Curs I

Legea educației naționale 1/2011 (Titlul 1, art. 1)

(3) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în:

▪ Dezvolt area liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane

▪ în formarea personalităţii autonome

▪ în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru:

a. împlinirea şi dezvoltarea personală

b. dezvoltarea spiritului antreprenorial

c. participarea cetăţenească activă în societate

d. incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.

1. Delimitări conceptuale. Limitări de ordin etimologic

Pedagogie (gr.)

Pais, paidos – copil

Agogé – conducere

Pedagogia. Definiție și trăsături (E. Planchard, 1999)

▪ Pedagogia este o ȘTIINȚĂ normativă (formulează norme, reguli, principii care orientează procesul
educațional).

▪ Pedagogia este o ȘTIINȚĂ descriptivă (analizează specificul educației indiferent de contextul în care
aceasta se desfășoară și de vârsta educatului).

▪ Pedagogia este o ȘTIINȚĂ exploratorie/ acțională (studiază fenomenul educațional, concretizările

sistemelor de învățământ).

Pedagogia. Argumente care-i conferă statutul de știință

▪ Are un obiect propriu de studiu: e d u c a ț i a.

▪ Dispune de un aparat conceptual teoretic specific: operează cu un

limbaj și o terminologie proprie.

▪ Dispune de strategii metodologice și de cercetare.

▪ Dispune de infrastructură proprie (surse de informare, asociații, cărți, baze de date, spații
educaționale și de cercetare în care se diseminează produse relevante ale cercetării științifice).
▪ Există o comunitate profesională care contribuie la dezvoltarea și evoluția domeniului, prin
intermediul publicațiilor și al schimbului de bune practici.

▪ Vizează o finalitate precisă: formarea individului/ dezvoltarea personalității.

Ipostaze în definirea pedagogiei

Pedagogia, edificiu cu mai multe stadii (cf. lui Planchard):

1. Știință 3. Tehnici

2. Morală sau filosofie practică 4. Creația artistică

▪Precizaţi corectitudinea afirmaţiei potrivit căreia „pedagogia este ştiinţa şi arta educaţiei”!

Relația dintre pedagogie și educație

Obiectul de studiu al pedagogiei este educaţia!

▪ Pedagogia se situează în planul conceptual-teoretic (descrie şi explică fenomenul educaţional,

identifică norme şi valori ale actului educativ);

▪ Educaţia se situează în planul practic-acţional (realizarea actului formativ).

Care sunt distincțiile dintre pedagogie și educație?

De la pedagogie, știință a educației la științele educației

▪ Expresia „ştiinţe ale educaţiei” a fost utilizată pentru prima dată în 1912 cu prilejul inaugurării, de
către Edouard Claparède, la Geneva, a Institutului de Știinţe ale Educaţiei.

▪ Recunoaşterea diversităţii demersurilor asupra educaţiei este astăzi

unanimă.

▪ Ştiinţele educaţiei oferă un tablou din ce în ce mai complex şi mai variat.

Relaţiile pedagogiei cu filosofia şi celelalte ştiinţe

▪ Autonomie ştiinţifică

▪ Există relații interdisciplinare între pedagogie și:

 psihologie  ştiinţele politice

 sociologie  ştiinţe normative: logica, etica şi
 ştiinţele biologice, medicale estetica.
Științele educației constituie expresia conexiunilor interdisciplinare ale pedagogiei, de tipul:

▪ Psihologia educației ▪ Filosofia educației

▪ Sociologia educației ▪ Demografia educației

▪ Axiologia educației ▪ Comunicare educațională

▪ Istoria educației ▪ Didacticile diferitelor discipline

▪ Economia educației ▪ Igiena școlară etc.

Sistemul științelor educației (vârsta educaților)

1. Pedagogia învățământului preșcolar 4. Pedagogia adulților

2. Pedagogia învățământului primar 5. Gerontopedagogia

3. Pedagogia universitară

Enumerați disciplinele înscrise în sistemul științelor educației, raportându-vă la vârsta educaților!

