13.

GESTIUNEA INTEGRATĂ A APELOR PE BAZINE

HIDROGRAFICE
1. DEFINIŢII ŞI ABORDĂRI

Apa şi clima se află într-o strânsă legătură; este suficientă o modificare regională
pe termen scurt (câteva zile, luni sau ani) a ciclului hidrologic pentru a determina
apariţia unei secete sau a unei inundaţii. De aceea, schimbările climatice sezoniere
asociate cu efectul de seră, pot avea o incidenţă directă asupra curgerii medii anuale,
variabilităţii sale anuale şi sezoniere.
La gestionarea resurselor de apă „regenerabile” se pune problema unei evaluări
corecte în vederea utilizării durabile, ţinând seama mai ales de relaţiile complexe care
există între apele de suprafaţă şi cele subterane.
Pentru diferenţierea resurselor de apă se utilizează trei termeni:
- apa albastră - reprezintă resursele regenerabile de apă; este cantitatea de
apă de ploaie care se varsă în cursurile de apă şi alimentează apele
subterane;
- apa verde - reprezintă apa care provine din sol; este cantitatea de apă
înmagazinată în sol şi care se evaporă, aprovizionând ecosistemele şi
culturile neirigate;
- apa fosilă – reprezintă apa subterană care s-a acumulat într-un interval mare
de timp adesea în perioade geologice anterioare şi care este realimentată
foarte puţin sau deloc. Nu este vorba despre o resursă regenerabilă.

1.1 Bazinul versant

Un bazin versant are frontiere naturale. Ele sunt de dimensiuni variabile şi pot
grupa bazine fluviale şi lacustre.
Limitele unui bazin nu pot fi delimitate administrativ sau politic; în funcţie de
amplasarea geografică vor exista bazine naţionale sau internaţionale (dacă bazinul se
află în întregime sau nu în interiorul frontierelor unei ţări).

1.2 Calitatea apei

Este esenţial ca gestiunea resurselor de apă să nu se limiteze numai la aspecte
cantitative; ea trebuie să aibă în vedere şi necesităţile care trebuie satisfăcute pentru
ecosistem. O gestiune durabilă a resurselor de apă va trebui să garanteze că apa, prin
calitatea sa, va putea să satisfacă atât nevoile umane cât şi menţinerea funcţiilor
naturale ale ecosistemului care le adăposteşte.

1.3 Ecosistemul
Ecosistemul este o noţiune cheie în orice abordare a gestiunii durabile a
resurselor de apă. El reprezintă un sistem organizat, cu componente fizice, chimice şi
biologice, care include omul şi activităţile sale.
În materie de gestiune durabilă a resurselor de apă se foloseşte noţiunea de
„ecosistem fluvial”, deoarece singura abordare posibilă este cea care ţine seama de om
şi natură, uniţi într-un singur sistem natural. Noţiunea de ecosistem fluvial grupează în
acelaşi timp dimensiunile de mediu, economice şi sociale. La sfârşitul gestiunii se poate
considera că limitele ecosistemului fluvial corespund cu cele ale bazinului.

1.4 Gestiunea pe bazine

Utilizarea bazinelor versante ca fiind teritoriul cel mai potrivit pentru gestiunea
resurselor de apă reprezintă un principiu recunoscut universal.

13-1
 Experienţa gestiunii pe bazine sub forma sa instituţională cea mai formală a fost
utilizată în mai multe ţări din continente diferite, din aceste studii rezultând unul dintre
cele mai cunoscute modele de gestiune a apei pe bazine, asemănător celui utilizat în
Franţa.

