Definiții pedagogie

 PEDAGOGIA
 este ”știința ce are ca obiect de studio specific educația, explicată și interpretată printr-o
metodologie specifică, ordonată și reglementată printr-o normativitate specifică”

 CURRICULUM
 reprezintă un instrument de optimizare a experienței educaționale a copiilor/elevilor
 acest document stabilește cadrul pedagogic pentru sprijinirea dezvoltării copiilor într-un
mod holistic, prin practici educaționale și de îngrijire care permit copiilor să-și atingă
întregul potențial, permițând totodată educatorilor să-și personalizeze abordarea în funcție
de interesele, necesitățile și potențialul fiecărui copil.
 în acest sens, o serie de documente europene accentuează că există un impact important al
curriculum-ului predat asupra dezvoltării copiilor (Comisia Europeană, EACEA și
Eurydice, 2014)

 COMPETENȚELE
ţintele în care se concretizează intenţia educativă:
 Formulate explicit în contextul educaţiei formale şi uneori chiar şi în contextul celei non-
formale;
 Inexistente în contextul educaţiei informale dar înregistrate/ manifestate la nivelul celui
educat ca efecte ale unui demers neintenţional din perspectivă educativă; finalităţile pot
avea grade diferite de generalitate (de la idealul educaţional ca finalitate supremă), la
finalităţile ciclurilor şcolare, ale anilor şcolari, ale ariilor curriculare, disciplinelor, până
la finalităţile unei unităţi de învăţare.

 EDUCAȚIA
 Duce instruirea mai departe, o subordonează nevoilor de structurare şi dezvoltare a întregii
personalităţi, corelează mintea cu simţirea şi acţiunea, pune în acord intelectul cu
caracterul şi voinţa, subordonează instruirea nevoilor omului ca om şi ca membru al
colectivităţii sociale.
 Se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale
şi istorice bine determinate; educaţia nu este o etapă limitată numai pentru o anumită
vârstă, ci se prelungeşte pe întregul parcurs al vieţii unui individ.
  PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT
 Perspectiva procesuală (funcţională) – ansamblu de acţiuni, activităţi organizate şi
dirijate care se desfăşoară etapizat, în cadrul unei instituţii (şcolare) specializate, sub
îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii unor obiective
instructiv-educative.
 Etape: proiectare, implementare, evaluare
 Acţiuni: predare, învăţare, evaluare

 Perspectiva structurală – sistem sau ansamblu complex şi dinamic de componente ce

interacţionează şi converg către îndeplinirea unor obiective instructiv-educative clar
definite

FORMELE EDUCAȚIEI

 EDUCAȚIA FORMALĂ
 Se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor
instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii umane.
 Educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar formulate, iar procesul
se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate.
 Scopul acestui tip de educaţie îl constituie introducerea progresivă a elevilor în marile
paradigme ale cunoaşterii şi instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le vor asigura
o anumită autonomie educativă.
 Pregătirea este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de
specialişti pregătiţi anume în acest sens.
 Informaţiile primite sunt cu grijă selectate şi structurate, caracterizându-se prin densitate şi
rigurozitate ştiinţifică.

Educaţia formală oferă:

• ca demers iniţial, introducerea individului în tainele muncii intelectuale organizate;
• posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, plecând de la achiziţii istorice şi practici reieşite
din acţiune;
• recunoaşterea achiziţiilor individuale;
• formalizarea şi concretizarea achiziţiilor în alte modalităţi educative pe plan social.

 EDUCAȚIA NONFORMALĂ
 Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi
extra-para-perişcolare) sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative.
 Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau
neformalizată, dar totdeauna cu efecte formative (Cozma, 1988, p. 50).
  Acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în
întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor.

Educaţia nonformală:
• răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune;
• oferă un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunoştinţe din practică;
• facilitează contactul cu cunoştinţe plecând de la nevoile resimţite de educaţi;
• demitizează funcţia de predare.

 ducaţia informală. Include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene,

voluminoase – sub aspect cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate
zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Aceste
influenţe pot fi organizate şi instituţionalizate (însă din perspectiva altor instanţe şi interese
decât cele pedagogice, întrucât mass-media, de pildă, posedă şi o anumită structură şi
intenţionalitate), dar deseori sunt complet aleatorii, infuzate inconştient în gândirea şi
comportamentele indivizilor, în împrejurările şi contactele spontane ale existenţei cotidiene.
Se pare că educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi de
insinuare practicile educaţiei formale. 
 EDUCAȚIA INFORMALĂ
 Include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase – sub
aspect cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu
sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic.
 Aceste influenţe pot fi organizate şi instituţionalizate (însă din perspectiva altor instanţe şi
interese decât cele pedagogice, întrucât mass-media, de pildă, posedă şi o anumită
structură şi intenţionalitate), dar deseori sunt complet aleatorii, infuzate inconştient în
gândirea şi comportamentele indivizilor, în împrejurările şi contactele spontane ale
existenţei cotidiene.
 Se pare că educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi de
insinuare practicile educaţiei formale.

