Metode, procedee și tehnici de stimulare a creativității în ciclul preșcolar

Profesor învăţământ preşcolar, Cristea Marilena

Şcoala Gimnazială Plopu, Dărmăneşti, Judeţu Bacău

Educarea și antrenarea potențialului creativ sunt probleme deosebit de sensibile, având în

vedere dinamismul, expresivitatea specifică copiilor, acel freamăt permanent sau acea vribație și
frământarea lăuntrică ce dă copiilor note specifice de dinamism creative, disponibilități de
exteriorizare spontană și autoexpresie specifică unui elan creativ.
Stimularea creativității cuprinde: activizare, antrenare, cultivare și dezvoltare a
potențialului de autoexpresie și împlinire creativă.
În acest sens se va avea în vedere sistemul de condiții sau factorii favorizanți afirmării și
dezvoltării creatoare:
a) factori structurali intrinseci creativității,
b) factori de climat general în afirmarea și dezvoltarea personalității copiilor,
c) factori de ambianță psihosocială.
Stimularea creativității se va rezolva printr-o învățare creativă, o învățare prin descoperire
care va duce la constituirea unei personalități cu comportament creativ.
Premisele învățării creative, precizate de Torrance sunt:
 inițiativa proprie a preșcolarului în procesul învățării, manifestată în curiozitate, uimire și
punerea întrebărilor,
 învățarea independentă în afara programului școlar,
 încrederea în sine pe baza conștientizării asupra capacităților de care dispune,
 toleranța față de ideile noi și recunoașterea valorilor create, ca mijloc de stimulare a
creativității,
Învățarea creativă presupune realizarea unor anumite condiții, privind stimularea
creativității:
a) determinarea în activitățile instructiv-educative a ponderii unor tipuri de cerințe care
determină în permanență sarcini constructive, de elaborare creativă, situațiile
problemă de tip divergent,
 b) menținerea climatului, ambianței, atmosferei psihologice care să stimuleze libertatea
și spontaneitatea creatoare a copiilor,
c) tipul de îndrumare să fie cel specific învățării prin descoperire,
d) modul de înțelegere, de abordare a copiilor care manifestă eforturi, disponibilități,
realizări creative, promovare,
e) angajarea copiilor în activități de tip creativ.
Învățarea creativă se desfășoară în două etape:
1. învățarea participativă in cadrul căreia preșcolarul este antrenat să redescopere
cunoștințele prin efort propriu de gândire, participând la elaborarea conceptelor, a
legilor, principiilor și a altor generalizări.
În acest proces, învățând prin problematizare, cercetare și descoperire, prin dialog eurist,
modelare, dezbatere, dramatizare, simulare și prin diferite procedee artistice, preșcolarul își
dezvoltă spiritul de observație, gândirea logică, științifică și productivă.
2. învățarea anticipativă, folosită deseori în cercurile de creație tehnico-științifică și
literar artistică din școli și cluburi ale copiilor.
Prin învățarea anticipativă copiii participă la invenții, descoperiri și inovașii,
dezvoltându-și inteligența și imaginația creatoare.
Învățarea participativă implică folosirea în predare-învățare a metodelor active de
învățământ care pun în valoare capacitățile creatoare ale preșcolarilor.
Metode active, participative care stimulează gândirea și creativitatea, îi determină pe
elevi să caute și să dezvolte soluții pentru diferite probleme, să facă reflecții critice și judecăți de
valoare, să compare, să analizeze situații date:
 Conversația euristică;
 Problematizarea;
 Jocul didactic;
 Exercițiul;
 Brainstormingul,
 Descoperirea, etc.
Problematizarea reprezintă una dintre cele mai apreciate metode de învățământ, prin
potențialul ei euristic și activizator. Pedagogului polonez Wincenty Okon îi revine meritul de a fi
inițiat și condus concepția unor dificultăți practice sau teoretice, a căror rezolvare să fie rezultatul
activității proprii de cercetare efectuate de copil.
Opinii autorizate susțin că esența acestei metode nu constă în rezolvarea problemelor, ci
în crearea situațiilor-problemă. Acest fapt care îi pune pe elevi în situația de a găsi un mod
