Tema 2 pedagogie

Procesul de învăţământ. Componente structurale, caracteristici şi procesualitate internă:

procesul de învăţământ ca sistem, caracterul informativ şi formativ, procesul de
învăţământ ca proces al cunoaşterii, procesul de învăţământ ca proces de comunicare şi
socializare, principalele accepţiuni ale predării(predarea ca activitate de inducere a
învăţării, predarea ca ofertă de experienţe de învăţare, predarea ca formă de dirijare a
învăţării, predarea ca transmitere de informaţii, predarea ca management al învăţării şi
predarea ca instanţă de decizie)

A. Procesul de învăţământ. Componente structurale, caracteristici şi procesualitate internă

Procesul de învăţământ reprezintă o activitate instructiv-educativă complexă, desfăşurată în mod
conştient, organizat şi sistematic în cadrul diferitelor instituţii de învăţământ, în vederea atingerii
finalităţilor educaţiei şcolare.
Procesul de învăţământ poate fi definit ca ansamblul activităţilor organizate, dirijate şi evaluate
în cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea cadrelor didactice, special pregătite în acest
scop, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative.
Caracteristici:
a. procesul de învăţământ ca sistem
Înţeles ca sistem, procesul de învăţământ este definit ca un ansamblu de componente şi
intercondiţionări dintre ele, deliberat proiectat şi structurat şi care funcţionează ca un tor unitar în
raport cu anumite obiective instructiv-educative dinainte precizate. Acest sistem are caracter
deschis, în sensul că funcţionarea lui normală depinde de influenţa unor factori de ambianţă (de
mediu sau de context), care poate fi evaluată global şi cuprinsă ca o constantă în organizarea
sistemului. Ca sistem, procesul de învăţământ este conceput ca o entitate omogenă care are
proprietăţi şi funcţii proprii, calitativ diferite de cele ale elementelor componenete luate izolat.
Dar orice dezapreciere a uneia dintre componentele sale alterează rezultatele, iar modificarea
unei componente se poate repercuta asupra întregului.
Principalele componente ale procesului de învăţământ înţeles ca sistem, cele care alcătuiesc
structura acestuia sunt:
- Obiectivele instructiv-educative urmărite de fiecare dată. Acestea reprezintă începutul şi
sfârşitul oricărui proces; ca intenţii exprimate ele dau sens şi raţiune acţiunilor de predare şi
învăţare;
- Subiecţii sau agenţii acţiunilor educaţionale: profesorul, elevii, clasa de elevi;
- Principiile(normele şi regulile) după care se desfăşoară activitatea didactică;
- Conţinutul instructiv-educativ- ocupă o poziţie cheie;
- Procesele propriu-zise de predare şi învăţare – cele care leagă între ele diferitele componente şi
facilitează adaptarea lor reciprocă;
- Metodele şi procedeele utilizate – instrumentele de lucru;
- Resursele materiale – materiale didactice, mijloace de învăţământ;
- Formele de organizare ale activităţii(frontale, pe microgrupuri, individuale);
- Relaţii interpersonale: profesori-elevi, elevi-elevi;
- Timpul şcolar;
- Mediul fizic şcolar;
- Evaluarea rezultatelor;
- Retroacţiunea sau feedback-ul;
- Contextul(mediul exterior al şcolii);

