UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

Centrul de Învăţământ la Distanţă

şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

FACULTATEA DE LITERE
PROGRAM DE MASTER IFR:
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – IDENTITATE ÎN MULTICULTURALISM

MODELE DE DESCRIERE ÎN SINTAXĂ

CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ REDUSĂ

AUTOR: Mihaela GHEORGHE

ANUL I, SEM. II
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
FACULTATEA: DE LITERE
MASTER: LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ – IDENTITATE ÎN MULTICULTURALISM

Mihaela GHEORGHE

MODELE DE DESCRIERE ÎN SINTAXĂ

ANUL I, SEM. 2
 CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................... 2

1. Perspectiva generativă asupra descrierii limbii…………... 3

2. Componentele gramaticii (modelul GB)…………………... 15

3. Roluri tematice……………………………………………… 29

4. Teoria X-Bară şi Teoria guvernării……………………….. 47

5. Teoria Cazurilor……………………………………………. 74

6. Teoria Legării şi tipologia categoriilor vide………………. 91

7. Deplasarea elementului relativ -interogativ……………….. 114

Sinteză ................................................................................................... 140

Anexă ..................................................................................................... 147

Teste de evaluare finală ................................... .................................... 151

 INTRODUCERE

Cursul de faţă prezintă cele mai noi modele de descriere în sintaxă şi, totodată,
pune în discuţie aplicabilitatea lor la limba română. În acest scop, în cuprinsul
capitolelor se dau, pe lângă exemplele preluate din autorii teoriilor prezentate, şi
exemple adaptate pentru limba română.
Modul de structurare a materiei este prezentat la începutul fiecărui capitol (v.
secţiunea Sumar) pentru o mai bună lectură a acestuia. Sumarul este precedat de
Obiective operaţionale specifice capitolului respectiv, de Termeni cheie şi de
principalele referinţe bibliografice (v. secţiunea Lecturi), iar după materia propriu-zisă
am plasat un Rezumat al temei/temelor incluse în capitol.
În scopul fixării cunoştinţelor, la sfârşitul majorităţii capitolelor sunt formulate
Teme de autoevaluare ale căror rezolvări sunt date în Anexa cursului. Aspectele mai
dificile implicate de cerinţele formulate în aceste teme, ca şi acelea ale temelor de
evaluare a căror cheie nu apare în Anexă, se vor discuta în cadrul tutorialelor. În
acelaşi scop al asimilării noţiunilor, înainte de Anexă am inclus şi o Sinteză a
întregului material, în care am punctat caracteristicile fundamentale ale teoriilor
prezentate/dezbătute.
În încheierea acestui volum (după Anexă), am elaborat patru Teste de evaluare
finală, rezolvările acestora urmând a fi predate de către cursanţi conform
Calendarului disciplinei (pentru ponderea în nota finală, v. Fişa disciplinei).

Autoarea

2
Capitolul 1 Perspectiva generativă asupra descrierii limbii
Obiective
 prezentarea unui scurt istoric al variantelor teoriei şi al denumirilor care i s -au
atribuit de-a lungul deceniilor;
 reactualizarea cunoştinţelor legate de cele mai importante concepte ale teoriei;
 fixarea informaţiei expuse prin intermediul sarcinilor de problematizare şi al
exerciţiilor propuse pentru seminar / activităţi tutoriale.

Termeni cheie
 GB vs GTG
 perspectiva chomskiană asupra studiului limbii
 acceptabilitate
 gramaticalitate
 principii şi parametri

Lecturi
1. Noam CHOMSKY: Cunoaşterea limbii, traducere de Alexandra Cornilescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1996, capitolul 2, „Concepte de limbă“, p. 28 -61.
2. Alexandra CORNILESCU: Concept of Modern Syntax, Bucureşti, Editura Universităţii,
1995, Capitolul 1, „Linguistics as an empirical science. Methodological problems in
structural and transformational grammars“, p. 9 -28.
3. Gabriela PANĂ-DINDELEGAN: Sintaxa grupului verbal, ed. a II-a, Braşov, editura
Aula, 1999, „Introducere“, p.11-30.
4. DSL, 1997, articolele: acceptabilitate (p.14), achiziţie a limbii (p.15-16), adecvare,
(p.21), agramaticalitate, (p.34), competenţă, (p.115-116), generativism, (p. 218),
gramaticalitate (p.225), gramatică (~i generative, p.227, ~ universală, p.229) model
lingvistic, p.303, performanţă, p.359, pro-DROP, p.385, transformaţionalism, p. 520-
521, universalii lingvistice, p.528-530.

Sumar
0. Denumiri pentru „noua sintaxă“.
1. Concepţia generală a gramaticii generative.
1.1. Achiziţia limbajului. Gramatica internă.
1.2. Evaluarea modelului.
1.3. Gramaticalitate şi acceptabilitate.
1.4. Gramatica – sistem de principii.
2. Noua sintaxă comparativă.
2.1. Principii şi parametri.
2.2. Parametrul pro-DROP.
Rezumat.
Teme pentru seminar/activităţi tutoriale

0. Denumiri pentru „noua sintaxă“

Generativismul se defineşte ca „orientare a lingvisticii moderne diferită de
structuralism şi funcţionalism (…), bazându-se pe o perspectivă sintetică în studiul şi
conceperea limbii“ (DSL, 1997, 218).

3
 Chiar în cadrul acestei orientări se pot identifica direcţii diferite, în funcţie de
aspectele asupra cărora se centrează interesul lingvistului. Pentru lingviştii americani,
descoperirea mecanismelor care fac posibilă învăţarea şi cunoaşterea limbii sunt
obiectivele centrale ale teoriei sintactice şi (într-o mai mică măsură) ale teoriei
lingvistice. Tradiţia europeană şi cea românească, în mod particular, recurg la teoria
generativă în scopul de a oferi o descriere a nivelului sintactic al limbii particulare
avute în vedere 1.
Cadrul teoretic generativ cuprinde o serie de modele lingvistice aflate într-o relaţie
de filiaţie şi totodată de succesiune, pentru că modelul se află într-un continuu proces
de elaborare şi rafinare. Din această cauză, suferă de o gravă deficienţă terminologică.
Cu greu se poate spune că vreuna dintre denumirile sub care este cunoscut este
acceptată fără rezerve de toată lumea. Modelul ar putea fi numit, de exemplu, (şi este,
adesea) modelul chomskian, dar teoria nu este creaţia unei singure minţi, precum
teoria einsteiniană a relativităţii, bunăoară; i s-ar putea spune „cadrul teoretic asociat
lui Noam Chomsky şi colaboratorilor săi de la Departamentul de Lingvistică şi
Filozofie al Institutului Technologic Massachusetts“, dar şi această formulă
(neconvenabilă şi din pricina lipsei de concizie) este susceptibilă de a primi
numeroase obiecţii, pentru că generativismul este azi un curent teoretic universal.
Toate denumirile pe care modelul le-a avut de-a lungul timpului au fost supuse pe
rând unor procese de adaptare la ceea ce se întâmpla în cercetarea sintactică. Totuşi,
în continuumul evoluţiei sale, se pot identifica o serie de momente mai importante.
Delimitarea etapelor are ca puncte de reper apariţia unor lucrări de sinteză, cu caracter
programatic, care au deschis zone noi de investigaţie. Teoria a început să se contureze
la mijlocul anilor ’50 şi prezentarea acestui stadiu incipient este, de fapt, lucrarea din
1965 a lui Chomsky: Aspects of the Theory of Syntax. Deseori, teoria asociată acestui
moment este numită Teoria standard2 sau Modelul Aspects. În următorii 15 ani,
cadrul a suferit masive revizuiri, ajungând să-şi modifice substanţial fundamentele 3.
Până la începutul anilor ’80 se dezvoltase o teorie sintactică pornind de la Modelul
Aspects care ajunsese destul de diferită încât să necesite o prezentare nouă. În 1980, în
urma susţinerii unor prelegeri la Pisa, Chomsky publică Lectures on Government and
1
V. pentru descrierea românei din perspectiva generativ-transformaţională Vasiliu şi Golopenţia-
Eretescu, 1969, Pană-Dindelegan, 1974, 1976/1999, precum şi descrieri ale limbilor engleză şi franceză
aparţinând unor lingvişti români: Cornilescu, 1976, 1982, Şerban, 1982, Ştefănescu, 1978, 1984,
Manoliu-Manea, 1977, Tuţescu, 1973 etc.
2
V. Dindelegan, 1976/1999, 157: modelul chomskian standard.
3
În anii ’70 a circulat şi denumirea de Teorie Standard Extinsă.

4
Binding (Prelegeri despre guvernare şi legare), prezentând astfel noul cadru într-o
formă coerentă. De aici sigla GB, care desemnează1 modelul generativ al momentului.
Alături de formula GB, circulă şi altele: Teoria Principiilor şi a parametrilor (P&P)
sau Teoria standard extinsă revizuită (REST). Ca urmare a lucrărilor publicate de
Rizzi şi Chomsky la începutul anilor ’90, o nouă denumire a început să fie folosită –
Minimalismul sau Programul minimalist. Remarcăm că aceste denumiri nu sunt
perfect sinonime, fiecare dintre ele se referă, cel puţin în anumite contexte, la versiuni
diferite ale teoriei, iar aceste diferenţe sunt uneori destul de importante. În lucrarea de
faţă, ne vom referi frecvent la două dintre etapele modelului, pentru care adoptăm
denumirile GT (gramatica generativ-transformaţională, model corespunzător în mare
măsură Teoriei standard2) şi GB, pe care îl înţelegem ca model generativ
preminimalist3.
1. Concepţia generală a gramaticii generative. Recapitulare.
1.1. Achiziţia limbajului. Gramatica internă.
În general, teoriei lingvistice i se atribuie sarcina de a modela o parte din
cunoaşterea noastră asupra limbii. Pentru a înţelege procesul de cunoaştere lingvistică,
un prim pas îl constituie înţelegerea felului în care se face achiziţia limbii. Fenomenul
pune însă o serie de probleme, cu care generativismul s-a confruntat încă din primele
stadii ale configurării teoriei: complexitatea gramaticii oricărei limbi naturale
contrastează cu natura datelor pe care le are la dispoziţie vorbitorul (copilul care
învaţă o limbă naturală)4. Pe de altă parte, nu trebuie să se piardă din vedere uşurinţa
cu care copilul învaţă o limbă naturală într-un număr mic de ani (aproximativ şase
ani). Această dilemă este cunoscută ca „problema lui Platon“, (Chomsky, 1996, 19):
cum este posibilă achiziţia limbajului într-un timp atât de scurt, având la dispoziţie
atât de puţine date?). Ipoteza chomskiană asupra teoriei sintactice contribuie la
rezolvarea ei: facultatea limbii este înnăscută. În formularea clasică a acestei idei (v.
Chomsky, Aspects, 1965) situaţia poate fi caracterizată astfel: fie o gramatică a limbii
L (G L)5 concepută ca un set de reguli care generează porţiuni ale limbii naturale L (în

1
Nici aceasta într-un mod prea fericit, pentru că cele două concepte nu sunt singurele concepte centrale
ale teoriei.
2
Lucrările româneşti la care ne raportăm sunt scrise la sfârşitul anilor ’60 – Vasiliu. Golopenţia 1969 –
respectiv la jumătatea deceniului al optulea - Pană-Dindelegan, 1976/1999, când se contura teoria
standard extinsă.
3
Vom face o singură concesie acestei opţiuni, când recurgem la substituţia lui GN cu GD, în descrierea
relativelor ca modificatori ai GD, dar ne raportăm la lucrarea lui Abney, 1987.
4
Cf. conceptul de sărăcie a stimulilor, împrumutat de Chomsky din epistemologie.
5
În Chomsky, 1996, se numeşte Limbă-I.

5
Chomsky, 1996, limba E). Modelul acestei gramatici este adecvat descriptiv dacă
atribuie aceeaşi descriere structurală porţiunilor din L şi G L. Problema învăţării poate
fi pusă în următorii termeni: cum este posibil să se identifice, să se selecteze G L, dat
fiind faptul că universul G(ramaticilor) este infinit? S-ar putea lansa ipoteza că
universul G(ramaticilor) este structurat, adică există anumite trăsături imanente:
anumite proprietăţi ce fac posibilă identificarea G corecte, un tip de metagramatică –
Gramatica Universală. Scopul teoriei sintactice este acela de a revela structura
universului G(ramaticilor).
Rezumând ideile de mai sus, capacitatea lingvistică umană este mai amplă decât
ceea ce oferă experienţa din copilărie. Stimulii (experienţa) sunt finiţi, dar vorbitorii
sunt totuşi capabili să producă şi să proceseze un număr infinit de propoziţii. Există
aşadar un hiatus între datele la care suntem expuşi (input) şi cunoştinţele pe care el
dobândim (output). Expunerea la stimuli, la experienţa lingvistică, nu duce la
construirea gramaticii interne. În concluzie, cunoaşterea limbii este inconştientă 1. Ea
este reprezentată formal ca gramatică. Proprietăţile G sunt înnăscute, sunt date
biologice cu care este înzestrată mintea umană.
Gramatica internă a vorbitorului nativ ar putea fi imaginată ca o listă imensă de
propoziţii gramaticale, cu care vorbitorul verifică toate propoziţiile pe care le aude,
comparându-le cu inventarul personal. Desigur că ipoteza este neverosimilă, pentru că
ar fi vorba de o infinitate de enunţuri pe care vorbitorii ar trebui să le memoreze.
Totuşi, memoria umană este limitată, e finită. Oamenii sunt dotaţi cu un sistem finit
de cunoştinţe care le permit să construiască şi să interpreteze un număr infinit de
propoziţii. Gramatica internă este mai curând un sistem finit de principii, iar sarcina
lingvistului este de a explicita acest sistem finit care produce competenţa.
Gramatica universală trebuie să fie simplă, ea trebuie să generalizeze, v. infra,
1.4.1.§ şi § 2.1.
Trăsătura majoră a tradiţiei chomskiene este transferul de interes de la limbă în sine
la cunoaşterea limbii de către vorbitorul nativ. Gramatica este concepută de lingvistul
generativist ca reflex al competenţei vorbitorului nativ. Gramatica este reprezentarea
cunoaşterii lingvistice interne a vorbitorului nativ (cf. Haegeman, 1994, 7).

1
Deşi vorbitorul nativ al unei limbi naturale nu este de cele mai multe ori capabil să formuleze
principiile generale ce stau la baza propoziţiilor pe care le produce, cunoaşte în mod tacit acele
principii, ceea ce înseamnă că posedă o gramatică internă.

6
 1.2. Evaluarea modelului
O consecinţă a ideii că există mai multe tipuri de gramatici ale aceleiaşi limbi este
formularea unor criterii de decizie asupra validităţii unei gramatici 1. Chomsky, 1965,
propune un procedeu de evaluare (evaluation metric), care are la bază principiul
gradului de adecvare. O teorie are adecvare descriptivă, dacă e în stare „să genereze
porţiuni întinse ale limbilor naturale“ şi are adecvare explicativă dacă poate da seamă
de faptul că principiile gramaticii interne pot ajunge să fie cunoscute de vorbitori,
adică dacă poate da seamă de achiziţia limbajului. Gramatica generativă este
considerată modelul cu cea mai mare capacitate descriptivă şi cu cea mai mare
capacitate explicativă, „procurând explicaţii satisfăcătoare pentru fenomene
lingvistice numeroase“ şi oferind „cele mai semnificative generalizări“ asupra
modului de organizare a limbilor naturale (DS L, 1997, 193).
După Haegeman, 1994, 8, prima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o
gramatică este să furnizeze o caracterizare a limbii descrise (de ex. să distingă între
secvenţele care sunt propoziţii şi cele care nu sunt propoziţii), să fie o gramatică
adecvată observaţional (cf. engl. observationally adequate).
1.3. Gramaticalitate şi acceptabilitate
Gramatica unei limbi naturale este un sistem coerent de reguli şi principii care
stau la baza generării tuturor propoziţiilor corecte şi coerente în ac ea limbă.
O gramatică câştigă adecvare descriptivă dacă, pe lângă descrierea datelor, aduce
şi intuiţia vorbitorului nativ. Fie enunţurile (1), (2).
(1) *Ei joacă de-a v-aţi ascunselea.
(2) *Unde te întrebi dacă au ascuns cartea ?
Acestea sunt respinse (v. marcarea lor cu asterisc) pentru că încalcă unele
constrângeri generale (cf. absenţa morfemului reflexiv în (1) şi deplasarea
neautorizată a adverbului relativ în enunţul interogativ (2)).
Gramaticalitatea este o noţiune teoretică importantă: un enunţ este gramatical dacă
este format conform regulilor gramaticii unei limbi, reguli formulate de lingvist.
Pentru ca un enunţ să fie considerat acceptabil, gramaticalitatea este un criteriu
obligatoriu, dar insuficient 2. Acceptabilitatea caracterizează intuiţia vorbitorului nativ

1
V. şi Dindelegan, 1976/1999, 14.
2
Cf. Vasiliu – Golopenţia-Eretescu, 1969, 27: „În plus, enunţul respectiv trebuie să fie imediat
comprehensibil, rapid şi uniform decodat, intonat normal, să aibă o structură sintactică frecvent
regăsibilă şi în alte enunţuri. Există un singur nivel al gramaticalităţii, dar mai multe grade de
acceptabilitate.“

7
în legătură cu datele lingvistic. Vorbitorul poate avea intuiţii în legătură cu
acceptabilitatea unui enunţ, dar lingvistul este cel care decide asupra inacceptabilităţii
(dacă se datorează factorilor lingvistici, sau altor factori) .
1.4. Gramatica – sistem de principii
Gramatica generează propoziţiile unei limbi şi atribuie fiecărei propoziţii un set de
reprezentări care caracterizează formal câteva din trăsăturile propoziţiei (semantice,
sintactice, morfologice, fonologice). Lingvistul are sarcina de a explicita gramatica
internă a vorbitorului unei limbi, bazându-se pe date extrase din uz, însă datele au un
caracter incomplet.
Am prezentat mai sus ideea chomskiană în legătură cu caracterul cunoaşterii
limbii: o înzestrare genetică ce permite achiziţia limbajului. Lingvistul generativist are
sarcina să caracterizeze această capacitate nativă de învăţare a oricărei limbi, comună
tuturor fiinţelor umane şi să identifice principiile universale identificabile în gramatica
internă. De exemplu, principiul subordonării este un principiu valabil în toate limbile
naturale, este un principiu universal, deci aparţine gramaticii universale. Gramatica
universală este aşadar un sistem alcătuit din toate principiile comune tuturor limbilor
naturale. Ea este nativă, adică evorbitorii o dobândesc înainte de experienţă.
1.4.1. Parametrii şi gramatica universală
Expunerea la materialul lingvistic al unei limbi naturale este esenţială în achiziţia
limbajului. Pentru a începe să construiască gramatica internă a limbii sale, copilul are
nevoie de experienţă lingvistică. În organizarea experienţei lingvistice primare, un rol
important îl are gramatica universală, care ghidează modul în care copilul
interpretează şi organizează limba la care este expus. Gramatica universală (GU)
conţine un set de universalii absolute1, noţiuni şi principii care variază de la o limbă la
alta. (Există proprietăţi specifice unei limbi care nu sunt complet determinate de GU,
dar care variază de la o limbă la alta; pentru aceste proprietăţi există o serie de opţiuni
permise prin GU - parametrii). Pentru principiile parametrizate, opţiunile disponibile
sunt determinate de GU. Astfel, achiziţia limbii constă în fixarea parametrilor.
Stăpânirea unei limbi nu este tocmai rezultatul învăţării. Copilul, fiind echipat cu GU
(cu parametrii ei) şi fiind expus unei limbi, nu poate să construiască decât gramatica
limbii la care este expus. În consecinţă, este mai propriu termenul de achiziţie decât
cel de învăţare. Expunerea la stimuli îl echipează pe copil cu un vocabular.

1
V. pentru conceptul de universalii în accepţia chomskiană vs cea a tipologiştilor, v. DSL, 528-529

8
 Rezumând, capacitatea de a vorbi o limbă se bazează pe principiile şi parametrii
din GU (cu care suntem dotaţi nativ), în parte pe experienţa stimulativă a expunerii la
o limbă particulară. Astfel, se dezvoltă o gramatică a unei limbi specifice – gramatică
centrală (cf. engl. core grammar).
Sintaxa generativă îşi propune să dezvolte o teorie a limbii care să fie un model al
achiziţiei limbajului. Lingviştii îşi propun să dea o formulare explicită celor trei
componente: (i) principiile GU şi variaţiile parametrice în limbile naturale; (ii)
stimulii experienţei necesari pentru a activa principiile GU; (iii) gramatica internă a
unei limbi naturale, aşa cum decurge din aceste componente interactive.
O asemenea teorie ar avea adecvare explicativă. Obiectivul lingvistului este acela
de a formula principiile care determină gramaticile limbilor naturale. El urmăreşte să
determine ce proprietăţi ale limbii sunt universale, care sunt specifice şi cum sunt
acestea în relaţie cu parametrii GU.
Perspectiva generativă asupra achiziţiei lingvistice poate fi reprezentată grafic ca
în fig.1, preluată după Haegeman, 1994, 16:

Figura 1

Experienţă declanşatoare GU Gramatica centrală

(+ parametri)
Limba X Limba X

2. Noua sintaxă comparativă

2.1. Principii şi parametri
Spre deosebire de modelul Aspects, în care limbile naturale erau considerate seturi
de reguli dezvoltate prin învăţarea limbii particulare respective, în concepţia
generativă actuală se manifestă tendinţa de întoarcere la studii comparative,
contrastive1. Acest lucru nu se justifica în modelele generative anterioare, pentru că se
presupunea că orice ansamblu de reguli al unei limbi naturale se deosebeşte de
ansamblul de reguli al altei limbi naturale. O ipoteză plauzibilă în rezolvarea
problemei variaţiei lingvistice este că „limbile diferă printr-un număr restrâns de
trăsături elementare, care dată fiind puterea deductivă a teoriei, au consecinţe vaste,

1
Şi gramaticile secolului al al XIX-lea (gramaticile istorice) studiază comparativ limbile naturale, însă
astăzi obiectivul este psihologic: înţelegerea mecanismului cunoaşterii limbii.

9
aparent fără legătură între ele. Trăsăturile diferenţiale sunt concepute ca valori diferite
ale unor parametri.“ (Dobrovie, 1994/2000, 17). Variaţia lingvistică priveşte
elementele sau categoriile implicate în definirea principiilor. Preluăm după Dobrovie,
2000, 18, o listă de elemente comune şi susceptibile de variaţie (redate în paranteze):
(3) a. Domeniile sintactice locale sunt GN, P’, (GAdj), (GPrep), (P).
b. Pentru a fi accesibil regulii de deplasare a elementului α 1, un element α
trebuie marcat cu trăsături ca [+Wh], +N, (+Q), (+R).
c. Centrii sintactici sunt: N, Adj, V, Prep, (Flex), (Comp).
d. Guvernorii proprii sunt: V, (Adj), (N), (Prep), (Acord).
2.1.1. Un exemplu
Fie enunţurile (4 a-e), pentru care se pot formula regulile de sub (5), (6) şi
principiul de sub (7):
(4) a. Ce ai mâncat?
b. Unde ai mâncat?
c. Când ai mâncat?
d. De ce ai mâncat?
e. Cum ai mâncat?
(5) Regula 1: Ce trebuie plasat în poziţie iniţială.
Regula 2: Unde trebuie plasat în poziţie iniţială.
Regula 3: Când trebuie plasat în poziţie iniţială.
Regula 4: De ce trebuie plasat în poziţie iniţială.
Regula 5: Cum trebuie plasat în poziţie iniţială.
(6) Regula R 2: Cuvântul interogativ trebuie plasat în poziţie iniţială.
(7) Principiul P: Trăsăturile trebuie confirmate3
Aşa cum am văzut în exemplul de mai sus, GU conţine un set de principii
generale. Pentru a da seamă de variaţia lingvistică, este nevoie de un set de parametri
cu valori diferite pentru fiecare limbă în parte. Păstrând pentru exemplificare
principiul formării propoziţiilor interogative, putem urmări variaţia lingvistică în
română, engleză, franceză şi chineză (avem aici în vedere numai plasarea cuvântului
interogativ, fără a discuta chestiunea ordinii auxiliar-verb-subiect):

1
Cf. infra, capitolul 2.
2
Generalizarea regulilor de sub (4).
3
Trăsătura [+wh] (interogativă) este o trăsătură intrinsecă tuturor cuvintelor interogative; confirmarea
trăsăturii este un concept cu care se operează în minimalism. În cazul descris aici, confirmarea
trăsăturii [interog] se face în poziţia iniţială, în capul enunţului.

10
(8) a. Pe cine a văzut Ion? *Ion a văzut pe cine?1 [română]
b. Who has John seen? *John has seen who? [engleză]
c. Qui a vu Jean? Jean a vu qui? [franceză]
d. *„Pe cine a văzut Ion?“ „Ion a văzut pe cine?“ [chineză]
Principiul P este un principiu universal, limbile se deosebesc doar în ceea ce
priveşte punctul din derivaţie în care sunt satisfăcute cerinţele acestuia. (De exemplu,
în chineză, trăsăturile interogativului se verifică in situ).
Un alt exemplu de variaţie lingvistică ce reclamă formularea unui parametru este
ordinea cuvintelor. Parametrul ordinii cuvintelor deosebeşte limbi de tip SVO şi
VSO2.
Consacrăm următorul paragraf unuia dintre cei mai importanţi parametri (pentru
română), parametrului pro-DROP.
2.2. Parametrul pro-DROP3.
Acesta este un parametru esenţial pentru limba română, din care decurg o serie de
consecinţe privind organizarea sintactică a enunţului.
Proprietăţile limbilor pro-DROP (şi italiana este o limbă de acest tip) sunt: lipsa
subiectului în unele construcţii şi aşezarea postverbală a subiectului.
(9) Am să trec pe la tine. (subiectul este nelexicalizat).
(10) Cine crezi că a telefonat? (subiectul este deplasat peste conjuncţia că).
(11) E clar că Maria nu va veni. ( subordonata se deplasează în poziţie finală, locul
subiectului rămânând vid).
(12) Plouă / ninge / îmi arde de ceva (structuri fără subiect).
Contrastele dintre enunţurile de sub (9-12) şi aceleaşi enunţuri traduse în limba
engleză sau în limba franceză nu se datorează unor proprietăţi autonome ale limbilor
respective. Toate pot fi puse în relaţie cu opţiunea care permite subiectului
pronominal să fie omis în limba română (sau în italiană şi în alte limbi cu aceleaşi
caracteristici).
Subiectul nu este întotdeauna neexprimat în limbile pro-DROP; prin lexicalizarea
subiectului se poate obţine un efect semantic – semnalarea unui contrast – sau
pragmatic – focalizarea subiectului:

1
Pentru „citirea“ lui ca întrebare-ecou, enunţul e gramatical. Pentru conceptul de întrebare-ecou, v.
Şerbănescu, 2002.
2
V. Dindelegan, 2003, 211-232, pentru examinarea relaţiei S-V-O în limba română.
3
Abreviere din limba engleză, unde înseamnă „cădere a pronumelui“, cf. pentru definiţia conceptului,
DSL, 1997, 385.

11
(13) a. Ea pleacă şi el vine.
b. EA pleacă, n-ai auzit?
Când nu este nevoie de contrast sau când nu este sub focus, subiectul lipseşte.
Subiectul pronominal apare numai când este imposibil de evitat. În cazul verbelor
meteorologice, este obligatoriu omis 1.
Limbile pro-DROP sunt limbi cu flexiune bogată, care permite recuperarea
semantică a subiectului din mărcile flexiunii verbale. Abordarea acestui fenomen ca
parametru sugerează faptul că o serie de proprietăţi ale limbilor şi anumite tipuri de
limbi se pot reduce la o unică diferenţă elementară între sistemele gramaticale ale
limbilor respective.

Rezumat
0. Denumiri ale teoriei
Cadrul teoretic generativ cuprinde o serie de modele lingvistice aflate într-o relaţie de
filiaţie şi totodată de succesiune, pentru că modelul se află într-un continuu proces de
elaborare şi rafinare. Se pot identifica o serie de momente mai importante. Delimitarea
etapelor are ca puncte de reper apariţia unor lucrări de sinteză, cu caracter programatic, care
au deschis zone noi de investigaţie:
• conturarea sistemului - cf. Chomsky, 1955, The Logical Structure of Linguistic Theory,
Chomsky, 1957, Syntactic Structures.
• Modelul Aspects sau Teoria standard – cf. Chomsky, 1965, Aspects of the Theory
• of Syntax
• Teoria standard extinsă – lucrări din anii ’70.
• Modelul GB – cf. Chomsky, 1981, Lectures on Government and Binding.
• Programul minimalist – cf. Rizzi, 1990, Relativized Minimality.
1. Concepţia generală a gramaticii generative
• Achiziţia imbajului este posibilă datorită unei „facultăţi“ înnăscute cu care este echipată
mintea umană, care permite ca pe baza expunerii la o serie de stimuli (experienţă într -un
anumit mediu lingvistic) să se dezvolte competenţa lingvistică. Gramatica internă este
înnăscută, gramatica centrală aparţine unei limbi particulare la care este expus în primii ani de
viaţă copilul – vorbitor nativ al acelei limbi.
• Gramatica generativă este un model dintr-o infinitate de modele posibile. Randamentul
unei gramatici este măsurabil, pe baza unor criterii de validitate privind capacitatea
descriptivă şi capacitatea explicativă.
• Gramaticalitatea unui enunţ se judecă prin raportarea la principiile gramaticii; enunţurile
pot fi judecate şi în funcţie de gradul de acceptabilitate, dacă se iau în discuţie şi factori de
natură extrasintactică.
• Gramatica universală este concepută ca un sistem de principii (universale), comune aşadar
tuturor limbilor naturale particulare; variaţia lingvistică este pusă pe seama parametrilor.