euristic, o cale de rezolvare / depășire a acestora, echivalează cu introducerea lor în una din
următoarele trei situații: a savantului pe drumul descoperirii, a inventatorului pe drumul invenției
și a organizatorului pe drumul deciziei optimale.
Astfel, problematizarea se poate defini ca fiind metoda care constă în conceperea,
propunerea, rezolvarea și valorificarea situațiilor - problemă.
Pe plan psihologic, situația problemă reprezintă o stare conflictuală care rezultă din
trăirea concomitentă a două realități: experiența anterioară (cognitiv - emoțională) și elementul
de noutate și de surpriză cu care se confruntă subiectul. Acest conflict imprimă un “sens
explorator” gândirii elevului, îl incită la investigare, descoperire, aflarea unor noi soluții. O
întrebare devine situație - problemă atunci când declanșează: curiozitate, tendință de declanșare,
de depășire a obstacolelor. În problematizare, importantă este crearea situațiilor problematice și
mai puțin punerea unor întrebări. Se consideră că pot fi delimitate mai multe etape posibile în
abordarea unei situații - problemă:
 definirea punctului de plecare și a scopului urmărit;
 punerea problemei prin cunoașterea profundă a situației de plecare și selectarea
informației;
 organizarea informației;
 transformarea informației pe calea raționamentului, inducției și deducției, a intuiției și
analogiei, inclusiv a utilizării și a altor procedee paralogice în vederea identificării soluțiilor
posibile;
 luarea deciziilor - opțiunea pentru soluția optimă;
 verificarea soluției alese și a rezultatelor.
Din punct de vedere genetic, I. Nicola delimitează trei momente succesive:
 un moment pregătitor, declanșator, constând în crearea situației problemă;
 un moment tensionat exprimat în intensitatea contradicțiilor dintre ceea ce se dă spre
rezolvare și cunoștințele anterioare ale elevilor;
  un moment rezolutiv-descoperirea soluției și confirmarea ei prin întărirea pozitivă /
negativă de către profesor; pot fi utilizate mai multe căi de rezolvare: algoritmice, euristice,
creatoare.
Principalele situații - problemă pot fi:
când există un dezacord între vechile cunoștințe ale elevului și cerințele, chiar impuse de
rezolvarea unei noi probleme;
când elevul trebuie să aleagă dintr-un lanț sau sistem de cunoștințe, chiar incomplete,
numai pe cele necesare în rezolvarea unei situații date;
când elevul este pus în fața unei contradicții între modul de rezolvare posibil din punct de
vedere teoretic și imposibilitatea aplicării lui în practică;
când elevul este solicitat să sesizeze dinamica mișcării chiar într-o schemă aparent
statică;
când elevului i se cere să aplice în condiții noi cunoștințele asimilate anterior.
În cazul problematizării, cunoștințele nu mai sunt prezentate în formă lor inițială. Ele sunt
interpretate, realizate, chiar răsturnate epistemic, pentru a putea genera o nouă soluție.
Propunerea problematizării ca și cale de învățare în cadrul didacticii matematicii presupune
respectarea a două condiții: exersarea și stăpânirea deplină a cunoștințelor pentru că altfel
răsturnarea lor poate genera eșec școlar; stimularea creativității superioare, nu orice creativitate.
Antrenând toate componentele personalității (intelectuale, afective, volitive),
problematizarea contribuie la stimularea interesului, curiozității, spiritului de explorare al
elevilor. Elevii își formează treptat un stil individual de muncă, își dezvoltă independența în
gândire, autonomia, curajul în argumentarea și susținerea soluțiilor proprii de rezolvare.
Utilizarea acestei metode în orice tip de lecție și în orice etapă a lecției de matematică are
o deosebită valoare formativă: se consolidează structuri cognitive, se stimulează spiritul de
explorare, se formează un stil activ de muncă, se cultivă autonomia și curajul în afișarea unor
poziții proprii.
Conversația euristică constă într-o înlănțuire de întrebări și răspunsuri prin intermediul