1
- Produsele învăţării.
De fiecare dată, cu fiecare nou proces de învăţământ, componentele amintite intră într-o nouă
configuraţie, alcătuiesc o structură completă şi complexă, modificată, adecvată realizării
obiectivelor educaţionale prestabilite
b. caracterul informativ şi formativ
Procesul de învăţământ se bazează în mod necesar pe vehicularea anumitor structuri ideatice, a
anumitor conţinuturi sub forma cunoştinţelor, datelor, informaţiilor, priceperilor, deprinderilor,
opiniilor, punctelor de vedere, teoriilor despre diferite referenţiale. Asimilarea acestora implică
informarea celor educaţi, antrenând latura intelectuală a personalităţii lor. Mesajele
informaţionale vehiculate au efecte, deopotrivă, şi asupra altor dimensiuni ale personalităţii:
voinţa, afectivitatea+sensibilitatea, atitudinile, caracterul etc. Caracterul informativ al procesului
de învăţământ se completează, aşadar, cu cel formativ. Este de menţionat că, spre deosebire de
învăţământul tradiţional, centrat pe cunoaştere, pe distribuirea cunoştinţelor, în şcoala modernă
procesul de învăţământ se ridică mult deasupra simplei cunoaşteri, simplei transmiteri şi
asimilări de cunoştinţe. Principala preocupare este acum de a face din funcţia cunoaşterii un
element motor al dezvoltării gândirii, al formării atitudinii şi comportamentului, al promovării
dezvoltării personalităţii elevului. Fiecare disciplină care se predă urmează să formeze şi să
dezvolte în mod specific anumite capacităţi sau procese psihice, anumite competenţe, ca de
exemplu: matematica-gândirea matematică, competenţe matematice; limba romănă – competenţe
de receptare şi de exprimare orală şi scrisă etc.
Toate disciplinele de învăţământ îşi propun să formeze şi să dezvolte anumite procese şi calităţi
general umane, cum ar fi: curiozitatea, spiritul de observaşie, spiritul de independenţă şi gândire
critică, puterea de interpretare, creativitatea, motivaţia învăţării etc.
c. procesul de învăţământ ca proces al cunoaşterii
În cadrul procesului de învăţământ, elevului îi sunt oferite diferite discipline de învăţământ care,
însuşite, alcătuiesc cultura generală, cultura de specialitate şi profesională, împreună cu o
anumită concepţie despre viaţă. În asimilarea materiilor de învăţământ, copilul devine subiect
cunoscător, iar materia şcolară are semnificaţia de obiect al cunoaşterii. Elevul cunoaşte lumea în
mod specific şi în forme inedite corespunzătoare gradului său de maturitate intelectual-volitiv-
afectivă. Desigur, procesul cunoaşterii parcurs de către elev nu are anvergura, complexitatea şi
miza existenţială a activităţii cognitive pe care o realizează savantul. Dacă ultimul descoperă
pentru prima dată anumite lucruri, elevul redescoperă pe căi proprii ( în primul rând cu ajutorul
cadrului constituit în şcoală), în ritmuri specifice şi cu semnificaţii subiective tot ceea ce
omenirea-umanitatea ştie deja.
d. procesul de învăţământ ca proces de comunicare şi socializare
Procesul de învăţământ presupune prezenţa inevitabilă, ca obiect al educaţiei şcolare, şi pe cea a
cadrului didactic, în calitate de subiect al modelării personalităţii primului. Între cei doi, dar şi
între elev şi ceilalţi elevi din clasa de elevi, se configurează un complex de relaţii centrate pe
comunicarea în mai multe sensuri: de la profesor la-spre elev, de la elev la-spre profesor, de la
elev la ceilalţi elevi din clasă, de la ceilalţie elevi ai clasei spre fiecare elev. Consistenţa şi
eficienţa comunicării acestora sunt indicate de afirmarea elevului în mediul şcolar în cât mai
multe situaţiila nivelul standardelor proiectate, inclusiv în secvenţele predării. Dacă implicarea
profesorului în procesul de învăţământ (mai ales pe componenta predării-evaluării) ţine de
firescul prezenţei lui în şcoală, comunicarea elevului în acelaşi context reprezintă rezultatul unui
demers specific, având ca scop chiar acest aspect. Elevul trebuie învăţat să comunice, trebuie
stimulat şi asistat să o facă, deoarece doar astfel se va dezvălui atât ca potenţial deţinut, cât şi ca