1.5 Gestiunea integrată a resurselor de apă

În anul 2000 a fost introdusă o nouă noţiune şi anume cea a „gestiunii integrate
a resurselor de apă”.
Între conceptul de gestiune integrată a resurselor de apă şi cel al gestiunii
tradiţionale pe bazine apar următoarele diferenţe:
 Gestiunea pe bazine în multe dintre modelele tradiţionale pune accentul pe
aprovizionarea cu apă cu un anumit tarif şi cu redevenţe asociate deversărilor de
poluanţi, conform principiului utilizatori – poluatori – plătitori. Această abordare are o
serie de avantaje, dar are de asemenea şi limite. Faptul că există şi alte delimitări
importante decât cea pe bazine constituie un argument în favoarea gestiunii integrate.
 Termenul gestiune pe bazine consideră bazinul fluvial ca o entitate importantă,
punând accentul atât pe relaţiile existente între apă şi sol, cât şi pe dimensiunile
geografice şi adesea internaţionale (amonte – aval). În plus, acest termen nu limitează
gestiunea numai la nivelul bazinului, nu consideră că bazinele fluviale sunt sisteme
închise şi că este vorba despre un singur teritoriu valabil.
 Noţiunea de gestiune integrată a resurselor de apă pune accentul pe
necesitatea abordării problemei gestiunii apei sub diferite unghiuri, atât în termeni
tehnici (ape de suprafaţă şi ape subterane), cât şi sub diverse aspecte politice,
economice şi sociale.

1.6 Abordarea ecosistemică

Conceptele fundamentale ale unei abordări ecosistemice sunt următoarele:
- toate elementele unui ecosistem (fizice, chimice şi biologice) sunt
interdependente;
- natura dinamică şi complexă a ecosistemelor necesită ca abordarea
ecosistemică să fie suplă şi adaptabilă;
- problemele complexe dintr-un ecosistem nu pot fi abordate decât prin
integrarea preocupărilor ştiinţifice, sociale şi economice; cercetarea,
planificarea, comunicarea şi gestiunea de mediu trebuie să fie
interdisciplinare.
Avantajele abordării ecosistemice sunt următoarele:
- se acordă o atenţie prioritară relaţiilor dintre diferitele elemente ale unui
ecosistem, ceea ce favorizează gestiunea integrată a acestora;
- se pune accentul pe problemele pe termen lung sau la scară mare, ceea ce
permite adoptarea unei strategii orientată în special către „anticipaţie şi
prevenire” mai curând decât către metoda folosită în mod curent - „reacţie şi
corecţie”;
- se recunoaşte rolul culturii, valorilor şi sistemelor socio-economice în
problemele de gestiune a mediului şi resurselor;
- această abordare oferă un mecanism care să permită integrarea ştiinţelor şi
gestiunii.

1.7 Gestiunea integrată pe bazine

„Gestiunea integrată a bazinelor fluviale şi lacustre corespunde luării în calcul, de
către factori de decizie informaţi, a ansamblului folosinţelor şi resurselor bazinului, într-o
abordare ecosistemică”. (Burton şi Boisvert, 1991)

13-2
 Elementele fundamentale ale noţiunii „gestiune integrată pe bazin” sunt
următoarele:
- Ecosistemul fluvial - este vorba despre un sistem care implică numeroase
interrelaţii şi care evoluează conform propriilor sale reguli. Orice acţiune în
interiorul acestui sistem antrenează reacţii mai mai mult sau mai puţin
complexe. Apa este în cantitate şi de calitate limitată; alocarea ei diferiţilor
utilizatori, incluzând aici şi necesităţile naturale, constituie o problemă reală
în ceea ce priveşte gestiunea resurselor de apă.
- Omul face parte şi depinde de acest sistem. Trebuie găsite mijloacele de
asigurare a dezvoltării, evitând conflictele între oameni, dar şi între om şi
natură. Omul nu administrează bazinul, dar poate administra activităţile sale
proprii în raport cu resursele şi restricţiile proprii bazinului respectiv.
- Este necesară participarea utilizatorilor pentru a asigura o utilizare durabilă a
sistemelor naturale, mai ales a apei. În cazul bazinelor internaţionale,
dimensiunile politice şi juridice sunt foarte importante.