Pedagogie - științele educației

Important!

Sintagma științele educației tinde să se generalizeze, să ia locul termenului pedagogie, proces legat
de evoluțiile epistemologice actuale, de cerințele interdisciplinarității, dar și de specializare a unor
domenii de cercetare.

CURS II
Triada obiectivelor în pedagogia contemporană (George Văideanu, 1998)
Tradițional Contemporaneitate
1. Transmiterea cunoștințelor (savoir) 1. Cultivarea atitudinilor și capacităților
intelectuale (savoir-être)
2. Formarea priceperilor și deprinderilor
(savoir-faire) 2. Formarea priceperilor și deprinderilor
(savoir-faire)
3. Cultivarea atitudinilor și capacităților
intelectuale (savoir-être) 3. Transmiterea cunoștințelor (savoir)
Ce este competența?
Educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor au ca finalitate principală
formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de:

1. CUNOŞTINŢE (a ști)

2. DEPRINDERI/ABILITĂŢI (a ști să faci, să acționezi)

3. ATITUDINI (a fi, a deveni).

Legea educației naționale 1/ 2011

Raportul Delors
Raportul UNESCO al Comisiei Delors despre educația secolului XXI (Learning: The treasure

within) – COMOARA LĂUNTRICĂ

UNESCO, 1996

Pilonii educației
• LEARNING TO KNOW – A ȘTI = CUNOȘTINȚE

• LEARNING TO DO – A FACE = COMPORTAMENTE/ APTITUDINI/ DEPRINDERI

• LEARNING TO BE – A FI = ATITUDINI

• LEARN TO LIVE TOGETHER – A CONVIEȚUI = PERFORMANȚE, INOVAȚIE

Analizați definiția competenței (conform LEN 1/ 2011), raportându-vă la pilonii educației detaliați în
Raportul Delors!

II. Educația, obiect de studiu al pedagogiei

▪ La originea termenului educaţie stau două verbe latineşti:

 educo-educare (a alimenta, a îngriji, a creşte; acţiunea vizează atât fiinţa umană, cât şi
creşterea animalelor sau cultivarea plantelor);
 educo-educere (a duce, a conduce).
Educația. Definiție
1. Educaţia este o activitate specific umană.

2. Educaţia presupune un ansamblu de acţiuni şi influenţe mai mult sau mai puţin organizate, mai
mult sau mai puţin sistematizate şi instituţionalizate, dar totdeauna conştientizate.

3. Educaţia este un fenomen social.

4. Educaţia nu se limitează la o etapă de viaţă.

Aria semantică a termenului educație

1. Educaţia ca instituţie: vizează ansamblul structurilor cu finalitate educativă ale unei ţări, regiuni
sau ale unei epoci (instituție educațională).

2. Educaţia ca acţiune: este sensul fundamental şi cel mai vehiculat al termenului (demers/ act
educațional).

3. Educaţia - conţinut: vizează ansamblul cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor şi

atitudinilor vehiculate în procesul educaţiei (conținuturi educaționale).

4. Educaţia - produs: accentul cade pe rezultatele procesului educaţional; sensul care circulă cel mai
mult în limbajul comun, sintetizat în expresii ca: persoană educată sau cei şapte ani de acasă.

CURS III
2. Formele educației
•Educația formală

•Educația nonformală

•Educația informală

Educația formală. Definiție

•formalis (lat.) = organizat, oficial

• Totalitatea influențelor, acțiunilor intenționate și sistematice exercitate în cadrul unor instituții

specializate (școală, universitate), în vederea formării personalității umane (Cucoș, 2002, p. 43).

Educația formală. Caracteristici

• Se realizează prin raportare la obiective bine definite;

• Procesul educației formale este caracterizat prin intensitate, concentrarea informațiilor și

continuitate;
• Dirijarea (conducerea) procesului educaţional este realizată de către specialişti cu competenţă
didactică;

• Informațiile transmise sunt atent selectate și structurate după criterii științifice riguroase.