2
performanţe materializate în procesul de asimilare a conţinuturilor. Capacitatea deţinută de elev
de a formula întrebări pe marginea fondului ideatic vehiculat, de a sesiza probleme, de agăsi
soluţii la problemele propuse se alţii sau de sine, de a exprima opinii etc. Sunt aspecte care indică
faptul că are loc procesul comunicării pe direcţia elev-cadru didactic.
Comunicarea este, prin urmare, o componentă vitală a procesului de învăţământ. Adeseori,
reuşita actului pedagogic este asigurată de calitatea comunicării. Ca formă specifică de
comunicare umană, comunicarea didactică sau comunicarea realizată în cadrul procesului de
învăţământ se distige prin anumite particularităţi: este intenţionat acordată la realizarea
obiectivelor propuse, este o comunicare purtătoare de instruire, are un efect de învăţare,
urmăreşte influenţarea, modificarea şi stabilitatea comportamentelor individuale sau de grup şi
generează învăţare, educaţie şi dezvoltare, în acelaşi timp, prin implicarea activă a elevului în
actul comunicării. De asemenea, comunicarea realizată la nivelul procesului de învăţământ este o
comunicare complexă, totală, integrând diferite tiouri de comunicare, şi anume: comunicarea
verbală, codată logic, de natură să ofere anumite conţinuturi, toate exprimate cu ajutorul
limbajului oral şi scris şi comunicarea neverbală, ectosemantică, necodată logic, constituită din
stări afective, reacţii emoţionale, experienţe personale, atitudini, aprecieri etc, exprimate prin alte
limbaje, neverbalizate ca, de exemplu: imagini, gesturi, mimică, expresii etc.
Procesul de învăţământ reprezintă, în acelaşi timp, un real proces de socializare: în contextul
activităţilor specifice procesului instructiv-educativ, copilul învaţă să relaţioneze cu ceilalţi, să
reacţioneze în mod adecvat în diversele situaţii în care se află, să-şi regleze comportamentul, să
colaboreze, să coopreze, să-şi gestioneze emoţiile şi să le exprime în mod adecvat.
!!!! Procesul de învăţământ, aşa cum arată însăşi denumirea sa, constituie un proces, ceea
ce înseamnă că el presupune etape de derulare în timp; el nu se epuizează în acţiuni
punctuale. Mai mult, etapele sunt interdependente, se condiţionează pe o axă ascendentă;
fiecare etapă a procesuli de învăţământ se bazează pe ceea ce a fost anterior, continuă ceea
ce s-a materializat deja şi reprezintă premisa pentru o etapă următoare. Considerat în
procesualitatea sa, învăţământul, procesul de învăţământ reprezintă o alternanţă continuă
de activităţi de predare şi învăţare, care alcătuiesc o unitate organică.
Procesul de învăţământ constă în alternarea activităţilor de predare, învăţare şi evaluare, care
interacţionează organic, dialectic, astfel încât se vorbeşte despre paradigma triangulară de
predare – învăţare – evaluare. Activităţile de predare, învăţare şi evaluare nu pot fi abordate
aditiv sau cumulativ, ci integrativ, într-o unitate organică. Ideea de proces evocă întotdeauna o
dualitate, evidenţiază cu necesitate existenţa, pe de o parte, a unor forţe care impun sau înlesnesc
schimbarea, adică profesorii, iar pe de altă parte, a unor fiinţe în dezvoltare, care suportă
schimbarea, implicându-se activ în actul schimbării, care devin fiinţe transformate - elevii.
Evidenţierea acestor relaţii de strânsă cooperare între cei doi poli – profesor şi elevi – oferă
posibilitatea identificării acţiunilor fundamentale ce definesc procesul de învăţământ şi a relaţiei
dintre acestea.Se pot disting astfel cele două tipuri de acţiuni sau funcţii specifice: una de predare
– ca aspect logic, ce caracterizează munca profesorului(ea urmând o logică a îndeplinirii
obiectivelor educaţionale) şi cealaltă – de învăţare – ca aspect psihologic, personal, care ţine de
psihologia elevului(logica psihologică).
În accepţiunea didacticii moderne, procesul de învăţământ încorporează şi a treia funcţie-
aceea de evaluare. Evaluarea completează ciclul de intervenţie al profesorului asupra elevului.
Ea vine să ghideze acţiunea profesorului şi elevilor săi: să ajute la luarea deciziilor legate de
buna desfăşurare a procesului de predare-învăţare, de introducere a unor îmbunătăţiri şi ajustări
cerute de mersul predării şi învăţării.