cărora elevii sunt dirijați să valorifice experiența cognitivă de care dispun și să facă asociații care
să faciliteze dezvăluirea de aspecte noi. Printr-un demers inductiv elevii sunt orientați / dirijați
către sesizarea relațiilor cauzale, formularea unor concluzii, desprinderea unor reguli, elaborarea
unei definiții. Esențial este că învățătorul orientează permanent gândirea elevilor “din aproape în
aproape”, în mod unidirecțional, spre noutatea propusă. Utilizarea ei este condiționată de
experiența de cunoaștere de până atunci a elevului. Este folosită mai ales în analiză sau în
explicarea metodei de lucru, în rezolvarea unei probleme matematice. Au fost formulate mai
multe cerințe privind:
 Natura întrebărilor, fiind preferate cele care orientează în mod diferențiat și la niveluri
diferite, operativitatea generală și specifică a gândirii. De aceea, în locul unor întrebări centrate
pe memorie, reactualizare reproductivă, de tipul: cine?, ce?, când?, unde? etc., sunt recomandate
întrebări centrate pe gândire, imaginație, descoperire, precum: de ce?, pentru ce?, cum
argumentezi?, ce alte soluții / argumente poți oferi?;
 Din punct de vedere al conținutului, întrebarea trebuie formulată clar, concis, corect sub
aspect gramatical și logic; se vor evita întrebările imprecise, echivoce, incorecte;
 Întrebarea se adresează întregii clase, acordându-se elevilor timp suficient pentru
formularea răspunsurilor;
 Întrebarea nu trebuie să sugereze răspunsul sau să îl conțină;
 Ritmul de adresare al întrebărilor să fie adecvat.
În ceea ce privește răspunsurile elevilor, cerințele vizează:
 Adecvarea răspunsului cu întrebarea formulată;
 Să fie clare, corecte, concise, complete;
 Să acopere întreaga sferă a întrebării;
 Să se evite răspunsurile monosilabice și cele formulate fragmentar.
Descoperirea este metoda prin care se ajunge la adevăr, soluție prin demersuri proprii
dezvoltând copiilor interesul pentru cunoaștere, spiritual de observație, de analiză și sinteză,
capacitatea de a compara.
Această metodă presupune în desfășurarea activității: înțelegerea problemei, formarea
ipotezelor de soluționare și selectarea ipotezelor plauzibile, stabilirea condițiilor, a materialului
necesar pentru descoperirea răspunsurilor, efectuarea lucrării, verificarea soluțiilor găsite. Unii
autori disting ca esențiale următoarele tipuri de descoperire:
 creatoare – inductive (desprinderea de generalități, noțiuni, reguli după prezentarea unor
date, materiale, fapte),
 deductivă – presupune combinarea unor idei generale pentru a se ajunge la judecăți
particulare,
  de elucidare.
La matematică pe baza unor sisteme de exerciții copiii ajung la rezolvări originale. Pentru
o bună reușită atât copiii cât și educatoarea trebuie să respecte unele condiții: e necesar ca copilul
să-și însușească unele cunoștințe, să aibă deprinderi de muncă cu această metodă care presupune
un antrenament progresiv, cadrul didactic trebuie să îi îndrume și stimuleze pe copii, de a-i ajuta
când sarcinile depășesc posibilitățile, dar trebuie să știe exact „cum”, „cât” și „când” să-i ajute.
Brainstormingul este considerat ”o tehnică de creativitate creativă, cea mai largă
răspândită și aplicată are la bază ideia că în rezolvarea unei probleme cea mai bună soluție se
obține prin căutarea unui număr cât mai variat de soluții, nu prin eliminări succesive, cantitatea
generează calitatea.
Tehnicile incluse satisfac principalele cerințe ale creativității în orice domeniu,
înlăturarea blocajelor și stimularea copiilor pentru ideile originale și valoroase.
Jocul didactic este, prin esența sa, o metodă puternic interactivă, plasată de majoritatea
autorilor în categoria metodelor stimulative care stimulează gândirea și creativitatea. Putem
spune că jocul este o modalitate intrinsec avantajoasă și motivată de a călători spre maturitatea și
lumea muncii.

BIBLIOGRAFIE

1. Revista Învatamantul Preşcolar 1-2/2008,

2. Verza E., Şchiopu U.,“Psihologia vârstelor”, EDP, Bucureşti, 1995,
3. Zlate Mielu, “Fundamentele psihologiei” Ed Universitară, Bucureşti, 2006.