1
În engleză, franceză etc, există un subiect non-referenţial - there, există expletivul it/il. Enunţurile
fără subiect sunt agramaticale. V. Haegeman, 1994, 23, câteva exemple din aceste limbi, comparate cu
enunţuri în italiană.

12
2. Noua sintaxă comparativă

 Modelul GB permite abordarea contrastivă a limbilor naturale, pe baze diferite de cele ale
gramaticilor istorice. Postularea existenţei unor principii universal valabile şi a unor
parametri specifici face posibil acest demers.
 Parametrul pro-DROP este unul esenţial pentru română, priveşte posibilitatea omiterii
subiectului în propoziţii finite şi are o serie de consecinţe în ceea ce priveşte organizarea
enunţului.

Teme pentru tutorial

1) Având în vedere definiţia noţiunii de universalii lingvistice (cf. DSL, 1997),

arătaţi căror perspective le corespund concepţiile ilustrate prin citatele de mai
jos:
A. „De vreme ce înclinaţia naturală a omului pentru limbaj este universală şi de
vreme ce toţi oamenii sunt înzestraţi mintal cu cheia înţelegerii tuturor limbilor,
din aceasta decurge în mod automat faptul că forma tuturor limbilor trebuie să fie
în mod fundamental identică şi trebuie să atingă mereu un obiectiv comun.
Varietatea limbilor poate consta numai în mijloace şi în limitele permise pentru
atingerea obiectivului“. (W. von Humboldt, 1836) 1(trad. n., M.G.)
B. „Vorbirea este o activitate umană care variază în limite predictibile de la un grup
social la altul, pentru că este moştenirea grupului respectiv, produsul uzului
social neîntrerupt.“(Sapir, 1921, 4) 2 (trad. n., M.G.)
2) Nici una dintre secvenţele 3 de mai jos nu este perfect gramaticală în limba
română. Ordonaţi-le în funcţie de gradul de acceptabilitate:
(a) punctajul subiectelor celor mai greu de rezolvat;

1
„Since the natural inclination to language is universal to man, and since all men must carry the key to
the understanding of all languages in their minds, it follows automatically that the form of all languages
must be fundamentally identical and must always achieve a common objective. The variety among
languages can lie only in the media and the limits permitted the attainment of the objective. (W. von
Humboldt, Über die Verschiedenheit des Menschlichen Sprachbaues und Ihren Einfluss auf die
Geistige Entwickelung des Menschengeschlechts, Royal Academy of Sciences of Berlin, Berlin, 1836,
apud K. Johnson, 2001)
2
„Speech is a human activity that varies without assignable limit as we pass from social group to social
group, because it is a purely historical heritage of the group, the product of long-continued social
usage. (E. Sapir: Language: An Introduction to the Study of Speech, Harcourt, Brace and Co., New
York, 1921, 4, apud. K. Johnson, 2001)
3
Exemplele sunt preluate după Dindelegan, 2003, p.23 şi 131.

13
(b) punctajul subiectelor cele mai greu de rezolvat;
(c) trebuie de făcut ceva în acest sens;
(d) trebuieşte făcut ceva în acest sens;
(e) acestei cărţi considerate dificile;
(f) acestei cărţi considerată dificilă.

3) Formulaţi parametrul ordinii cuvintelor valabil în neerlandeză, urmărind

exemplele de mai jos (apud. Marcel den Dikken 1):
(1) a. Jan sloeg Marie.
„Jan (o) loveşte (pe) Marie“
b. (Piet zei dat) Jan Marie sloeg.
„Piet a spus că Jan (pe) Mari e (o) loveşte“
(2) a. Jan heeft Marie geslagen.
„Jan a Marie lovit(-o)“
b. (Piet zei dat) Jan Marie heeft geslagen.
„„Piet a spus că Jan (pe) Marie a lovit( -o)“

1
Handout, Fifth Central European School in Generative Syntax, Debrecen, Ungaria, 1998.

14
Capitolul 2  Componentele gramaticii (modelul GB)
Obiective
 realizarea unei comparaţii între teoria standard şi modelul GB
 prezentarea generală a modulelor gramaticii;
 reactualizarea unor noţiuni din GT (ex.: lexicon, valenţă, sintagmă, grup
sintagmatic, subcategorizare etc.) şi nuanţarea accepţiilor pe care acestea le capătă în
noul model.
 fixarea informaţiei expuse prin intermediul sarcinilor de problematizare şi al
exerciţiilor propuse pentru seminar / activităţi tutoriale.

Termeni cheie
 modulele teoriei GB
 niveluri de reprezentare sintactică (D-structură, S-structură, FL, FF)
 sinonimie / omonimie sintactică
 predicat, argument, valenţă, subcategorizare

Lecturi
1. Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, Bucureşti, editura Babel, 1996, capitolul „Reguli şi principii generative“,
p.301-309
2. Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, Bucureşti, editura Babel, 1996, capitolul „Structuri superficiale şi structuri
profunde“, p.310-321.
3. DSL, 1997, articolele: adâncime (structură de ~ , p. 21), arbore, (p.62-63), component
(~ al unui model , p.119), gramatică (~i generative, p.227), lexicon, (p.274), nod,
(p.326), suprafaţă (structură de ~ , p. 495-496), sinonimie sintactică, (p. 458),
omonimie sintactică, (p. 336), valenţă, (p.531).

Sumar
1. Arhitectura gramaticii
2. Prezentarea generală a modulelor
3. Premise ale GT conservate în GB
3.1. Structura de constituenţi
4. Unităţi sintactice
4.1. Cuvinte şi sintagme
4.2. Predicate şi argumente
Rezumat
Teme

15
1. Arhitectura gramaticii
Teoria GB a fost concepută iniţial ca o continuare a gramaticii transformaţionale
(GT), deşi componenta transformaţională a pierdut din importanţa pe care o avea în
modelul standard. Totuşi, există o relaţie istorică între GT şi GB, multe din conceptele
celei dintâi fiind redefinite în modelul mai recent.
GT avea o organizare bazată pe două niveluri de analiză: structura de adâncime şi
structura de suprafaţă. În anii 1970, pe măsură ce se elabora teoria standard extinsă,
sunt introduse două noi niveluri de reprezentare: forma fonologică (FF) şi forma
logică (FL). Nivelurile care s-au menţinut din GT au fost redenumite D-structură şi S-
structură, acestea având aproximativ aceeaşi interpretare cu a noţiunilor de structură
de adâncime şi, respectiv structură de suprafaţă.
Organizarea de ansamblu a GB se reprezintă, de obicei, ca un T întors (cf.
denumirea de model T, fig.1) 1:

D-structură

S-structură

Forma Forma
fonologică
logică

Figura 1

D-Structura este reprezentarea structurală pură a informaţiei „listate“ în Lexicon.

S-Structura este derivată prin operaţii de tip transformaţional de la D-Structură. S-
Structura se interpretează în două moduri: fonologic (la nivel FF)şi semantic (la nivel
FL).

1
Cf. Chomsky, 1984, 17, cu deosebirea că nivelul de bază (D-structură) este syntax.

16
Forma Fonologică este nivelul care reprezintă actualizarea fonetică a enunţului, iar Forma
Logică reprezintă nivelul semantic. FL codează informaţia relevantă pentru interpretarea
semantică a exemplelor în chestiune, adică noţiuni ca extensia cuantificatorilor ( quantifier
scope) sau a cuvintelor interogative. Mecanismul interpretativ al acestor elem ente este
guvernat de aceleaşi principii ale gramaticii.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre componentele enunţului, în GT, regula de expansiune a

P este: P  GN Aux GV. În GB, nodul Aux poartă numele de FLEX (INFL). Nivelurile D-
structură şi S-structură sunt puse în relaţie prin operaţia Deplasare a lui  (Move ). Aici, 
este înţeles ca o variabilă, ideea acestei operaţii fiind aceea că o structură poate fi modificată
oricum, prin deplasarea unui constituent în alt loc. Modul în care are loc deplasarea, locul în
care se poate deplasa constituentul, sunt reglate de anumite principii independente.

Un aspect important care deosebeşte GB de GT este acela că nu există reguli de

construcţie specifice (pasivizare, relativizare, nominalizare etc., ca în GT). GB nu concepe o
regulă de pasivizare, de pildă, prin care obiectul direct devine subiect, considerându -se că nu
este necesar să se specifice o regulă de deplasare a subiectului, ci mai degrabă o regulă care să
împiedice deplasarea lui în orice poziţie. Astfel, în analiza pasivului se admite că deplasarea
lui  poate muta orice oriunde, dar există principii (universale) şi constrângeri care blochează
deplasările ce nu se fac din poziţia obiect către poziţia subiect, pasivul fiind rezultatul
interacţiunii diverselor aspecte ale gramaticii, în strânsă relaţie cu principiile gramaticii
universale. Ceea ce găsim în gramatica universală nu este o regulă a pasivizării, ci mai
degrabă constrângeri asupra deplasării, aplicabile în orice limbaj natural.

Variaţiile pe care le prezintă limbile naturale în anumite puncte ale sistemului sunt
concepute în termeni de variaţie parametrică.
GB este o gramatică organizată modular, în unităţi conţinând principii şi
constrângeri ce guvernează buna formare a enunţurilor. Organizarea GB poate fi
ilustrată astfel:

17
Figura 2

D-structura Teoria X-Bară

Teoria 

Principiul proiecţiei
Criteriul 
Deplasarea lui 

Filtrul de
Caz S-structura

Forma
fonetică PCV
Teoria legării
FF Forma logică
Control FL

2. Prezentarea generală a modulelor

Teoria X-Bară este responsabilă de structura sintagmelor. Ea identifică similitudinile
din organizarea interioară a diferitelor tipuri de sintagme şi dintre relaţiile pe care
acestea le contractează, fiind relevantă îndeosebi la nivelul D-structurii.
Teoria  verifică repartizarea corespunzătoare a rolurilor semantice grupurilor
nominale, precum şi satisfacerea condiţiilor de subcategorizare. Şi ea are relevanţă în
primul rând la nivelul DS, dar Principiul extins al proiecţiei garantează extensia
relevanţei ei la toate nivelurile de reprezentare.
Teoria guvernării defineşte anumite relaţii formale ce se instituie între constituenţii
unei structuri. Această teorie serveşte în primul rând ca sursă a altor module, cărora le
furnizează instrumentele analizei.
Teoria Cazurilor operează la nivelul Formei logice şi determină luarea unei decizii
privind legitimitatea poziţiei ocupate de un grup nominal în structura de constituenţi.
Teoria legării se ocupă de coindexarea şi coreferenţialitatea diferiţilor constituenţi,
sau a diferitelor noduri sintactice. Un aspect al ei este atenţia acordată elementelor

18
coreferenţiale lexicalizate, (manifeste, realizate fonetic), cum sunt reflexivele şi
pronominalele; Teoria legării stipulează de asemenea principiile de coindexare cărora
li se supun categoriile vide, care se comportă în mod similar celorlalte GN, dar nu au
realizare fonetică. Constrângerile din cadrul acestei teorii au o oarecare relevanţă în
SS, dar ele contează în primul rând pentru FL.
Teoria bornelor are ca obiect de studiu graniţele dincolo de care un anumit
constituent nu se poate deplasa. Teoria bornelor operează îndeosebi la nivelul S-
structurii. Condiţia de subiacenţă, care face parte din acest modul, este o constrângere
impusă operaţiilor de deplasare a componentelor – limitează deplasarea la un singur
nod (barieră).
Teoria controlului, asemeni Teoriei legării, se referă la relaţiile dintre elementele
coreferenţiale. Deosebirea constă în faptul că Teoria legării este preocupată de
relaţiile ce pot fi definite clar în termeni sintactici, structurali, pe când Teoria
controlului urmăreşte relaţiile incerte din punct de vedere formal.
3. Premise ale GT conservate în GB
Multe dintre premisele modelului GB sunt comune cu ale modelului / modelelor
anterior / anterioare, în particular ne referim aici la modelul standard (GT).
(i) Toate relaţiile sintactice pot fi descrise în termeni de structură de constituenţi.
(ii) Constituenţii se pot deplasa dintr-o parte a structurii într-alta, obţinându-se o altă
structură de constituenţi. Generarea unui lanţ sintactic implică existenţa mai multor
niveluri care se diferenţiază prin astfel de transformări. O asemenea secvenţă se
numeşte derivaţie.
(iii) Componenta sintactică a unei gramatici constă, în ultimă instanţă, dintr-un set de
condiţii de corectitudine impuse structurilor de constituenţi, transformărilor şi
derivaţiilor.
3.1. Structura de constituenţi
Structura de constituenţi este o modalitate de organizare a cuvintelor (şi a altor
componente) în lanţuri aflate sub incidenţa a două relaţii logice: dominanţa şi
precedenţa.
Precedenţa implică o ordonare lineară: doi constituenţi se află în relaţie de precedenţă
dacă unul dintre ei îl precedă pe celălalt, în ordine lineară. Dominanţa se referă la
constituenţii care, într-un sens preteoretic, sunt conţinuţi de alţi constituenţi. Astfel,
cuvintele conţin morfeme şi sunt, la rândul lor, conţinute de sintagme etc. Relaţiile de

19
dominanţă sunt reprezentate de obicei prin ceea ce numim „diagrame-arbore”. O
astfel de diagramă e reprezentată în figura 3:

Figura 3

B C D

E F G

A-G se numesc noduri şi sunt constituenţi ai lanţului descris. A este rădăcina,

nodul iniţial, iar B, C şi D sunt constituenţii care îl alcătuiesc pe A.
Spunem că A se află în relaţie de dominanţă imediată faţă de B, C şi D, pentru că
nu există nici un nod care să se interpună; nici un alt nod în afară de A nu domină
vreunul dintre nodurile B, C sau D, iar aceste noduri sunt toate dominate de A.
La rândul lui, B se află în relaţie de dominanţă imediată faţă de E şi F, iar C îl
domină imediat pe G. D nu domină nici un nod şi se numeşte nod terminal, după cum
sunt şi E, F şi D din această diagramă. Există noduri care nu domină decât un singur
nod (în fig.1, C îl domină doar pe G); ele se numesc noduri non-ramificate. Cele care
domină mai mult de un nod se numesc noduri ramificate (v. A şi B). În majoritatea
lucrărilor de orientare generativă s-a adoptat propunerea lui Richard Kayne privind
ramificarea binară a tuturor nodurilor 1.
Terminologia utilizată în descrierea nodurilor este preluată din câmpul numelor de
rudenie feminine: un nod dominant se numeşte mamă, iar nodul dominat este fiică;
nodurile care pornesc din aceeaşi mamă sunt noduri surori. Nici un nod dat nu poate
avea mai mult de o mamă.
Atât dominanţa cât şi precedenţa sunt relaţii tranzitive: dacă A îl domină / precedă
pe B şi B îl domină / precedă pe C, atunci A îl domină / precedă pe C. Desigur, relaţia
de dominanţă imediată nu poate fi tranzitivă. În legătură cu precedenţa mai trebuie

1
Ramificarea binară nu este totuşi acceptată în mod unanim, v. Shauffele, f.a., care înclină spre
respingerea ipotezei „în urma studierii unor limbi cu topică liberă, cum ar fi latina şi sanscrita, care mi-
au demonstrat, de pildă, cât de dificil e în unele cazuri să alegi, dintre două grupuri nominale ce
funcţionează ca obiecte pe lângă acelaşi verb, pe cel care este cel mai “apropiat” de verb, în termeni de
structură de constituenţi. Însă ipoteza ramificării binare a lui Kayne e văzută uneori ca de la sine
înţeleasă şi, fără discuţie, ea duce la diagrame mai simple. Dacă duce şi la descrieri suficient de
pertinente ale limbajului uman e o altă problemă.“ (trad. F.C.)

20
menţionată şi relaţia de adiacenţă1. Se spune că două noduri sunt adiacente dacă nu
există nici un al treilea nod care să îl preceadă pe unul sau să îl urmeze pe celălalt.
Un alt aspect important în legătură cu relaţiile de precedenţă şi de dominanţă este
că acestea se exclud reciproc. Două noduri pot fi în relaţie de dominanţă sau de
precedenţă, dar nu în ambele. Este de dorit ca, într-o structură de constituenţi, aceste
relaţii să se extindă, astfel încât oricare două noduri să fie ori în relaţie de dependenţă,
ori în relaţie de precedenţă. Cu alte cuvinte, în exemplul nostru de la (2), B şi G se
află în relaţie de precedenţă datorită faptului că fiicele lui B (E şi F) îl preced pe G şi,
prin asta, B însuşi îl precedă pe G.
Structura de constituenţi poate fi descrisă exhaustiv în termeni de dominanţă şi
precedenţă. Dacă se poate desena o diagramă-arbore pentru un context anume, acea
diagramă reprezintă exact structura de constituenţi a enunţului în cauză.
4. Unităţi sintactice
Gramatica unei limbi este un sistem coerent de principii care determină formarea
enunţurilor în acea limbă. Propoziţia este unitatea de bază. Gramatica va specifica
următoarele: care sunt componentele propoziţiei, cum interacţionează şi în ce ordine
apar. În parte, principiile formulate vor fi universale, în parte parametrizabile, pentru
a identifica trăsăturile particulare ale limbilor individuale. Gramatica nu poate spune
nimic despre unităţi superioare propoziţiei: paragraful, textul, discursul, care fac
obiectul altor tipuri de investigaţie (transfrastica, teoria textului, analiza discursului,
pragmatica etc.).
În GT, Lexiconul este o componentă esenţială a gramaticii, alcătuită dintr-un
vocabular auxiliar – categoriile sintactice – şi un vocabular terminal – lexeme şi
morfeme aparţinând limbii naturale avute în vedere în descriere. În GB, Lexiconul
este învestit cu un rol mai important decât în GT, informaţia lexicală determinând în
mare parte structura propoziţiei:
(1) Ion va asculta un concert la şcoală.
Enunţul este o propoziţie, are 9 cuvinte, care însă nu sunt constituenţii imediaţi ai
propoziţiei, ci mai degrabă ultimii constituenţi.

1
Cf. DSL, 1997, 22: „Regula de adiacenţă este foarte strictă pentru engleză, unde nici o
separare a grupului V(erb) + O(biect) D(irect) nu este admisă, dar este mai puţin constrângătoare în
franceză, unde grupul V + OD poate fi separat prin modale şi cantitative (ex. J’achète rarement des
livres); restricţia este aproape inexistentă în română, unde acelaşi grup poate fi separat şi de
circumstanţiale, ca în franceză, şi de argumentul O(biect) I(ndirect) (ex. Cumpăr adesea copiilor cărţi
de poveşti).“

21
 În GT, structura constituenţilor enunţului se poate reprezenta sub forma unui
arbore, (2), sub forma unor paranteze etichetate (3) sau prin reguli de structură (4).
(2)

GN Aux GPred GPrep

N GV Prep GN

V GN

Det N

Ion va asculta un concert la şcoală

(3) [P [GN [N Ion]] [Aux va] [GPred [GV [V asculta][ GN[N un concert]]]] [ GPrep[Prep la][GN[N şcoală]]].
(4)
(i) P→ GN – Aux – V - GPrep

(ii) GN → Det - N

(iii) GPred → GV

(iv) GV → V – GN

(v) GPrep → Prep – GN

(vi) N → Ion / concert / şcoală
(vii) V → asculta
(viii) Aux → va
(ix) Prep → la
(x) Det → un
Reprezentarea structurală de sub (2) / (3) / (4) permite descrierea operaţiilor
sintactice care pot afecta enunţul dat. De exemplu: inversiunea, dislocarea,
antepunerea (5), interogaţia (6). reprezintă parafraze ale propoziţiei de bază. Toate
construcţiile de mai jos sunt structuri de suprafaţă, corespunzătoare aceleiaşi structuri
de bază (2) / (3) / (4).

(5) a. La şcoală, Ion va asculta un concert.

b. Un concert, Ion îl va asculta la şcoală.
c. Ion va asculta la şcoală un concert.

22
(6) a. Va asculta Ion concertul la şcoală? interogativă totală
b. Ce va asculta Ion la şcoală?
c. Unde va asculta Ion concertul?
d. Ce va face Ion ? interogative parţiale 1
e. Cine va asculta concertul la şcoală?

4.1. Cuvinte şi sintagme

Aşa cum reiese din schemele de mai sus, clasele lexico-gramaticale determină
distribuţia cuvintelor, contextul, vecinătăţile în care apar. Gramatica trebuie să conţină
informaţii categoriale asociate itemurilor lexicale, pentru că acestea joacă un rol
important în formarea enunţului. Vorbitorul nativ este echipat cu un dicţionar intern
(lexicon mintal) al limbii sale, care conţine toate informaţiile în legătură cu cuvintele
acelei limbi (inclusiv informaţii despre categoriile sintactice). Orice cuvânt este listat
cu specificaţia categorială. Ex.: a asculta – verb, concert – substantiv, şcoală –
substantiv, la – prepoziţie etc. Lexiconul nu este nativ, pentru că ar trebui să fim
„dotaţi“ din naştere cu lexicoanele tuturor limbilor pământului. Lexiconul se învaţă,
dar GU conţine noţiunea de categorie sintactică. Când sunt expuşi la cuvintele unei
anumite limbi, vorbitorii au anumite aşteptări în legătură cu categoriile pe care le
descoperă. Organizarea sintagmelor se bazează pe acest lucru. (cf. Haegeman, 1994,
37).

1
Cuvântul interogativ reprezintă un substitut al constituentului chestionat.

23
Reamintiţi-vă!

Sintagma este unitatea sintactică superioară cuvântului şi este alcătuită d in două unităţi
sintactice minimale aflate în relaţie sintactică prin actualizarea unei valenţe.
Clasificarea sintagmelor după calitatea morfologică a centrului:
S nominală: copil blond
S verbală: caută o casă
S prepoziţională: despre şcoală
S adjectivală: dator cuiva
S adverbială: aidoma fraţilor
Clasificarea sintagmelor după distribuţie:
S endocentrice A văzut multe filme bune. (sintagma are aceeaşi distribuţie cu cea a
unuia dintre componente);
S exocentrice Această întâmplare l-a speriat. (sintagma are o distribuţie diferită de
distribuţia componentelor considerate separat).
Clasificarea sintagmelor după tipul de relaţie:
dependenţă: scrisori emoţionante
coordonare: copii şi părinţă
echivalenţă: Ionescu, tânărul

Grup sintagmatic = secvenţă de cuvinte alcătuită dintr-un centru şi toate cuvintele care
depind sintactic de acesta. Grupul sintagmatic se deosebeşte de sintagmă prin faptul că în
grup se pot actualiza simultan toate valenţele centrului.
După calitatea morfologică a centrului, grupurile se clasifică similar cu sintagmele: GN,
GV, GAj, GAv, GPrep.

4.2. Predicate şi argumente

Conceptul de predicat (logic) este preluat în gramatica generativă în accepţia de
operator asociat cu unul sau mai multe argumente, cărora le atribuie un rol tematic.
(cf. DSL, 1997, 374-375). Au statut de predicate verbul, numele, adjectivul, dar şi
prepoziţia şi adverbul.1 Conceptul de argument al unui predicat interferează cu cel de
valenţă, aceasta indicând „numărul de actanţi/argumente pe care capul le poate primi
şi forma impusă argumentelor prin fenomenul de recţiune.“ (DSL, 1997, 531).
4.2.1. Subcategorizarea
Subcategorizarea este un concept esenţial în GT, desemnând un tip de reguli care,
alături de regulile de structură, constituie componentul de bază al gramaticii. Regula
de subcategorizare „realizează rescrierea categoriei lexicale [+N] în funcţie de
trăsături semantice inerente şi a categoriilor lexicale [+V], [+Aj] în funcţie de trăsături

1
V. pentru nuanţări privind statutul diferit (predicat de rang înalt) al adverbului şi al
prepoziţiei, Dindelegan, 1992, 25-33 şi Dindelegan, 2003, 166-169 şi 183-184.

24
contextuale. (…) Regulile de subcategorizare sunt de două tipuri: noncontextuale şi
contextuale“ (DSL, 1997, 481). Subcategorizarea noncontextuală priveşte trăsăturile
semice, inerente ale categoriei lexicale: [ + Animat], [ + Uman], [ + Numărabil],
subcategorizarea contextuală este de două tipuri – strictă şi selecţională – şi se
realizează pe baza tipurilor de complemente pe care le acceptă o categorie
(subcategorizarea strictă), respectiv în funcţie de trăsăturile semantice ale
complementelor pentru care s-a făcut subcategorizarea strictă (subcategorizarea
selecţională). Astfel, regulile de subcategorizare strictă „asigură buna formare a
propoziţiilor din punctul de vedere al compatibilităţilor sintactice dintre categorii (…),
regulile de subcategorizare selecţională asigură buna formare a propoziţiilor din
punctul de vedere al compatibilităţilor semantice.“ (DSL, 1997, 482). Pentru
subcategorizarea verbului în limba română, v. Pană-Dindelegan, 1976/1999, 138-
1531.
Exemplele de sub (7-9a) sunt enunţuri în care s-au încălcat reguli de subcategorizare
noncontextuală (7a), contextuală strictă (8a) şi selecţională (9a). Variantele (7-9b)
sunt enunţuri bine formate din perspectiva subcategorizării:
(7) a. *Ion recenzează câinele.
b. Ion recenzează volumul.
(8) a. *Ion [GV imită [GN fraţilor]] [GPrep cu talent.].
b. Ion [GV îl imită [ GN pe Vasile]] [GPrep cu talent.].
(9) a. *Ion [GV îl imită [ GN pe caiet]] [GPrep cu talent.].
b. Ion [GV îl imită [ GN pe Vasile]] [GPrep cu talent.].
În enunţul de sub (8), GV conţine un V – centrul sintagmei şi un GN – obiect
direct. GPrep este sub P, fiind un Circ 1. GN de sub GV este obligatoriu, cf. (10):
(10) *Ion imită.
GN (Obdir) poate fi obligatoriu, facultativ sau dublu, în funcţie de particularitatea
verbului: tranzitiv, intranzitiv sau dublu tranzitiv. Subclasificarea verbelor este parte a
cunoaşterii lexicale a vorbitorului: a întâlni: V, [ __ GN] este verb tranzitiv; paranteza
pătrată arată în ce context poate apărea verbul. Contextul distribuţional poartă numele
1
Autoarea aduce unele corecţii modelului chomskian avut în vedere, introducând în
subcategorizarea strictă a verbului subiectul, cantitativul şi circumstanţialul. Dată fiind particularitatea
românei de a avea şi structuri fără subiect, se impune subcategorizarea în funcţie de acest complement
al verbului; justificarea pentru cele două circumstanţiale se găseşte în modul de a concepe această
poziţie sintactică: în lucrare se disting două tipuri de circumstanţial – Circ1 şi Cant1 (dependente de
nodul P, cu caracter facultativ) şi Circ2., Cant2 (dominate de GPred). V. în acelaşi capitol al volumului
citat, (§ 3.3) discuţia despre limitele modelului GT standard în privinţa captării informaţiei semantice
în descrierea sintactică, limite pe care modelul GB îşi propune să le depăşească.

25
de subcategorizare a verbului, în tradiţia chomskiană: verbul este subcategorizat
pentru… sau verbul selectează….