2. ETAPELE GESTIUNII INTEGRATE PE BAZINE

HIDROGRAFICE

Gestiunea unui bazin fluvial este o sarcină complexă bazată pe gestiunea

operaţională şi pe dezvoltarea politicilor strategice şi planificare. Sunt utilizate atât
sisteme de urmărire, colectare şi prelucrare a datelor orientate spre furnizarea
informaţiilor referitoare la situaţia existentă cât şi instrumente şi sisteme de ajutor la
luarea deciziilor, orientate către alocarea alternativă în viitor a politicilor şi planurilor de
acţiune.
Gestiunea implică trei faze: documentarea, planificarea şi intervenţia.
Obiectivele pe care le urmăresc aceste faze sunt următoarele:
- în faza de documentare, lista problemelor trebuie să furnizeze pentru fiecare
folosinţă sau resursă afectată, o explicaţie a cauzelor schimbărilor suferite;
- în faza de planificare, planul de acţiune trebuie să furnizeze soluţii pentru
rezolvarea fiecărei probleme identificate;
- în faza de intervenţie, urmărirea efectelor trebuie să permită evaluarea
rezultatelor (dacă obiectivele sunt atinse).

2.1 ACUMULAREA CUNOŞTINŢELOR

În cadrul gestiunii integrate pe bazine fluviale, cunoaşterea este un element de o
importanţă majoră. Aceasta poate fi abordată sub cinci aspecte:
- definirea necesarului de cunoştinţe (informaţii);
- programele de urmărire;
- gestiunea informaţiei;
- integrarea informaţiei;
- utilizarea expertizei.

2.1.1 Definirea necesarului de cunoştinţe

Pentru această etapă trebuie să se stabilească:
- scopul acţiunii,
- informaţiile necesare pentru planificarea bazinului,
- tipul informaţiilor,
- scara informaţiilor.
Colectarea informaţiilor care permit o evaluare realistă a condiţiei biofizice a
bazinului poate fi limitată, dacă acestea sunt suficiente pentru stabilirea unor obiective
realiste. Dacă sunt necesare informaţii suplimentare pentru a avea o imagine detaliată a

13-3
bazinului, următoarele întrebări pot servi drept criterii de limitare a activităţii de colectare
a informaţiilor:
1. Care sunt informaţiile cu adevărat necesare pentru:
- precizarea obiectivelor gestiunii bazinului;
- îmbunătăţirea cunoaşterii ecosistemului bazinului;
- precizarea activităţilor de gestiune care vor fi eficiente;
- definirea şi stabilirea priorităţii sub-bazinelor.
2. În ce măsură se vor lua cele mai bune decizii prin îmbunătăţirea informaţiei
disponibile?
3. Cum pot fi completate informaţiile prin intermediul diferitelor tipuri de studii
sau supravegheri? Care este preţul şi timpul necesar pentru realizarea
acestor studii?
Deoarece în cazul gestiunii unui bazin, informaţiile necesare provin dintr-un mare
număr de domenii şi sectoare, rezultatele vor fi eterogene. În cazul apei, aspectele
cantitative sunt mult mai bine documentate decât cele calitative. Există foarte puţine
informaţii referitoare la sedimente iar habitatele sunt descrise în general superficial. În
ceea ce priveşte fenomenele naturale, pluviometria este în general bine descrisă. În
ceea ce priveşte aspectul general, există importante deficienţe în ceea ce priveşte
descrierea spaţială şi temporală a bazinului.