- structurarea procesului educaţional pe parcursul a 15-20 de ani de studiu;

- Rezultatele educației formale, oficiale, sunt recunoscute prin intermediul diplomelor, certificatelor.

• Este puternic expusă influențelor sociale, politice ale celor aflați la putere la un moment dat.

• Răspunde unor așteptări sociale:

- transmiterea bagajului istoric, social, cultural

- formarea omului rațional, cu personalitate autonomă

- formarea profesională

Educația formală. Limite

- conceptuală, teoretică;

- favorizează memorarea mecanică, în defavoarea altor procese psihice, precum gândirea, imaginaţia,
creativitatea;

- profesorul se află în centrul actului didactic;

- predispune către rutină şi monotonie etc.

Educația nonformală. Definiție

▪Totalitatea activităţilor educative care au un caracter opţional sau facultativ, desfăşurate în afara

programului instituţionalizat, însă având întotdeauna finalitate formativă.

Educația nonformală. Caracteristici

• varietatea conţinuturilor;

• flexibilitate în abordarea conţinuturilor (diferenţierea conţinuturilor şi a tehnicilor de lucru).

Implicarea/ Activizarea elevului

• Contribuie la democratizare, vine în întâmpinarea nevoilor de educaţie ale unor categorii

defavorizate.

• Instituții: organizații nonguvernamentale, organizații confesionale, școala etc.

• Activități coordonate de specialiști, profesori, formatori (activități de tip afterschool, educație
remedială, tabere, excursii, cercuri de aprofundare a unor discipline, competiții extrașcolare etc.)

• Conform Legii Educației Naționale nr. 1/2011, învăţarea în contexte nonformale este considerată ca
fiind învăţarea integrată în cadrul unor activităţi planificate, cu obiective de învăţare, care nu
urmează în mod explicit un curriculum şi poate diferi ca durată.

• Acest tip de învăţare depinde de intenţia celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la
certificarea cunoştinţelor şi competenţelor dobândite.

Educaţia/ Învățarea informală

Totalitatea ideilor, deprinderilor, obişnuinţelor dobândite spontan, în afara mediului educaţional
instituţionalizat

- este expresia experienţei de viaţă a fiecărui individ.

• Instituţia şcolară nu este singura care creează situaţii de învăţare; familia, biserica, mass-media,
rețelele sociale, interacțiunile cu prietenii etc. livrează cunoştinţe, modele comportamentale și
atitudinale, cu valoare formativă.

Formal

+ școală + profesor

Nonformal

+ profesor ≠ școală

Informal

≠ școală ≠ profesor

Exemplificați complementaritatea dintre:

• Educația formală și cea nonformală • Educația informală și cea formală

• Educația nonformală și cea formală • Educația nonformală și cea informală

Elemente de problematizare. Încadrați sintagmele de mai jos într-una din cele trei forme ale
educației. Argumentați răspunsul!

• Cei șapte ani de acasă = • Efectuarea temelor în • Programele Erasmus =

INFORMAL programe de tip afterschool FORMAL / INFORMAL /
= NONFORMAL NONFORMAL
• Autoeducația =
INFORMAL • Programul Școala altfel = • Activitățile de voluntariat
NONFORMAL = INFORMAL /
• Emisiunile de tipul
NONFORMAL
Teleșcoala = NONFORMAL
Curs IV
Educația intelectuală. Definiții
1. Perspectivă tradițională

Acțiune a cărei finalitate constă în formarea rațională, cognitivă a individului.

2. Perspectivă contemporană

Acțiune de cultivare a omului pentru cunoașterea adevărului și formarea unei concepții despre sine și
lume. (Bârsănescu, 1977)

•Informație - știre, veste, fapt

• Cunoştinţe – capacitatea de stabilire a naturii,proprietăților unor fapte

- premisă pentru raţionamente şi rezolvare de probleme.

Tipuri de cunoștințe
• După contextul utilizării lor (declarative, procedurale, strategice).