Rezumat
1. Arhitectura gramaticii
GB menţine din GT nivelurile de reprezentare sintactică DS şi SS, la care se
adaugă FF (forma fonologică) - nivelul care reprezintă actualizarea fonetică a
enunţului şi FL (forma logică) - nivelul semantic.
Componenta transformaţională a gramaticii pierde din importanţă, transformările
sunt privite mai puţin radical, fiind reduse la o singură operaţie – deplasare a
elementului alpha (generalizare pentru orice constituent deplasabil).
2. Prezentarea generală a modulelor
• Teoria X-Bară este responsabilă de structura sintagmelor.
• Teoria  verifică repartizarea corespunzătoare a rolurilor semantice grupurilor
nominale, precum şi satisfacerea condiţiilor de subcategorizare.
• Teoria guvernării defineşte anumite relaţii formale ce se instituie între
constituenţii unei structuri.
• Teoria Cazurilor operează la nivelul Formei logice şi determină luarea unei
decizii privind legitimitatea poziţiei ocupate de un grup nominal în structura de
constituenţi.
• Teoria legării se ocupă de coindexarea şi coreferenţialitatea diferiţilor
constituenţi, sau a diferitelor noduri sintactice.
• Teoria bornelor are ca obiect de studiu graniţele dincolo de care un anumit
constituent nu se poate deplasa. Teoria bornelor operează îndeosebi la nivelul S-
structurii. Condiţia de subiacenţă, care face parte din acest modul, este o constrângere
impusă operaţiilor de deplasare a componentelor – limitează deplasarea la un singur
nod (barieră).
• Teoria controlului, asemeni Teoriei legării, se referă la relaţiile dintre
elementele coreferenţiale.
3. Premise ale GT conservate în GB. Structura de constituenţi
(i) toate relaţiile sintactice pot fi descrise în termeni de structură de constituenţi.
(ii) constituenţii se pot deplasa dintr-o parte a structurii într-alta, obţinându-se o
altă structură de constituenţi. Generarea unui lanţ sintactic implică existenţa
mai multor niveluri care se diferenţiază prin astfel de transformări. O
asemenea secvenţă se numeşte derivaţie.
(iii) componenta sintactică a unei gramatici constă, în ultimă instanţă, dintr-un set
de condiţii de corectitudine impuse structurilor de constituenţi, transformărilor
şi derivaţiilor.
Structura de constituenţi este o modalitate de organizare a cuvintelor (şi a altor
componente) în lanţuri aflate sub incidenţa a două relaţii logice: dominanţa şi
precedenţa.
Precedenţa implică o ordonare lineară: doi constituenţi se află în relaţie de precedenţă
dacă unul dintre ei îl precedă pe celălalt, în ordine lineară.
Dominanţa se referă la constituenţii „conţinuţi“ de alţi constituenţi. Relaţiile de
dominanţă sunt reprezentate de obicei prin „arbori“.
4. Unităţi sintactice

26
 Valenţă – disponibilitate combinatorie a unui centru sintagmatic
▪
Sintagmă – grup minimal în care se actualizează o valenţă
▪
Grup sintagmatic – grup în care se pot actualiza simultan mai multe valenţe ale
▪
centrului
▪ Predicat – termen preluat din logică, în accepţia de operator asociat cu unul sau
mai multe argumente, cărora le atribuie un rol tematic.
Subcategorizarea este esenţială în determinarea structurii de constituenţi; alături de
regulile de structură, constituie componentul de bază al gramaticii. Violarea regulilor
de subcategorizare conduce la enunţuri agramaticale.

Teme de autoevaluare1

A. Rescrieţi structura de constituenţi a enunţurilor (cu paranteze etichetate sau

în indicator sintagmatic de tip arbore):
1. Condamnarea infractorului potrivit aşteptărilor a stârnit un val de simpatii la
adresa justiţiei.
2. Meritele pentru reuşită sunt ale tale.
3. Întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi a avut importante consecinţe
istorice.
4. Inculpatul a fost achitat pe baza ambelor depoziţii.
5. Ion ar dori o întîlnire cu prietenii la mare, cu toată agitaţia din această perioadă
a anului.
6. Trimiterea scrisorilor de către secretari pare un lucru bun.
7. Maria a scris o poezie emoţionantă despre prietenie.
8. Pe masă era un bilet de tren pentru clasa a doua cumpărat cu două zile înainte.
9. Pentru examenul de mâine m-am pregătit două săptămâni.
10. Ion s-a adresat biroului de informaţii pentru cetăţeni.

1
V. rezolvarea în Anexă.

27
B. Fie diagrama-arbore de mai jos. Indicaţi relaţiile de precedenţă imediată şi
de dominare în care sunt angajate nodurile subliniate; indicaţi, de asemenea,
relaţiile lor cu nodurile mai îndepărtate:
A

B C

D E

F G
C. Indicaţi câte cinci lexeme care să satisfacă grilele de subcategorizare de mai
jos:
1. V, [GN, GPrep];
2. V, [GN animat, GN inanimat];
3. V, [[GN inanimat, GAj];
4. Aj, [GN, GPrep];
5. Aj, [GN, GND].
D. Indicaţi grila de subcategorizare a cuvintelor subliniate (pentru sensul din
contextul dat). Reamintiţi-vă că în grila de subcategorizare nu intră decât
constituenţii selectaţi de centrul respectiv :
1. Examenul va fi în iunie.
2. Ion va fi doctor.
3. Maria strănută de două zile.
4. Am pus toate cărţile pe masă.
5. Întotdeauna am contat pe discreţia voastră.
6. Ieri am adormit în fotoliu.
7. M-am culcat la ora 9.
8. Am culcat copilul.
9. Am trecut ieri pe la Ion.
10. Am trecut examenul.
11. Te-am trecut la examenul din sesiunea trecută?
12. Florile acestea s-au cam trecut.

28
Capitolul 3  Roluri tematice
Obiective
 prezentarea informaţiilor lexicale relevante sintactic şi a unui inventar al
rolurilor tematice;
 realizarea unor distincţii privind restricţiile selecţionale în cadrul grupurilor
sintagmatice;
 introducerea unor concepte esenţiale pentru descrierea sintactică în acest model,
constrângeri asupra reprezentării sintactice: criteriul theta, principiul (extins al)
proiecţiei;
 fixarea informaţiei expuse prin intermediul sarcinilor de problematizare şi al
exerciţiilor propuse pentru seminar / activităţi tutoriale.

Termeni cheie
 Lexicon
 categorie lexicală
 subcategorizare
 rol tematic
 Criteriul θ
 Principiul (Extins al) Proiecţiei

Lecturi
1. Teodora CRISTEA, Le locatif spatio-temporal en français contemporain, Bucureşti,
TUB, 1975, prezentarea teoriei localiste a lui J.M. Andreson.
2. Gabriela PANĂ-DINDELEGAN, Elemente de gramatică: dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2003, capitolul 12 „Statutul
prepoziţiei. Cu referire specială la prepoziţia PE“, p.165-183; capitolul 13 „Adverbul, o
«clasă problematică» (…)“, p. 183-200.
3. Gabriela PANĂ-DINDELEGAN, „Reflecţii pe marginea «teoriei cazurilor» a lui Charles
J. Fillmore“, în S.C.L., nr. 1, 19 72, p.49-58.
4. DSL, 1997, articolele: caz (II, III, p. 95-96), configuraţie argumentală, p.126, rol
tematic, p.423, theta-rol, p.510.

Sumar
1. Lexiconul şi informaţia relevantă sintactic. Recapitulare
1.1. Reprezentarea informaţiei lexicale
1.2. Restricţii selecţionale: subcategorizarea
2. Roluri tematice. Teoria θ
2.1. Scurt istoric al conceptului
2.2. Grile tematice
2.3. Cîteva roluri tematice şi conţinutul lor
3. Constrângeri asupra reprezentării sintactice
3.1. Criteriul θ
3.2. Principiul Proiecţiei
3.3. Principiul Extins al Proiecţiei
3.4. Configuraţia structurală a atribuirii rolurilor θ
3.5. Realizarea canonică a rolurilorθ
Rezumat
Teme

29
1. Lexiconul şi informaţia relevantă sintactic. Recapitulare
1.1. Reprezentarea informaţiei lexicale
Am văzut supra, capitolul 2, § 4.1. că informaţia lexicală are relevanţă sintactică şi ea
este proiectată din Lexicon.
Categoriile lexicale se clasifică în funcţie de trăsăturile [ + V], [ +N]:
[+ V] – categorii pur predicative (Aj, V)
[– N] – potenţiali atribuitori de Caz (V, Prep)

[+N] [–N]
[+ V] Aj1 V
[– V] N Prep

Tabelul 1 Categoriile lexicale

În exemplul de sub (1), observăm cum specificarea lexicală determină distribuţia
sintactică:
(1) a. Inamicul a distrus oraşul. a distrus = V
b. *Inamicul distrugere oraşul. distrugere = N
Şi alte trăsături ale categoriei lexicale au relevanţă sintactică: tranzitivitatea verbului
derivă din tipul de acţiune sau de stare exprimate, din sensul său. Verbul a iubi
presupune doi participanţi, unul activ, unul pasiv.
(2) Ion o iubeşte pe Maria
a iubi – predicat (iubeşte) – este un predicat cu două locuri (de obicei verbele
tranzitive au două locuri)
i – expresie referenţială
argumente
m – expresie referenţială
Predicatul nu se referă la o persoană sau la un lucru, ci defineşte o relaţie între
expresiile referenţiale.
Verbele intranzitive sunt predicate cu un argument: X a sosit → S(x). Orice predicat
are o structură argumentală (adică i se poate preciza numărul de argumente).
Argumentele sunt participanţi minimali implicaţi în acţiunea / starea exprimată de
predicat. Structura argumentală a verbului determină ce elemente ale propoziţiei sunt

1
În unele ipostaze ale sale, aici poate fi inclus şi adverbul. V. Dindelegan, 1992 pentru ideea că
din punct de vedere logico-semantic se poate vorbi de o clasă a adjectiv-adverbului.

30
obligatorii, predictează numărul de constituenţi necesari, dar nu este obligatoriu să
precizeze şi tipul lor. (V. supra, capitolul 2, trimiterea la Dindelegan, 1976/1999,
pentru subcategorizarea verbului în limba română).
1.2. Restricţii selecţionale. Grilele de subcategorizare
În rezumatul discuţiei despre structura argumentală a predicatelor, Haegeman,
1994, 44 apelează la o metaforă: predicaţia ca text al unei piese de teatru. Pentru
rolurile definite în text, o serie de actori vor fi desemnaţi să le joace. Argumentele
predicatelor sunt rolurile din scenariu. Pentru ca piesa să fie interpretată
corespunzător, fiecare rol trebuie atribuit unui actor. Nu sunt permise nici absenţe ale
actorilor, nici prezenţa pe scenă a mai multor actori decât prevede scenariul1.
Adjuncţii (constituenţi facultativi care nu au statut de argumente) sunt consideraţi
elemente marginale ale acţiunii piesei (păstrând termenii metaforei lui Haegeman,
sunt roluri de figuraţie).
În teoria generală, subcategorizarea verbului nu marchează şi subiectul, pentru că
în limba engleză enunţurile fără subiect sunt agramaticale 2) În limba română,
subcategorizarea în funcţie de subiect este necesară pentru că particularitatea unor
verbe de a nu avea subiect va avea drept consecinţă identificarea unei subclase
difeirte de a celor care au subiect. Aşadar, în structura argumentală a verbelor
româneşti vom indica toate argumentele, inclusiv subiectul.
Structura argumentală poate fi reprezentată ca sub (3-6):
(3) a dori verb 1 2
GN GN
(4) a dormi verb 1
GN
(5) a dărui verb 1 2 3
GN GN GN
(6) a conta verb 1 2
GN GPrep
(3’) a dori: verb Ion doreşte o prăjitură.
(4’) a dormi: verb Ion doarme.
(5’) a dărui: verb Ion dăruieşte florile Mariei.

1
V. infra, § 3, constrângerile care asigură respectarea acestor condiţii în enunţ.
2
Cf. Haegeman, 1994, 45, nota 10: „The subject NP need not be mentioned in the
subcategorization frame, because all verbs have subjects, hence the property of having a subject does
not create a subcategory of V, whereas the presence of objects does.“

31
 Ion (îi1) dăruieşte Mariei florile.
(6’) a conta: verb Ion contează pe Maria / pe asta.
De remarcat că în (5’) ambele variante sunt posibile în română, însă cea de-a doua
evită ambiguitatea privind plasarea sintactică a nominalului în D (sub dominarea
verbului sau sub dominarea numelui florile).
Structura argumentală depinde de sensul pe care îl actualizează predicatul:
(7) a întâlni: verb; 1 2
GN GN
(7’) Ion l-a întâlnit pe Gheorghe.
(8) a întâlni: verb; 1 2
GN GPrep
(8’) Ion s-a întâlnit cu Gheorghe.
Pe lângă argumentele predicatelor, enunţurile conţin şi adjuncţi (constituenţi care
asigură informaţie suplimentară, de regulă grupuri adverbiale sau prepoziţionale cu
rol de circumstanţiale). Nu este necesară o subcategorizare a predicatelor în funcţie de
aceştia, pentru că sunt constituenţi omisibili. Absenţa lor nu afectează gramaticalitatea
enunţului. Să se compare (9a şi 9b cu 10a,b,c), unde omiterea constituenţilor
subcategorizaţi (complementele sau argumentele interne2) conduce la enunţuri
agramaticale sau cel puţin anormale (v. marcarea lor cu „?*“):
(9) a. Ion doarme în grădină.
b. Ion doarme.
(10) a. Ion pune cartea pe masă.
b. ?*Ion pune pe masă.
c. *Ion pune cartea.
Există şi argumente implicite. Acestea sunt incluse în grilele de subcategorizare între
paranteze:

(11) a. a mânca: verb; 1 (2)

1
Pentru reprezentarea sintactică a cliticelor pronominale în română, v. infra. Deocamdată, nu
discutăm statutul lor în enunţ, dar omisiunea lor conduce la agramaticalitate.
2
Conceptul circulă în opoziţie cu argumentul extern, care este subiectul. V. supra, discuţia
despre imposibilitatea omisiunii subiectului în engleză, de unde derivă redundanţa subcategorizării
după subiect.

32
 GN GN
b. a cumpăra: verb; 1 2 (3)
GN GN GN
(11’) a. Ion mănâncă (un măr).
b. Ion (îi) cumpără o carte.
Exemplificările de mai sus privesc grilele de subcategorizare ale verbului, însă
procedeul poate fi extins la toate categoriile lexicale:
(12) fericit: adjectiv; 1
GN
(12’) Ion este fericit.
(13) invidios: adjectiv; 1 2
GN GPrep
(12’) Ion este invidios pe Gheorghe.
(14) conştient: adjectiv; 1 2
GN GPrep
(14’) Ion este conştient de riscuri.
Adjectivul conştient poate apărea şi în enunţuri în care GPrep nu se actualizează, însă
acest fapt nu înseamnă că GPrep este un argument implicit, ori facultativ, aşa cum am
văzut că este posibil în unele cazuri (v. exemplele de sub (11)), ci aici avem de-a face
cu o diferenţă semantică reflectată în grila de argumente:
(15) conştient: adjectiv; 1
GN
(15’) Ion este conştient.
În toate limbile naturale există corespondenţe între clasele lexicale – derivate
sufixale sau conversiuni de la o clasă la alta. Înrudirea semantică şi morfologică are
uneori drept consecinţă păstrarea unor disponibilităţi combinatorii 1, dar ridică unele
probleme de descriere sintactică. Soluţia lexicalistă pentru care se optează în modelul
GB este mai avantajoasă pentru că derivatele şi elementele lexicale convertite sunt
tratate ca intrări distincte de dicţionar.2 Aşadar, „înrudirea“ poate fi pusă în evidenţă
prin grila de argumente, dar nu este necesară o explicaţie pentru imperfecţiunile de

1
V. Dindelegan, 1976/1999, unde se arată că adjectivele derivate sufixal din verbe şi
adjectivele participiale păstrează vecinătăţi specific verbale.
2
Pentru discuţia legată de diferitele variante de interpretare, v. Dindelegan, 1992, 10-11.

33
corespondenţă dintre clase. Să se vadă grilele diferite ale substantivului şi verbului
corespunzător:
(16) a analiza: V; 1 2
GN, GN
(16’) Ion va analiza datele.
(17) analiză: N; 1 2
GN GPrep
(17’) Analiza datelor de către Ion
În cazul substantivului, argumentul 1 poate fi nerealizat, însă omiterea lui din grila
verbului, duce la un enunţ agramatical (cf. 18a,b):
(18) a. Analiza este superfluă
b. *Ion va analiza
Prin corespondenţa grilelor se explică ocurenţa atributelor neologice în D:
(19) a trimite: V 1 2 3
GN GN GN
(19’) Ion trimite ceva cuiva
(20) trimitere: N 1 2
GPrep GN
(20’) Trimiterea de invitaţii prietenilor
Fiind o categorie lexicală ce poate apărea în calitate de centru de grup, şi prepoziţia
este susceptibilă de a avea grile de subcategorizare. Se impun însă o serie de precizări
privind statutul de predicat al acestei categorii. Într-o lucrare foarte recentă,
Dindelegan, 2003 analizează statutul prepoziţiei subliniind eterogenitatea ei
funcţională. Se disting cinci valori ale prepoziţiei în limba română (Dindelegan, 2003,
165-166):
• prepoziţie golită de sens
(a) marcă a relaţiilor cazuale de G şi D: absenţa a numeroşi elevi / trimit la numeroşi
elevi;
(b) prepoziţie golită de sens, marcă a complementului direct: îl văd pe Ion
(c) marcă morfologică şi sintactică (morfem şi mijloc de legare): a vedea / de văzut
• prepoziţie non-referenţială (cu sens abstract)
(d) marcă actanţială (de legare a argumentelor de centrul de grup): se învecinează
cu, se erijează în etc.

34
 • prepoziţie purtătoare de informaţie semantică
(e) centru de grup, cerând complemente şi atribuind rolui (tematice): lucrează lângă
// sub // printre etc. (sens locativ) sau înaintea Crăciunului (sens temporal).
Reţinând această clasificare, vom proceda la tratarea diferenţiată a categoriei
lexicale Prep. Vom avea în vedere în descrierea grilelor de subcategorizare numai
prepoziţiile care funcţionează predicativ 1. În celelalte ipostaze, prepoziţia se regăseşte
în grilele altor categorii lexicale, în calitate de termen logic cu semnificaţie sintactică.
În calitate de predicat logic, prepoziţia (şi unele adverbe) are caracteristica unui
predicat de rang înalt, adică unul dintre locuri este ocupat de o funcţie. Cf.
Dindelegan, 1992, 33 reprezentarea construcţiei X pleacă după Crăciun:
(21) după (pleacă (x), Crăciun)
Aşadar, în exemplele de mai jos, locul 1 este ocupat de funcţia (este (Ion)), respectiv
(stă (Ion)):
(22) în: Prep; 1 2
GN GN
(21’) Ion este în sală.
(23) între: Prep; 1 2 3
GN GN GN
(22’) Ion stă între Maria şiVasile.
Şi adverbul manifestă eterogenitate logico-semantică. Dindelegan, 1992, 25-31 şi
2003, 184 ş.u. indică şi pentru această categorie lexicală trei ipostaze: predicativă,
argumentală2 şi calitatea de termen logic3.
Când funcţionează predicativ (ca şi verbele şi adjectivele), adverbele „nu denotă
proprietăţi ale obiectelor, ci proprietăţi ale proprietăţilor“ (Dindelegan, 1992, 25),
fiind predicate de ordinul 2 – f(x(y)): X scrie corect → corect (scrie (x)) 4. Se distinge

1
V. Dindelegan, 2003, 169-178 pentru o prezentare detaliată a valorilor prepoziţiei pe.
2
Se arată (Dindelegan, 1992, 30) că nu există nici un context în limba română în care adverbul
să fie argument pur. Calitatea lui de subiect sau obiect direct e semn al substantivizării: „pe azi îl ţin în
lanţuri“. Se poate însă vorbi de situaţii în care adverbul cumulează rolul de argument (modalizator) al
adjectivului şi funcţie a verbului: X citeşte remarcabil de frumos: remarcabil (frumos(citeşte (x))).
3
Ca termen logic cu capacitate sintactică şi /sau semantică funcţionează o parte dintre
adverbele de gradare fără funcţie predicativă (foarte, prea, cam), de aproximare (mai, mai-mai, cam),
adverbele interogative (oare, nu cumva) şi adverbele exclamative. Cf. Dindelegan, 1992, 31.
4
Se includ aici pe de o parte modalele propriu-zise, cantitativele (destul, mult), adverbele
propoziţionale, indiferent de tipul de modalizare (sigur că va reuşi, sigur va reuşi) şi modificatorii de
gradare (remarcabil de, grozav de), pe de altă parte, având caracteristici diferite, adverbele locale şi
temporale. (aproape de casă / aproape de Crăciun).

35
între statutul de predicat monadic (cu un loc) şi diadic (cu două locuri). Ca predicate
diadice, unele adverbe pot apărea în construcţii reciproce, ex.: aproape unul de altul.
Deşi se poate vorbi de grile de subcategorizare a adverbelor, el nu este inclus între
categoriile lexicale generatoare de grup sintagmatic, pentru că nu poate avea simultan
mai mulţi determinanţi. Şi prepoziţia are un statut diferit de al verbului, al numelui şi
al adjectivului, însă ea fiind un potenţial atribuitor de caz este menţinută printre centrii
de grup în literatura lingvistică (mai ales anglo-saxonă).
2. Roluri tematice. Teoria θ (theta)
2.1. Scurt istoric al conceptului 1
Teoria îşi are originea în studii din anii 1960 – 19702, dar a fost recent încorporată
în descrierea sintactică pentru a asigura informaţia semantică esenţială, înregistrată
pentru fiecare centru lexical, sub forma unei structuri argumentale.
2.2. Grile tematice
Fie structura argumentală a verbului a schimba:
(24) Ion schimbă becul.
(24) a schimba: verb; 1 2
GN GN
În mod intuitiv, se observă că verbul întreţine relaţii diferite cu cele două
argumente: GN - subiect este Agent, GN - obiect este Pacient. Apelând la metafora
piesei de teatru propuse de Haegeman, reţinem că scenariul defineşte nu numai
numărul de participanţi, ci şi rolurile pe care le joacă actorii. Relaţiile semantice
specifice actualizate între verb şi argumentele lui pot fi comparate cu identificarea
personajelor într-un scenariu.
Relaţiile dintre verb şi argumentele lui se numesc roluri tematice sau roluri θ.
Rolurile θ sunt listate în lexicon, pentru fiecare centru predicativ, în grila θ3 a
centrului respectiv. De exemplu, verbul a schimba este un verb cu două argumente,
cărora le atribuie câte un rol θ: rolul de Agent argumentului subiect şi rolul Pacient
argumentului obiect. Spunem astfel că verbul îşi θ-marchează argumentele.
Componenta gramaticii care reglează atribuirea rolurilor tematice este Teoria θ.

1
Citiţi prezentarile teoriei fillmoriene şi a celei localiste în Dindelegan, 1972 şi Cristea, 1975
(textele indicate supra, în paragraful Lecturi).
2
V. teoriile formulate de Charles Fillmore, D.T. Langendoen sau J. M. Andreson (teoria
localistă).
3
Există o diferenţă între grila de subcategorizare şi grila θ: grila de subcategorizare priveşte
selecţia complementelor, aşadar argumentul extern (subiectul în limba engleză) nu este reprezentat. În
grila θ, este listat şi subiectul.

36
 2.3. Cîteva roluri tematice şi conţinutul lor
Enumerăm mai jos câteva 1 roluri tematice pentru care indicăm şi semnificaţia:
AGENT iniţiatorul acţiunii exprimate de predicat;
(25) Ion a lovit pisica.
PACIENT persoana sau obiectul care suferă acţiunea exprimată de
predicat;
(26) Ion a lovit pisica.
TEMĂ2 persoana sau obiectul deplasat de acţiunea exprimată de
predicat;
(25) Ion este în grădină.
EXPERIMENTATOR entitatea care trăieşte starea psihologică exprimată de
predicat;
(27) Lui Ion îi e frig./ Pe Ion îl nelinişteşte situaţia.
BENEFICIAR entitatea care beneficiază de pe urma acţiunii exprimate
de predicat;
(26) Mi-am cumpărat o carte.
ŢINTĂ entitatea spre care este direcţionată activitatea exprimată
de predicat;
(28) Ion i-a dat peştele pisicii.
SURSĂ entitatea din care se ia ceva ca rezultat al activităţii
exprimate de predicat;
(29) Pisica a primit peştele de la Ion.
LOCATIV sediul acţiunii sau al stării exprimate de predicat.
(30) Ion e în grădină.
Reprezentarea uzuală a grilei θ (grila tematică) este ca sub (31):
(31) a ucide: verb
AGENT PACIENT

Verbul a ucide atribuie două roluri tematice: AGENT şi PACIENT. De aici se

deduce că verbul este un predicat cu două locuri şi cere două argumente cărora le sunt

1
Deşi lingviştii sunt de acord cu importanţa acestei teorii, ea nu a fost pusă la punct în detaliu,
fiind încă destul de schematică. Nu s-a stabilit cu precizie numărul de roluri tematice şi nici modul
precis în care ar trebui etichetate.
2
Unii autori amalgamează rolurile de TEMĂ şi PACIENT sub eticheta de TEMĂ, redefinită ca
entitatea afectată de acţiunea sau de starea exprimată de predicat.

37
atribuite aceste roluri. În unele modele se propune ca în grila θ, pe lângă roluri, să se
indice şi categoria sintactică ce poate primi acele roluri:
(32) a ucide: verb
AGENT PACIENT

GN GN

Un criteriu de judecată a gramaticalităţii unui enunţ este acela că rolurile tematice

asociate cu predicatul trebuie atribuite argumentelor. Aceste argumente trebuie
realizate structural. GN referenţiale din propoziţie trebuie să angajeze o anumită
relaţie semantică cu predicatul. Această relaţie semantică se poate stabili prin
intermediul θ-marcării.
(33) Ion a ucis un bandit.
(34) Ai ucis, plăteşti!
Exemplele de mai sus sugerează că româna admite şi situaţii în care argumentele
nu sunt realizate structural.
Când rolurile tematice sunt atribuite argumentelor, acestea sunt saturate. Pentru a
identifica atribuirea rolurilor tematice la argumentele corespunzătoare, grupurile
nominale sunt marcate cu un index:
(35) Ioni lj-a ucis pe bandit j.
AGENT PACIENT
GN GN
i j

(36) *Ioni a ucis un bandit j celulăk.

Exemplul nu este acceptabil pentru că GNk nu se află în grila tematică:
(37)
AGENT PACIENT
?
GN GN
i j k

De obicei, nu se specifică tipul de rol tematic atribuit de fiecare predicat, ci se

recurge doar la precizarea numărului de argumente. Rolurile se identifică numeric şi
nu nominal:

38
(38) a ucide: verb;
1 2
GN GN

unde 1 şi 2 sunt rolurile tematice atribuite de verb.

Nu numai GN pot fi argumente, ci şi o propoziţie (39 b):

(39) a. Poliţia a anunţat un incident.

AGENT TEMĂ

b. Poliţia a anunţat că motocicleta a fost furată.

AGENT TEMĂ

3. Constrângeri asupra reprezentării sintactice

Două constrângeri importante acţionează asupra reprezentării informaţiei lexicale:
Criteriul θ şi Principiul Proiecţiei.
3.1. Criteriul θ
Criteriul  se aplică la toate nivelurile, asigurând prezenţa centrelor şi a
argumentelor în configuraţiile potrivite.
(40) Criteriul 1:
Fiecare argument primeşte un rol  şi numai unul şi fiecare rol  este atribuit unui argument şi numai
unuia.

Principiul care pune în legătură subcategorizarea cu atribuirea rolurilor  (marcarea ) afirmă că

dacă α subcategorizează poziţia ocupată de β, α îl marchează  pe β.

În consecinţă, D-structura este concepută ca o reprezentare pură a structurilor argumentale, la acest

nivel fiindu-le atribuite argumentelor rolurile . Toate configuraţiile relevante tematic vor fi astfel
prezente la nivelul D-structurii. Criteriul θ se aplică la toate nivelurile derivaţiei, asigurând prezenţa
predicatelor şi a argumentelor în configuraţiile potrivite.

3.2. Principiul Proiecţiei

Este conceput ca o constrângere generală asupra reprezentării sintactice în GB şi
este mai „puternic“ decât Criteriul θ:
(41) Principiul proiecţiei2:

1
Chomsky, 1984, 112: „each argument bears one and only one  - role, and each  - role is
assigned to one and only one argument. (…) The -criterion states that each  position is assigned
exactly one argument and each argument is assigned to exactly one  position, where an argument is
assigned to a  position if it or its trace occupies this position.“
2
Chomsky, 1984, 29: „representations at each syntactic level (i.e., LF, and D- and S-structure)
are projected from the lexicon, in that they observe the subcategorization properties of lexical items“.

