PARTICULARITĂȚI ALE UNUI TEXT DRAMATIC

ALE UNEI COMEDII

O SCRISOARE PIERDUTĂ,
de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii
române, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, continuator al lui
Vasile Alecsandri în surprinderea dintr-o perspectivă comică a realității, dar și a
naturii umane în general, observator lucid și ironic, rafinat psiholog și desăvârșit
maestru al limbajului.
Comedia este o specie a genului dramatic care are scopul de a stârni râsul prin
surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu
final fericit. Personajele aparțin unor tipologii clasice, sursa principală a comicului
constituind-o contrastul dintre esență și aparență, între ceea ce personajele sunt și
ceea ce vor să pară. Categoria estetică dominantă este cea a comicului care poate fi
de mai multe tipuri: de situație, de caracter, de moravuri, de nume, de limbaj sau de
intenție.
Reprezentată pe scenă în anul 1884, publicată un an mai târziu în revista
„Convorbiri literare”, în 1885, opera literară „O scrisoare pierdută” este un text
dramatic, fiind a treia piesă din cele patru comedii scrise de I. L. Caragiale (alături
de O noapte furtunoasă, Conu' Leonida față cu Reacțiunea, D-ale carnavalului),
opere în care scriitorul urmărește surprinderea moravurilor societății burgheze din
vremea lui, idee prezentă la începutul piesei în indicația scenică „În zilele
noastre”.

Comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății

contemporane autorului: demagogia, corupția, imoralitatea, adulterul, abuzul de
putere etc., opera literară „O scrisoare pierdută” se încadrează în realismul clasic,
așa cum autorul însuși mărturisește: „Eu nu scriu decât despre viața noastră și
pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici nu mă interesează”.
Caracterul critic, adesea satiric, imparțial, obiectiv în redarea veridică a
aspectelor sociale precum parvenitismul, setea de putere, lăcomia etc., satirizarea
unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, ironia, veridicitatea obținută prin
tehnica acumulării detaliilor, sunt tot atâtea aspecte care fac posibilă încadrarea
operei în realism. Un aspect relevant este construcția personajelor tipologice, care
surprinde lumea politică contemporană autorului: Zaharia Trahanache este tipul
încornoratului, dar și al politicianului abil, care se lasă după situație, caracterizat
prin ticul verbal, cu ajutorul căruia își înșală adversarii prin replica:„Ai puțintică
răbdare!”. Ghiță Pristanda este tipul funcționarului servil, care slujește pe toată
lumea care îi poate aduce un profit, Ștefan Tipătescu este tipul amorezului, Nae
Cațavencu este tipul politicianului demagog, iar Zoe Trahanache tipul amorezei
cochete. Una dintre tipologiile cele mai elaborate o reprezintă Farfuridi și
Brânzovenescu, „cuplul de imbecilitate”, care depind unul de altul precum brânza
de farfurie, cetățeanul turmentat, care este simbolul omului de rând, aflat într-o
permanentă stare de nesiguranță, de amețeală, neștiind cu cine să voteze, în timp ce
Agamemnon Dandanache reprezintă un complex de însușiri, care-l determină pe
criticul literar Garabet Ibrăileanu să-l considere „mai prost decât Farfuridi și mai
canalie decât Cațavencu”. Elementele de clasicism ale comediei sunt: echilibrul
compozițional și generalitatea situațiilor și a caracterelor (fudulul, canalia, cocheta,
încornoratul).
