Ce este arhitectura?

Răspuns scurt: Arhitectura este imaginea construită a sinelui nostru.

Răspuns lung: Într-o lume a valorilor virtuale, fluide, arhitectura durează. Imaginea pe care tu, munca ta,
orașul tău și țara ta o crează prin construcție, mai mult ca sigur că va dura mai mult decât tine. Clădirile sunt
cele mai importante urme pe care le lăsăm după noi ca oameni. Cele mai vechi erau aici cu mult înainte ca
noi să existăm, iar cele noi, pe care le construim, vor fi aici mult după ce noi vom fi dispărut. Arhitectura este
un selfie colectiv. Este un statut care nu poate fi actualizat.” [1]

Arhitectura este scena de desfășurare a vieții și activităților de zi cu zi. Este spațiul în care trăim,
respirăm, ne mișcăm, lucrăm, gândim, dorim, iubim, visăm, imaginăm. Arhitectura este odaia în
care ne trezim în fiecare dimineață, e strada pe care mergem, e încăperea în care lucrăm, e
scuarul zgomotos pe care îl traversăm în pauza de prânz, e curtea școlii în care răsună vocile
copiilor în pauză, e podul peste râu, e traseul liniei de tramvai spre casă, e colțul de parcare
unde tinerii se dau cu skatebord-ul, e fereastra de mansardă prin care zăresc silueta turlelor la
asfințit. Arhitectura este scenografia în care ne petrecem viața, chiar dacă în acest parcurs
schimbăm decorurile odată cu schimbarea unei slujbe, cu schimbarea familiei, sau a modului de
viață. Odată cu fiecare nou început există condiții noi la care suntem nevoiți să ne adaptăm,
forme noi la care să ne conformăm cu întreg bagajul, care ne definește ca ființe conștiente de
sine. Această scenografie este un container, cu limite mai diafane sau mai bine definite, care se
suprapune sau nu dorințelor și aspirațiilor noastre de viață.

Ca orice formă de manifestare umană, meșteșug, tehnologie, știință, artă, arhitectura conține în
ea însăși o funcție de comunicare socială, cultural-educativă. Ea vorbește despre cei care au
imaginat-o, au modelat-o, au folosit-o, despre relația acestora cu lumea din proximitatea
imediată – despre mode, stil de viață, convigeri – dar și cu cea transcendentă – credințe și
idealuri. Arhitectura ne transmite un mesaj, ea este un instrument de comunicare, unul
complex, deoarece vorbește atât despre lucrurile tangibile din viața noastră, cât și despre cele
ce transcend lumea palpabilă, emoțiile, speranțele și aspirațiile. Ea vorbește despre ceea ce
suntem, dar și despre ceea ce ne dorim să fim.

Din cele mai vechi timpuri până azi, arhitectura exprimă prin cuvinte săpate în piatră; oamenii
de atunci nu mai sunt, dar arhitectura pe care au lăsat-o în urmă vorbește despre ei: fie ea casă,
mormânt, biserică, castel sau piață, arhitectura vorbește despre cei ce au imaginat-o și au
construit-o. Despre felul în care aceștia percep viața și ordinea lumii. De la umilul bordei până la
palatul splendid, ori capela misterioasă, arhitectura vorbește despre o anumită ierarhie a lumii
și despre locul omului în aceasta. A construi o casă este ca și cum ai sădi o sămânță în pământ, ai
hrăni-o cu speranță și credință, cu convingeri ancestrale sau de ultim moment, cu atitudini și
comportamente ale prezentului, și cu aspirații de viitor.

În ciuda vitezei tehnicilor de construcție, care permit azi construirea unei case într-un timp
record, a tendințelor și dinamicilor economico-sociale care duc la schimbarea locuinței de mai
multe ori într-o viață, asemeni unei îmbrăcăminți, omul încă se gândește la căminul său
cuprinzând cu mintea și pe copiii săi, măcar pentru primii lor ani de viață. Copilul învață și
deprinde de acasă, din casă și prin modul de structurare a acesteia, comportamentele,
atitudinile și modul de viață al părinților. Curtea, strada, cartierul și orașul extind lumea de la
unul la mai mulți, de la mine la ceilalți. Școala și clasa aduc noțiunea de grup, de categorii,
suntem asemănători, dar diferiți, suntem de aceeași vârstă sau nu, mai scunzi sau mai înalți, mai
curajoși sau mai timizi, mai gălăgioși sau mai visători. Orașul devine un câmp de luptă, în care o
reputație este de disputat, de câștigat sau de apărat.

În cartier și la școală copiii întâlnesc alți copii, indivizi, grupuri, adunări ale școlii, iau cunoștință cu
o bucățică de societate; acolo acționează, simt, experimentează, exersează, înțeleg, învață și se
adaptează la mediu. În și prin mediul construit, prin structura acestuia, prin morfologia, sintaxa
și semantica explorării spațiului, prin exersarea comportamentelor și a relațiilor cu ceilalți, în
parte și cu întregul, prin experimentarea capacităților personale, copiii învață cine sunt, cine ar
putea fi, cine și-ar dori să fie:

Piața Unirii, Timișoara 2010

„Îți mai amintești denumirea cartierului? Dar povestea de care se leagă numele său? De unde vine denumirea
orașului? Privește orașul și acesta îți va depăna povestea lui; este și povestea ta, și a colegilor tăi, este
povestea bunicilor și a nepoților care vor veni! Povestea orașului se descifrează în spațiile dintre clădiri,
dintre ziduri, dintre curți, dintre oameni și din oameni.”  [2]
Extras din lucrarea de doctorat „Arhitectura și copiii Spațiul ca mediu în educația tinerilor”, susținută
public în 26 iunie 2020, conducător științific Profesor universitar dr.arh. Teodor Octavian Gheorghiu,
Universitatea Politehnica Timișoara.
[1] Waern R., Wingardh G., What is Architecture? And 100 Other Questions, Publisher: Laurence King
Publishing, septembrie 2015,
[2] B. Havași, Proiectul „De-a arhitectura în școala mea! Clasa mea de vis!” premiat la Bienala
timișoreană de arhitectură – BETA, articol pe blogul De-a arhitectura, decembrie 2016, accesat la
22.01.2020
https://www.de-a-arhitectura.ro/proiectul-de-a-arhitectura-in-scoala-mea-clasa-mea-de-vis-premiat-la-bienala-
timisoreana-de-arhitectura-beta/