39
Reprezentările la orice nivel sintactic sunt proiectate din lexicon, respectând
proprietăţile de subcategorizare ale categoriilor lexicale.
Principiul impune o constrângere în legătură cu organizarea relaţiei dintre D-
structură, S-structură şi FL, având ca efect faptul că dacă există o poziţie GN într-o
anumită configuraţie structurală, la un nivel, acea poziţie GN trebuie să fie prezentă la
toate nivelurile, chiar dacă poate fi fonetic vidă. Teoria legării stabileşte tipul
categoriei vide.
În concluzie, itemurile lexicale, ca ultimi constituenţi ai enunţului, joacă un rol
important în reprezentarea sintactică; categoria lexicală a centrului de sintagmă
determină tipul de sintagmă, iar structura tematică a predicatului, codată în grila θ, va
determina componentele minimale ale enunţului.
Totuşi, există enunţuri gramaticale în care anumite poziţii sintactice sunt
„acoperite“ de constituenţi nelistaţi în specificarea lexicală a centrilor sintagmatici.
De pildă, adjuncţii (în general poziţiile circumstanţiale) nu se regăsesc în grila
tematică sau în grila de subcategorizare a nici unui centru 1.
În unele limbi naturale (engleză, franceză, germană etc) există şi alte situaţii în
care materialul lexical nu aparţine grilei tematice: construcţiile cu expletiv.
Expletivele it / il sunt înlocuitori ai poziţiei neocupate de un subiect referenţial în
enunţ, dar nu sunt purtătoare de informaţie semantică, nu sunt referenţiale:
(42) It surprised him that the pig had been stolen.
Pentru că nu i se poate atribui un rol tematic şi pentru că toate rolurile trebuie
saturate, it violează Criteriul θ. Ipoteza interpretativă pentru aceste elemente lexicale
este aceea că nu joacă nici un rol semantic în enunţ, dar prezenţa lor este reclamată
doar de raţiuni structurale. There din enunţurile existenţiale este un expletiv asociat
unui GN indefinit subiect, deplasat la dreapta:
(43) a. There has been [GN a cat] in the garden.
b. *has been [GN a cat] in the garden.
În română, enunţurile existenţiale au subiect postpus, realizat ca GN sau o
propoziţie subordonată:
(44) a. E dimineaţă.
b. Era să cad.

1
Excepţie fac circumstanţialele de tip Circ2 şi Cant2, v. Dindelegan, 1976/1999, care sunt
constituenţi obligatorii, deci au statut de complemente.

40
În plus, în limba română sunt posibile şi enunţuri fără subiect, fără ca aceasta să
afecteze gramaticalitatea:
(45) Îmi pare bine de reuşita lui.
3.3. Principiul Extins al Proiecţiei
Pentru a rezolva problema expletivelor, obligatorii în enunţ, dar care încalcă două
constrângeri esenţiale ale gramaticii – Criteriul θ şi Principiul Proiecţiei – celui din
urmă i se adaugă o clauză prin care toate propoziţiile trebuie să aibă subiect. Noul
principiu poartă numele de Principiu extins al proiecţiei (Extended Projection
Principle). Nu numai proprietăţile lexicale ale cuvintelor trebuie proiectate în sintaxă,
ci, mai mult decât atât, indiferent de structura argumentală, propoziţiile trebuie să
aibă subiect.
Pentru română, extinderea principiului proiecţiei nu este necesară, pentru că în
română, o limbă de tip pro-drop, este autorizată nelexicalizarea GN subiect. Din
punct de vedere sintactic, subiectul este însă activ, el se recuperează graţie
morfologiei verbale. Singurele situaţii în care subiectul nu se găseşte în grila de
subcategorizare sunt verbele impersonale de bază 1 de tipul a i se urî, a i se acri, a-i
arde etc., care atribuie roluri tematice unor GN în D, respectiv Ac.
3.4. Configuraţia structurală a atribuirii rolurilor θ
În privinţa condiţiilor locale şi a configuraţiei structurale a atribuirii rolurilor, în
literatura generativă 2 se adoptă în general ideea că:
• toate rolurile θ ale unui centru sunt atribuite în cadrul proiecţiei sale maximale 3;
• rolurile tematice interne sunt atribuite în interiorul primei proiecţii a centrului
(adică sunt atribuite complementelor);
• rolurile tematice externe sunt atribuite în afara primei proiecţii a centrului, (adică
sunt atribuite argumentului plasat în poziţie de specificator 4).
Distincţia ierarhică intern /extern privitoare la rolurile tematice se justifică şi în
cazul locuţiunilor şi al expresiilor idiomatice: rolul tematic se poate atribui indirect,
„compoziţional“. Să se compare (46a-d):
(46) a. Băiatul omoară insectele.
b. Câinele omoară insectele.

1
Pentru descrierea tiparului impersonal în română, v. Dindelegan, 1992, 64.
2
V., de exemplu, den Dikken, 1998, Haegeman, 1994.
3
Pentru conceptul de proiecţie maximală, v. infra, capitolul 4.
4
Pentru conceptul de specificator, v. de asemenea infra, capitolul 4.

41
 c. Băiatul omoară timpul.
d. ?Câinele omoară timpul.
În (46c,d), pentru sensul din expresia idiomatică, se observă că rolul subiectului
depinde de obiect. Această observaţie a condus la ipoteza că verbul atribuie mai întâi
rolul obiectului, iar apoi, complexul rezultant. Dacă un predicat atribuie direct un rol
tematic unui anumit constituent, spunem că predicatul θ-marchează constituentul în
mod direct. Dacă un predicat atribuie în mod indirect, compoziţional, un rol tematic,
atunci îl θ-marchează indirect.
Distincţia dintre rolurile interne şi cele externe este codată în structura sintactică
ierarhică. V. (47), care reprezintă structura de bază pentru propoziţia (46a):
(47)
GV [GV GN θext [VV GN θint]]
GN V’ [GN, V’] - complement
θext V GN [GN, GV] - specificator
θint
3.5. Realizarea canonică a rolurilor θ
Sintacticienii nu au căzut de acord în legătură cu ideea dacă informaţia lexicală
asociată cu un item lexical ar trebui să specifice categoria prin care se realizează
rolurile tematice, adică dacă trebuie precizat prin ce categorie se realizează Agentul,
Pacientul etc1. De exemplu, Agentul se realizează întotdeauna prin GN (în limba
română şi printr-o categorie vidă, care însă nu afectează semnificaţia rolului).
Realizarea canonică a Agentului este GN, astfel în grila θ a unui verb nu este necesar
să se precizeze GN. Această abordare propune ca selecţia categorială (c-selecţia) să
derive din selecţia semantică (s-selecţia). Informaţia categorială asupra unui argument
se va indica doar în cazul în care argumentul are o realizare atipică, non-predictabilă.

1
V pentru discuţia mai amplă, Haegeman, 1994.

42
Rezumat
Categoriile lexicale se clasifică în funcţie de trăsăturile [+ V], [+N]:
[+ V] – categorii pur predicative (Aj, V)
[- N] – potenţiali atribuitori de Caz (V, Prep)

[+N] [-N]
[+ V] V
Aj
[- V] N Prep

Grilele de subcategorizare conţin argumentele unui centru, categoriile pe care acesta le

selectează pentru a se obţine un enunţ gramatical. Adjuncţii nu intră în grila de
subctegorizare.
Argumentele implicite (constituenţi selectaţi de centru, dar a căror realizare nu este
obligatorie / a căror absenţă nu afectează gramaticalitatea enunţului) se include în grilă între
paranteze.
Pentru toate categoriile lexicale se pot formula grile de subcategorizare.
Grile tematice înregistrează rolul tematic al argumentelor din grila de subcategorizare.
Diferenţa dintre grila de subcategorizare şi grila tematică: subcategorizarea indică selecţia
complementelor (fără argumentele externe), grila tematică trebuie să specifice şi rolul atribuit
argumentelor externe.
Roluri tematice uzuale: AGENT, PACIENT / TEMĂ, EXPERIMENTATOR,
BENEFICIAR, ŢINTĂ, SURSĂ, LOCATIV.
Teoria θ reglează atribuirea rolurilor tematice tuturor argumentelor unui predicat (centru).
Constrângeri asupra reprezentării informaţiei lexicale:
Criteriul θ:
▪ fiecărui argument i se atribuie un singur rol θ;
▪ fiecare rol θ trebuie atribuit unui singur argument.
Principiul proiecţiei
▪ toate informaţiile lexicale trebuie reprezentate sintactic
N.B.! Criteriul θ este o constrângere mai slabă, pentru că se referă numai la informaţia
tematică: Principiul proiecţiei se aplică tuturor informaţiilor lexicale (include grila de
subcategorizare).
Principiul extins al proiecţiei
▪ toate informaţiile lexicale trebuie reprezentate sintactic
▪ toate propoziţiile au subiect (clauză adăugată pentru a da seamă de enunţurile cu
expletiv).
Condiţii locale
▪ toate rolurile θ ale unui centru sunt atribuite în cadrul proiecţiei sale maximale;
▪ rolurile tematice interne sunt atribuite în interiorul primei proiecţii a centrului ( adică sunt
atribuite complementelor)
▪ rolurile tematice externe sunt atribuite în afara primei proiecţii a centrului, (adică sunt
atribuite argumentului plasat în poziţie de specificator)
Roluri direct şi roluri indirect: rolul atribuit obiectului este rol direct, rolul atribuit
subiectului este indirect (atribuit compoziţional).

Teme de autoevaluare
1. Daţi câte cinci exemple pentru fiecare din tipurile de mai jos:
a) a lucra: verb;

43
 AGENT
1

b) a distruge: verb;
AGENT TEMĂ
1 2

c) a da: verb;
AGENT TEMĂ BENEFICIAR
1 2 3

2. Exemplele de mai jos sunt corecte din punct de vedere gramatical. Stabiliţi
grila de subcategorizare a verbelor, fără a eticheta rolurile, adică indicaţi
doar numărul argumentelor.
a) Maria mănâncă un măr.
b) Ion spală vasele.
c) Copilul bea un pahar cu lapte.
d) Ion şi Maria n-au cunoscut niciodată fericirea.
e) Maria a rămas însărcinată.
f) Profesorul scrie o scrisoare.
g) Noua secretară îi încântă pe studenţi.
h) Această analiză ne conduce la o concluzie neaşteptată.
i) Ion fumează o ţigară.
j) Ioana trăieşte o emoţie profundă.

3. Exemplele de mai jos sunt de asemenea gramaticale. Ce probleme vă ridică

acestea în interpretarea exemplelor a – j?
a) Maria mănâncă.
b) Ion spală.
c) Copilul bea.
d) Ion şi Maria nu s-au cunoscut.
e) Maria a rămas.
f) Profesorul scrie.
g) Studenţii sunt uşor de încântat.
h) Ion conduce prost.
i) Ion fumează.
j) Ioana trăieşte.

4. Deducem din exemplele de mai sus că există roluri tematice implicite, însă
acesta nu este o trăsătură generală a verbelor tranzitive. Caracterizaţi relaţia
semantică dintre construcţiile pereche. Nu este necesară o descriere tehnică,
ci o simplă descriere a diferenţelor / asemănărilor dintre exemplele:
1. a) Maria găteşte o ciorbă.
b) Maria găteşte.
2. a) Ion a deschis uşa.
b) Uşa s-a deschis.
3. a) Ion creşte păsări.

44
 b) Păsările nu cresc repede.
4. a) Poliţistul a arestat criminalul.
b) Criminalul a fost arestat.
5. a) Maria a mâncat prea mult curcan.
b) Maria mănâncă prea mult.
6. a) Ion miroase cauciucul.
b) Ion miroase.
7. a) Ion porneşte maşina.
b) Maşina nu porneşte.
8. a) Au închis deja farmacia.
b) Farmacia a închis deja.
9. a) Ion nu ascultă anunţul.
b) Ion nu ascultă.
10. a) Copiii aleargă prin curte.
b) I-au alergat pe copii prin curte.

5. Este cunoscut faptul că procesele de conversiune afectează structura

tematică. Discutaţi, pe baza exemplelor de mai jos, impactul pe care îl are
conversiunea (sau derivarea cu sufixe) asupra structurii tematice a
predicatelor respective. Pentru fiecare afix, găsiţi încă câte cinci exemple
pentru a verifica dacă se poate susţine concluzia la care aţi ajuns:
1. a) Îţi înţeleg poziţia.
b) Poziţia ta este de înţeles.
c) Tu eşti înţelegător.
2. a) Cămaşa este prea largă.
b) Şi-a mai lărgit haina.
3. a) Rezultatele lui sunt optime.
b) El şi-a optimizat rezultatele.
4. a) Eforturile lui sunt intense.
b) El şi-a intensificat eforturile.

6. Textul de mai jos aparţine registrului instrucţiunilor scrise – este o reţetă

culinară. Analizaţi structura tematică a verbelor din text şi încercaţi să
identificaţi ce proprietăţi sintactice sunt caracteristice acestui registru:
Se bat două ouă şi se lasă câteva minute. Se adaugă laptele şi se amestecă cu mixerul.
Se toarnă ciocolata topită. Se coace la foc potrivit cca 20 de minute. Se serveşte
imediat.

7. Iată alte exemple din acelaşi registru. Au acelaşi tipar sintactic ca şi cel de
mai sus? Cum este posibilă interpretarea acestor texte de către beneficiarii
lor?
a) Traversaţi acum!
b) A se agita înainte de folosire!
c) Trage!
d) Aici se deschide.
e) Nu călcaţi!

8. Deşi nu este posibil să se definească natura tuturor rolurilor tematice

atribuite de verbe, rolul de Agent este destul de bine înţeles. În exemplul 1a)

45
 de mai jos, subiectul Ion primeşte rolul de Agent, iar în varianta pasivă 1b)
Agentul este atribuit unui GN dominat de un GPrep:
1.a) Ion a cumpărat porcii.
1.b) Porcii au fost cumpăraţi de Ion.
Anumiţi adjuncţi (circumstanţiale – în gramatica tradiţională) par să
reclame prezenţa unui Agent:
2. Ion a cumpărat porcii intenţionat.
3. Ion a cumpărat porcii ca să o enerveze pe mama lui.
4. *Ion iubeşte marea intenţionat.
5. *Ion iubeşte marea ca să o enerveze pe mama lui.
4 şi 5 sunt incorecte pentru că noţiunea de intenţionalitate este incompatibilă
cu verbul a iubi (desemnează o acţiune involuntară). Ce concluzii trageţi din
analiza structurii tematice a predicatelor din exemplele de mai jos:
6a. Duşmanii au scufundat nava în mod deliberat.
6b. Nava a fost scufundată de inamici în mod deliberat.
6c. Nava a fost scufundată în mod deliberat.
6d. Nava s-a scufundat.
6e. *Nava s-a scufundat în mod deliberat.

9. Construiţi un set de exemple ca şi cel de sub 6a -e pornind de la enunţul:

Am vândut aceste cărţi ca să facem rost de bani.

10. Prin c-selecţie (selecţie categorială) se înţelege disponibilitatea unui centru de

a selecta anumite categorii lexicale (N, Aj, Av, Prep) sau funcţionale 1 -
propoziţii. Propoziţiile pot fi declarative [-Interog] sau interogative [+
Interog]. S-selecţia (selecţie semantică) se referă la rolurile pe care le primesc
argumentele unui centru. Completaţi informaţia lexicală pe care o presupun
centrii sintagmatici de mai jos, după modelele:
a dormi: V, [x] – Ion doarme.
s-selecţie: x = EXPERIMENTATOR; c-selecţie: x= GN
a părea: V, [x] – Pare că va ploua
s-selecţie: x = TEMĂ; c-selecţie: x = P [-Interog]
a) a ploua Plouă
b) a vedea Maria vede de copiii tăi
Te-am văzut pe geam.
Nu te văd prea bine.
c) a fi Mi-e greaţă.
d) a crede Crezi că o să plouă?
e) a întreba Nu m-a întrebat nimic.
Mă întreb dacă vine şi el.

1
v. definirea lor infra, capitolul 4.

46
Capitolul 4  Teoria X-Bară şi Teoria guvernării
Obiective
 recapitularea relaţiilor structurale din enunţ;
 prezentarea teoriei X-Bară şi a generalizării pentru categoriile funcţionale: Flex
şi Comp;
 fixarea informaţiei expuse prin intermediul sarcinilor de problematizare şi al
exerciţiilor propuse pentru seminar / activităţi tutoriale.

Termeni cheie
 proiecţie
• dominare şi precedenţă
• noduri surori / nod mamă
• categorii funcţionale
• specificatori
• complemente şi adjuncţi
• guvernare
• c-comandă, m-comandă

Lecturi
1. Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, Bucureşti, editura Babel, funcţiile sintactice în gramatica gene rativă, p. 298-300.
2. DSL, 1997, articolele: adjectival (grup ~ ) p.24, adjunct p.25, adverbial (grup ~ ) p.28,
barieră, p.81, categorie gramaticală (2), p.90, categorie funcţională, p.91, centru, p.99,
comandă p.110, complement, p.116, complementizare, p.117, complementizator, p.118,
determinant, p.158, guvernare, p.233, proiecţie (2), p.387, specificator, p.467, teoria X-
Bară, p.80.

Sumar
1. Introducere
2. Reprezentarea în arbore a relaţiilor structurale de bază
2.1. Constrângeri asupra geometriei arborelui
2.2. Ipoteza ramificaţiei binare (Richard Kayne)
3. Structura grupurilor sintagmatice
3.1. Grupul verbal
3.2. Grupul nominal
3.3. Grupul adjectival
3.4. Grupul prepoziţional
4. Categorii funcţionale
4.1. Introducere
4.2. P(ropoziţia) ca proiecţie a lui Flex
4.3. Fraza complexă ca proiecţie a lui Comp
5. Teoria guvernării
5.1. Recţiune şi acord
5.2. Guvernare şi c-comandă
Rezumat
Teme

47
1. Introducere
Teoria X-Bară este o teorie a structurii enunţului, care îşi propune să identifice
proprietăţile comune diferitelor tipuri de constituenţi sintactici (GN, GV). Teoria se
aplică atât constituenţilor sintactici, cât şi celor frastici. Pe lângă simplificarea pe care
aceste generalizări o aduc regulilor de structură din modelul Aspects, se rezolvă o
redundanţă a aceluiaşi model, privind informaţia lexicală: regulile de subcategorizare
dublează informaţia deja existentă în regulile de structură (cf. Cornilescu, 1995, 108).
Teoria X-Bară îşi are originea în lucrarea din 1970 a lui Noam Chomsky, Remarks
on Nominalization1. Ideea cu relevanţă fundamentală pentru Teoria X-Bară este că
denumirile nodurilor (de exemplu, GV, GN) nu sunt ireductibile, ci reprezintă seturi
de trăsături specifice (unele dintre aceste trăsături fiind comune multor denumiri). De
exemplu, substantivul haină şi sintagma nominală complexă haina albastră pe care a
primit-o Ion de la părinţii lui au în comun trăsătura nominal. Înseamnă că amândouă
au referinţă proprie, au distribuţie similară 2 etc. Pe de altă parte, un substantiv ca
haină are caracteristici pe care nu le au şi sintagmele nominale (în primul rând faptul
că este o entitate monolexicală ce poate interveni într-o infinitate de contexte
sintactice), iar grupurile nominale au trăsături pe care substantivele nu le au (de pildă,
faptul că sunt relativ saturate semantic). Astfel, denumirile nodurilor GN şi GV sunt
descompuse în două părţi: tipul categoriei (N sau V) şi nivelul proiecţiei. Acesta din
urmă e numit de obicei nivelul-Bară, acordându-i-se o valoare numerică. În general 3,
sintagmele monolexicale au nivelul-Bară0. Nivelurile-Bară mai înalte sunt
reprezentate printr-una sau mai multe linii orizontale aşezate deasupra denumirii
categoriei, sau prin notaţia prim, secund etc.: N, V"4. Nu există o unitate de vederi
privind numărul nivelurilor-Bară. Cf. Speas, 1990, care afirmă că nu există justificare
pentru niveluri-Bară mai mari decât 1, şi Schaufelle, f.a., care sugerează că limbile cu
topică liberă, cum ar fi australiana şi limbile indo-europene timpurii, nu pot genera
niveluri-Bară mai mari de 1. Indiferent de varianta adoptată în literatură, nivelul

1
republicată în Studies on Semantics in Generative Grammar, The Hague, Mouton, 1972.
2
Desigur, nu toate sintagmele au aceeaşi distribuţie cu centrul lexical corespunzător, v. supra,
clasificarea sintagmelor: endocentrice şi exocentrice. De aceea, unul dintre principiile teoriei X-Bară
este principiul endocentric (cf. engl. endocentricity), formulat astfel (cf. Cornilescu, 1995, 109): orice
grup GX are un centru lexical X0; orice cap lexical X0 se proiectează ca GX (proiecţie maximală).
3
Precizarea este necesară pentru a exclude expresiile care, deşi sunt tratate ca unităţile lexicale, pot
fi grupuri verbale, cum este cazul locuţiunilor: „a da ortul popii“. (cf. Schaufelle, f.a.)
4
O a treia notaţie posibilă (folosită mai ales în GPSG –
Generalized Phrase Structure Grammar -) este scrierea după numele categoriei a unei cifre
corespunzătoare nivelului-Bară: N0, V2 etc. (cf. Abeille, 1991)

48
corespunzător unor noduri ca GN şi GV primeşte valoarea maximă, acestea fiind
numite proiecţii maximale.
Chomsky, 1970/1973 defineşte toate clasele lexicale majore drept cazuri
particulare ale trăsăturilor binare nominal / verbal1. Noţiunea de N (monolexical, N 0
sau GN) are perechea de trăsături +N, –V, iar V are trăsăturile –N, +V.
Adjectivele2 sunt +N, +V, iar prepoziţiile –N, –V.
2. Reprezentarea în arbore a relaţiilor structurale de bază
Enunţului (1) îi corespunde arborele (2) – reprezentare uzuală în modelul Aspects:
(1) Caţavencu va publica o scrisoare.
(2)
P

GN Aux GV

N V GN

Det N

Caţavencu va publica o scrisoare

Cele două grupuri nominale sunt cerute de structura argumentală a predicatului a

publica.
(3) a publica: verb;
13 2

Având în vedere structura argumentală a diverselor categorii lexicale, structura

sintagmelor se ilustrează prin reguli de rescriere:
(4) GV → V – GN – (GPrep*)1

1
V. supra, capitolul 3, § 1.1., tabelul 1, reprezentarea categoriilor din Lexicon.
2
Adverbele sunt văzute ca o sub-clasă a adjectivelor, v şi
Dindelegan, 1992. Cf şi opinia lui Emonds, 1973, apud Schaufelle, f.a., (J. Emonds: Evidence that
Indirect Object Movement is a Structure Preserving Rule, în The Formal Analysis of Natural
Languages, M. Gross, M. Halle (editori), Haga, Mouton, 1973, pp. 73-87) care susţine că adverbele
sunt –N, –V, iar prepoziţiile nu sunt decât „adverbe tranzitive“, adică un tip de adverbe care iau
obiect. Schaufelle susţine acelaşi punct de vedere, bazându-se pe dovezi din limbi în care prepoziţiile
intră în colocaţii cu grupuri nominale purtătoare ale anumitor cazuri, nefiind, de fapt, altceva decât
modificatori ce vin să clarifice semnificaţia mărcilor de caz, ştiut fiind faptul că un anumit caz poate
avea o paletă largă de valenţe semantice. În acest caz, grupul respectiv ar trebui să fie considerat un GN
cu modificator adverbial.
3
prin convenţie, argumentul extern se subliniază. În cazul limbii române, subiectul nu este
argument extern, dar vom păstra convenţia pentru argumentul subiect.

49
a publicat scrisoarea după două zile
a rămas în birou
a ieşit din casă
s-a întors
(5) GN → (Det) – (GAj) – N – (GP*)
Caţavencu
scrisoarea
avocatul provincial
avocatul provincial cu veleităţi de politician
(6) GAj → (Av) – Aj – (GP*)
interesat
foarte interesat
conştient de riscuri
perfect conştient de riscuri(le)…
(7) GPrep → (Av) – Prep – GN
în urbe
imediat după alegeri
la sediul partidului
Aşa cum am văzut supra, capitolul 2, § 3.1., relaţiile dintre elemente sunt descrise
în termeni de dominare şi precedenţă:
Relaţiile de dominare sunt relaţiile verticale dintre elementele unui arbore: nodul A
domină nodul B, dacă şi numai dacă A este mai sus decât B, iar linia care îl uneşte pe
A cu B este o linie verticală de sus în jos.
În (2), P domină GV, GN şi Aux şi toate celelalte elemente din propoziţie. GV
domină GN (o scrisoare), dar nu domină GN (Caţavencu). Deşi în acest punct al
expunerii este prematură o discuţie detaliată asupra problemei, este necesar să
menţionăm că poziţia GN subiect în română este preferabil să fie sub dominaţia GV 2.
Între P şi GV este dominare imediată, dar P nu îl domină imediat pe GN.
Relaţiile de precedenţă sunt relaţii de vecinătate: nodul A precedă nodul B dacă şi
numai dacă A este la stânga lui B şi nici A nu îl domină pe B, nici B nu îl domină pe

1
Centrul sintagmei se subliniază, cu asterisc la dreapta se notează poziţia în care sunt posibili
mai mulţi constituenţi, iar paranteza marchează caracterul facultativ al constituentului.
2
V. şi Dindelegan, 1976/1999: Subiectul se află sub GPred, alături de Obiectul direct, indirect
etc.

50
A. De exemplu: Aux precedă GV, dar GV nu precedă Aux, pentru că se află la dreapta
lui. P se află la stânga GV, dar nu îl precedă, ci îl domină.
Precedenţa imediată are loc în cazul unei vecinătăţi fără intermediar: Aux – GV
Noduri surori: Pentru denumirea relaţiilor de vecinătate, se recurge la câmpul lexical
al numelor de rudenie (numele de rudenie feminine): mamă, soră, chiar mătuşă,
nepoate (v. Schaufelle, f.a.). Fie arborele (8):

(8) GX

X GZ

Z GY

GX şi GZ sunt noduri- mamă, iar X şi GZ, respectiv Z şi GY sunt fiicele lor, în acelaşi
timp, noduri surori. (Extinzând metafora, Z şi GY sunt nepoatele nodului X, care în
relaţie cu acestea este nod mătuşă).
Nod iniţial (engl. root node) – un nod care le domină pe toate celelalte noduri din
arbore;
Nod terminal –care nu domină nici un alt nod;
Nod ramificat – un nod care are mai mult de două ramuri 1;
Nod neramificat – un nod care are o singură ramură.
2.1. Constrângeri asupra geometriei arborelui
În teoria GB, s-au formulat o serie de constrângeri asupra reprezentării structurii
sintactice:
(i) constrângerea unicei „maternităţi“, (engl. single motherhood):
Un nod nu poate avea mai mult de un nod mamă.
(ii) constrângerea asupra intersecţiei ramurilor:
Nu este permisă o reprezentare de tipul (9):

(9) * X

Y Z

z y

1
În legătură cu numărul de ramuri permise în GB, v. infra, § 2.1., ipoteza lui Kayne privind
ramificarea binară.

51
(iii) unicitatea centrului:
Nici un nod nu poate avea mai mult decât un centru.
(iv) ipoteza ramificaţiei binare:
Nici un nod nu poate avea mai mult de două noduri fiice.
Constrângerea asupra caracterului binar al nodurilor, formulată de Kayne, 1984, este
îndeobşte acceptată în literatura generativă, însă ipoteza pune unele probleme pe care
le vom discuta într-un paragraf special.
2.2. Ipoteza ramificaţiei binare (Richard Kayne)
Kayne, 1984, intenţionează să demonstreze că este posibil să se reducă apelul la
parametri în generarea D-Structurii, astfel încât D-Structura să arate la fel în toate
limbile (după modelul Formei logice). Ipoteza ramificaţiei binare spune că orice nod
non-teminal poate domina doar cel mult două fiice (de exemplu, capul şi un
specificator sau un complementizator, v. infra, prezentarea structurii GX). Evident,
aşa se întâmplă în unele cazuri, nu însă întotdeauna. Din acest motiv, propunerea lui
Kayne nu este acceptată în mod unanim. Un posibil contraexemplu (cf. Schaufelle,
f.a., pentru discuţia în legătură cu structura de sub (10) şi (11)) este cazul nodurilor
non-terminale care domină direct câte un singur constituent lexical.
(10) EuGN ador legumeleGN.
Dacă avem în vedere propunerea lui Abney, 1987 privind rescrierea GN drept
complement al lui D (adică determinant), problema semnalată de Schaufelle se
rezolvă. Ipoteza lui Abney rezolvă, de altfel şi o altă problemă, a statutului de
proiecţie maximală reclamat de constituenţii care ocupă poziţia Spec, v. discuţia
infra).
Împotriva ipotezei lui Kayne, Schaufelle se întreabă dacă este posibil (sau corect)
să spunem că un cap sintactic domină direct mai mult de două noduri. În legătură cu
GN de la (11), problema este dacă cele două adjective – mare şi albastru – sunt
modificatori independenţi ai lui caiet, ca la (12a), sau sunt membri ai aceluiaşi grup
adjectival modificator, ca la (12b). Din punct de vedere semantic, cele două adjective
par a fi separate, din moment ce mărimea şi culoarea sunt caracteristici distincte.
După Schaufelle, echivalentul francez, (12b), pare să favorizeze categoric prima
variantă, cele două adjective aflându-se de o parte şi de alta a substantivului (un nou
argument împotriva analizei care ia adjectivele ca membri ai unui singur specificator
al GN.)

52
(11) a. The big blue notebook on the table 1
b. Le grand cahier bleu sur la table
c. Caietul cel mare şi albastru de pe masă 2

(12) a.

b.