Sursele comicului sunt variate și servesc intenția autorului de a satiriza
defectele omenești puse în evidență de farsa electorală din anul 1883, care stă la
baza operei. Astfel autorul construiește o galerie de personaje și de situații care
stârnesc râsul , pornind de la principiul: „Nimic nu-i arde mai tare pe ticăloși ca
râsul”. Astfel comicul de situație surprinde întâmplarile neprevăzute precum
pierderea și găsirea repetată a scrisorii de Zoe și respectiv de cetățeanul turmentat,
apoi de cetățeanul turmentat și respectiv de Cațavencu, de Cațavencu și respectiv
de cetățeanul turmentat, care o returnează lui Zoe provoacă acumularea succesivă
de tensiuni, coincidențe, repetiții, confuzii, evoluția inversă a lui Cațavencu, care
ajunge păcălitorul păcălit, triunghiul conjugal și cuplul Farfuridi-Brânzovenescu
sunt tot atâtea situații comice. Comicul de intenție surprinde atitudinea autorului
față de personaje cu ajutorul limbajului pe care li-l atribuie. Personajele mai
modeste sunt ironizate blând doar prin pronunțarea greșită a unor cuvinte, ca în
cazul lui Pristanda sau al cetățeanului turmentat: „bampir”, „famelie”, „apropitar”,
„andrisant”. În schimb pe ambițiosul Cațavencu incult, dar și snob cu pretenții de
erudiție îl satirizează nemilos atunci când îl determină să folosească neologisme
precum „capitaliști” pentru locuitorii capitalei sau „faliți” pentru susținători.
Dandanache este grotesc, alesul de la centru fiind senil, incoerent în vorbire și
incapabil de a folosii neologisme pe care le înlocuiește cu interjecțiile sau
onomatopeele „de!”, „a!”.
Tema comediei este una socială și constă în satirizarea vieții politice și de
familie a unor politicieni din societatea românească de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Aspecte din viața politică precum lupta pentru putere dintre partidul aflat
la conducere și gruparea independentă în contextul alegerilor pentru Cameră,
șantajul, falsificarea listelor electorale sunt completate cu aspecte din viața de
familie precum triunghi conjugal (Zoe -Trahanache -Tipătescu).
 O scenă semnificativă se regăsește în actul I, scena IV prin sosirea lui
Trahanache cu vestea deținerii scrisorii de amor a lui Tipătescu față de Zoe de
către Cațavencu, adversarul lor politic, scenă care declanșează conflictul dramatic
principal. Astfel Tipătescu, află că va fi șantajat de rivalul său politic, paradoxal și
comic în același timp, chiar de la soțul înșelat care, cel puțin aparent declară că nu
crede, considerând documentul „o plastrografie”, însă îi redă din memorie integral
conținutul scrisorii, ceea ce amplifică comicul de situație. Zaharia Trahanache se
demonstrează a fi un om abil, care știe să-și dozeze presupusa naivitate, făcându-l
pe Tipătescu să trăiască la maximum situația stânjenitoare, deși pretinde că nu
crede deloc în conținutul scrisorii și se simte legat cu putere de Ștefan Tipătescu cu
care are interese comune. Astfel soțul încornorat declară „De opt ani trăim
împreună ca frații, și niciun minut nu am găsit la omul acesta măcar atâtica rău”.
Prefectul Ștefan Tipătescu și Zaharia Trahanache sunt reprezentanții partidului
aflat la putere, ceea ce determină pe Trahanache să nu intre în conflict cu
Tipătescu, drept pentru care va căuta căi de contrașantaj, scena reprezentând, de
asemenea existența unui triunghi conjugal aprobat tacit de soț, dacă interesele sunt
mai puternice, susținând nota comică a întregii piese.
O altă scenă semnificativă o reprezintă restituirea scrisorii pierdute de Zoe
de către cetățeanul turmentat, pe care acesta o găsise în căptușeala pălăriei pierdute
de Cațavencu în învălmășala de la primărie. Zoe devine triumfătoare
comportându-se ca o adevărată doamnă, recăpătându-și superioritatea, îl dojenește
pe Cațavencu: „Domnule Cațavencu! Tot mai poți vorbi?și încă ironic”. După ce-i
pierise orice motiv de îngrijorare, Zoe devine fermecătoare cerându-i lui Cațavencu
în schimbul bunăvoinței să conducă manifestația publică, să prezideze banchetul
popular, și să salute în numele alegătorilor „pe deputatul ales și pe prefect”.
Banchetul dat în cinstea candidatului „ales în unanimitate” reunește în scena finală
toate personajele.
Finalul comediei aduce împăcarea ridicolă a adversarilor politici, fără a se schimba
cu ceva situația inițială sau triunghiul conjugal. Atmosfera de veselie unanimă
subliniază „binefacerile” unui sistem „corect instituțional”. Dialogul final purtat
între Cațavencu și Pristanda accentuează ideea existenței carnavalești a unei lumi
care trăiește într-un univers închis, în care contrarile sunt echivalente, iar alegerea
nu este posibilă.