• După relevanța într-un domeniu al cunoașterii (factuale, conceptuale, metacognitive/ strategice,

valorice/ atitudinale).

• După sursele care le vehiculează (explicite, tacite).

Tipuri de cunoștințe. După contextul utilizării lor

1. Cunoştinţe declarative (fapte, evenimente) – ce este?

2. Cunoştinţe procedurale (moduri de acțiune) – cum este?

3. Cunoştinţe condiționale sau strategice (condițiile acțiunii) – când folosesc/ utilizez?

Tipuri de cunoștințe. După relevanța într-un domeniu al cunoașterii

1. Cunoaștere factuală (informații, date, fapte

2. Cunoaștere conceptuală (clasificări, categorii)

3. Cunoaștere procedurală (algoritmi, tehnici, metode de lucru)

4. Cunoaștere strategică/ metacognitivă (cunoaștere despre propria gândire)

5. Cunoaștere valorică/ atitudinală (credințe, moduri proprii de construcție/organizare/diseminare a

cunoașterii). (Meyers, 2010)
Înțelepciunea. Apogeul cunoașterii explicite și tacite
Presupune:

a. Echilibrarea propriilor nevoi cu cele ale persoanelor / instituțiilor (ignoranții văd totul tranșant, în
alb și negru, și sunt puternic influențați de propriile interese)

b. Raportarea la trei moduri de reacție la situații:

- adaptarea (schimbarea propriei persoane în funcție de mediu)

- modelarea (schimbarea mediului)

- selecția (alegerea mutării într-un nou mediu) (Robert J. Sternberg, 2018)

Jean Piaget. Cercetări cu semnificație pentru educația intelectuală

Inteligența = Adaptare

Adaptarea = Asimilarea + Acomodare

• Asimilare: a încorpora noi informații în scheme mentale existente

• Acomodare: a încorpora noi informații în scheme mentale inexistente sau inutile pentru noua
situație

Jerome Bruner (1915-2016). Teoria modalităților de cunoaștere

“Oricărui copil, la orice stadiu de dezvoltare, i se poate preda cu succes orice obiect de învățământ,
într-o formă intelectuală adecvată”. (Bruner, 1970, p. 59).

Trei modalități de reprezentare a unui domeniu al cunoașterii:

1. Modalitata activă

2. Modalitatea iconică

3. Modalitatea simbolică

Curs V
1. Modelul triunghiului pedagogic (J. Houssaye, 1993, apud. Momanu, 2002)
cunoaștere – profesor (t.i – elev) - predare

cunoaștere – elev (t.i – profesor) - învățare

profesor – elev (t.i. –cunoaștere) – formare

 Cunoaștere

Profesor Elev

2. Taxonomia obiectivelor cognitive. De la Bloom la Anderson

1. Benjamin Bloom (1956) organizează procesele cognitive, pornind de la cele

mai simple, până la cele mai complexe (emiterea unei judecăţi cu privire la

valoarea unei idei – a ști ce).

2. Lorin Anderson (2001) propune o noua taxonomie care diferenţiază între „ a

şti ce” (conţinutul) şi „a şti cum” (procedeele utilizate în rezolvarea

problemelor).

Evaluare Creare

Sintez Evaluare

Analiză Analiză

Aplicare Aplicare

Înțelegere Înțelegere

Cunoaștere Cunoaștere/

Amintire
Benjamin Bloom (1956) Lorin Anderson (2001)

3. Elemente ale învățării de tip behaviorist

• Învățarea se produce prin asocierea unor stimuli cu anumite reacții – asociaționismul.

• Condiționarea clasică (I.P. Pavlov) - asocierea stimul răspuns.

• Condiționarea operantă (Watson, Skinner) – pentru fixarea unei reacții este necesară întărirea
(pozitivă/ negativă).

• Condiționare operantă – învățare vicariantă (observația) - recompensarea comportamentului

dorit și ignorarea celui indezirabil, prin raportare la experiența altora.