Dacă analiza de la (12a) – în care ambele adjective sunt modificatori independenţi

– este corectă, atunci acestea ar trebui să fie surori nu numai între ele, ci şi cel puţin
cu N0 sau cu N’ – capul nodului- lor mamă (şi poate chiar cu G Prep, ceea ce ar
elimina distincţia din Teoria X-Bară dintre ele şi complementul G Prep). Existenţa
verbelor cu complemente multiple pune de asemenea probleme pentru ipoteza
binarităţii. De exemplu, GV de sub (13) ar putea avea cele două complemente aşezate

1
the = articol hotărât, big = mare, blue = albastru, notebook = caiet, on the table = de pe masă
2
Româna permite trei posibilităţi: ambele adjective înaintea substantivului, ambele după el şi
un adjectiv înaintea substantivului, iar celălalt după. (n.t., F.C.)

53
la acelaşi nivel, adică centrul verbal să fie soră cu ambele, caz în care grupul verbal ar
avea în loc de două fiice, trei.
 a. Ion  GV a trimis  GN o invitaţie  G N colegilor 
b. Ion  GV (le-)a trimis  GN invitaţii  G Prep la colegi 
c. Ion GV (i-)a spus  GN Mariei  P că soseşte sâmbătă  .

(14)

Problema complementelor multiple se rezolvă prin reduplicarea nivelului intermediar,

nivelurile X’ şi GX fiind recurente:
(15)

Nemulţumirea pe care o ridică această ipoteză şi – cum spune Schaufelle –

„tentativele de a rezolva problemele ei descriptive“ este legată de insuficienta
argumentare în teorie a preferinţei pentru un anumit tip de complement (sau de
specificator). Într-adevăr, în cazul românei, este destul de dificil de demonstrat de ce
GN obiect direct este nod soră cu V 0, iar GN obiect indirect sau GPrep (cu prepoziţie
impusă de verb) se va plasa la nivelul superior, ca surori ale unui V’. (Lucrurile ar
putea sta chiar invers, adică s-ar putea la fel de bine ca obiectul indirect să fie mai
aproape de V decât obiectul direct, după cum afirmă Speas, 1990).
3. Structura grupurilor sintagmatice
Am amintit, supra, § 1, că principiul central al Teoriei X-Bară este
endocentrismul proiecţiei centrilor lexicali. Trăsăturile centrului percolează, adică se
transmit proiecţiei maximale, care va fi de aceeaşi categorie. Teoria X-Bară este o
condiţie asupra bunei formări a proiecţiilor:
(16) Xn → Xn-1 unde X = orice categorie lexicală
(17) X’ → X0 ^ Complement

54
Prima proiecţie a lui X 0 conţine numai constituenţii din grila lui de subcategorizare
(complementele).
(18) GX1 → Spec ^ X’
În afara primei proiecţii, se află specificatorii unui grup. Conceptul de specificator
(abreviat Spec) trimite la o clasă (închisă) de elemente, de regulă determinanţi
nominali (articole, adjective demonstrative, nedefinite) sau mărci ale gradării
adjectival/adverbiale, adică „în sens intuitiv, termeni care specifică referinţa centrului
(grupului)“ (Cornilescu, 1995, 109). Din păcate, şi în legătură cu această chestiune
există opinii divergente. După unii autori, (cf. de pildă Haegeman, 1994, Johnson,
2001) adverbele foarte / prea (ca în foarte bună, prea leneş) sunt specificatori ai GAj.
Alţii, de exemplu den Dikken, 1998, 7 consideră că poziţia Spec ar trebui rezervată
numai constituenţilor care primesc rol tematic, adverbe de tipul lui foarte fiind
considerat adjunct.
Locul adjuncţilor (constituenţi facultativi, care nu saturează nici o valenţă a
centrului) este fie lângă un X’, fie lângă un GX (ambele sunt niveluri recurente).
Asocierea adjunctului la proiecţia unui centru X se numeşte adjuncţie2 sau
adjoncţionare.
Schema generală a oricărui grup sintagmatic va fi de forma (19), cf. Haegeman,
1994, 104:
(19) GX

… X’ …

… X …

3.1. Grupul verbal

Vom arăta în continuare că structura grupurilor sintagmatice se reduce la schema
de sub (19), utilizând o metodă de demonstraţie uzuală în cursurile de sintaxă (cf.
Haegeman, 1994, Johnson, 2001), reluarea anforică de tipul will do so, too
(traductibilă în română prin pro-formele o va face/va face la fel).
(20) Detectivul va citi scrisorile după-amiază, în grădină.

1
În unele lucrări se poate întâlni şi notaţia X’’, cf. de exemplu, Cornilescu, 1995.
2
Deşi traducătorii lucrării lui Dobrovie, 2000 au optat pentru varianta adjuncţie, pentru a evita
confuzia cu termenul din GT care desemnează o transformare de permutare, v. înregistrarea din DSL,
1997, 25, optăm pentru formulele a adjoncţiona / adjoncţionare (cf. engl. to adjoin).

55
(21) P

GAv GPrep

GN Aux GV1 Prep GN

V GN

Detectivul va citi scrisorile după-amiază în grădină.

Enunţul (20) se poate expansiona prin coordonare ca în (22 a, b, c):
(22) a. Detectivul va citi scrisorile după-amiază, în grădină şi poliţiştii vor face la
fel. (GV)
b. Detectivul va citi scrisorile după-amiază, în grădină şi poliţiştii vor face la
fel d e s e a r ă . (GV+ X)
c. Detectivul va citi scrisorile după-amiază, în grădină şi poliţiştii vor face la
fel l a b i r o u . (GV+ Y)
d. *Detectivul va citi scrisorile după-amiază, în grădină şi poliţiştii vor face la
fel r a p o a r t e l e . ( G V - * Z )
Constituenţii subliniaţi reprezintă substitute ale GV, iar diagrama (21) se va rescrie ca
(23). Reprezentarea noastră se deosebeşte de cea propusă de Haegeman prin plasarea
GAv şi a GPrep sub incidenţa nodului P, pentru că aceste grupuri nu se află sub GV,
nu saturează nici o valenţă a centrului.
(23) P

GAv GPrep
GN Aux GV

C1

V GN

Detectivul va citi scrisorile după-amiază în grădină

1
Am reprezentat circumstanţialele sub incidenţa lui P, ca în modelul GT, cf. Dindelegan,
1976/1999, pentru că deocamdată ne interesează demonstraţia că GV se reduce la schema X’.

56
Haegeman consideră că GAv şi GPrep se află sub GV pentru că în (22b), reluarea
anaforică vor face la fel include şi constituentul în grădină, iar reluarea din (22c)
include şi constituentul după-amiază. Credem că, în cazul românei, cel puţin, nu sunt
suficiente dovezi în acest sens, reluările din (22b, c) s-ar putea referi doar la
informaţia relevantă, la complementul subcategorizat de V, adică numai la proiecţia
lui V1.
GAv şi GPrep au statut de adjuncţi, aşadar se vor grupa cu proiecţia V’ a lui V,
notată în (23) cu C1 (constituent repetat).
(24) Toţi detectivii citesc scrisorile în grădină după-amiază.
Constituentul subliniat nu este adjunct de timp sau de loc, ci este un cuantificator.
Nu este recursiv, ca adjuncţii, este doar unul, aşezat la stânga V, se combină cu cel
mai înalt V' pentru a forma GV şi se află în poziţia Spec (Specificator): [Spec,GV] se
combină cu V' pentru a forma cea mai înaltă proiecţie a V, GV. Un complement se
combină cu V pentru a forma un V', un adjunct se combină cu V' pentru a forma un V'
mai înalt. O proiecţie V poate conţine mai multe noduri V'. Spec se combină cu cel
mai înalt V' pentru a forma GV. GV este proiecţia maximală a lui V.
Este posibil ca Spec să nu fie exprimat, de asemenea este posibil ca GV să nu aibă
fie complemente (25), fie adjuncţi (26) sau nici complemente, nici adjuncţi, nici Spec
(27):
(25) Maria va dormi după-amiază. (GV fără complement)
(26) Ion va repara bicicleta. (GV fără adjunct)
(27) Maria se întoarce. (GV fără complement, adjunct sau Spec)
3.2. Variaţia parametrică şi ordinea cuvintelor
Haegeman, 1994, 95 face observaţia că schema generală propusă pentru
reprezentarea structurii sintactice (schema X’ de sub (19), reluată ca (28)) este prea
rigidă pentru a se aplica şi altor limbi în afara limbii engleze.
(28) GX

… X’ …

… X …

1
În favoarea ideii acesteia s-ar putea aduce şi un argument de natură pragmatică, recurgându-
se la conceptul de pereche de adiacenţă (v. DSL, 1997, 22) înţeles aici într-un sens mai larg.
Sintagmele la birou / deseară reprezintă informaţia marcată, celelalte informaţii, nerepetate se
subînţeleg, sunt nemarcate. De aceea singurul enunţ agramatical este (22d).

57
 Cu toate acestea, considerăm oportun aici să menţionăm şi opinia contrară,
formulată de Kayne 1994 şi cunoscută ca ipoteza antisimetriei. Kayne afirmă că la cel
mai abstract nivel (DS), toate limbile dispun de aceeaşi ordine cap-specificator-
complement ca şi engleza, adică toate limbile au topica SVO. Fundamentul acestei
ipoteze este faptul că ea înlesneşte descrierea relaţiilor de dominanţă şi precedenţă din
perspectiva aceloraşi proprietăţi lineare: tranzitivitatea, totalitatea şi antisimetria.
(Kayne susţine, de asemenea, că toate deplasările se fac spre stânga, întrucât mişcarea
spre dreapta – dacă ar fi permisă – ar submina această echivalenţă.) Pentru că această
organizare ar presupune inutile complicaţii în descrierea limbilor care nu au aceeaşi
ordine ca engleza, ipoteza antisimetriei nu a fost îmbrăţişată de prea mulţi
generativişti şi este încă obiectul unor polmici în literatura lingvistică 1. Teoria mai
postulează că toate deplasările se fac obligatoriu de la dreapta la stânga, lucru de
asemenea dificil de demonstrat pentru toate limbile.
Schema de sub (28) permite aşezarea complementelor, a specificatorului şi a
adjuncţilor atât la dreapta, cât şi la stânga proiecţiei X/X’, prin această abordare a
structurii GX, GU determinând numai relaţiile ierarhice dintre constituenţi. Ordinea
cuvintelor (OV / VO este supusă variaţiei parametrice).
3.3. Extinderea propunerii la alte categorii sintagmatice
Pentru a demonstra că toate grupurile sintagmatice au aceeaşi organizare X’, se va
proceda analog cu demonstraţia de sub § 3.1, cf. Haegeman, 1994, 97-103. Prezentăm
în continuare doar organizarea fiecărui tip de proiecţie maximală conform teoriei X-
Bară, fără a relua demonstraţia făcută pentru GV.
3.3.1. Grupul Nominal
(29) [GN Plecarea copilului în tabără] e un motiv de bucurie pentru toţi.
Reprezentăm sub (30) numai GN:

1
V., de exemplu, polemica Bianchi, 2000 - Borsley, 1997 privind interpretarea relativelor în
engleză în cadrul teoriei antisimetriei. Borsley reproşează teoriei lui Kayne faptul că aplicarea ei
conduce la pierderea adecvării descriptive. A se vedea şi opinia lui Schaufelle, f.a., care aduce
argumentul ordinii cuvintelor din germană, japoneză, hindi: „Conform acestei intuiţii, limbile
menţionate au, într-adevăr, verbul post-pus, adică acesta este generat în bază la finalul propoziţiei, fiind
precedat şi de subiect, şi de obiect. Pentru a aduce verbul într-o poziţie mediană (tipică pentru engleză
şi franceză), se pare că e nevoie de transformări de deplasare. Mie mi se pare că, dacă ipoteza lui
Kayne ar fi corectă, limbile de acest tip ar trebui să fie mai greu de învăţat decât limbile care au verbul
în poziţie mediană, şi nu am nici un indiciu în acest sens.“ (trad. F.C.).

58
(30) GN

Det N’

N’ GPrep

N GN

-a plecare copilului în tabără

N' – este cea mai joasă proiecţie, prima proiecţie care domină N (centrul grupului) şi
pe complementul său, (realizat ca GN, dar care poate fi şi GPrep sau propoziţie
relativă). Spec – este determinant, se combină cu N' superior pentru a forma GN –
proiecţia maximală. Ca şi în cazul verbului, chiar dacă Spec, complementul sau
adjunctul lipsesc, cele trei niveluri de proiecţie se generează:
(31) Această fată pleacă.
N' din (32) rămâne neramificat, dar proiecţia se generează:
(32) GN

Spec N’

această fată

Ca şi în cazul verbului, ordinea cuvintelor diferă de la o limbă la alta. Limbile cu

topică relativ liberă, ca româna, au ambele opţiuni:
(33) a. Dem / Spec ^ N această fată
b. N ^ Dem /Spec fata aceasta
c. schema generală este: GN →Spec; N’
N' → N'; GX
N' → N; GX
3.3.2. Grupul Adjectival
(34) Maria este foarte bucuroasă de reuşită.
Adjectivul bucuros este un predicat cu două locuri (argumente):

59
(35) GAj

Spec A'

A GPrep

foarte bucuroasă de reuşită

3.3.3. Grupul Prepoziţional

Am văzut supra, capitolul 3, că şi prepoziţiile selectează complemente: peste [pod],
cu [creionul], înaintea [sosirii].
(36) Am trecut chiar peste pod.

(37) GPrep

Spec P'

P GN

chiar peste pod

Aşadar, recapitulând cele expuse mai sus, Teoria X-Bară extrage ceea ce au comun
toate structurile sintagmatice: toate sintagmele au un centru care este proiecţia zero -
X°. Nodul X° este un nod terminal (el domină cuvinte). Teoria X' distinge încă două
niveluri de proiecţie:
• complementul (determinantul) se combină cu X pentru a forma proiecţia X';
• adjuncţii se combină cu X' pentru a forma proiecţia X';
• specificatorul se combină cu cel mai înalt X' pentru a forma proiecţia maximală
GX.
Regulile de structură specifice unei limbi nu trebuie date separat, pentru că decurg
din principiile generale. GU fixează ordinea de bază, ordinea divergentă (în cazul unei
limbi particulare) va fi generată prin deplasări adiţionale. Centrul X se leagă de două
proiecţii maximale: Spec şi GY. Relaţiile dintre X şi complementul său GY, pe de o
parte şi dintre X şi Spec pe de altă parte, se definesc numai în cadrul proiecţiei
maximale GX, ele sunt relaţii locale. Prin generalizarea pe care o propune,
formularea teoriei X-Bară, simplifică regulile de structură din modelul GT. Regulile

60
structurale explicite sunt eliminate, demonstrându-se faptul că substanţa acestor reguli
poate fi derivată din principiile generale ale gramaticii.
În Teoria X-Bară „clasică“ (adică în stadiul din anii ’80), în legătură cu structura
elementelor implicate în structură se stipula că în vreme ce complementele unui
centru sunt proiecţii maximale, specificatorii pot avea fie statut de proiecţii maximale
(de exemplu, GN genitivale care modifică alte GN, ca în câinele unui vecin ), fie
statut de proiecţii minimale, deci cu X 0 (unui, din exemplul dat), fie elemente
morfologice cu funcţii similare (de exemplu, morfeme continue ale determinării, cf.
morfemele de determinare definită -a, -l).
Lucrări publicate către finele anilor ’80 (cf. Abney, 1987) au încercat să simplifice
definiţia specificatorilor prin includerea în clasa proiecţiilor maximale a tuturor
constituenţilor care nu sunt centri de sintagmă (deci şi a specificatorilor). Tot astfel de
lucrări au venit cu propunerea de a numi grupurile nominale grup determinant, GD,
considerând că într-o sintagmă ca un vecin, adevăratul centru este un, iar vecin nu e
decât un complement al acestuia. În literatura mai recentă, (cf. Zamparelli, apud
Cornilescu, 2002) s-a propus reprezentarea stratificată a GD, identificându-se două
tipuri de determinanţi: tari şi slabi1. Deşi numeroase lucrări au adoptat această
descriere, obiectivele didactice ale lucrării de faţă ne impun să limităm expunerea la
acele aspecte ale teoriei care sunt deja consacrate.
O altă problemă în legătură cu specificatorii este dacă ei apar în prezenţa oricărei
categorii de noduri. Am văzut, supra, § 3.3. că GN, GAj, GPrep pot avea
specificatori. Ne putem întreba ce specificatori primeşte GV. Ca şi GAj, şi GV
primesc modificatori adverbiali, dar nu este sigur că au acelaşi statut ca în GAj: Să se
compare:
(38) foarte mare
(39) se întoarse brusc spre uşă
În literatura generativă, ipoteza2 că specificatorul grupului verbal este GN subiect
este aproape unanim acceptată. Se susţine că subiectul GN este generat în bază în

1
V. detalierea propunerii în capitolul despre deplasarea elementului relativ.
2
Ipoteza (Lisa Travis, Parameters and the Effects of Word Order Variation, teză de doctorat MIT,
1984) – ne este cunoscută ca ipoteza subiectului intern. Schaufelle aminteşte încă două denumiri ale
aceleiaşi teorii: (i) ipoteza propoziţiei lexicale, şi (ii) ipoteza bazei universale. Prima denumire implică
ideea că orice enunţ complet este format din două părţi uşor de deosebit (cel puţin la nivelul DS):
propoziţia lexicală care include materialul lexical explicit este dominată de nodul GV, centrul lexical
este verbul principal, GN subiect se află în poziţia de specificator, iar restul argumentelor verbului sunt
complemente. Deasupra propoziţiei lexicale este propoziţia funcţională, formată din capuri funcţionale

61
interiorul GV, de unde se deplasează către poziţia de specificator, sub presiunea
constrângerilor operate de Teoria cazurilor (v. infra, capitolul 5).
4. Categorii funcţionale
4.1. Introducere
În monografia Bariere, Chomsky, 1986 a extins structura X-Bară şi asupra Flex şi
Comp, deşi iniţial era prevăzută numai pentru capurile lexicale. În felul acesta, Flex şi
Comp dobândesc statutul de centru de sintagmă, cu posibilitatea de a genera proiecţii
integrale1.
Proiecţia maximală a lui Flex – G Flex – este echivalentul a ceea ce până atunci se
numea P (propoziţie, cf. engl. S).
4.2. P ca proiecţie a lui Flex
Într-o formă sau alta, categoriile funcţionale au fost mereu prezente în GT, cel
puţin implicit. Modelul Aspects propunea un nod Aux care să domine auxiliarele,
postulând că şi în propoziţii fără auxiliar, sau în limbi care nu au preponderent
flexiune analitică, structura de constituenţi are nevoie de ceva care să genereze în bază
morfologia flexionară a verbului (cf. migrarea afixelor 2, engl. Affix Hopping din GT),
şi care trebuie plasat sub nodul Aux. Ceea ce GT numea Aux a primit denumirea de
Flex (de la flexiune, cf. engl. Infl(ection)). Acesta este un nod despre care există în
toate propoziţiile finite din toate limbile şi domină tot ce ţine de morfologia verbului –
nu numai morfemele, ci şi trăsăturile abstracte care le autorizează: informaţii despre
timp, mod, aspect, despre acordul cu subiectul, sau despre relaţia cu un eventual
nume.
4.2.1. Structura GFlex
Un enunţ are calitatea de propoziţie dacă are Flex. Flex este o categorie de nivel
zero, este capul lui P, rezultă că P, ca orice categorie sintagmatică, va fi endocentrică:

(v. infra, § 4). Prin ipoteza bazei universale se ajunge la concluzia că toate capurile lexicale, inclusiv
verbele, proiectează aceeaşi structură X-Bară.
1
Această perspectivă nu contrazice neapărat Ipoteza subiectului intern, întrucât este de dorit ca
subiectul GN să fie generat în bază sub proiecţia unui constituent lexicalizat – adică a unui verb – mai
repede decât sub aceea a unui cap funcţional nelexicalizat, cum este Flex. Se consideră că subiectul se
deplasează în poziţia Spec a lui Flex, încă din SS.)
2
Migrarea afixelor nu mai este o ipoteză a GB, cf. Schaufelle:
„prin prezumţiile lexicaliste mai explicite ale acestei teorii, cuvintele ajung din lexicon în structura
sintactică având deja toate informaţiile morfo-flexionare, iar sarcina principală a unui cap funcţional
cum e Flex nu mai este furnizarea morfemelor flexionare, ci mai degrabă autorizarea prezenţei lor în
elementele lexicale potrivite. Astăzi se consideră că verbul finit este generat în bază (ca centru al
grupului verbal) cu tot bagajul lui flexionar; el emerge în Flex fie la nivelul SS (ca în franceză), fie la
cel al FL (ca în engleză), pentru ca mărcile lui flexionare să poată fi confirmate de trăsăturile formale
aflate la aceste niveluri.“ (trad. F.C.)

62
este o proiecţie a lui Flex, GFlex. Se propune următoarea interpretare: Flex îl are pe
GV drept complement, pentru a constitui proiecţia Flex': Flex' → Flex, GV; La rândul
său, Flex’ se combină cu Spec pentru a proiecta GFlex: GFlex → Spec; Flex'
(40) Ion va vedea un film.
(41) GFlex

GN FLEX'

FLEX GV

V'

V GN

Ion va vedea un film

Remarcăm că GN subiect este [Spec, GFlex]. GN subiect se deplasează î această
poziţie la nivelul S-Structurii, pentru că la DS el este generat sub GV (în Spec, GV).
În alte modele sintactice, funcţii sintactice ca Sb, Ob au un rol important, sunt
primitive (concepte neanalizabile ale teoriei), iar relaţiile sintactice sunt definite în
termeni de funcţii gramaticale. În GB, funcţiile gramaticale nu sunt concepte
primitive, ci derivate, definite în termeni configuraţionali, Sb = [Spec, GFlex].
Este necesară o distincţie între proiecţiile sintagmatice ale categoriilor lexicale şi
proiecţia lui Flex: N, V, A, Prep aparţin unor clase deschise, pe când Flex aparţine
unei clase închise, căreia nu i se pot ataşa noi membri, au un inventar limitat. Flex
este un cap funcţional. Proiecţiile capurilor lexicale produc proiecţii lexicale, capul
funcţional Flex produce o proiecţie funcţională.
4.3. P' ca proiecţie a lui Comp
4.3.1. Structura GC(omp)
Am văzut supra, § 4.2. că structura lui P a fost asimilată structurii X'. Şi P' va fi
rescris în aceeaşi manieră, ca proiecţie a unui centru funcţional numit Comp (Comp
este prescurtarea de la complementizator1). Natura propoziţiilor depinde de natura lui

1
În GT, complementizarea era o operaţie de încastrare a unui complement propoziţional
(propoziţie subordonată); legarea de matrice se face printr-un complementizator (conjuncţia
subordonatoare). În GB, se adoptă teoria lui J. Bresnan, 1970 privind generarea în bază a
complementelor propoziţionale, prin regula: P’ →Comp ^ P; se disting Comp [-wh] (că, să, ca…să şi
conectorii modurilor nepersonale) şi [+wh] (dacă semn al interogativei indirecte totale ); cuvintele
interogative din interogativele indirecte parţiale sau din interogativele directe nu se vor plasa sub nodul
C, conectorul acestor propoziţii fiind un element deplasat, v. infra, capitolul despre deplasarea lui α

63
Comp: cele cu dacă sau cu pronume/adverbe interogative sunt interogative
(indirecte), cele cu că sunt asertive:
(42) Am întrebat dacă Ion a văzut filmul.
(43) Am spus că Ion a văzut filmul.
(44) Am întrebat când vine Ion.
C(omp) ia drept complement GFlex (P). C 0 însuşi este poziţia de bază a
complementizatorilor, ca în exemplele (42) şi (43), în timp ce Spec-ul lui este
destinaţia deplasării elementelor relativ-interogative, ca la (44). Proiecţia maximală a
lui C este numită GC.
(45) GC

Spec C'

C0 GFLEX

[+wh] dacă a văzut filmul

[–wh] că a văzut filmul
[+wh] când a văzut filmul

Cum şi C este o clasă închisă, proiecţia lui C - GC - va fi o proiecţie funcţională.

Complementizatorii (că, dacă) introduc o propoziţie GFlex. C selectează un GFlex
complement.
5. Teoria guvernării
5.1. Recţiune şi acord
Conceptul de guvernare este un concept fundamental în GB, în sensul că are
consecinţe în aproape toate modulele gramaticii. În sens larg, informal, noţiunea de
guvernare poate fi asimilată cu conceptul de recţiune, utilizat în alte tipuri de
gramatici (funcţională, structural-analitică), opunându-se noţiunii de acord. Recţiunea
şi acordul sunt tipuri de dirijare sintactică, deosebite după gradul de marcare a
trăsăturii pe care un centru o impune determinantului. De exemplu, în sintagma pagini
albe, adjectivul se acordă cu numele, de la care copiază mărcile de gen, număr, caz.
Genul şi numărul sunt trăsături inerente ale substantivului. În sintagma o auzi,
pronumele este în acuzativ, pentru că verbul impune complementului său această
formă, însă cazul nu este o trăsătură inerentă verbului, aşadar aici nu poate fi vorba de
acord, ci de recţiune. În termenii teoriei pe care o avem aici în vedere, guvernarea
corespunde recţiunii. Configuraţiile de guvernare presupun: (a) o relaţie centru-

64
complement, (ceea ce înseamnă că sunt guvernaţi constituenţii subcategorizaţi) şi (b)
atribuirea cazului sub guvernare (cf. Cornilescu, 1995, 124). Teoria guvernării
formalizează noţiunea tradiţională de guvernare, pornind de la ipoteza că majoritatea
proceselor sintactice se desfăşoară într-un domeniu local. O anumită categorie  se
află în domeniul altei categorii  (de obicei un centru), numai dacă  îl guvernează pe
. Astfel, subcategorizarea şi marcarea  sunt satisfăcute sub guvernare: un verb nu
poate fi subcategorizat în funcţie de un GN în altă propoziţie, de exemplu. Guvernarea
trebuie să îndeplinească anumite condiţii (Chomsky, 1984, 163): asupra alegerii
guvernorului, asupra termenilor guvernaţi şi un set de condiţii structurale asupra
relaţiei de guvernare.

5.2. Guvernare şi c-comandă

Relaţia de guvernare este definită în termeni de c-comandă (cf. engl. constituent-
command, comandă de către constituent):

(46) C-comandă1:

α îl c-comandă pe β dacă şi numai dacă fiecare proiecţie maximală care îl domină pe α

îl domină şi pe β.

Guvernarea este aşadar o versiune localizată a c-comandei, un caz de c-comandă

reciprocă:

(47) Guvernare2:

α îl guvernează pe β dacă şi numai dacă:

(i) α este un X°,

(ii) α îl c-comandă pe β şi γ îl c-comandă pe β, atunci γ fie îl c-comandă pe α, fie

este c-comandat de β

Aşa cum reiese din definiţia lui Chomsky, (47), calitatea de guvernori o au numai
centrele de grup. Remarcăm, de asemenea, în definiţia c-comandei că nodul care îi
domină pe α şi pe β trebuie să fie o poiecţie maximală. Definiţia corespunde unui tip
de relaţie cunoscut sub numele de m-comandă (cf. engl. maximal command). În

1
Chomsky, 1984, 163 menţionează că aceasta este una dintre propunerile privind definirea
noţiunii de c-comandă, numită c-comandă minimală: „α c-commands β iff every maximal projection
dominating α dominates β.“
2
Chomsky, 1984, 163: „α governs β iff: (i) α = X 0; (ii) α c-commands β and if γ c-commands β
then γ either c-commands α or is c-commanded by β“, astfel, α este [ +N, + V].

65
numeroase lucrări, prin c-comandă se înţelege m-comandă. În lucrările în care
distincţia este relevantă, se vorbeşte de c-comandă strictă vs c-comandă (m-
comandă).

O consecinţă a guvernării este aceea că proiecţiile maximale sunt bariere pentru

guvernare. Guvernarea este restrânsă la relaţii de vecinătate (sisterhood), cu o
importantă excepţie: cazul verbelor care admit complement propoziţional. În această
situaţie, verbul nu va guverna nimic în acea propoziţie, pentru că GC este o barieră
pentru guvernare:

(48)

GV

V GC

COMP GFlex

GN FLEX GV

Guvernarea se va reformula (cf. Chomsky, 1986) în funcţie de conceptul de barieră,

definit informal sub (50):
Guvernarea se va reformula (cf. Chomsky, 1986) în funcţie de conceptul de
barieră, definit informal sub (50):
(49) Guvernarea reformulată în termeni de barieră
α îl guvernează pe β dacă şi numai dacă:
(i) α este un guvernor; şi
(ii) α îl c-comandă pe β; şi
(iii)nu există nici o barieră între α şi β

66
(50) Barieră
α este o barieră pentru relaţia de guvernare dintre G şi β dacă şi numai dacă:
(i) α este o proiecţie maximală neselectată, care îl domină pe β<
(ii) α este prima proiecţie a celui mai apropiat guvernor al lui β. (condiţia de
minimalitate).