Titlul evidențiază intriga și contrastul comic dintre aparență și esență,
punând în lumină conflictul dramatic: scrisoarea rătăcită de Zoe Trahanache și
ajunsă în mâna lui Nae Cațavencu, care șantajează centrele de putere ale partidului
de guvernământ în scopul obținerii mandatului de deputat. Articolul nehotărât „o”
indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei, deoarece în piesă apare
cu o altă scrisoare care este tot una compromițătoare, prin care Agamemnon
Dandanache își câștigă postul de deputat. La nivel simbolic, scrisoarea devine o
armă de șantaj folosită pentru preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și
lipsa de scrupule a personajelor. Lumea „scrisorii pierdute” se dovedește un cerc
închis, un mecanism autoreglator din care niciun ”actor” nu vrea să iasă. Scrisoarea
devine astfel pretextul dramatic al comediei, unul din multele instrumente de
șantaj în lupta politică, un simbol al corupției și compromisului, ca și al
depersonalizării individului într-o lume în care până și sentimentele precum
iubirea, onoarea, prietenia, ajung „obiecte de negociere”.
Limbajul este cea mai importantă sursă a comicului caragialian, sugerând
incultura personajelor, contrastul dintre esență și aparență și constă în Prezenţa
numeroaselor greşeli de vocabular. Cuvintele, mai ales neologismele sunt
deformate prin pronunţie greşită „famelie”, „renumeraţie”, „andrisant”,
„plebicist” sau prin etimologie popularǎ „capitalişti” - locuitori ai Capitalei.
Încǎlcarea regulilor gramaticale și a logicii, cum ar fi: polisemia „ne-am
rǎcit împreunǎ”, contradicţia în termeni „dupǎ lupte seculare care au durat
aproape zece ani” sau „12 trecute fix”, ca și asocierile incompatibile „Industria
românǎ este admirabilă, e sublimǎ, putem zice, dar lipsește cu desǎvârşire”,
nonsensul „din douǎ, daţi-mi voie, ori sǎ se revizuiascǎ, primesc! dar sǎ nu se
schimbe nimica…”, truismele, adică adevǎrurile evidente: „un popor care nu
merge înainte stǎ pe loc”, sau „o soţietate fǎrǎ prinţipuri, care va sǎ zicǎ cǎ nu le
are”, precum și expresiile tautologice „intrigi proaste”sunt tot atâtea aspecte care
construiesc nota comică a limbajului în comedia „O scrisoarea pierdută”, ajutând la
caracterizarea personajelor. Astfel limbajul denotă poziția socială, profesia, nivelul
de cultură, inteligența, apartenența politică, opțiunile existențiale, scara de valori.
Cu puține excepții, personajele comediei se exprimă greșit, demonstrând astfel
vidul intelectual și sufletesc al acestora, fiind o inepuizabilă sursă de râs.
Ticurile verbale: „Ai puţintică răbdare, stimabile”, „Mă-nţelegi?”, „Daţi-
mi voie” utilizate de Trahanache sau Farfuridi, întrebuinţarea exagerată a
cuvântului „curat” de către Pristanda, alăturat chiar unor termeni opuşi - „curat
murdar”, modul de adresare al lui Dandanache cu „neicuşorule”, „puicuşorule”,
nu numai că provoacă râsul, dar şi caracterizează pe cei ce le folosesc, lăsându-l pe
spectator să-şi definitiveze impresia despre personaj.
Lumea operelor lui Caragiale este „o comedie umană”, în care domină lipsa
de scrupule, ipocrizia și nu în ultimul rând, ridicolul. Semnificațiile operei se
construiesc prin armonizarea paradoxală a comicului și a tragicului, într-o sinteză
modernă ce anticipează absurdul. Exagerarea monstruoasă, grotescul, vidul
sufletesc al personajelor, lipsa de profunzime, reducerea la absurd a ființei umane,
caricatura oricărui sentiment autentic, au făcut ca I.L.Caragiale să fie numit
precursor al teatrului absurdului, alături de Beckett și E. Ionescu, iar „O scrisoare
pierdută”, un text dramatic definitoriu pentru arta autorului.