Educaţia informală furnizează:

• o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant;
• momentul declanşării unui interes de cunoaştere pentru subiect;
• posibilitatea trecerii de la un interes circumstanţial la o integrare mai cuprinzătoare;
• posibilitatea unei explorări personale, fără obligaţii sau prescripţii ferme;
• o marjă de libertate de acţiune pentru elaborarea unui proiect personal;
• posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

 PLANUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT (document școlar)

 Reprezintă un document şcolar emis de Ministerul Educaţiei şi are funcţia de a orienta
procesul instructiv-educativ
 Are caracter unitar şi obligatoriu pentru toate unităţile de acelaşi grad şi tip.
 Cuprinde în esenţă următoarele elemente: disciplinele şcolare care urmează a fi studiate
de-a lungul anului (anilor) şcolar (şcolari) şi numărul săptămânal de ore alocat fiecărei
discipline

 PREDAREA
 reprezinta actiunea constienta si deliberata a cadrului didactic de transmitere a
cunostintelor la nivelul de comunicare unidirectional, dar aflat in concordanta cu anumite
cerinte metodologice care conditioneaza invatarea, in general, invatarea scolara in mod
special.
 sistem de actiuni psihopedagogice si metodice care au drept scop inducerea invatarii
scolare.

CARACTERISTICILE PREDARII :

1 – Initiata si condusa de catre profesor (continutul, durata, normele, asigurarea

progresivitatii, coroborarea cu programa scolara, strategia didactica s.a.);
2 – Forma si continutul predarii sunt influentate de specificul relatiei profesor-scolari;
3 – Faciliteaza accesul scolarilor la cunoastere;
4 – Eficienta predarii
SEMNIFICATII este influentata de factori psihologici si factori sociali.
ALE PREDARII
5 – Promoveaza si intretine comunicarea didactica eficienta in mediul educational.
1. – Activitate de colaborare intre profesor si scolari;
2. – Proces centrat pe finalitati educationale ; profesorul isi focalizeaza atentia pe
atingerea obiectivelor pedagogice stabilite prin programa scolara;
3. – Activitate de comunicare didactica, initiata si intretinuta de catre partenerii
educationali implicati in activitatea instructiv-educativa ( scolari si cadre didactice);
4. – Activitate decizionala, prin care este dirijata si intretinuta invatarea;
5. – Activitate de evaluare si control al rezultatelor invatarii in clasa .

 INTEGRAREA INTERDISCIPLINARĂ
 descrie interacţiunea existentă între două sau mai multe discipline, care poate să meargă
de la simpla comunicare de idei până la integrarea conceptelor fundamentale privind
epistemologia, terminologia, metodologia, procedeele, datele şi orientarea cercetării.
 INTERGRAREA PLURIDISCIPLINARĂ
 este o perspectivă tematică;
 predarea în maniera pluridisciplinară porneşte de la o temă, o situaţie sau problemă care
ţine de mai multe discipline în acelaşi timp;
 diverse discipline analizează aceeaşi problematică fără să se ajungă neapărat la sinteze
comune şi la puncte de vedere comune; răspunsurile date pun în evidenţă multiplele
faţete ale aceleiaşi teme sau probleme.

 INTEGRAREA TRANSDISCIPLINARĂ
 reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculumului, mergând adesea până la
fuziune. Fuziunea este, așadar, faza cea mai complexă și mai radicală a integrării.
 adoptarea de tip transdisciplinar tinde progresiv către o „decompartimentare” completă a
obiectelor de studiu implicate;
 este centrată pe „viața reală”, pe problemele importante, semnificative, așa cum apar ele
în context cotidian și așa cum afectează viețile diverselor categorii de oameni.
 conținuturile și competențele se integrează în jurul unor probleme. Întrebarea care
orientează demersul transdisciplinar este: Cum îi putem învăța pe elevi să fie buni
cetățeni în viitor? Achizițiile învățării au sens doar prin contribuția lor la succesul
personal și social al tinerilor în contexte culturale și sociale concrete.
 disciplinele formale clasice își pierd capacitatea de a dicta modul de derulare a instruirii
și modelul de proiectare curriculară. Cunoașterea pe care o dobândește individul este
situată într-un anumit context social, economic, politic și cultural.