5.3. Un exemplu
Pentru a înţelege mai bine aceste relaţii, vom urmări relaţiile de mai sus într -un arbore
abstract:

(51)
GX

GY X’

Y X GZ

GW Z’

W Z GU

Dată fiind condiţia de minimalitate de sub (ii), X nu poate guverna GU;

Dată fiind c-comanda strictă, X nu îl c-comandă pe GY, deci nici nu îl
guvernează, pentru că primul nod care îl domină pe X, adică X’, nu îl domină şi pe
GY.
În termeni de m-comandă, X îl m-comandă pe GY şi îl guvernează, pentru că
prima proiecţie maximală care îl domină pe X îl domină şi pe GY.
Analog, Z nu îl c-comandă strict pe GW, în consecinţă nu îl guvernează; Nodul X
poate guverna nodul GW, numai dacă GZ nu este o barieră.
În termeni de m-comandă, Z îl guvernează pe GW, deci îl şi guvernează; însă X
nu poate guverna nodul GW.
Româna cunoaşte fenomenul de acord, realizat prin mărci morfologice, ca mijloc
de manifestare a restricţiilor combinatorii. Să se urmărească exemplele:
(52) a această lucrare despre guvernare
b. aceste lucrări despre guvernare
c. profesorul va corecta lucrarea.
d. profesorii vor corecta lucrarea/lucrările

67
 e. *profesorii va corecta lucrarea/lucrările
f. *profesorul vor corecta lucrarea/lucrările

Secvenţele de mai sus pot fi reprezentate astfel:

(53) a. GN

Spec N’

N GPrep

această lucrare despre guvernare

aceste lucrări

(54)

GFlex

Spec Flex’

GN Flex GV

profesorul va corecta lucrarea/lucrările

profesorii vor corecta lucrarea/lucrările

Remarcăm în situaţiile de mai sus acord între constituentul care ocupă poziţia Spec şi
centrul lexical. Fenomenul poartă numele de acord Spec-centru (cf. engl. Spec-Head
Agreement). Se observă că în cazul în care există acord, între termenii acordului se
stabileşte o relaţie geometrică, în sensul că un termen este superior celuilalt în
reprezentarea prin diagramă:

(55) GX

αI X’

X GY

Fie exemplele (56 a,b), reprezentate în arborii (57a,b):

68
(56) a. Ion predă cartea în mai.
b. Ion pleacă în mai.

(57) a GV b GV

V’ GPrep V’ GPrep

V GN Prep’ V Prep’

Prep GN Prep GN

predă cartea în mai pleacă în mai

În (57a), V nu guvernează GPrep, pentru că nu îl c-comandă (V' care îl domină pe

GN este primul nod ramificat), dar c-comandă GN. În (57b), V guvernează GPrep,
pentru că V şi GPrep se c-comandă reciproc. Să comparăm cele două secvenţe din
perspectiva m-comandei:
În (57a),
V c-comandă GN cartea, dar nu îl c-comandă pe GPrep;
V m-comandă atât GN, cât şi GPrep şi în plus şi P şi GN (de sub GPrep);
Prep c-comandă GN;
Prep m-comandă GN dar nu îl c-comandă pe V, pentru că există o proiecţie
maximală GPrep care nu îl domină pe V;
În (57b):
V îl c-comandă pe GPrep;
V îl m-comandă pe GPrep, pe centrul său P şi pe GN din GPrep. Deci, în termeni
de m-comandă, relaţia dintre V şi GPrep este identică în 57 a şi b.
Aşadar, în exemplele de sub (57), V îl guvernează pe GPrep, dar nu şi pe GN mai,
pentru că GPrep este o proiecţie maximală, deci o barieră. Verbele îl m-comandă pe
GN, dar nu îl guvernează (când un centru guvernează un constituent şi îi atribuie un
rol tematic, spunem că îl θ-guvernează).
Guvernarea şi c-comanda sunt folosite în definirea altor principii şi constrângeri.
Sub guvernare sunt satisfăcute subcategorizarea şi principiul categoriei vide, au loc
atribuirea rolurilor  şi atribuirea Cazului. De asemenea, vom vedea că guvernarea
este importantă pentru distribuţia categoriilor vide PRO, iar alături de noţiunea de
c-comandă, joacă un rol important în teoria legării.

69
Rezumat

Teoria X-Bară reprezintă o generalizare a relaţiilor structurale în care se

angajează orice categorie lexicală (sau funcţională). Structura tuturor grupurilor
sintagmatice are reprezentarea abstractă de sub (a):
(a) GX X0 X' GX
N N' GN
Spec X’ GZ (adjunct) V V' GV
A A' GA
X GY (complement) Prep Prep' GPrep
Flex Flex' GFlex
C C' GC
Echivalentele teoriei X'

trăsăturile centrului percolează (se transmit proiecţiei sale maximale);

relaţii structurale în arbore

dominare (imediată / mediată)
noduri mamă / noduri surori
restricţii asupra geometriei arborelui
„maternitatea“ unică – un nod are o singură „mamă“
intersecţia ramurilor
unicitatea centrului
ramificaţia binară - un nod are numai două „fiice“
Teoria X-Bară (cu generalizările ei la nivelul structurii şi cu relaţiile dintre capuri,
specificatori şi complemente/ complementizatori) este un principiu fundamental al
gramaticii universale, deci se presupune că schema ei generală nu trebuie învăţată, ci
ea se află înscrisă în creierul uman.
Pentru a înţelege mai bine acest mecanism redăm mai jos o prezentare metaforică
aparţinând lui Schaufelle, f.a.: „imaginaţi-vă gramatica internă ca pe un aparat
complicat cu mai multe butoane. Multe dintre operaţiile pe care le execută sunt
prestabilite prin intermediul circuitelor lui electronice, dar utilizatorul are diferite
opţiuni reprezentate de funcţiile butoanelor. Poziţia unui anumit comutator determină
o anumită conformaţie a gramaticii interne. Circuitele interne ale aparatului
reprezintă principiile gramaticii universale, iar parametrii sunt butoanele externe.“
Scopul celei mai mari părţi din teoria principiilor şi a parametrilor a fost
identificarea şi scăderea numărului de parametri, păstrând totuşi adecvarea descriptivă
a celor câteva mii de limbi naturale atestate. Acest lucru înseamnă că însuşirea
fiecărui parametru are repercusiuni asupra gramaticii limbilor.

Teoria guvernării
C-comandă strictă
α îl c-comandă pe β dacă şi numai dacă:
(i) α nu îl domină pe β şi β nu îl domină pe α; α ≠ β

70
(ii) primul nod ramificat care îl domină pe α îl domină şi pe β.
M-comandă:
α îl c-comandă pe β dacă şi numai dacă fiecare proiecţie maximală care îl domină pe α
îl domină şi pe β.
Guvernare:
α îl guvernează pe β dacă şi numai dacă:
(i) α este un X°,
(ii) α îl c-comandă pe β şi γ îl c-comandă pe β, atunci γ fie îl c-comandă pe α, fie este
c-comandat de β
Guvernarea reformulată în termeni de barieră:
α îl guvernează pe β dacă şi numai dacă:
(i) α este un guvernor; şi
(ii) α îl c-comandă pe β; şi
(iii) nu există nici o barieră între α şi β
Barieră
α este o barieră pentru relaţia de guvernare dintre G şi β dacă şi numai dacă:
(i) α este o proiecţie maximală neselectată, care îl domină pe β
(ii) α este prima proiecţie a celui mai apropiat guvernor al lui β. (condiţia de
minimalitate)

71
Teme de evaluare
1. Fie reprezentarea (b) a enunţului (a). Cerinţe:
(i) indicaţi perechile de noduri surori;
(ii) pentru fiecare grup sintagmatic, indicaţi adjuncţii, specificatorii şi
complementele fiecărui centru;
(iii) dezvoltaţi reprezentarea grupurilor sintagmatice reprezentate cu triunghi.
(iv) arătaţi ce noduri guvernează centrul V din subordonată, în termeni de c -
comandă strictă.
(a) Ion a întrebat dacă Maria va paria toată suma pe calul alb, mâine.
(b)
GC

C’

C GFlex
[-wh]
GN Flex’

Flex GV

V’

V GC

C’

C GFlex
[+wh]
GN Flex’

N’ Flex GV

N V’ GAv

V’ GPrep

V GN

Ion a întrebat dacă Maria va paria toată suma pe calul alb mîine.

2. Reprezentaţi structura enunţurilor de mai jos sub formă de arbore sintactic,

folosind schema din Teoria X-bară. Pentru structurile mai dificil de reprezentat am
indicat în paranteză grupul sintagmatic căruia îi aparţin. Pentru că încă nu aveţi
suficiente informaţii privind reprezentarea subiectului vid, ignoraţi faptul că unele
propoziţii au subiect neexprimat. În acest moment, este important să faceţi distincţia
între statutul de complement / adjunct / specificator al diferiţilor constituenţi. (Vă sunt
de ajutor şi corespondenţele cu analiza gramaticală tradiţională).

1 [GC Deşi Ion este un şmecher], de data asta a încurcat-o.

2 El ar putea ajunge să fie condamnat la ani grei de puşcărie.
3 Mi-a făcut plăcere să vă cunosc.
4 N-are rost [GC să mai insistaţi].

72
 5 Nu-i bine [GC când eşti şomer].
6 A venit cu scopul de a se convinge că totul e în regulă.
7 O să mă gândesc mâine dacă merită a mai face o altă încercare.
8 Nu face să-ţi iroseşti timpul pentru atâta lucru.
9 Acum se întreabă [ GC de ce o pedepsesc].
10 Ar fi interesant de văzut [ GC cum au descoperit ei acest lucru].
11 Dumneata l-ai ajutat pe fiul meu să rezolve o problemă foarte delicată.
12 [GC Cum trenul întârziase mai bine de o oră] şi[GPrep pentru [GV a nu
pierde începutul orelor]], luară un taxi.

3. Alegeţi două enunţuri de la exerciţiul 2 şi arătaţi c e relaţii de c-comandă şi

guvernare puteţi identifica, după modelul din paragraful § 5.3.

73
Capitolul 5  Teoria Cazurilor
Obiective
 prezentarea Teoriei Cazurilor şi a consecinţelor ei pentru celelalte module ale
gramaticii: Teoria theta şi Teoria guvernării;
 introducerea conceptelor de deplasare şi urmă;
 fixarea informaţiei expuse prin intermediul sarcinilor de problematizare şi al
exerciţiilor propuse pentru seminar / activităţi tutoriale.
Termeni cheie
• caz morfologic şi Caz abstract
• Filtru de Caz
• deplasare
• urmă
Lecturi
1. DSL, 1997, articolele: caz (IV, p.97), deplasare, p.155, ergativ, p.189, filtru, p. pasiv,
p.355-356, pasivizare, p.356-357.
2. Carmen DOBROVIE-SORIN, Sintaxa limbii române. Studii de sintaxă comparată a
limbilor romanice, Bucureşti, Editura Univers, 2000, capitolul 5, „Pasivizarea cu auxiliar
şi cu se medio-pasiv a (in)tranzitivelor“, p.156-215 şi discuţia despre atribuirea cazurilor,
p.254-256.
3. Gabriela PANĂ-DINDELEGAN, Elemente de gramatică: dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2003, capitolul 7 „Există grade
de tranzitivitate?“, p.103-115; capitolul 9 „Note asupra pasivului“, p.133 -141.

Sumar
1. Introducere 4.2. Cazul dativ
2. Teoria Cazurilor 4.3. Cazul genitiv
2.1. Filtrul de Caz 4.4. Cazul nominativ
2.2. Tipologia Cazurilor 5. Deplasările în GB
3. Cazurile structurale 5.1. Deplasarea GN
3.1. Cazul acuzativ 5.2. Deplasarea centru la
3.2. Cazul nominativ centru
3.3. Cazul dativ Rezumat
4. Cazurile inerente / lexicale Teme
4.1. Cazul acuzativ

74
1. Introducere
Teoria Cazurilor este modulul gramaticii care dă seamă de determinarea
distribuţiei GN (şi a altor proiecţii maximale), de anumite trăsături formale ale
nominalelor, integrând în gramatică noţiunea tradiţională de caz.

O importantă distincţie terminologică trebuie menţionată de la început: Teoria

Cazurilor se referă la Cazul1 abstract al nominalelor, diferit de cazul tradiţional,
morfologic. Distincţia este necesară pentru a capta această categorie sintactică în
cadrul conceptual al gramaticii universale (nu în toate limbile naturale categoria
cazului are mărci formale 2).

Se admite în general (şi în afara cadrului teoretic generativ) că în contextul

celorlalte trăsături nominale inerente (gen, număr), cazul are un statut diferit, este o
categorie relaţională, „reflex al poziţiei şi al funcţiei GN în enunţ. Cazul este un
mijloc morfosintactic de marcare a rolului semantic (tematic) şi a funcţiei sintactice
pe care le îndeplineşte un GN, indicând de asemenea dependenţa acestuia de anumite
categorii care atribuie caz.“ (Cornilescu, 1995, 3 44, t.n., M.G.).

În capitolul 2 am amintit că spre sfârşitul aniilor ’60, Charles Fillmore a dezvoltat

o teorie sintactică funcţională, bazată pe ideea existenţei unui set universal de roluri
sintactico-semantice pe care diferitele limbi le pot coda în diferite moduri. Fillmore
numeşte aceste roluri „Cazuri“. Cum am arătat în capitolul 2, în GB, „Cazurile“ din
accepţia lui Fillmore se numesc -roluri.

Teoria Cazurilor din GB nu are legătură cu rolurile semantice sau sintactice din
structura de adâncime, ci cu autorizarea la suprafaţă a nominalelor: De ce apar
grupurile nominale în anumite poziţii de suprafaţă, dar nu şi în altele? De exemplu,
(1a) este o propoziţie corectă. Dacă înlocuim verbul “a aruncat” cu un substantiv
înrudit semantic, ca în (1b), de ce este nevoie de elemente adiţionale cum ar fi
sintagma “de către Ion”, marcarea printr-o desinenţă diferită a substantivului şi
articolul “a”, ca la (1c)?

1
Majuscula indică folosirea termenului în sens tehnic.
2
Distincţia dintre cazul morfologic şi Cazul abstract este operaţională în limba engleză, unde
cazul morfologic este marcat doar la pronume, opoziţia N – Ac fiind vizibilă doar prin
pronominalizare. Pentru limba engleză şi limbi de acest tip, argumentul extern are realizare cazuală de
N, iar argumentul intern are realizare cazuală de acuzativ. Româna cunoaşte opoziţia cazuală
(morfologică) N, Ac – G, D realizată prin desinenţe (sau prin mijloace analitice) atât la substantiv, cât
şi la alte clase lexico-gramaticale aparţinând categoriei numelui.

75
(1) a. Ion a aruncat piatra.
b. *Ion aruncare piatra.
c. Aruncarea de către Ion a pietrei.
Astfel de întrebări au primit răspuns în cadrul GB, în anii ’70 şi ’80.
2. Teoria Cazurilor
2.1. Filtrul de Caz
Teoria Cazurilor trebuie să rezolve o serie de probleme legate de conceptul
sintactic de Caz, adică să indice:
(i) categoriile care atribuie caz grupurilor nominale;
(ii) cum are loc acest mecanism;
(iii) care sunt poziţiile din enunţ susceptibile de a găzdui GN marcate cazual;
(iv) la ce nivel sintactic se atribuie Cazul;
(v) care sunt configuraţiile fără Caz;
(vi) ce se întâmplă cu Cazul GN deplasate;
Deşi cazul morfologic manifest se limitează numai la anumite limbi, toate
limbile naturale prezintă trăsătura abstractă de Caz, iar Gramatica Universală conţine
un Filtru de Caz general care interzice emergenţa grupurilor nominale în lipsa unei
mărci de Caz corespunzătoare.
În prima versiune a GB (cea de care ne ocupăm aici), Filtrul de Caz se aplică
în S-structură, atât GN, cât şi lanţurilor (v. infra, prezentarea conceptului): fiecare
lanţ coindexat trebuie să aibă atribuit un Caz, dacă există un GN ca membru iniţial al
lanţului. În versiunea mai recentă (versiunea minimalistă), nivelul de aplicare a
Filtrului de Caz este reconsiderat 1: el operează la nivelul FF şi spune că orice GN
vizibil la nivelul FF trebuie să prezinte mărci de Caz. În general, „vizibilitatea“ în FF
înseamnă o anumită manifestare fonologică 2.
Conform Teoriei Cazurilor, Cazul este manifestarea relaţiei dintre un GN şi
un centru guvernor capabil de a atribui Caz. Vom vedea care sunt condiţiile care
trebuie să fie îndeplinite de un astfel de guvernor. Înainte de a discuta în detaliu

1
Având în vedere unul dintre conceptele fundamentale ale teoriei minimaliste - verificarea
trăsăturilor - sunt posibile trei situaţii: (1) dacă trăsăturile cazuale abstracte ale GN sunt vizibile la
nivelul Formei fonologice, însemană că sunt nerelevante la nivelul FL şi a avut loc o deplasare
stilistică” la nivelul FF; (2) dacă trăsăturile cazuale abstracte sunt invizibile la nivelul Formei
fonologice, atunci Forma logică este sensibilă la verificarea Cazului şi are loc o deplasare invizibilă la
nivelul FL; (3) dacă trăsăturile cazuale abstracte sunt vizibile la nivelul Formei logice, Forma logică
este sensibilă la verificarea Cazului, ceea ce implică o deplasare la nivelul SS.
2
Vom vedea în capitolele următoare că e posibil să existe GN fără realizare fonetică, şi totuşi
să influenţeze fonologia întregului lanţ.

76
problemele enumerate mai sus, vom prezenta postulatele „clasice“ ale Teoriei
Cazurilor:
• existenţa Cazului abstract, chiar în absenţa marcării lui morfologice;
• fiecare GN lexical (realizat fonetic, adică „vizibil“) trebuie să aibă atribuit un C az.
Filtrul de caz – o constrângere sintactică omoloagă cu Criteriul 1 - formulează
această regulă:

(2) *GN, dacă GN are realizare fonetică şi nu are Caz. 2

2.2. Tipologia Cazurilor
Cornilescu, 1995, 344-345, subliniază că Teoria Cazurilor pune două tipuri de
probleme: de atribuire a Cazului şi de realizare cazuală. Din acest ultim punct de
vedere, româna, ca limbă cu o bogată morfologie, dispune de două modalităţi de
realizare a cazului morfologic: prin desinenţe cazuale (mărci sintetice) şi prin mărci
cazuale prepoziţionale (mărci analitice: a, la, pe). Nu trebuie confundată prepoziţia
transmiţător al trăsăturii cazuale cu Prep – categorie lexicală care atribuie Caz3.

Chomsky, 1981/1984, distinge două tipuri de atribuire de Caz: atribuire

structurală (depinde numai de guvernare) şi atribuire inerentă sau lexicală (depinde
de două condiţii: atribuirea rolului tematic şi guvernarea).

(3) Condiţia de Caz inerent:

Dacă α este un atribuitor de Caz inerent, atunci α atribuie Caz unui GN dacă şi
numai dacă α îl θ-marchează pe acel GN.
Cornilescu, 1995, 347 arată că această condiţie trebuie privită în sens mai larg,
chiar exemple din limba română sugerând că relaţia dintre Caz şi rolul tematic nu este
la fel de strânsă în toate situaţiile. Vocativul este un caz asociat întotdeauna cu un rol
θ pragmatic, de adresare (cf. Cornilescu, 1995, 347), dativul rom ânesc este de
asemenea aproape4 mereu caz lexical (inerent), care se poate asocia cu o serie de
roluri tematice în funcţie de natura lexicală a atribuitorului. Să se compare:
(4) a. util copiilor BENEFICIAR
b. părinte filozofiei (punct de) REFERINŢĂ
1
Într-o oarecare măsură, Filtrul de Caz acţionează ca şi Criteriul , aceasta
însemnând că nu este posibilă absenţa unui Caz şi nici atribuirea a două Cazuri, simultan,
aceluiaşi GN sau aceluiaşi lanţ.
2
Lasnik & Uriagereka 1988, 53: „Case Filter: *NP, if NP has phonetic content and no Case.“
3
Trebuie avută în vedere aici eterogenitatea semantico-sintactică a prepoziţiei, delimitându-se
prepoziţiile cu statut de predicat (spre, către etc) de cele cu rol de marcă a cazului (a, la) etc. V.
Dindelegan, 2003, capitolul 12.
4
V infra, situaţiile în care D este Caz structural.

77
 O trăsătură importantă a cazurilor inerente este Condiţia de uniformitate a
cazurilor semantice (cf. Cornilescu, 1995: 348), care stipulează că atribuitorul de caz
inerent este simultan şi atribuitor de rol tematic sau altfel spus, un GN primeşte cazul
inerent şi rolul tematic de la acelaşi centru. Atribuirea cazului lexical se face în D-
Structură.
Conceptul de Caz lexical încorporează natura idiosincratică a selecţiei cazuale,
adică faptul că selecţia cazului nu se poate predicta. A se vedea, de exemplu, situaţiile
de variaţie liberă de sub (5), unde vorbitorul are la dispoziţie câte două structuri:
(5) a. Ion ajută pe cineva.
b. Ion ajută cuiva.
c. Ion îşi aminteşte ceva.
d. Ion îşi aminteşte [GPrep de ceva].
Se poate conchide că informaţia privitoare la selecţia cazuală este un aspect al
subcategorizării care nu poate fi redus numai la structura tematică. Atribuirea cazului
este un mecanism de transmitere a trăsăturii cazuale de la atribuitor la GN fie direct,
prin caz morfologic, fie indirect, recurgându-se la transmiţători de trăsături cazuale –
prepoziţiile. Aşadar, prepoziţia cunoaşte atât ipostaza de transmiţător, cât şi pe cea de
atribuitor (când atribuie caz unui GN complement pentru care este subcategorizată).
În ipostaza de atribuitor de caz, prepoziţia este predicat logic (de rang înalt), v.
discuţia, supra, capitolul 3, § 1.2.
2.2.1. Categorii care atribuie Caz
Cele trei Cazuri abstracte avute în vedere de Chomsky, 1981/1984 pentru limba
engleză sunt: acuzativ (cazul „obiectiv“ atribuit GN de către V, sub guvernare),
nominativ (cazul „subiectiv“ atribuit sub guvernare de către Flex) şi oblic (atribuit
unui GN guvernat de Prep). Nominativul şi acuzativul sunt cazuri structurale, D şi G1
sunt cazuri lexicale.
Aşa cum am văzut supra, § 2.2., cazul structural (acuzativ şi nominativ) este
indiferent la relaţiile tematice. Dacă un element care atribuie Caz structural
guvernează un GN, atunci îl poate marca pentru Caz, oricare ar fi relaţia lui tematică
cu acel GN. Limbile variază în funcţie de realizarea morfologică concretă a cazului
abstract, de asemenea variază în funcţie de atribuirea Cazului inerent de către un
centru.

1
În română, cazurile oblice nu sunt întotdeauna atribuite sub GPrep.

78
 În limba engleză, categoriile cu statut de potenţiali atribuitori ai Cazului structural
sunt V, Flex şi Prep. N şi Aj atribuie cazul în mod indirect, prin intermediul
prepoziţiilor (în ipostaza de „transmiţătoare“ ale trăsăturii cazuale). Vom vedea că în
română singurul atribuitor de caz structural este verbul.
3. Cazurile structurale
În limba română, cazurile structurale sunt Ac, N şi în anumite condiţii, D.

3.1. Cazul acuzativ

Cazul Ac structural este atribuit de verbe tranzitive, subcategorizate pentru complemente (obiect
direct) cărora le pot atribui roluri tematice diferite.

(6) Ion aduce cărţile. TEMĂ

(7) Ion îl loveşte PACIENT
(8) Îl doare capul. EXPERIMENTATOR
(9) A părăsit camera. SURSĂ
O condiţie necesară a atribuirii cazului structural este guvernarea de către verb a GN
care primeşte cazul (complementul e un nod soră al centrului verbal):
(10) GV

GN V’

V GN

Ion aduce cărţi

Ac

3.1.1. Constrângeri privind atribuirea acuzativului

Un caz special este cel al verbelor ergative (inacuzative), care atribuie rolul de
Pacient unui argument intern, ca şi verbele tranzitive1, fără a-i atribui însă şi cazul
acuzativ. Constrâns astfel de Filtrul de Caz, obiectul se deplasează în poziţie de
subiect, unde primeşte cazul nominativ: ziua scade, noaptea creşte. Invocând
generalizarea lui Burzio2, Cornilescu, 1995: 350 explică această deplasare prin
statutul non-tematic3 al poziţiei subiect din construcţiile ergative.

1
Într-o descriere a gradelor de tranzitivitate în română, Dindelegan, 2003, 103-113 plasează
inacuzativele „în exteriorul scării de tranzitivitate“, în virtutea proprietăţii lor de a atribui rolul Pacient
unui actant, întocmai ca tranzitivele „forte“. Deosebirea dintre cele două clase de verbe constă (dincolo
de reacţia lor diferită la testele de tranzitivitate) în Cazul atribuit actantului Pacient.
2
Un verb poate atribui cazul acuzativ numai dacă atribuie un rol θ subiectului său.
3
Verbele care nu atribuie rol tematic în poziţie de subiect se numesc verbe non-tematice.

79
(11) GV

GN V’
-θ

+Nom V GN
+θ

- Ac

ziua scade

În română, numeroase verbe ergative sunt reflexive, fapt care favorizează confuzia lor
cu verbele pasive: floarea se deschide, fereastra s-a spart etc.

3.2. Cazul nominativ

În GB, nominativul este un caz structural, atribuit sub guvernare în termeni de m-
comandă:

(12) GFlex

GN Flex'
pentru această zonă, adică pentru atribuirea
Flex GV
acuzativului, se poate adopta şi definiţia în
V termeni de c-comandă.

V GN

El a văzut filmul

Pentru a i se asigura lui Flex condiţiile de marcare cazuală sub guvernare 1 a

nominalului din Spec, trebuie adoptată definiţia guvernării în termeni de m -comandă.
Pentru situaţia din limba română, unde subiectul poate ocupa şi poziţie preverbală, am
putea considera că nominativul se atribuie fie în virtutea acordului Spec-centru (cf.
engl. Spec-head agreement), în poziţie preverbală (cf. 12), adică sub guvernare în
termeni de m-comandă, fie în poziţie postverbală. Optăm pentru cea de-a doua

1
Sportiche, 1988, apud Haegeman, 1994 consideră că în limba engleză, franceză etc (limbi de
tip SVO), GN subiect din [Spec, GFlex] are Cazul nominativ atribuit nu prin guvernare, ci mai degrabă
prin Spec-head agreement.

80
interpretare, ţinînd seamă de parametrul tipologic al ordinii cuvintelor: româna este o
limbă de tip VSO 1.
Pentru descrierea subiectului în română, adoptăm ipoteza subiectului intern,
generat în bază în Specificatorul GV şi ideea argumentată de Dobrovie, 1994/2000 că
Nominativul este atribuit în română sub guvernarea de către V, şi nu de către Flex
(descriere valabilă pentru engleză). Aşadar, GN subiect primeşte cazul N de la V, la
nivelul S-Structurii, în urma deplasării V la Flex. Poziţia V va fi la stânga GN subiect.
Cazurile de subiect antepus verbului (posibile în egală măsură în română) se explică
prin topicalizare (deplasare facultativă din punct de vedere sintactic pe care GN o
face până la singura poziţie disponibilă – Spec, GFlex. În construcţiile netopicalizate,
poziţia Spec a GFlex rămâne neproiectată. Să se vadă exemplul (13), unde ilustrăm
generarea în bază a GN subiect (13a) şi poziţia aceluiaşi GN subiect faţă de V, după
ce a avut loc deplasarea V la Flex (13b):

(13) a) GFlex b) GFlex

Flex’ Flex’

Flex GV Flex/V GV

-ează Spec V’ Spec V’

GN V GN V

Ion dansa dansează Ion tv

Nom

Aşadar, nominativul este atribuit GN subiect sub guvernare, în poziţie postverbală.

Rămâne să vedem ce statut au celelalte GN care pot primi cazul nominativ: numele
predicativ 2 şi apoziţia.
3.3. Cazul dativ
Dativul românesc este un caz morfologic impus atât de V, cât şi de Prep, Aj sau
N3. Din perspectiva Teoriei cazurilor, se impune însă distincţia structural / inerent
care (aşa cum subliniază Cornilescu, 1995) nu este neapărat o dihotomie. Dativul

1
Pentru argumente privind încadrarea românei în categoria limbilor de tip VSO, vezi şi
Dindelegan, 2003.
2
Elementul predicativ suplimentar poate fi de asemenea un GN în nominativ, dar în acest caz
avem de-a face cu o construcţie transformată, obţinută prin deplasare.
3
Situaţiile în care N impune cazul D sunt destul de rare în româna contemporană – preot
deşteptării noastre, văr mamei etc. Mai frecventă este o altă specie de atribut în D, (cf. Avram, 1987,
Dindelegan, 1976), obţinut în urma nominalizării, v. discuţia infra, § 4.1.4.