2.1.2 Programele de urmărire

Programele de supraveghere în domeniul apei pot avea următoarele obiective:
- furnizarea informaţiilor referitoare la starea şi evoluţia ecosistemului acvatic;
- furnizarea de informaţii în timp real pentru luarea deciziilor;
- asigurarea calităţii apei conform exigenţelor diferitelor folosinţe;
- controlul eficienţei intervenţiilor.
Urmărirea poate viza un obiectiv unic (de exemplu: urmărirea precipitaţiilor acide)
sau mai multe obiective simultan (supravegherea stării generale a apei).
Teritoriul care face obiectul urmăririi poate fi bazinul hidrografic sau numai o
parte din acesta, în cazul în care activitatea de urmărire este definită în funcţie de
cerinţe. În ambele cazuri este vorba despre colectarea de date conform unei liste
predefinite de parametri, urmând protocoale standardizate, cu un pas de timp şi un
interval fix al punctelor de eşantionare, etc. în scopul de a obţine datele necesare din
punctul de vedere al obiectivelor vizate de program.
Reţelele de urmărire a calităţii apei trebuie să fie proiectate pe baza obiectivelor
de informare pentru care se stabileşte de la început ce informaţii sunt necesare,
obiective care ghidează definirea şi executarea tuturor activităţilor de supraveghere.
În prezent, dezvoltarea tehnologică a permis modificarea scărilor spaţiale la care
se poate desfăşura supravegherea. Teledetecţia permite ca, la costuri foarte
acceptabile, fenomenele să fie urmărite la scări care nu erau accesibile cu mijloacele
tradiţionale. Cu ajutorul sateliţilor sau ale fotografiilor aeriene pot fi observate
schimbările rapide sau mai lente care au loc la scară naţională, regională, continentală
sau chiar planetară.

2.1.3 Gestiunea informaţiei

Gestiunea informaţiei este una dintre problemele cele mai importante care
trebuie rezolvate de către specialişti. Ea se poate face la scară locală, naţională,
regională, mondială.
La scară locală, este util să se creeze o unitate de informaţii care să regrupeze
informaţiile de bază referitoare la teritoriul studiat şi să permită factorilor de decizie
locali şi tehnicienilor accesul la informaţie: cadastru, hărţi ale solurilor, ale covorului

13-4
vegetal, ale sub-bazinelor hidrografice, hărţi topografice, cu delimitarea administrativă şi
infrastructura.
La scară naţională, principala problemă este cea a băncilor de date referitoare la
apă. În acest sens, este necesar să se utilizeze serviciile oferite de experţi şi să se
dezvolte la maximum capacităţile Sistemelor Informatice Geografice.
La nivel operaţional sunt disponibile mai multe instrumente analitice. Ceea ce
trebuie rezolvat, este omogenizarea urmăririi şi a metodelor analitice utilizate de
instuţiile implicate, mai ales în cazul bazinelor internaţionale. De asemenea, informaţiile
obţinute trebuie să fie puse într-o formă accesibilă la dispoziţia celor interesaţi sau
implicaţi.

2.1.4 Integrarea informaţiei

La scară mondială, dezvoltarea tehnologiei informaţiei permite în prezent
integrarea informaţiilor într-un context de gestiune. În ultimii ani s-au dezvoltat puternic
Sistemele Informatice Geografice (GIS). Acestea reprezintă un instrument informatic
evoluat care permite reprezentarea şi analiza diferitelor fenomene, cu condiţia furnizării
unei referinţe geografice pentru fiecare informaţie în parte. În acest caz, este posibil să
fie prelucrate datele cartografice de bază, hărţile şi datele sectoriale, hărţile şi datele de
mediu.
Instrumentul cel mai utilizat pentru gestiunea resurselor naturale este în general
Planul director. El poate fi sectorial (agricultură, pescuit) sau multisectorial (planuri
directoare ale bazinelor, sub-bazinelor sau teritoriale, conform unei delimitări
administrative). Schema directoare, reprezintă un instrument de planificare utilizat în
domeniul gestiunii pe bazine care poate fi relativ bine gestionat.
Atât la scară naţională, cât şi regională, este necesar să se integreze toate
datele existente într-un singur document de gestiune. De aceea, este obligatoriu ca
pentru acelaşi bazin să se utilizeze suporturi informatice standardizate. Analizele care
se fac pe baza datelor primite de la organizaţiile regionale trebuie să se bazeze pe
norme standardizate (de exemplu, în cartografie este vorba despre scări şi clasificări
standardizate). Pentru a fi cu adevărat utile, reţelele hidrometrice trebuie concepute la
scara bazinului.
În cadrul gestiunii integrate pe bazine, o altă dimensiune a integrării o constituie
asocierea informaţiilor de mediu cu cele care provin din sectoarele economic şi social.