3
B. Principalele accepţiuni ale predării(predarea ca activitate de inducere a învăţării,
predarea ca ofertă de experienţe de învăţare, predarea ca formă de dirijare a învăţării,
predarea ca transmitere de informaţii, predarea ca management al învăţării şi predarea ca
instanţă de decizie)

a. Predarea ca activitate de inducere a învăţării; predarea ca formă de dirijare a

învăţării
Procesul de învăţământ devine câmpul de manifestare a trei secvenţe care se întrepătrund:
predarea, învăţarea, evaluarea. Predarea este văzută în strânsă legatură cu învăţarea şi
evaluarea, ca etape ale procesului de învăţământ, deci vorbim de unitatea predare-învăţare-
evaluare.
     Predarea presupune un sistem de acţiuni specifice ale profesorului: de analiză a obiectivelor
învaţământului, de adaptare a acestora la nivelul disciplinei şi clasei, de analiză a conţinutului de
predare şi de adaptare a lui la nivelul elevului, de regizare a tipului de predare-învăţare; de
analiză a resurselor, condiţiilor necesare unei bune predări şi invăţări; de alegere a modalităţilor
de transmitere-comunicare a srategiilor de predare, de alegere a metodelor adecvate conţinutului
şi obiectivelor, de alegere şi utilizare a mijloacelor de învăţământ, de stabilire a modurilor de
organizare a elevilor; de stabilire a modurilor de relationare cu elevii; de organizare a secvenţelor
lecţiei după strategia aleasă iniţial; de control şi evaluare a rezultatelor.
        In concluzie, prin predare vom înţelege nu numai simpla transmitere a cunoştintelor,
deprinderilor, ci şi toate acţiunile întreprinse de profesor pentru a pregăti, desfăşura şi
incheia procesul de însuşire a cunoştintelor, deprinderilor şi, de asemenea şi elevul poate fi
antrenat în procesul de predare prin metode şi procedee de activizare specifice.
Explicarea predării se face prin raportare la ceea ce reprezintă învăţarea. Dacă învăţarea de
tip şcolar înseamnă schimbare în comportamentul elevilor determinată de o experienţă organizată
pedagogic, atunci a preda înseamnă a provoca schimbarea a ceea ce există în ceea ce trebuie să
existe, angajând elevii într-o nouă experienţă de cunoaştere sau de acţiune ori de trăire. În acest
context, a preda înseamnă: a prevedea producerea schimbărilor, a preciza natura schimbărilor, a
determina conţinutul acestor schimbări, a organiza şi dirija producerea schimbărilor, a organiza
condiţiile care favorizează apariţia schimbărilor respective.
Predarea reprezintă acţiunea complexă a cadrului didactic, care presupune:
 prezentarea unui material concret si/sau verbal: date, informaţii, evenimente, modele
materiale, modele ideale etc.;
 organizarea şi conducerea unor activităţi în care să se valorifice materialul concret şi
verbal oferit;
 acordarea de sprijin elevilor pentru a putea observa, analiza, compara, aplica,
sintetiza, abstractiza şi reflecta;
 extragerea esenţialului (împreuna cu elevii) si fixarea lui in notiuni, concepte; judecati,
rationamente;
 operaţionalizarea cunoştintelor elevilor, prin conceperea şi rezolvarea de exercitii si
probleme, de sarcini si instruire teoretice si practice, prin organizarea activitătilor de munca
independenta.
4
Procesul de predare se bazeaza pe comunicarea didactică. Prin comunicarea didactică se
realizează interacţiunea profesor-elev, precum şi anumite tipuri de relaţii care influenţează