81
românesc se dovedeşte a fi un caz neomogen: în unele configuraţii sintactice este un
caz structural, în altele este caz lexical, impus de trăsăturile de subcategorizare ale
centrului care îl atribuie. În acest paragraf ne vom referi la ipostaza de Caz structural a
dativului.
În construcţiile verbale în care D nu este unic argument, adică atunci când V are
un complement proiectat ca nod soră al centrului (GN obiect direct) şi un GN în cazul
D care este opţional, atunci D are statut de caz structural:
(14) GV

V’

V’ GN

V GN

trimite cărţi copiilor

Ac
D
4. Cazurile inerente / lexicale
4.1. Cazul acuzativ
4.1.1. Acuzativul obiectului secundar

4.1.2. Acuzativ atribuit de prepoziţie

Fie exemplul (15):
(15) a. Maria merge spre casă.
b. GV

V'

V GPrep

Prep'

Prep GN

merge spre casă

Cazul nominalului casă nu poate fi atribuit de verb, pentru că între verb şi nominal se
află o proiecţie maximală, (GPrep), barieră în atribuirea Cazului. Condiţia de
minimalitate a guvernării stipulează că dacă există doi potenţiali guvernori, este
preferat cel mai apropiat:

82
(16) a. b.
GV GPrep

V' Prep'

V GN Prep GN
aruncă piatra spre casă

Condiţia de minimalitate a guvernării se formulează astfel:

(17) α îl guvernează pe β dacă şi numai dacă:
(i) α e un guvernor,
(ii) α îl m-comandă pe β,
(iii) nu există nici un nod γ astfel încât:
a) γ este un potenţial guvernor pentru β;
b) γ îl c-comandă pe β;
c) γ nu îl c-comandă pe α.
Generalizarea de mai sus se ilustrează astfel:

(18) GX
GZ violează condiţia de minimalitate, a.î.
X' α nu îl guvernează pe β

α→ X GZ

Z'

Z GW ←β

Aşadar, în limba română cazul acuzativ poate fi atribuit şi de prepoziţie. Rămâne

să vedem ce tip de Caz atribuie acestea.
Prepoziţiile cu statut de predicat sunt subcategorizate pentru un GN căruia îi
atribuie sub guvernare atât rol tematic, cât şi caz. Este vorba de prepoziţiile care
poartă informaţie semantică locativă şi temporală: sub, lângă, pe 1, înainte, după etc.
Ca şi în exemplul de sub (10), nominalul primeşte cazul structural de la un nod soră al
cărui complement este.

1
Este vorba de prepoziţia pe cu sens locativ, ca în s-a urcat pe acoperiş.

83
(19) GPrep

Prep’

Prep GN

sub balcon
Ac

4.1.3. Acuzativ „transmis“ de prepoziţie

4.2. Cazul dativ

4.2.1. Dativul atribuit de V
În construcţiile în care GN în D este unicul argument al verbului (cf. 19), D este
Caz lexical. Având în vedere condiţia de uniformitate, un GN va primi caz lexical de
la centrul care îi atribuie şi rolul tematic. Aceeaşi interpretare o vor primi GN în D a
căror ocurenţă este în variaţie liberă cu GN în Ac, (cf. 20a,b); variaţia liberă este
incompatibilă cu caracterul predictabil al ocurenţei unui constituent, aşadar D va fi de
asemenea interpretat ca un caz lexical.
(20) Îi ajunge timpul.
(21) a. Ion ajută / crede pe cineva.
b. Ion ajută / crede cuiva.
4.2.2. Dativul atribuit de Aj
Adjectivul românesc prezintă următoarea situaţie în ceea ce priveşte atribuirea cazului
morfologic:
a) există o clasă numeroasă de adjective care atribuie D 1: adecvat, aferent, analog,
anterior, apropiat, avantajos, binevoitor, caracteristic, complementar, favorabil,
fidel, identic, necesar, opus, util etc.
b) există şi adjective care se construiesc prepoziţional2, prepoziţia fiind transmiţător
de caz: capabil de, gelos pe, invidios pe, dornic de, bucuros, etc.;
c) rar, adjective care impun G: iubitor, deţinător, câştigător (al); aici există o strânsă
legătură între cazul nominalului şi originea verbală a adjectivelor (în general în
nominalizarea verbelor tranzitive, obiectul primeşte cazul genitiv 1)

1
V. Dindelegan, 1992, 35-38, pentru o cuprinzătoare listă a adjectivelor care admit
determinant în D, unele în variaţie cu Ac (de asemenea caz lexical, v. infra).
2
Adjectivele de origine verbală moştenesc prepoziţia cu care se construieşte verbul, sau, în
cazul verbelor tranzitive, argumentul adjectivului postverbal se construieşte cu prepoziţia de, primind
de la aceasta cazul Ac (lexical).

84
d) un singur adjectiv care atribuie Ac: dator2.
În toate situaţiile, D atribuit de adjectiv este caz lexical.
4.2.3. Dativul atribuit de Prep
O serie de prepoziţii impun cazul D nominalului cu care se asociază: datorită,
graţie, mulţumită, potrivit, conform, contrar. Aceste prepoziţii sunt predicate, ca şi
cele enumerate supra, § 3.2, sunt semantic pline, adică poartă informaţie semantică şi
pot atribui caz complementului lor. Cazul atribuit de aceste prepoziţii este Caz
inerent. Afirmaţia noastră se impune justificată, pentru că, aparent, nu există nici o
deosebire între prepoziţiile care atribuie acuzativ structural (spre, către, pe, după etc)
şi cele care impun dativ: ambele clase au statut de predicat, îşi guvernează
complementul şi îi atribuie un rol tematic. Totuşi, există cel puţin două motive pentru
care dativul prepoziţional trebuie considerat caz inerent / lexical: (i) cele şase
prepoziţii care impun cazul D sunt fie de origine nominală (graţie, mulţumită), fie de
origine adjectivală (datorită, potrivit, conform, contrar), or numele şi adjectivul nu
sunt atribuitori de caz structural şi (ii) unele dintre cele şase prepoziţii intră în
construcţii în care sunt adverbe şi impun acuzativ (variaţia liberă e semn al cazului
inerent)
4.2.4. Dativul adnominal
Dativul adnominal cunoaşte în româna contemporană două ipostaze sintactice: una
cu utilizare limitată, arhaică: cumnat mamei, vameş vieţii etc. şi una neologică 3, în
nominalizări de tipul: trimiterea de cărţi copiilor. În ambele tipuri de construcţii avem
de-a face cu un dativ lexical, atribuit de un nume. Diferite sunt condiţiile în care
numele în dativ îşi primeşte rolul tematic.
4.2.5. Cazul genitiv
Genitivul este un caz inerent, atribuit de determinant. De introdus aici discuţia

despre GD.

1
Pentru o analiză de detaliu a nominalizării în română, v. Cornilescu, în Journal of Linguistics.
2
Regimul acestui adjectiv este instabil, construcţia tranzitivă funcţionând în variaţie cu cea
prepoziţională: dator ceva / dator cu ceva; cf. Dindelegan, 1992, 52-56.
3
Pentru descrierea acestui atribut în gramatica tradiţională, vezi Avram, O specie modernă….
Pentru observaţii în cadru generativ, vezi Cornilescu, 2002.

85
 4.2.6. Cazul nominativ

2. Condiţia de adiacenţă
Condiţia de adiacenţă este o constrângere impusă de către guvernor complementelor,
limitând atribuirea cazului numai la situaţia aşezării obligatorii a nominalului în
imediata vecinătate a guvernorului. Regula de adiacenţă este foarte strictă pentru
limba engleză, dar este aproape inexistentă pentru română unde acelaşi grup poate fi
separat şi de circumstanţiale şi de argumentul obiect indirect: Cumpăr adesea cărţi
copiilor.
3. Pasivizarea
Pasivizarea şi structura argumentală
(1) Italia a învins Belgia în semifinale.
AGENT PACIENT
(2) Belgia a fost învinsă de Italia în semifinale.
PACIENT AGENT
Rolul de AGENT este atribuit GN Italia de către prepoziţie, pentru că GN nu mai este
într-o poziţie A. Se afirmă că în pasive, rolul AGENT nu este absent, ci este absorbit
de morfologia pasivă a verbului. Când este nevoie să se exprime un AGENT, este
exprimat prin intermediul unui GPrep cu prepoziţia (compusă) de (către).
(3) Toată lumea crede [ GC că Ion e un mincinos].
(4) Se crede [GC că Ion e un mincinos].
În (11), poziţia Subiect este absorbită, rolul θ al verbului este atribuit unui
complement propoziţional [GC--].
7.2. Absorbţia Cazului
Verbele pasivizate pierd abilitatea de a atribui Cazul structural Ac complementului. În
propoziţiile pasive, rolul θ este implicit. După unii sintacticieni, rolul θ extern (N în
limba engleză) este absorbit de morfologia verbului, fiind prezent în propoziţie. Cazul
absorbit este de fapt asociat cu rolul θ absorbit.
Să se compare:
(5) It was believed [that…].
(6) Se credea [că…].
Expletivul ocupă poziţia Sb a structurii pasive, dar este un element căruia nu I se
poate atribui un rol θ. Construcţia (12) poate fi salvată prin deplasarea subordonatei în
poziţie de subiect, iar în cazul în care ar fi vorba de un GN, deplasarea în [Spec,

86
GFlex] I-ar asigura atribuirea N, deci respectarea Filtrului de Caz. În limba română
Filtrul de Caz este respectat, subordonata preluând, fără a mai fi nevoie de o deplasare
în Spec, rolul de Sb.
7.3. Proprietăţile pasivizării
(i) Este afectată morfologia verbului
(ii) Rolul θ (AGENT) al verbului este absorbit
(iii) Cazul structural este absorbit
(iv) GN căruia I se atribuie rolul θ intern al V pasiv se deplasează într-o poziţie în
care i se poate atribui Caz.
(v) Deplasarea GN este obligatorie în viziunea Filtrului de Caz
(vi) Deplasarea GN este permisă pentru că poziţia subiect este vidă
7.4. Construcţii dublu tranzitive
Există o proprietate numită Caz inerent, care rezistă la pasivizare:
(7) El l-a rugat pe Ion ceva.
(8) Ion a fost rugat ceva.
Ne putem întreba cum pot primi Caz structural ambele 1 GN în (14). Nominalul Ion
primeşte Ac pe care îl pierde şi apoi primeşte N de la verbul pasiv.
(9) El I-a dat lui Ion o carte.
(10) *Ion e dat o carte. vs John was given a book. (engleza a pierdut D)
(11) O carte i-a fost dată lui Ion.
Constatăm că pasivizarea nu afectează D.
8. Vizibilitate
Filtrul de Caz se aplică tuturor GN cu realizare fonetică. El filtrează toate GN care nu
au Caz abstract. Predicatul nu atribuie rol θ decât GN vizibile, în consecinţă Cazul
abstract reclamă un GN vizibil. Filtrul de Caz nu mai este o proprietate independentă
a gramaticii, ci mai degrabă derivă din cerinţa de vizibilitate a GN. Proprietatea este
în relaţie cu teoria θ: pentru a fi recunoscut ca argument al unui predicat, GN trebuie
să fie vizibil. GN invizibile nu li se poate atribui un rol θ.
Propoziţiile în care ar exista un GN – argument fără Caz violează Criteriul θ.
9. Deplasări şi lanţuri
(12) [ Ion [ va [ fi atacat]]].

1
cliticele au o situaţie specială, pe care o vom discuta mai târziu

87
 Cazul N al nominalului Ion este atribuit de Flex, este marcat de verbul pasiv,
centrul GV. Ştim că rolurile θ interne sunt atribuite sub guvernare, dar în (19), verbul
nu guvernează GN în poziţie de Sb. Atunci cum îl θ-marchează verbul pe nominalul
Ion?
Cazul abstract este o condiţie a θ-marcării. Ion, argumentul intern al verbului a
ataca, nu poate rămâne în GV, pentru că nu i se mai atribuie Caz (verbul pasiv şi-a
pierdut capacitatea de a atribui Ac structural). Dacă GN Ion nu are Caz, nu este vizibil
şi deci nu poate primi rol θ de la verb. În consecinţă, GN se va deplasa pentru a fi θ-
marcat şi pentru a fi vizibil. GN va fi forţat să se deplaseze în [Spec, GFlex] şi astfel
să părăsească poziţia internă din GV în care îşi primeşte rolul θ intern.
Dilemă: Ion trebuie să fie în GV pentru a primi rol θ într-o poziţie θ şi în acelaşi timp
să fie în afara GV pentru a fi vizibil şi pentru a fi θ-marcat (pentru a primi Nominativ
într-o poziţie cazuală). Pentru a menţine ideea că rolul θ este atribuit sub guvernare şi
ipoteza că GN sunt vizibile graţie atribuirii unui Caz, vom accentua faptul că GN este
deplasat. Ion este obiect al verbului a ataca şi este deplasat. Pentru enunţul (19) există
două niveluri de reprezentare: înainte de deplasare şi după deplasare. GN Ion lasă un
gol în locul din care se deplasează; între GN deplasat şi acel gol există o legătură, un
lanţ coindexat:  Ion¡, e¡ 
(13) [Ion¡ [va [fi atacat e¡]]]
Se propune ca rolul θ intern al verbului a ataca să nu se atribuie GN, nici poziţiei
vide, ci lanţului  Ion¡, e¡. Pentru a încorpora ideile de vizibilitate şi de formare a
unui lanţ se reformulează Criteriul θ:
(14)
a) fiecare argument A apare într-un lanţ care conţine o poziţie unică vizibilă θ
– P şi fiecare poziţie θ – P este vizibilă în lanţul care conţine unicul argument A.
b) o poziţie A – P este vizibilă într-un lanţ dacă lanţul conţine o poziţie marcată
cazual.
Se presupune că rolurile θ sunt atribuite unor poziţii θ: un argument A apare într-o
poziţie θ – P, în acest caz el primeşte θ-rolul în acea poziţie. Să urmărim acest
mecanism:
(15) [ Hoţulj [l¡-a [atacat pe Ion¡]]]
GN Ion este guvernat de verbul a ataca, este în poziţie θ şi ia rolul θ direct. Avem un
lanţ cu un singur element:  Ion¡  .

88
(16) [Ion¡ [va [fi atacat e¡]]]
Un argument GN a fost deplasat din P; va forma un lanţ cu poziţia vidă şi va lua rolul
θ atribuit poziţiei P prin intermediul lanţului:  Ion¡, e¡. Lanţul este vizibil datorită
Cazului Nominativ atribuit celei mai înalte poziţii şi astfel poate primi rol θ intern de
la verbul a ataca.
10. Cazul şi autorizarea GN
Informaţia lexicală asociată unui centru trebuie să specifice proprietăţile categoriale
ale argumentelor.
Să ne referim la verbele a întreba, a se întreba şi a-i păsa, care, toate, selectează o
judecată interogativă:
(17) Am întrebat ce oră este.
(18) Mă întreb ce oră este.
(19) Nu-mi pasă ce oră este.
De vreme ce selectează o judecată (o propoziţie), ar putea selecta şi un GN, dar numai
enunţurile (24) şi (25) ar putea fi reformulate cu GN:
(20) (L)-am întrebat asta.
(21) M-am întrebat asta. dar nu şi (22)
(22) *Nu-mi pasă asta.
Explicaţia pentru agramaticalitatea lui (22) este că încalcă Filtrul de Caz: GN nu are
caz. GN trebuie autorizate în orice configuraţie.

Teoria distinge două tipuri de cazuri: structurale (acuzativul şi nominativul) şi

inerente (dativul)1. Cazul inerent este atribuit în D-structură, unui nominal în poziţia
de bază, iar cazul structural este atribuit sub guvernare de către centre ca V, Flex şi
Prep şi are următoarele caracteristici 2:
 nu i se asociază un anumit rol ; acuzativul este un caz structural care poate fi
orice, cu excepţia Agentului;
 Cazul structural poate fi atribuit numai în poziţii sintactice particulare (prima
poziţie complement , poziţie guvernată de centrul care atribuie cazul, sau în Spec,
unde cazul poate fi atribuit fie sub guvernare, fie prin acord Spec – centru, v.
infra, discuţia despre atribuirea nominativului în română);
 nu este obligatoriu ca un caz structural să fie atribuit simultan cu un rol ;
1
Cornilescu 1995, 348.
2
Cornilescu 1995, 349.

89
 Cazul structural este atribuit după aplicarea deplasării lui , în S-structură.
 În unele limbi, cazul este atribuit sub adiacenţă; româna nu se supune acestei
condiţii, fiind vorba şi în acest caz de un parametru:
(22) a. I like flowers very much.
b. *I like very much flowers.

c. Îmi plac florile foarte mult.

d. Îmi plac foarte mult florile.

Cazul lexical1 este un caz neregulat, datorat proprietăţilor lexicale ale verbului
guvernor. Cazul lexical desemnează marcarea cazuală a unui GN asociat cu un centru
lexical, în D-structură. Interpretarea semantică a cazului lexical este dependentă de
semantica centrului. N şi Aj atribuie numai caz inerent sau lexical.

Dativul românesc poate funcţiona ca un caz lexical, el putând fi atribuit de un verb

în variaţie cu cazul structural (a ajuta pe cineva vs. a ajuta cuiva).

Un alt postulat al Teoriei cazurilor priveşte condiţiile în care se atribuie cazul, cu

alte cuvinte configuraţiile structurale în care GN poate primi Caz. Aceste condiţii sunt
formulate diferit, în funcţie de tipologia cazurilor.

5. Deplasările în GB. Deplasarea lui α

Relaţia dintre nivelurile de reprezentare este mediată de operaţia de transformare
deplasarea lui α (Move α). Datorită principiului proiecţiei, de vreme ce o poziţie
sintactică există, ea a existat întotdeauna şi va continua să existe în contextul unei
derivaţii (derivaţie = o secvenţă D-structură – S-structură – FL). Acest lucru implică
existenţa categoriilor vide (poziţie GN eliberată prin deplasarea lui ). Aceste
categorii vide poartă numele de urme. În plus, GB recunoaşte existenţa a încă două
tipuri de categorii vide, a căror natură este pronominală.
Deplasarea GN şi deplasarea grupului relativ (Wh-movement) sunt cazuri
particulare de deplasare a lui α.

1
Cornilescu 1995, 351.

90
Capitolul 6  Teoria Legării şi tipologia categoriilor vide 

Sumar
1. Introducere. Referinţă, coreferinţă şi legare
1.1. Domeniul referinţei
1.2. Conceptul de anaforă
2. Trăsături şi principii ale Teoriei legării
2.1. Clasificarea nominalelor
2.2. Interpretarea reflexivelor
2.3. Principiul A al Teoriei legării
2.4. Interpretarea pronumelor. Principiul B al Teoriei legării
2.5. Interpretarea expresiilor referenţiale. Principiul C al Teoriei legării
3. Tipologia categoriilor vide
3.1. Anafora vidă – urma GN
3.2. Pronumele vid – micul pro
3.3. Marele PRO
4. Rezumat
5. Teme

Obiective
 prezentarea dependenţelor referenţiale dintre grupurile nominale la nivelul frazei;
 introducerea conceptelor de legare, anaforă, pronume şi expresie referenţială;
 clasificarea GN în termenii trăsăturilor de legare şi clasificarea categoriilor vide.

Termeni cheie
• legare
• anaforă
• domeniu local
• categorie vidă

Lecturi
1. Alexandra CORNILESCU, Concept of modern grammar, Editura Universităţii Bucureşti,
1995, capitolul 9 („Referential relations in grammar (I), Binding Theory“, p. 248-268) şi
capitolul 10 („Referential relations in grammar (II), The interpretation of base-generated
empty categories. Control theory“), p.269-290.
2. DSL, 1997, articolele: anaforă (3., p.43), control, p.135, legare, p.270, pro, p. 383, PRO,
p. 384.
3. Oswald DUCROT şi Jean-Marie SCHAEFFER, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, anaforă (în lingvistica generativă), p. 355
ş.u.

91
1. Introducere. Referinţă, coreferinţă şi legare
Capitolul este consacrat abordării formale a relaţiilor de legare din teoria GB.
Conceptul de legare este în strânsă legătură cu coreferinţa, însă primul este un
concept sintactic, referinţa şi coreferinţa sunt relaţii semantice. Aşa cum vom vedea,
doi constituenţi pot fi coreferenţi (adică se pot afla într-o relaţie semantică de
coreferinţă) fără ca între ei să se afle vreo relaţie de legare sintactică, însă dacă între
doi constituenţi se instituie relaţia de legare, aceştia sunt prin definiţie coreferenţi.
Anumite expresii lingvistice se referă la entităţi extralingvistice. În general,
asemenea expresii sunt GN sau proiecţii de tipul + N, – V, adică nominale1.
Referenţialitatea este o relaţie care se instituie între o expresie lingvistică şi un
element extralingvistic (o entitate, un eveniment, o condiţie reală sau ipotetică.
Coreferenţialitatea este o relaţie care se stabileşte între două expresii lingvistice care
se referă la aceeaşi entitate extralingvistică. Două expresii lingvistice care au acelaşi
referent sunt, prin aceasta, coreferenţiale. Aşadar, coreferenţialitatea nu este o relaţie
sintactică, ci una semantică. În exemplul2 de la (1), expresiile „Bob Dole“, „liderul
majoritar al senatului“, „cel mai important senator din Kansas“ şi „candidatul cu cele
mai mari şanse de izbândă al republicanilor în cursa pentru preşedinţie“ se referă la
aceeaşi entitate, fiind, astfel, coreferenţiale. Dar fiecare dintre ele apare într-o
propoziţie diferită, deci nu există nici o relaţie sintactică evidentă între ele.
(1) Bob Dole este ocupat zilele acestea. Liderul majoritar al senatului lucrează din
greu pentru a găsi diferenţe ideologice şi procedurale între senat şi Casa albă, pe
de o parte, şi între congres şi Casa albă, pe de altă parte, pentru a mări gradul de
acceptabilitate al unor legi. Cel mai important senator din Kansas a făcut vizite
în toată ţara, apărând mai ales în New Hampshire – locul unde vor avea loc
alegerile prezidenţiale preliminare. Candidatul cu cele mai mari şanse de
izbândă al republicanilor în cursa pentru preşedinţie nu vrea ca şansa să îi
alunece printre degete din cauza comodităţii.
1.1. Domeniul referinţei
Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre conceptul sintactic şi cele semantice
este necesară aici o digresiune mai amplă. Vom expune câteva teorii privitoare la
referinţă.
1
Verbele şi proiecţiile acestora nu pot face referire la entităţi extralingvistice, ele se referă la evenimente,
condiţii, etc; în aceeaşi situaţie se află şi adjectivele.
2
Preluat după Schaufelle, trad. F.C.

92
 Actul referinţei constă în utilizarea formelor lingvistice (cuvinte, sintagme, fraze)
pentru a evoca entităţi (obiecte, persoane, proprietăţi, procese, evenimente) aparţinând
unor universuri reale sau fictive, exterioare sau interioare. Relaţia dintre formele
lingvistice şi referenţi se actualizează în virtutea sensului.
1.1.1. Riegel et. al., 1994.
După Riegel et. al., 1994, 569-573, referinţa poate fi virtuală sau actuală. Referinţa
virtuală se defineşte ca ansamblu al condiţiilor ce caracterizează o unitate lexicală,
referinţa actuală defineşte sensul termenilor lingvistici pornind de la proprietăţile
comune referenţilor lor; are avantajul de a fi empiric verificabilă şi de a se aplica unei
unităţi semnificative de orice natură şi de orice nivel. În funcţie de extensiunea şi de
modul de existenţă a referentului, referinţa poate fi:
 generică (dacă avem în vedere reflexul referenţial al expresiei în extensiunea lui
maximă)
 particulară (dacă referentul vizat este o entitate particulară de un anumit tip, a
cărei existenţă e dată, presupusă, avută în vedere într-o situaţie)
 specifică (dacă referentul este prezentat ca existent şi identificabil ca atare
într-o situaţie dată).
 non-specifică (dacă expresia se referă la un individ oarecare)
 atributivă (dacă în interpretarea globală a frazei, identitatea (+/- cunoscută) a
referentului descris prin expresie contează mai puţin decât caracteristicile
vehiculate de expresia descriptivă).
După tipul gramatical al expresiilor referenţiale se disting expresii:

 denominative (dacă referentul este identificat printr-un nume propriu)

 definite (dacă referinţa este efectuată prin intermediul unui articol definit urmat
de un nume +/- modificator); din punct de vedere pragmatic, descrierea definită
poate fi:
 incompletă: Câinele a plecat.
 completă: Câinele lui Ion1 a plecat. / Câinele pe care l-am primit a
plecat.

1
Cuvintele subliniate sunt complemente de informare contextuală sau situaţională.

93
 demonstrative (dacă se utilizează un termen demonstrativ) ex.: Acest câine /
câinele acesta / acela e mai frumos decât acesta. / Cel pe care ţi l-am oferit eu
este mai bun.
 pronominale (dacă expresia referenţială este un pronume urmat sau nu de o
expansiune determinativă).
 indefinite (dacă expresia referenţială este un grup nominal introdus printr-un
determinant nedefinit).
În funcţie de localizarea referentului, referinţa poate fi:
 situaţională (deictică) (dacă o expresie lingvistică localizează referentul în
situaţia de comunicare).
 anaforică (dacă referentul expresiei nu este accesibil decât traversând alte
segmente ale textului, cazul limită e când cele două sunt coreferenţiale).
În privinţa fondului informaţional împărtăşit de interlocutori 1, referentul este:
 presupus cunoscut sau cel puţin identificabil plecând de la cunoaşterea
antecedentului său - în cazul expresiilor anaforice: Cel [de care ţi-am vorbit ieri]
m-a căutat iar.
 nou – funcţionând cu articol nehotărât şi cu alţi determinaţi de acelaşi tip, care
introduc în universul de discurs referenţi încă neidentificaţi: Voiam să traversez,
când apare o maşină.
 cunoscut, dar reactivat în discurs, de exemplu un nume propriu reluat în discurs.
 impus prin forţa împrejurărilor în situaţia de discurs, prin monitorizare audio-
vizuală: Ne sparge timpanele! (despre un trompetist).
1.1.2. Moeschler şi Reboul, 1999
După Moeschler şi Reboul, 1999, 329, referinţa anaforică şi cea deictică au în
comun lipsa de autonomie referenţială a termenilor utilizaţi. Dacă saturarea
semantică este proprietatea referinţei virtuale (cf. Milner, 1989, apud Moeschler şi
Reboul, 1999, 329), atât termenii anaforici, cât şi cei deictici sunt slab saturaţi
semantic.
Pentru anaforă, „cotextul lingvistic este locul unde va căuta supliment de
informaţie, sub forma unui antecedent, adică a unui termen referenţial autonom care
este legat de elementul anaforic printr-o dublă relaţie, de coreferinţă şi de reluare, şi
care împrumută referinţa sa virtuală elementului anaforic, dându-i în acelaşi timp

1
Cf. engl. shared background knowledge

94
posibilitatea de a dobândi o referinţă actuală“ (Moeschler şi Reboul, 1999, 329). În
concluzie, referinţa anaforică este în esenţă lingvistică, spre deosebire de referinţa
deictică, care conţine şi elemente nelingvistice.
Moeschler şi Reboul, 1999, 335 semnalează o dificultate a interpretării expresiilor
anaforice din cauza slabei saturări semantice a elementului anaforic (exemplul pe care
îl dau autorii este pronumele de persoana a III-a, dar şi pronumele relativ au
proprietăţi similare sub acest aspect). În cazuri de acest fel, identificarea
antecedentului „bun“ este dificilă: Patronul l-a concediat pe muncitor pentru că [el]
era un comunist convins. (Interpretul enunţului se poate întreba cine e comunist
convins, patronul sau muncitorul?).
1.1.3. Kleiber, 1990
Ocupându-se de antecedenţii pronumelor de persoana a III-a, Kleiber, 1990
remarca faptul că există în sensul lor „instrucţiuni“ care să le permită căutarea şi
identificarea unui referent în situaţii pregnante sau evidente.
1.1.4. Ariel, 1988
O ipoteză similară formulează Ariel, 1988, privind gradul de accesibilitate a
referenţilor. Ariel consideră că expresiile referenţiale pot „semnala“, prin mijloace
lingvistice, diferite grade de recuperare a informaţiei referenţiale.
1.1.5. Hawkins, 1978
După Hawkins, 1978, descrierile definite se clasifică în funcţie de uzul:
a) anaforic (numele determinat definit reia antecedentul în patru moduri: prin
aceeaşi bază lexicală, printr-un sinonim, printr-un hiponim, prin nominalizare,
când antecedentul e non-nominal).
b) anaforic asociativ (numele determinat definit desemnează un concept asociat cu
antecedentul pe baza cunoştinţelor despre lume împărtăşite de participanţii la
comunicare).
c) cu referire la situaţia imediată de comunicare (referentul poate fi identificat
vizual sau este presupus).
d) cu referire la cunoştinţe generale despre lume1 (de exemplu, la o nuntă: Ai văzut
domnişoarele de onoare?; se presupune că toţi participanţii ştiu că evenimentul
presupune de obicei domnişoare de onoare).

