea din 17 aprilie 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, având
„dreptul exclusiv de a emite bilete la purtător”. Banca Naţională primea exclusivitatea
deciziei asupra formei, cantităţii şi modului de emisiune ale biletelor de bancă, a căror
valoare nu va putea fi mai mică de 20 lei. De asemenea, BNR trebuia să retragă din circulaţie
biletele ipotecare în maximum patru ani de la înfiinţarea sa, însă acest lucru s-a întâmplat abia
în 1888, când au fost retrase printr-o lege specială. În perioada 1880-1888, biletele ipotecare
au circulat purtând pe avers un supratipar cu numele Băncii Naţionale, data de 9 septembrie
1880 şi semnăturile autorizate ale băncii centrale. Fără să fie o emisiune proprie, biletele
ipotecare cu supratipar reprezintă prima bancnotă care poartă însemnele Băncii Naţionale a
României.

Prima bancnotă emisă de Banca Naţională este datată 19 ianuarie 1881 şi are valoarea
nominală de 20 lei, fiind tipărită în atelierele BNR din Bucureşti, folosind clişee şi hârtie cu
filigran elaborate la Banca Franţei. În cursul aceluiaşi an, au fost fabricate, în aceleaşi
condiţii, nominalurile de 100 şi 1.000 lei. Desenul bancnotelor a fost realizat de Georges
Duval, iar gravura clişeelor din cupru de Pierre Dujardin, aceiaşi artişti care au lucrat şi
pentru biletele ipotecare. Bancnotele BNR având caracteristici identice cu cele ale emisiunii
din anul 1881 au fost emise până în anul 1895 (bancnota de 20 lei), 1906 (bancnota de 1.000
lei) și 1907 (bancnota de 100 lei).

Introducerea în circulaţie a bancnotelor BNR a reprezentat finalul constituirii

sistemului monetar românesc, asigurând o cantitate de bani suficientă pentru dezvoltarea
economiei tânărului stat român independent.