 STRATEGIA DIDACTICĂ
 în calitatea sa de mod sistemic funcţional de optimizare a instruirii, presupune
combinarea şi gestionarea pertinentă a resurselor instruirii în vederea atingerii
obiectivelor educaţionale în condiţii de maximă eficienţă a procesului instructiv-
educativ.
 strategiile didactice se definesc ca sisteme de metode şi procedee didactice, mijloace
de învăţământ şi forme de organizare a activităţii instructiv-educative, integrate în
viziune sistemică în structuri operaţionale unitare, coerente şi convergente, care
vizează construirea eficientă, optimală a unor situaţii de învăţare care să genereze
experienţe de învăţare pozitive, precum şi raţionalizarea, reglarea, ameliorarea şi
optimizarea procesului didactic.
 o opţiune pentru un anumit tip de experienţă de învăţare, pentru un anumit mod de a
selecta, de a organiza raţional şi cronologic, de a îmbina adecvat şi în viziune
sistemică resursele instruirii: metodele didactice, mijloacele de învăţământ, formele
de organizare a activităţii elevilor.
Elemente constitutive ale strategiei didactice
A.
 Tipurile de experienţe de învăţare şi mecanismele de asimilare a cunoştinţelor şi de formare a abilităţilor şi capacităţilor:
 Se referă la modul de abordare a învăţării, care are o importanţă decisivă pentru reuşita secvenţei instructiv-educative.
 Acelaşi conţinut poate fi propus şi însuşit în moduri diferite, prin mecanisme personalizate de asimilare a cunoştinţelor şi de
formare a abilităţilor şi capacităţilor.
 Astfel, se pot întâlni diverse tipuri de învăţare: activă; interactivă; ; euristică/ prin descoperire; prin receptare; prin
problematizare/ problematizată; cooperativă/ prin cooperare; experimentală.
 Stabilirea tipurilor de învăţare este determinantă, deoarece fiecare din acestea se cere abordat în moduri/ modalităţi didactice
specifice şi prefigurează anumite căi de cunoaştere, de asimilare, de rezolvare, de interogaţie, de problematizare etc.
B.
 Metodele şi procedeele de instruire şi autoinstruire utilizate;
C.
 mijloacele de învăţământ propuse spre a fi utilizate - sistemul materialelor naturale sau realizate intenţionat: planşe, modele,
fişe de lucru, chestionare, teste, cărţi, manuale, mijloace tehnice de instruire etc., care sprijină aplicarea metodelor didactice
şi atingerea obiectivelor educaţionale ;
D.
 formele de organizare a activităţii elevilor - modalităţile specifice de proiectare şi realizare a interacţiunilor profesor-elevi,
de instituire şi promovare a unor tipuri de colaborare între aceştia, în conformitate cu obiectivele educaţionale urmărite;
formele de organizare a activităţii elevilor utilizate în cadrul procesului de învăţământ sunt: frontală, individuală, pe grupe,
în binoame/ perechi/ diade, precum şi combinări ale acestor forme
Tipologii ale strategiilor didactice
 După domeniul activităţilor instrucţionale predominante:
 strategii cognitive;
 strategii psihomotorii sau acţionale;
 strategii afectiv-emoţionale;
 strategii mixte;

 După logica/ strategiile gândirii:

 strategii inductive – pun elevul în faţa realităţii şi îl conduc prin analiza faptelor empirice la principiile
care le explică şi la sintezele pe care le organizează. Predarea/ învăţarea urmează traseul de la perceptia
intuitivă la explicaţie, de la exemplele concrete (cazuri tipice) la idee, de la particular la general, de la
cunoaşterea efectelor la desluşirea cauzelor;
 strategii deductive (axiomatice) – de la principii se ajunge la fapte pe care le explică, de la cunoştinţe
generale la cunoştinţe particulare, de la noţiune la exemplul concret, de la ipoteză la faptul verificat prin
obsevaţie şi experiment;
 strategii analogice – predarea/ învăţarea este mediată de modele;
 strategii transductive – sunt cele de genul explicaţiei prin metaforă, prin punerea în relaţie a unor
elemente considerate în mod obişnuit disparate;
 strategii mixte