procesul de predare:
*relatii de schimb informaţii
* relatii de influenţare reciprocă
*relaţii de cooperare
*relaţii de preferinţă sau respingere a emiţătorului de mesaj didactic.
Ca formă de comunicare didactică, predarea constă într-un sistem de operaţii de
selectare, ordonare şi adecvare la nivelul de gândire al elevilor, a unui conţinut
informaţional şi de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, în scopul
realizării cu eficienţă maximă a obiectivelor pedagogice.
În scoala contemporană, centrată pe elev, predarea este în strânsă interacţiune cu
învăţarea şi evaluarea, constituind un proces unitar.
Scopul predării este obţinerea de rezultate, de schimbări comportamentale, care se realizează prin
invăţare, rezultatele depinzând şi de modul cum s-a desfăşurat evaluarea. Prin diferitele tipuri de
feed-back are loc reglarea şi autoreglarea procesului de predare.
        Relatiile intre predare, invatare si evaluare rezulta din unitatea de actiune a profesorului si
elevilor in cadrul unei lectii sau unei teme, capitol prevazut in programa scolara.Conform
programei  se urmaresc anumite competenţe generale şi specifice si competenţe derivate sau
obiective operationale de indeplinit in timpul unui ciclu scolar, an scolar sau a unui numar de
ore. Aceste finalităţi sunt urmarite de catre profesor, de la pregatirea conditiilor de realizare a lor,
la desfasurarea actiunii si apoi evaluarea rezultatelor realizarii obiectivelor respective. Deci este
un proces in care au loc trei actiuni: predare, invatare si evaluare.
            Predarea asigura conditiile de comunicare a deprinderilor, cunostitelor, capacitatilor iar
invatarea asigura receptarea acestora , cunoasterea obiectivelor, insusirilor, ratiunilor, actiunilor
prin repetare, comparare, insusirea de reguli prin rezolvari de probleme, alte actiuni care conduc
la insusirea, intiparirea consolidarea formelor de cunostiinte, deprinderi, capacitati, atitudini si
care sunt apoi sistematizate, recapitulate si controlate daca au atins nivelul performantelor
formulate in obiective. Deci exista o strinsa legatura intre predare  si invatare in sensul ca
predarea pregateste, precede, proiecteaza invatarea iar invatarea este un rezultat al actiunii
elevilor si profesorului, de intarire, consolidare, insusire a obiectivelor.
           Prin predare se stabileste  cat sa invete elevul, ce sa invete; in cat timp sa invete, cum sa
invete, in ce conditii sa invete si cu ce resurse, in ce context psiho-social sa invete, ce intariri sa
primeasca elevul in invatare(evaluare), cum sa fie sprijinit elevul conform particularitatilor de
virsta si individuala, ce norme, ce principii sa fie respectate in invatare, cand sa fie verificata si
evaluata invatarea, cat sa fie antrenat elevul in invatare ca sa realizeze o insusire constienta si
activa, cat sa fie antrenat studiul independent al elevului in invatare, ce fel de invatare sa fie
utilizata in invatarea cunostiintelor si deprinderilor, a capacitatilor.
        In scoala contemporana, centrata pe elev, pentru a realiza invatamânt formativ-educativ,
predarea este in strinsa legatura cu invatarea si evaluarea, constituind un proces unitar. Scopul
predarii este obtinerea de rezultate, de schimbari comportamentale, care se realizeaza prin
invatare, rezultatele depinzand si de modul cum s-a desfasurat evaluarea