2.1.5 Utilizarea expertizei

Cunoştinţele necesare pentru gestiunea integrată a unui bazin fluvial nu se
limitează la datele ştiinţifice primite şi la rapoartele tehnice produse de instituţiile
naţionale sau regionale. În cazul în care informaţia este incompletă, disparată sau slab
integrată, un grup de gestionari experimentaţi poate să stabilească un diagnostic
valabil, să definească priorităţile şi să elaboreze un plan de acţiune realist, într-un
interval de timp relativ scurt.

2.2 CĂUTAREA INFORMAŢIILOR

Noţiunea de informaţie poate avea un sens larg. În cazul gestiunii integrate pe

bazine, ea corespunde ansamblului de cunoştinţe care permit realizarea gestiunii la
timp şi cât mai explicit.
Toată activitatea de gestiune este bazată pe căutarea, prelucrarea şi utilizarea
informaţiei. Ea se bazează de asemenea pe expertiza şi experienţa unui număr mare
de tehnicieni, oameni de ştiinţă, operatori de proiecte, gestionari. Factorul uman este
esenţial în această activitate. Deciziile sunt luate de către persoane care se bazează pe
multiple surse de informare, interpretate mai mult sau mai puţin obiectiv.

13-5
 La început, trebuie extrasă partea cea mai bună a informaţiei disponibile. În
procesul de căutare a informaţiilor trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
 Informaţia nu trebuie să fie exclusiv cantitativă. Evaluările calitative fiabile sunt
deosebit de utile pentru demararea unei activităţi de planificare.
 Sursele locale de informare trebuie valorificate deoarece:
- uneori sunt singurele surse de informare disponibile;
- în cadrul etapelor de consultare şi intervenţie, colaborarea cu autorităţile
locale va fi mult mai uşoară, dacă ele au fost mobilizate de la început în
scopul valorificării informaţiilor pe care le deţin.
 Sistemele de prelucrare a informaţiei (baze de date, modelare, sisteme
informatice geografice, etc.) pot fi prea complexe şi costisitoare în raport cu cantitatea şi
calitatea datelor care trebuie prelucrate. Acestea sunt instrumente a căror utilitate
trebuie evaluată şi nu trebuie să constituie un scop în sine.
 Datorită existenţei unei cantităţii mici de informaţii de bună calitate, schimbul şi
partajarea informaţiilor constituie practici curente şi utile ale gestiunii. Costul obţinerii de
informaţii este mare şi absenţa informaţiilor pertinente poate determina întârzieri
importante în toate etapele gestiunii.
 Trebuie stabilită fiabilitatea informaţiei pe tot parcursul activităţii. Problema
fiabilităţii şi siguranţei informaţiei poate fi abordată din două unghiuri diferite:
- sursa de informare. Anumite surse (organisme, programe, cercetători) sunt
recunoscute pentru fiabilitatea lor;
- validitatea informaţiei. În cazul datelor colectate în perioade sau din teritorii
diferite, trebuie verificate metodele de colectare, analiză şi prelucrare a
datelor.
 Un alt aspect este utilitatea informaţiei. Aceasta poate fi clasificată în funcţie de
modul în care permite obţinerea de răspunsuri la întrebările puse sub aspect temporal şi
spaţial:
- în raport cu dimensiunea temporală: Când se obţine informaţia? Cu ce
frecvenţă este primită? Care este perioada acoperită?
- în raport cu dimensiunea spaţială: Teritoriul studiat a fost inventariat? Care
este precizia (spaţiul dintre punctele de măsură)?
 Trebuie precizate obiectivele vizate de căutarea informaţiei, cu atenţie
deosebită la:
- perioadă = spaţiul de timp în care se face colectarea informaţiilor.
Durata perioadei este în funcţie de rapiditatea schimbărilor, necesităţilor
studiului, disponibilităţii şi fiabilităţii datelor mai vechi. Perioada de studiu se poate stabili
la ultimii 20 de ani pentru folosinţe şi resursele biologice. Cu toate acestea, o perioadă
mai lungă se poate dovedi utilă în ceea ce priveşte: componentele ecosistemului,
fenomenele naturale şi activităţile omului. De asemenea, este posibil să apară lipsuri în
seriile cronologice de informaţii, indiferent de bazinul studiat.
- teritoriu = suprafaţa pe care se va face colectarea de informaţii.
Ideal, teritoriul corespunde ansamblului bazinului hidrografic. Cu toate acestea,
în funcţie de scopul activităţii, el poate fi limitat la cursul major al fluviului sau poate fi
restrâns la un tronson al fluviului sau la un sub-bazin, fără a afecta activitatea de
gestiune.
- scară = nivelul de precizie sau de detaliu care limitează colectarea
informaţiilor.
- nivel de integrare
La momentul iniţial, colectarea informaţiilor se face în general după teme sau
discipline. Ulterior se regrupează informaţiile care provin de la mai multe discipline
pentru a răspunde necesităţii de integrare a lor. Se va alege una dintre următoarele
două abordări:

13-6
 - integrarea în momentul iniţial – instrumentele comune de gestiune a
informaţiei pot fi utilizate pentru a simplifica colectarea standardizată a
informaţiilor (fişe de anchetă, etc.) şi integrarea în continuare a altor date;
- integrarea ulterioară (a posteriori) – în cazul unei cercetări realizate pentru o
disciplină sau pentru un sector, se vor rezolva mai întâi problemele
referitoare la scară şi timp, pentru a permite ca la încheierea acţiunii de
colectare să fie integrate toate informaţiile obţinute.

2.3 DOCUMENTAREA

Prima fază a gestiunii integrate pe bazine fluviale încearcă să reunească şi să

evalueze pertinenţa informaţiei care va permite identificarea aporturilor şi pierderilor
proprii folosinţelor şi resurselor biologice ale regiunii studiate. Ea se derulează în mai
multe etape, de la caracterizarea situaţiei actuale a folosinţelor şi a resurselor biologice
până la stabilirea unui diagnostic.
Etape:
A. Identificarea folosinţelor şi resurselor biologice
B. Evaluarea modificărilor
C. Studiul componentelor ecosistemului
D. Activităţile umane şi fenomenele naturale
E. Integrarea şi diagnosticarea

Faza de documentare a activităţii de gestiune integrată se încheie printr-un

diagnostic ce constă într-o listă de probleme care trebuie rezolvate în cursul etapelor de
planificare şi intervenţie. Pentru identificarea acestor probleme se asociază întotdeauna
dimensiunile spaţiale (întreg bazinul sau un mic sub – bazin) şi temporale (fenomen
recent sau de scurtă durată sau unul care durează de mai mulţi ani) ale unei folosinţe
sau resurse biologice.

2.4 PLANIFICAREA

A doua fază, cea a planificării, caută să definească prin intermediul consultării

publicului şi a înţelegerii dintre parteneri, acţiunile care trebuie întreprinse pentru
soluţionarea problemelor recunoscute ca prioritare. Ea implică două etape: identificarea
obiectivelor şi definirea planurilor de acţiune.
Etape:
A. Miza (obiectivul) – are două componente: identificarea şi consultarea.
B. Planurile de acţiune

2.5 INTERVENŢIA

A treia fază, intervenţia, trebuie să asigure toate mijloacele necesare pentru ca

proiectele să aibă rezultatele estimate. Această fază are două etape: acţiunea propriu-
zisă (desfăşurarea proiectelor), a cărei amploare poate varia în timp şi în spaţiu, şi
urmărirea, care măsoară efectele aplicării proiectelor.
Etape:
A. Proiectele
B. Urmărirea

13-7