Curs VI
Etica, morala, educația morală
• Etica – domeniu teoretic, disciplină normativă care are ca obiect de studiu cunoașterea, analiza și
interpretarea valorilor morale (idei, credințe infuzate afectiv).

• Morala – interiorizarea și trăirea valorilor morale (acțiunea filtrată de valori morale).

Valori morale
• sunt idei, credințe, infuzate de simțuri;

• se referă la scopuri dezirabile și la moduri de conduite prin care se promovează respectivele scopuri
(corectitudine, ajutor etc.)

• transcend acțiuni și situații specifice (de exemplu, supunerea/ independența, care se practică la
școală, la locul de muncă, în familie, cu prietenii);

• servesc drept standarde de selecție și evaluare a comportamentelor subiecților și evenimentelor;

• se ordonează atât la nivel societal, cât și individual, după importanța uneia față de alta, formând
sisteme de valori [Iluț, p.19].

Curs VII
I. Educația religioasă. Paradigme și teorii
1. Paradigma instrucțională (rolul școlii în raport cu religia este de a o explica)

2. Paradigma creștină (rolul școlii este de a crea contexte de reflecție, meditație, de regăsire a sinelui
și echilibru cu sinele și cu Divinitatea)

3. Paradigma spiritualistă (dezvoltarea capacității de a descoperi transcendentul în imanent)

Educația religioasă. Principii

1. Principiul unității fundamentale a spiritului religios (spiritul este unic, formele de manifestare
diferă).

2. Principiul toleranței religioase (respect interconfesional, acceptare, înțelegere, colaborare,

apropiere).

3. Principiul neutralității confesionale (educația religioasă nu înseamnă educația individului pentru o

religie împotriva altora).

II. Educația estetică – educația artistică

• Educația estetică: frumosul din artă, natură, relațiile interuman

• Educația artistică: frumosul din arte (pictura, sculptura, arhitectura, muzica, dansul, literatura,
cinematografia/ teatrul)

Educația estetică. Obiective

1. Formarea capacităţii de a percepe şi de a aprecia valorile estetice (calitatea de receptor/
consumator, interpret/evaluator, critic).

* identificarea şi cultivarea simţului estetic;

* formarea gustului estetic, a capacităţii de a surprinde spontan frumosul, de a reacţiona spontan,

printr-un sentiment de satifacţie sau insatisfacţie, faţă de obiectul estetic;

* formarea judecăţii estetice sau a capacităţii de a delibera şi ierarhiza într-un câmp valoric, pe baza
unor criterii, obiectele estetice;

* formarea atitudinii estetice, ca trăsătură constantă de personalitate, ca modalitate de raportare a

individului la lume.

2. Dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice (creator de frumos).

* identificarea şi cultivarea aptitudinilor estetice;

* formarea deprinderilor şi abilităţilor cerute de specificul creaţiei în diverse domenii ale artei;

* însuşirea tehnicilor de exprimare artistică;

* cultivarea stilului individual, a originalităţii.

Curs VIII A
Consecințele pedagogice ale progresului tehnologic
A. Consecințe la nivelul conținuturilor

B. Consecințe la nivelul metodologiei, mijloacelor și formelor de realizare a educației

C. Consecințe la nivelul relației pedagogice

A. Consecințe pedagogice ale utilizării tehnologiei la nivelul conținuturilor

• Producția și supraproducția de informații

• Informația nu este cunoaștere

• Informația nu este niciodată neutră

B. Consecințe pedagogice ale utilizării tehnologiei la nivelul metodelor, mijloacele și formele de

realizare a educației

• Apariția unor noi metode didactice – instruirea programată (softuri educaționale utilizate în
educație, gamificarea educației)

• Utilizarea de noi mijloace didactice - platforme, resurse tehnologice (Google Classroom, Moodle
etc.)

• Noi forme de realizare a educației – învățământ deschis la distanță.