b. Predarea ca transmitere de informaţii

Procesul de predare-învăţare îmbină un act de comunicare, de transmisiune socială cu un efort de
însuşire din partea elevului. Spre deosebire de învăţământul tradiţional, centrat pe cunoaştere, pe

5
distribuirea cunoştinţelor, în şsoala modernă, predarea se ridică mult deasupra nivelului simplei
cunoaşteri, simplei transmiteri şi asimilări de cunoştinţe. Principala preocupare este de a face din
funcţia cunoaşterii un element motor al dezvoltării gândirii, al formării atitudinii şi
comportamentului, al promovării dezvoltării personalităţii elevului. Profesorul este cel care
iniţiază dialogul, selectează materialul, propune şi organizează activitatea elevului cu acet
material, inclusiv fixarea sa în memorie. Implicându-se activ, elevul îşi formează noi mecanisme
de achiziţie, adică noţiuni, operaţii, structuri cognitive în măsură să-i înlesnească pe un plan
mereu nou preluarea informaţiei relevante din datele concrete şi verbale ce i se oferă progresiv.
Întotdeauna mesajele externe – cum ar fi lecţiile, activităţile practice etc. acţionează prin
intermediul condiţiilor interne. Sistemul de cunoştinţe şi tehnici de lucru se însuşesc numai prin
organizarea propriei activităţi a elevului. Realitatea externă nu-şi dezvăluie proprietăţile şi legile
decât dacă este explorată, investigată. Procesul de învăţare devine astfel proces de cunoaştere
realizat într-un cadru organizat şi pe calea cea mai directă, evitându-se ocolurile care au avut loc
în dezvoltarea istorică a cunoaşterii.
c. Predarea ca management al învăţării
Învăţarea este întotdeauna contextuală, se produce într-un cadru situaţional precis.
Învăţarea, plus ansamblul de factori şi condiţii în cadrul cărora se desfăşoară, constituie o
situaţie de învăţare.
Prin planificare, situaţiile de învăţare devin situaţii de instruire. Fiecare situaţie îşi propune
să genereze o anumită experienţă de învăţare, să favorizeze producerea învăţării dorite.
O situaţie de instruire poate fi examinată şi modelată plecându-se de la un ansamblu de patru
variabile, şi anume:
- un context dat (mediul şcolar imediat), cu aspectele lui social-umane (profesori, elevi,
clasa de elevi) şi materiale(circumstanţele spaţio-temporale imediate, materiale didactice,
mijloacele de învăţământ disponibile etc.);
- o intervenţie pedagogică(acţiunea de predare), dependentă de scopuri şi obiective,
conţinuturi, metode, principii, reguli etc.;
- un proces de învăţare(din partea elevilor) ;
- un final sau un ansamblu de rezultate sau performanţe, concretizate în cunoştinţe însuşite,
abilităţi formate, atitudini şi sentimente cultivate.
În orice situaţie de instruire sunt activate, aşadar, diferite componente şi relaţii de
interdependenţă dintre ele, astfel încât să rezulte o adecvare specifică a acţiunilor învăţător-elevi.
Fiecare dintre variabilele care intervin aici are caracteristicile sale, de aceea acţiunea lor
concomitentă determină situaţii de instruire diferenţiate(nu există două situaţii de instruire
identice). Diversitatea şi eterogenitatea situaţiilor explică diversitatea strategiilor de predare
utilizate.
Conducerea procesului de învăţământ, prin activitatea de predare, presupune definirea
raţională a fiecărei situaţii de instruire. În această privinţă, învăţătorului îi revine sarcina
creării(alegerii, proiectării, organizării şi realizării) situaţiilor de instruire necesare, în stare, prin
succesiunea lor, să dirijeze învăţarea. Realizarea acestei sarcini îl obligă să aibă în vedere
caracterul problematic specific fiecărei situaţii în parte, să rezolve problemele concrete care se
ridică de fiecare dată. Sunt probleme de selectare şi definire a obiectivelor de urmărit, de
pedagogizare a conţinutului dat în manualul şcolar, de alegere a metodelor, procedeelor şi
materialelor didactice potrivite, de elaborare a strategiilor de acţiune adecvate, de optare pentru

6
un tip sau altul de experienţă de învăţare ce va fi propus elevilor, de elaborare şi aplicare aunor
instrumente de evaluare, de reţinere a unor concluzii pentru activitatea imediată sau de viitor.
Soluţionarea problemelor respective sugerează îndeplinirea a tot atâtea funcţii ale predării.
d. Predarea ca instanţă de decizie
Din punct de vedere managerial, decizia este un proces de alegere în mod deliberat a unei linii de
acţiune, pentru a ajunge la un anumit rezultat, obiectiv. Ea reprezintă selectarea unui anumit curs
al acţiunii dintr-un număr de alternative, hotărând, astfel, declanşarea anumitor acţiuni care
conduc la realizarea obiectivelor stabilite. La nivelul învăţământului, decizia are un caracter mai
complex decât în alte domenii, deoarece procesul condus vizează omul în formare. Actele de
decizie au un rol reglator, ele nefiind un produs al unei hotarâri arbitrare, ci al unui proces logic,
care trebuie să parcurgă anumite etape.
În actul de predare, cadrul didactic decide cu privire la o multitudine de aspecte: cum să
proiecteze activitatea, ce strategie didactică sa aleagă şi să aplice, care sunt cele mai potrivite
metode şi procedee didactice pentru clasa de lelevi sau pentru anumiţie elevi din clasă, ce
modalităţi de evaluare să aplice, cum să intervină în anumite situaţii conflictuale etc.
Decizia este chemată să răspundă la întrebările: care este obiectivul(claritatea scopului) şi cu ce
resurse va fi atins, şi să compare, astfel, avantajele şi dezavantajele alternativelor-variante.
Variantele performante sunt cele care pot oferi cele mai bune rezultate, într-un termen foarte
scurt şi cu cheltuieli minime. Cele mai eficiente forme de adoptare a deciziei sunt prin cooptarea
elevilor în activitatea de selecţie a altzernativelor, contribuind astfel la educaţia pentru
participare şi la dezvoltarea unei culturi participative în planul personalităţii elevilor.