 După gradul de dirijare/nondirijare a învăţării:

 strategii algoritmice/ prescrise (prescriu desfăşurarea instruirii, comportamentele pentru fiecare obiectiv;
impun o dirijare strictă a predării/ învăţării. Sunt directiviste şi pot deveni rigide, reducând curiozitatea şi
originaliatea elevilor, ceea ce nu înseamnă că în anumite situaţii/ condiţii nu sunt necesare);
 strategii nealgoritmice (nu prescriu dinainte desfăşurarea procesului de predare/ învăţare, accentul
punându-se pe efortul propriu al celui care învaţă, pe munca independentă sau în echipă; ele sunt
strategii activ–participative);
 strategii mixte

PLANUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
 este primul document care concretizeaza continuturile si a carui importanta rezida in
faptul ca, prin intermediul sau, se exprima intreaga politica educativa, fie ca este vorba
de finalitatile si obiectivele educationale, de optiunile pentru anumite tipuri de valori, de
competentele pe care doreste sa le formeze scoala la anumite categorii de elevi.
 METODA DE EVALUARE
 calea de acțiune comună profesor-elevi, realizată prin operații de măsurare cantitativă și
apreciere calitativă a rezultatelor obținute pe parcursul lecției, care permit ulterior luarea
unor decizii de reglare-autoreglare a activității

 EVALUAREA INIȚIALĂ
 este realizata la inceputul unui program de instruire si vizeaza, in principal: identificarea
conditiilor in care elevii pot sa se pregateasca si sa integreze optimal in activitatea de
invatare, in programul de instruire care urmeaza.
o functii diagnostice si prognostice, de pregatire a noului program de instruire

 EVALUAREA FORMATIVĂ (continuă)

 este acel tip de evaluare care se realizeaza pe tot parcursul unui demers pedagogic, „este
frecventa sub aspect temporal si are ca finalitate remedierea lacunelor sau erorilor
savarsite de elevi; nu-l judeca si nu-l claseaza pe elev;.
 compara performanta acestuia cu un prag de reusita stabilit dinainte (Bloom; G. Meyer)
o functie de constatare a rezultatelor si de sprijinire continua a elevilor‖ (I.T.Radu);
o functie de feed-back;
o functie de corectare a greselilor si ameliorare si reglare a procesului;
o functia motivationala;

 EVALUAREA SUMATIVĂ SAU CUMULATIVĂ (finală)

Evaluarea sumativa se prezinta in cel putin doua variante/ forme mai importante:
 realizata la finalul unui capitol , unitati de invatare, sistem de lectii;
 finala sau de bilant, realizata la incheierea unui ciclu scolar, al unui nivel de studii
etc.
o functie de constatare si verificare a rezultatelor;
o functie de clasificare;
o functia de comunicare a rezultatelor;
o functie de certificare a nivelului de cunostinte si abilitati;
o functie de selectie;
o functie de orientare scolara si profesionala

 OBIECTIVUL OPERAȚIONAL
 este expresia anticiparii de catre profesor a unor comportamente ale elevului observabile
si masurabile intr-un timp scurt (timpul desfasurarii unei lectii).

 INSTRUIREA
 Reprezintă însuşirea unui corp de informaţii într-o manieră care să declanşeze elaborarea
unor structuri şi procese intelectuale, operaţionale şi să contribuie la dezvoltarea
potenţialului intelectual al individului (Iucu, R.)
 Este acţiunea întreprinsă cu intenţia de a produce învăţarea
 Instruirea produce învăţare. Instruirea reprezintă „acea zonă în care învăţarea şi predarea
se întâlnesc în mod planificat şi conştient”.
 „Instruirea apare ca un aspect formal al activităţii educaţionale plasate într-o instituţie de
tip şcolar” (Neacşu, I.)
 Forma instituţionalizată, oficială a învăţării, organizată intenţionat pentru optimizarea
efectelor acesteia
 Vizează transmiterea de cunoştinţe şi formarea/ dezvoltarea de operaţii şi structuri
intelectuale, scheme acţionale
 Este o activitate intenţionată, planificată, orientată spre producerea învăţării
 Are loc în instituţii specializate (are caracter formal, oficial)

 ÎNVĂŢAREA
 Reprezintă acel proces evolutiv, de esenţă informativ-formativă, constând în dobândirea
(recepţionarea, stocarea şi valorificarea internă) de către fiinţa vie, într-o manieră activă,
explorativă, a experienţei proprii de viaţă şi, pe această bază, în modificarea selectivă şi
sistematică a conduitei, în ameliorarea şi perfecţionarea ei controlată şi continuă sub
influenţa acţiunilor variabile ale mediului ambiant (P. Golu, 1987, p. 71).
PARADIGMELE ÎNVĂȚĂRII