C. Consecințe pedagogice ale utilizării tehnologiei la nivelul relațiilor pedagogice

• Schimbarea statutului și rolului profesorului: De la ipostaza de dascăl, deținător al cunoașterii
absolute, la cea de coordonator, mediator, suport în învățarea pe parcursul întregii vieți.

• Evoluțiile tehnologice permit deplasarea accentului de pe individul care învață – pe comunitățile de

învățare

• Cercetările indică faptul că adevăratele progrese în educație se realizează în contextul

parteneriatului.

Educația fizică. Funcții

1. Bio-medicală (funcție terapeutică)

2. Socio-culturală (funcție de integrare socială a individului)

3. Estetică (frumusețe fizică și spirituală)

4. Funcția psihologică (funcție de realizare a echilibrului psiho-afectiv).

Educația fizică. Obiective generale

1. Creşterea şi dezvoltarea fizică echilibrată;
2. Realizarea echilibrului psihofizic;

3. Integrarea socială a individului.

Educația sexuală
• componentă a educației corporale (Hubert, 1980)

• componentă a educației pentru sănătate (V. de Landsheere, 1992)

Principiile educației sexuale

• Principiul încrederii

• Principiul sincerității

• Principiul adecvării la stadiul de dezvoltare

• Principiul pregătirii/ imunizării individului în raport cu consecințele influențelor negative ale

mediului (rețelelor sociale, anturaj etc.).

• Principiul clarității (înțelegerea consecințelor informațiilor la nivelul propriei conduite).

• Principiul responsabilizării (respect, empatie, înțelegere în raport cu celălalt).

• Principiul înțelegerii necesității educației sexuale/ eliminarea tabu-urilor.

• Principiul unității în transmiterea faptelor și valorilor (elevilor nu li se transmit doar informații, ci

trebuie învățați să aprecieze corect informațiile, faptele, pe baza criteriilor oferite de morala relațiilor

interumane).

• Principiul estetizării – dimensiunea estetică a relațiilor interumane.

Curs VIII B
Stereotipuri și inteligență
• Deoarece detectarea paternului este componentă a inteligenței, indivizii cu abilități cognitive
superioare au abilitatea de a învăța și utiliza/ dezvăța eficient stereotipurile, în relație cu anumite
categorii sociale.

Factori care contribuie la formarea stereotipurilor?

- Familia - Școala
- Literatura - Mass-media

- Știința -ISTORIA (history/herstory)

Sofia Nădejde (1854-1928)

Prima femeie din România căreia i s-a permis să susţină examenul de bacalaureat într-un liceu de
băieţi (Pensionul Glowaska, din Botoşani);

Autoarea primului roman feminin din istoria literaturii române (Patimi).

De reflectat...
1. A extrage din istorie valorile exemplare pe care doar transformarea memoriei în proiect le poate
face pertinente (Todorov, 1999).

2. O societate democratică trebuie să respecte autonomia și drepturile tuturor cetățenilor, cu

precădere, libertatea de exprimare și ȘANSELE EGALE ÎN EDUCAȚIE.

3. Prezentul este un produs al trecutului, fapt ce impune azi, poate mai mult decât oricând, ca
democraţia contemporaneității să se întemeieze pe un DISCURS ISTORIC COMUN.

CURS X
Tipologiile personalităților valorice (Eduard Spranger, 1914)
1. Personalitatea teoretică (științifică) – legată de domeniul științei și al cunoașterii raționale, centrată
pe valoarea de adevăr

2. Personalitatea economică – legată de activitatea practică, de valorile utilitarismului;

3. Personalitatea estetică – axată pe lumea artelor și valorile frumosului;

4. Personalitatea socială – legată de dimensiunile comuniunii și comunicării, motivată de valoarea

solidaritate;

5. Personalitatea politică – vizează echilibrul între valorile ce au la bază dorința de putere și cele ce
vizează dreptatea;

6. Personalitatea religioasă – centrată pe valorile înalt spirituale ale vieții, transcendente.

2. Educația interculturală
• Cultura – ansamblu de norme și valori care orientează viața unei comunități.
• Enculturația – procesul prin care un grup cultural încorporează la descendenți elemente valorice.

• Aculturația – procesul de împrumut al unor conduite și valori de către un grup de la un alt grup.

• Oferiți exemple de intervenții al cadrului didactic care să favorizeze:

- Enculturația (procesul prin care un grup cultural încorporează la descendenți elemente

valorice)

- Aculturația (procesul de împrumut al unor conduite și valori de către un grup de la un alt grup).

3. Caracterul permanent al educaţiei

Trăsături fundamentale ale educației permanente (Văideanu, 1988, pp.139-141):

* Continuă

* globală, integrând într-un continuum toate nivelurile şi toate tipurile de educaţie. Nu este vorba
despre un nou nivel al educaţiei, educaţia adulţilor şi nici de o nouă componentă a educaţiei,
educaţia profesională

* integrală, oferind nu doar o pregătire profesională, ci şi morală, religioasă, politică, estetică,

intelectuală;

* nu este o formă de şcoală continuă, care să-i menţină pe adulţi toată viaţa în postura de şcolari,
fără autonomie socio-profesională.

Rolul școlii în dezvoltarea educației permanente

1. Şcoala trebuie să renunţe la ideea şi practica unei educaţii înţeleasă ca “transmitere de cunoştinţe”
şi să se orienteze către formarea unui stil şi dobândirea unei metode de învăţare, care să permită
învăţarea şi autoînvăţarea continuă.

2. Școala favorizează crearea structurilor şi metodelor care să ajute fiinţa umană în tot cursul
existenţei sale, în procesul continuu al pregătirii şi dezvoltării.

3. Școala pregătește individul pentru ca acesta să devină tot mai mult propriul subiect şi propriul
instrument al dezvoltării sale prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire.

Heutagogie (heuta, agoge =

autoconducere)

Andragogie (andr, agoge =

educația adulților)

Pedagogie (pais/ paidos, agoge=

educația copilului)

CURS XI
A. GLOBALIZAREA
Globalizarea – mișcarea de unificare a direcțiilor de acțiune și intervențiilor, din punct de vedere
politic, tehnologic, economic, educațional, determinată de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor
informaționale și comunicaționale.

Transferul bunurilor și al informațiilor mai rapid și mai ieftin

Piață globală a bunurilor, serviciilor, a capitalului, a ideilor, implicit, a educației.

Educația, factor și rezultat al globalizării

• Deschiderea educației către cunoaștere/ experiențe, bune practici internaționale

• “Comerțul” ideilor (publicații internaționale, site-uri/ bloguri, conferințe etc) / al resurselor umane.

• Competitivitate

• Accesibilitatea educației

• Formarea/ Recunoașterea competențelor/ Valorificarea competențelor în contexte dintre cele mai

diverse

• “lumea devine uniformă și standardizată” (Pieterse, 1995)

• “proces de hibridizare, care dă naștere unui melanj global” (Robertson, 1995).

• Mecanismul “pieței” în educație.

Competențe cheie
1. Comunicarea în limba maternă 5. A învăța să înveți

2. Comunicarea într-o limbă străină 6. Competențe sociale și civice

3. Competența matematică, științifică și 7. Spirit de inițiativă și antreprenoriat

tehnologică
8. Sensibilizare și exprimare culturală.
4. Competența digitală

(Comisia Europeană, 2006)

CURS XII
2. Modele educaționale alternative
Pedagogia Waldorf = un ritm al învățării

Pedagogia curativă = terapie, ritm

Pedagogia Step by Step = învățare colaborativă și

Pedagogia Montessori = abilitate de viață independentă

Școala de la Sudbury = democrația

Homeschooling

EURITMIA ÎN PEDAGOGIA WALDORF SI CEA CURATIVĂ

• Euritmia provine din greacă, de la eurhythmos

• ( eu= bine, rhythmos=ritm) și se referă la ritmul regulat al inimii și urmarea acestuia în armonia

sunetelor, liniilor și mișcărilor.