1
În original: „specific / larger knowledge in the larger situation“.

95
e) nefamiliar cu modificatori explicativi (compliniri ale numelui, care pot fi
propoziţii, sau alţi modificatori nominali) Hawkins, 1978, 63 distinge două situaţii
în care relativele funcţionează ca modificatori ai numelui din această categorie:
 Îmi amintesc de vremea [când eram copil] – nominalul vremea nu este anaforic,
referentul lui este decodabil numai în dependenţă de conţinutul relativei
 Ce se întâmplă cu Bill? Oh, femeia [cu care se întâlneşte] se poartă urât cu el. –
relativa stabileşte referentul numelui femeia, fără ca acesta să fi fost menţionat
anterior în discurs, dar faptul că Bill se întâlneşte cu cineva este cunoscut de
participanţii la comunicare.
f) nefamiliar cu modificatori neexplicativi (de ex.: Pasiunile [pe care le avem] sunt
aceleaşi.)
Vieira (f.a.), care trece în revistă şi alte teorii ale descrierilor definite, ajunge la
concluzia că toate abordările au în vedere distincţia majoră dintre uzul anaforic şi
non-anaforic. Pentru uzul anaforic este nevoie să se înţeleagă relaţia dintre descrierea
definită (cu sau fără modificatori) şi antecedent. În toate punctele de vedere prezentate
de Vieira, se regăseşte ideea că relaţia dintre antecedent şi anaforă poate fi de tip
coreferenţial sau asociativ. Relaţiile anaforice coreferenţiale pot fi directe (descrierea
şi antecedentul se exprimă prin acelaşi centru nominal) sau pot fi exprimate prin nume
echivalente (v. clasificarea lui Hawkins, 1978). Numele propriu poate introduce o
entitate la care anafora adaugă apoi informaţii despre tipul acelei entităţi (este şi cazul
relativelor: Ion, care e profesor…).
Din teoriile prezentate de Vieira reţinem aici numai punctele de vedere care se
referă la propoziţia relativă ca modificator al descrierilor definite.
Teoria lui Löbner, 1985, 1996, apud Vieira, se bazează pe distincţia dintre nume
sortale (care identifică o clasă) şi nume relaţionale (care descriu obiectele în funcţie
de relaţia pe care o stabilesc cu alte obiecte). Pentru Löbner, 1985, numele cu articol
hotărât sunt concepte funcţionale (CF), considerate subclase ale numelor relaţionale,
pentru că pun în relaţie obiectele şi atribuie valori argumentelor. Schema lui Löbner
se bazează şi pe o altă distincţie, între definite semantice şi pragmatice. CF semantice
sunt de trei tipuri:

96
 CF1 – cu unic rol în situaţia de comunicare – aici intră şi relativele care specifică
un centru sortal abstract: Zvonul după care Reagan ar fi demisionat nu s-a
confirmat. // …anul ce vine…1
 CF2 – cu argumente explicite; relaţia e de cele mai multe ori de posesie; am putea
adapta exemplele lui Löbner la realizarea cu relativă: Cartea pe care mi-ai dat-o.
 CF2 – cu argumente implicite; depind de situaţia concretă de comunicare; aceasta
funcţionează ca un argument deictic: Cutia care e pe masă…
Descrierile definite pragmatice sunt clasificate la Löbner în anaforice, endoforice
(cataforice) şi deictice 2 . Descrierile definite cu modificator propoziţie relativă intră în
categoria endoforice (din perspectiva centrului nominal, pentru care relativa este un
complement cu rol dezambiguizator, relaţia este de tip cataforic): Femeia cu care se
întâlneşte Ion3.
În ceea ce priveşte distincţia: menţionat anterior / prima menţiune în discurs,
constatăm că la toţi autorii pe care îi trece în revistă Vieira4, indiferent de
terminologia propusă) numele cu determinant definit urmat de relativă
dezambiguizatoare este considerat mai ales primă menţiune. Desigur, se pot identifica
şi situaţii în care centrul nominal pe care îl dezambiguizează relativa să fie menţionat
anterior în discurs, dar după Fraurud, 1990, apud Vieira, care a calculat ponderea
primei menţiuni într-un corpus non-ficţional de limbă suedeză, 75% dintre numele
definite complexe erau prima menţiune în discurs.
1.1.6. Wilmet, 1986
Wilmet, 1986, propune o reconsiderare a domeniului referinţei, pornind de la
modelul dihotomic al lui Beauzeé (comprehénsion – étendue); cele două noţiuni sunt
redefinite în termeni de extensiune (ansamblu de obiecte căruia i se asociază un
substantiv în enunţ) şi extensitate (cantitate de obiecte căreia i se asociază un
substantiv sau o sintagmă nominală), concepte capabile să dea seamă de distincţia
dintre mărci de extensitate (cuantificanţi ), mărci de extensiune (caracterizanţi) şi
mărci conjuncte de extensitate şi de extensiune (cuantificanţi – caracterizanţi).
Conceptul de extensivitate propus de Wilmet pentru a exprima raportul dintre

1
Exemplele lui Löbner sunt cu modificatori non-propoziţionali, dar şi relativele pot avea aceeaşi funcţie.
2
O clasificare similară cu cea clasică, cf. Lyons, 1994, Levinson, 1984.
3
La Hawkins, 1978, acest tip de construcţie era considerat uz non-familiar cu relativă care stabileşte
referentul; Vieira, 21, notează că un exemplu de tipul acestuia apare la Löbner recategorizat ca CF1, însă autorul nu
face precizarea dacă se referă la uzul semantic sau pragmatic al descrierii definite.
4
Autoarea examinează patru perspective asupra descrierilor definite: Prince, 1981, Löbner, 1986,
Fraurud, 1990, Strand, 1997.

97
extensitate şi extensiune permite o subcategorizare a determinanţilor în partitivi şi
extensivi; pe de altă parte, conceptul de extensionalitate exprimă extensiunea în afara
enunţului şi este operant în clarificarea unor probleme legate de semantica numelui
propriu. Celor patru noţiuni li se adaugă două mecanisme care reglează extensitatea:
extensitudinea1 şi extensibilitatea2; acestea au rolul de a clarifica situaţiile de
ambiguitate referenţială cu mijloace lingvistice, fără apelul la concepte filozofice.
Recurgând la aceleaşi jocuri sufixale, Wilmet denumeşte conceptele complementare
seriei exensiunii: intensiune (suma trăsăturilor semice care formează semnificatul
unui substantiv / adjectiv / sintagmă nominală în enunţ), intensionalitate (concept
complementar extensionalităţii, desemnând suma trăsăturilor semice care formează
semnificatul unui substantiv / adjectiv / sintagmă nominală în afara enunţului),
intensitate (cantitate de obiecte care separă extensitatea de extensiune), intensivitate
(activarea intensiunii în cazul unei extensivităţi nule), intensitudine (predicaţia
aplicată intensiunii unui substantiv) şi intensibilitate (variaţia intensiunii unui
substantiv sub presiunea externă exercitată de un alt element).
1.2. Conceptul de anaforă
Anafora este, alături de cataforă, o ipostază a endoforei3. Definiţia lexicografică a
anaforei (DSL, 1997, 43 ş.u.) delimitează două accepţii, sintactico-semantică (1) şi
retorică (2) 4. Ne interesează aici numai prima accepţie.
Anaforă (1) – „fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut
(anaforic) a unui termen plin referenţial, exprimat anterior, numit antecedent.“
Din această perspectivă, în funcţie de modelul de descriere, anafora este:
a) clasă de cuvinte fără referinţă proprie – pronume şi adverbe pronominale
b) termen tehnic desemnând expresii nominale care îşi procură referinţa prin legare
de un nominal referenţial coindexat – în modelul GB, anaforele se opun
pronumelor şi expresiilor referenţiale prin condiţiile sintactice asupra domeniului
de legare (v. infra).

1
Extensitudinea desemnează atribuirea relaţiei predicative; reprezintă ansamblul de situaţii pentru care o
propoziţie este adevărată; când este cantonată în actualitate, extensitudinea este existenţială, când este extinsă la
alte universuri referenţiale este universală. v. Wilmet, 1986, 61 ş.u.
2
Extensibilitatea desemnează variaţiile extensităţii (amplificare / diminuare) sub presiunea unei acţiuni
exterioare: de exemplu: toate fetele iubesc un băiat; extensiunea nominalului băiat suferă o augmentare sub
presiunea nominalului cuantificat toate fetele. Extensibilitatea este mecanismul prin care extensiunea lui băiat
ajunge la dimensiunile extensiunii nominalului fetele: „toate fetele iubesc câte un băiat“ sau „ câte fete, atâţia
băieţi“. id., 69 –72.
3
Wilmet, 1986, 163: „selon que l'endophore rappelle un segment contextuel antérieur ou annonce un
segment cotextuel postérieur (…), elle se subdivise en anaphore et cataphore“.
4
Anaforă (2) - „figură sintactică realizată prin repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte la
începutul unor fragmente succesive de enunţ.“ (DSL, 1997)

98
Expresiile anaforice sunt:
- pronominale - reprezintă un caz privilegiat de anaforic, pronumele preluând
pentru decodare referinţa sursei 1 în două moduri: integral (pronumele personale
de persoana a III-a şi pronumele relative) sau parţial (pronumele posesiv,
demonstrativ, nehotărât, numeralul sau partitivul).
- nominale - cu statut lexical;
Din punct de vedere semantic, există:
 anafore fidele2 (care reiau identic forma la care se referă)
 anafore infidele3 (care evită repetiţia şi continuă discursul)
 anafore conceptuale4 (care redau conceptul ilustrat de bază)
 anafore adverbiale5 (care trimit obligatoriu la un GCirc, adesea GPrep cu funcţie
circumstanţială)
 anafore adjectivale6 (ţin locul unui GAj)
 anafore verbale7 (adesea verbul a face, asociat cu un pronume pro-frază).
Relaţia dintre anaforic şi sursă se marchează prin coindexare, semn al
coreferenţialităţii lor. După Fauconnier, 1974, 122, există două moduri de exprimare a
coreferinţei:
a) gramatical: Eui cred că ea măi detestă. / Eai sei priveşte în apa fântânii. / Femeiii
căreiai ii-am trimis cartea îi datorez foarte multe. – coreferenţialitatea este
presupusă, datorită formelor pronominale care impun o interpretare coreferenţială
b) prin sensul enunţului: Am aflat că I. Popescui nu este altul decât P. Ionescui.-
coreferenţialitatea este afirmată

Coreferenţialitatea marcată prin coindexare nu este însă suficientă pentru a

elucida relaţia dintre anaforic şi sursa semantică pe de o parte şi referentul lor,
pe de alta 8. Este necesar ca referinţa să fie raportată la tipul de determinare.

Expresiile referenţiale au referent independent (selectează un referent din

universul de discurs).
1
În limba română, calitatea de sursă referenţială poate fi îndeplinită de un nominal, de un grup nominal
sau de o propoziţie.
2
Mă aflam pe strada X. Acea stradă îmi părea cunoscută.
3
Am cumpărat un dicţionar. Lucrarea mi s-a părut interesantă.
4
Copilul a trecut strada pe roşu. Accidentul produs n-a putut fi evitat.
5
Ne-am întâlnit cu el în locul X. De acolo am plecat spre casă.
6
Ea avea o purtare deplorabilă. O asemenea purtare mă supără întotdeauna.
7
Citeam în fiecare noapte până târziu. O făceam cu cea mai mare plăcere.
8
Cf. Ducrot şi Schaeffer, 1996, 361 –362.

99
 Pronumele nu selectează un referent, ci se referă la o entitate caracterizată prin
trăsăturile nominale [+/– sg], [+gen]; pronumele selectează un subgrup din domeniul
mai vast al entităţilor despre care vorbim.
(2) – Ce zici de Dan?
– Ion are o profundă admiraţie pentru el.
În (2), coreferenţialitatea lui Dan cu el este o chestiune ce ţine de pragmatică, de
situaţia de comunicare, pe când faptul că Ion şi el nu pot fi coreferenţiale, aparţine
domeniului gramaticii. Interpretarea GN este constrânsă de principii gramaticale.
În concluzie, anaforicele sunt clase de forme care nu au referinţă proprie,
interpretarea lor (referenţială) depinzând total sau parţial de sursa referenţială, care
uneori (cel mai frecvent) este un antecedent. Ambiguitatea anaforicelor derivă din
faptul că mai multe expresii antecedente pot juca rolul cuvântului cu funcţie de
decodare.

2. Trăsături şi principii ale Teoriei legării

Relaţia dintre anaforic şi sursa lui poartă numele de legare. În GB, Teoria legării
este modulul care determină interpretarea GN. Ea reglează proprietăţile referenţiale
ale grupurilor nominale, asigură o formulare explicită a constrângerilor gramaticale
ale GN (pe baza a trei principii – A, B şi C) şi examinează relaţiile dintre GN în
poziţii A. Teoria legării este o teorie a legării-A.
Simplificând teoria, „legarea“ tipică este aceea dintre un pronume şi antecedentul
acestuia, ca în propoziţiile de sub (3). Se poate întâmpla ca antecedentul şi un element
pronominal să se afle în aceeaşi propoziţie fără ca între ele să existe vreo relaţie care
să actualizeze criteriile necesare unei legări formale. De asemenea, relaţii de legare
pot exista şi între constituenţi care nu îndeplinesc criteriile enunţate mai sus.
(3) a. Mariai îşii caută ochelarii.
b. Mariai şii-a cumpărat o carte.
Din punct de vedere formal, relaţia de legare propriu-zisă se defineşte după cum
urmează: un constituent A este legat de un constituent B dacă şi numai dacă B îl c-
comandă pe A, iar A şi B sunt coreferenţiali. Ultima condiţie trebuie reţinută. Evident,
în orice diagramă arbore vor fi foarte multe relaţii de c-comandă, foarte mulţi
constituenţi care c-comandă alţi constituenţi sau sunt c-comandaţi de alţii. Însă relaţia
de legare nu poate exista decât între doi constituenţi aflaţi în relaţie de c-comandă şi
care, în plus, sunt coreferenţiali din punct de vedere semantic.

100
 2.1. Clasificarea nominalelor
Teoria legării se bazează pe o clasificare a constituenţilor capabili să facă referire
la entităţi sau la concepte extralingvistice. Clasificarea lor categorială nu are relevanţă
aici (pot fi verbe, substantive etc). Această taxonomie are la bază două trăsături
binare: pronominal şi anaforic. Din punct de vedere logic, aceste trăsături sunt
independente una de cealaltă, producând, astfel, o taxonomie cvadruplă:
(i) constituenţi cu trăsăturile + anaforic - pronominal, care se numesc anafore
(pronume reflexive şi reciproce, ca se, pe sine, şi unul pe celălalt la care se adaugă în
română pronumele emfatic 1 însuţi).
(ii) constituenţi cu trăsăturile + pronominal - anaforic, care se numesc pronume.
Aici sunt incluse pronumele personale.
(iii) constituenţi cu trăsăturile - pronominal - anaforic, adică GN obişnuite.
Acestea se numesc expresii referenţiale.
(iv) a patra categorie posibilă logic este a constituenţilor cu trăsăturile + pronominal
+ anaforic, despre care vom discuta mai târziu.
Trebuie remarcată distincţia cu care se operează în GB în privinţa clasei
tradiţionale a pronumelui: reciprocele şi reflexivele sunt categorii [-pronominale].
2.2. Interpretarea reflexivelor
Antecedentul unui element nominal este cel care îi furnizează referinţa:

(4) Ioni si-a lovit.

Reflexivul preia referinţa de la nominalul Ion. GN este antecedentul reflexivului;

fiind coreferenţiale, GN şi pronumele se vor coindexa. Reflexivele trebuie legate de
un antecedent care poate fi un GN (lexical) sau un pronume.

2.2.1. Constrângeri de localizare

Reflexivele reclamă o legare locală: antecedentul şi reflexivul trebuie să se afle în

aceeaşi propoziţie. Propoziţia reprezintă domeniul de legare.
Să se urmărească exemplele de sub (5), unde am indicat diferite variante de
coindexare a reflexivelor subliniate:

1
În gramatica tradiţională sunt adjective de întărire.

101
 i(Ion) j(Maria) k(X)
(5) a. Ioni s-a lovit.  *
b. Ioni însuşi a venit.  *
c. *Ion i însăşi a venit. * *
d. Ioni crede că Mariaj s-a
*  *
lovit.
e. Mariaj crede că Ioni s-a
 * *
lovit.

2.2.2. Relaţii structurale între antecedent şi reflexiv

Fie enunţul (6), pentru care indicăm reprezentare de tip arbore (7).
(6) Sora ta se invită la noi.

(7) GFlex

GN Flex'

GN N' Flex GV
[+mod]
N [+timp] Spec V'

V' GPrep

V GN

Sora ta se invită t la noi

Este evident că poziţia antecedentului este superioară în arbore poziţiei

anaforicului pronominal, deci îl m-comandă. Este important să se determine cât de
departe poate fi căutat antecedentul unui anaforic. Domeniul de legare al reflexivelor
îl constituie propoziţia sau GN care conţin reflexiv, dar şi guvernorul reflexivului
joacă un rol în definirea domeniului de legare.

(8) Principiul interpretării reflexivelor 1:

Un reflexiv X trebuie să fie legat într-un domeniu minimal conţinându-l pe X, pe
guvernorul lui şi un subiect.

Domeniul descris sub (8) este un domeniu complet (conţine toate funcţiile
determinate de principiul proiecţiei: capul proiecţiei, predicatul care atribuie rolul θ,
complemente şi un subiect). Pentru a determina domeniul de legare al unui reflexiv
trebuie să se găsească: guvernorul reflexivului şi cel mai apropiat subiect. Cel mai

1
Şi reciprocele intră în categoria anaforicelor, ca GN dependente referenţial. Reciprocele au în mod
inerent nr. plural şi au nevoie de un antecedent la plural:
(i) Studenţii¡ s-au atacat [unii pe ceilalţi]i.
(ii) (2) *Studentul s- a atacat unul pe celălalt. – nu există antecedent plural.
(iii) (3) *Unul pe altul este bolnav. – nu există lior (antecedent care leagă reciprocul).

102
mic GFlex sau GN care conţine aceste elemente va fi domeniul de legare al
reflexivului coindexat cu un antecedent care îl c-comandă şi cu care se acordă.

(9) Ion crede [GC că [ GFlex Anai sei laudă pe sinei]].

Domeniul de legare

(10) Ioni crede[ GC că [GFlex va fi publicat un articol despre sinei]].

Domeniul de legare

Se consideră că în limbile cu flexiune bogată, mărcile subiectului se recuperează

prin intermediul mărcilor flexionare verbale. Acest fenomen este corelat cu principiul
pro-drop (principiul evitării subiectului) conform căruia AGR ia trăsăturile nominale
ale subiectului: AGR este ca un subiect, de fapt AGR este numit SUBIECT (cf.
Haegeman, 1994).

(11) Ioni îlj consideră pe Radu j (a fi) stăpân pe sine *i /j .

Coindexarea reflexivului cu subiectul propoziţiei este respinsă de faptul că
nominalul Radu este cel mai mic GN, deci domeniul de legare al anaforicului.
Româna ridică alte probleme decât limba engleză, de exemplu, în ceea ce priveşte
construcţiile infinitivale:

(12) [Înainte de a se i gândi eli la asta], noij aveam deja soluţia.

Infinitivalele în engleză nu au AGR, deci nu pot avea SUBIECT. În limba română,
construcţia infinitivală, deşi nu este o construcţie finită, are subiect realizat
pronominal sau printr-un nume, deşi acestea se evită chiar în construcţiile finite.

2.2.3. Subiect accesibil

Subiectul accesibil se defineşte astfel:

(13) A este un subiect accesibil pentru B dacă coindexarea A i – Bi nu violează nici un

principiu gramatical.

Coindexarea este tranzitivă (în sensul din logică):

(14) Ai … B i
Ai … C i
Bi … C i

Reflexivele (şi reciprocele) se vor interpreta astfel:

(15) Un reflexiv X trebuie legat în domeniul minimal care îl conţine pe X, pe guvernorul lui
şi un subiect / SUBIECT accesibil. Acest domeniu poartă numele de categorie guvernantă
(CG).

103
(16) Legare – A: A îl leagă pe B dacă şi numai dacă A este într-o poziţie A, A îl c-
comandă pe B şi A şi B sunt coindexate.

Concepte implicate în definirea legării reflexivelor şi reciprocelor:

C-comandă: un nod A îl c-comandă pe B dacă şi numai dacă A nu îl domină pe B, B nu îl

domină pe A şi primul nod ramificat care îl domină pe A îl domină şi pe B.
subiect / SUBIECT: subiect este GN în [Spec, GX], iar SUBIECT este AGR.
Subiect / SUBIECT accesibil: A este un subiect / SUBIECT accesibil pentru B dacă
coindexarea lui A cu B nu violează nici un principiu gramatical
Filtrul i - în - i: *[α … βi …] i – centrul unui GN complex nu poate fi coindexat cu un
determinant al său, de exemplu:*[fratele luii] i

2.3. Interpretarea anaforei. Principiul A al Teoriei legării

(17) Principiul A: O anaforă X trebuie legată în domeniul minimal care îl conţine pe X, pe
guvernorul lui X şi un subiect / SUBIECT accesibil. O anaforă este legată în categoria sa
guvernantă.
Aşadar, conform Principiului A, o anaforă trebuie să fie legată în categoria ei
guvernantă, adică trebuie să fie c-comandată de un antecedent coreferenţial care nu
este separat de nici o barieră. Nici anafora nici antecedentul nu sunt cu necesitate
manifestate fonologic.

2.4. Interpretarea pronumelor. Principiul B al Teoriei legării

Constrângerile de localizare alegării pronumelui sunt mai puţin dure decât în cazul
anaforelor, aşa cum reiese din exemplele de sub (18):

i(Ion) j(Maria) k(X)

(18) a. Ioni l-a lovit. * 
b. Ioni a lovit-o. * 
c. Ioni spune că Maria l-a lovit  * 
d. Ioni spune că Mariaj a lovit-o. * * 

În (18), pronumele (l şi o) se referă la o entitate diferită de GN subiect. În (c) este

posibilă şi citirea coindexată cu GN Ion.
Să se urmărească şi în exemplele de mai jos coindexările posibile:

(19) [Sora lui Ionj] i lj/*i/k -a invitat pe el j/*¡/k la cină.

(20) [Fratele lui Ion j] i s¡/*j-a invitat pe la el j/*¡/k.
(21) Ioni crede [că [eli/j e cel mai bun]].
(22) Ioni crede [că [fraţiij luii/*j/k sej ajută [unul pe celălalt] j]].
(23) Cât despre Ioni, Maria nu-li iubeşte.

104
 Remarcăm că pronumele, spre deosebire de reflexive şi de reciproce, care
funcţionează ca anafore, nu sunt legate în domeniul local, în categoria guvernantă.
Pronumele sunt libere. Exemplul (23) nu este un exemplu de legare a pronumelui în
cadrul CG, pentru că pronumele reia un constituent dislocat, aşezat la stânga GFlex,
într-o poziţie nonargumentală. Legarea se defineşte ca A-legare.

(24) Principiul B: Pronumele sunt libere în categoria guvernantă.

Principiul B înseamnă că un pronume poate avea antecedent, dar între ele trebuie
să existe o barieră. Dacă anafora nu poate sta niciodată prea aproape de antecedentul
ei, nici pronumele nu e lipsit de asemenea restricţii: în categoria lui guvernantă, el
trebuie să fie liber (adică să nu fie legat de nici un element din categoria menţionată).
2.5. Interpretarea expresiilor referenţiale. Principiul C al Teoriei legării
Interpretat prin analogie cu Principiul B, Principiul C susţine că un constituent
care nu este nici pronume nici anaforă ar trebui să nu aibă nici un antecedent, (cel
puţin în sensul din Teoria legării al unui constituent care îl şi c-comandă şi îi este şi
coreferenţial).
Expresiile referenţiale sunt grupuri nominale care nu au nevoie de legare pentru a
avea referinţă. Ele nu tolerează legare:

(24) Ioni l-a atacat pe el *i/j

GN şi pronumele trebuie să aibă referenţi diferiţi (pronumele şi expresiile
referenţiale sunt libere).

(25) Ioni spune [că [eli/j pleacă]].

Pronumele poate fi coreferenţial cu expresia referenţială, pentru că GN Ion este
în afara categoriei guvernante a pronumelui, (unde pronumele este liber). Nici GN nu
este legat de pronume, pentru că pronumele nu îl c -comandă pe GN. GN este liber.

(26) El¡ spune [că [Ion*¡/j va pleca]]

Expresia referenţială nu poate fi coindexată cu un pronume antecedent, pentru că
GN este întotdeauna liber, nu admite legare.

(27) Fratele¡ luij îl admiră pe Ion*¡/j/k.

Coindexarea dintre două expresii referenţiale nu este permisă, dar este permisă
coindexarea pronumelui cu o expresie referenţială, pentru că în cazul pronumelui şi al
GN Ion nu există c-comandă.

(28) Principiul C: O expresie referenţială este liberă.

105
Reluăm cele trei principii ale Teoriei legării:
Principiul A – o anaforă este legată în categoria ei guvernantă.
Principiul B – Un pronume este liber în categoria lui guvernantă.
Principiul C – O expresie referenţială este liberă
În termeni de trăsături, principiile pot fi formulate astfel:
Principiul A – Un GN cu trăsătura [+ anaforic] trebuie legat în categoria lui
guvernantă.
Principiul B – Un GN cu trăsătura [+ pronominal] trebuie să fie liber în categoria lui
guvernantă.
Expresiile referenţiale nu fac obiectul acestor principii pentru că sunt specificate
negativ pentru trăsăturile respective: [– anaforic, – pronominal].
Tabelul (29) reprezintă clasificarea GN în termeni de trăsături de legare:
[+anaforic] [– anaforic]
[+pronominal] ? pronume
[– pronominal] anafore expresii referenţiale
Categoria marcată cu semnul întrebării este o alternativă logică la cele trei
categorii prezentate mai sus. Este vorba despre o categorie vidă. Până acum am
întâlnit un tip de categorie vidă: urma GN. Vom vedea în paragraful următor că există
şi alte tipuri de categorii vide, supuse aceloraşi constrângerisintactice ca şi
corespondentele lor cu realizare fonetică.

3. Tipologia categoriilor vide

Constituenţii de tip nominal, distribuţia şi interpretarea lor sunt discutate în
principiile şi în modulele gramaticii studiate anterior: Principiul proiecţiei, Criteriul
θ, Principiul proiecţiei extins, Teoria X-Bară, Teoria cazurilor şi Teoria legării. Pe
lângă GN cu realizare fonetică, există o serie de constituenţi fără realizare fonetică,
dar activi din punct de vedere sintactic: PRO, pro, urma GN şi urma elementului
relativ-interogativ (urma wh). Vom prezenta aceste categorii în funcţie de trăsăturile
lor de „legare“, adică având în vedere trăsăturile [+/ – anaforic] [+/ – pronominal]:
[+anaforic] [– anaforic]
lexical vid lexical vid
[+pronominal]
- PRO pronume pro
[– pronominal] anaforă urma GN urma wh expresii R

106
 3.1. Anafora vidă – urma GN
Anafora vidă este numită, în general, „urmă“ şi este reprezentată de litera t1. Am
văzut în capitolul anterior că orice constituent care se deplasează lasă o urmă în
poziţia lui iniţială. În pasivizare, de exemplu, urma are un antecedent – constituentul
GN deplasat, deci este o anaforă, legată în categoria ei guvernantă. Se supune
Principiului A al Teoriei legării, care va impune restricţii cu privire la distanţa până la
care se poate deplasa antecedentul ei.
O altă ipostază a deplasării GN este ridicarea, deplasarea unui GN la stânga,
peste un nod verbal. Şi în aceste situaţii, GN deplasat lasă o urmă coindexată, cu statut
de anaforă:

(29) Ioni pare [ GV a fi uitat t i de întâlnire].

3.2. Pronumele vid – micul pro

Pronumele vid este reprezentat ca pro (pentru a nu fi confundat cu o altă categorie
vidă, se notează cu minuscule şi se numeşte „micul pro“). El se comportă în toate
privinţele ca un pronume personal – înlocuieşte un GN autoreferenţial – însă nu are
realizare fonetică. Se poate spune că pro este subiectul nelexicalizat al imperativelor
sau al construcţiilor finite de tipul imperativului 2, ca în exemplele de sub (30):

(30) a. Pune-l jos!

b. Vin mâine.
Având trăsături pronominale, pro se supune Principiului B al Teoriei legării şi este
liber în categoria sa guvernantă.
De regulă se consideră că opţiunea pentru pro o au limbile de tip pro-drop, care au
o morfologie bogată a verbului predicat, capabilă să recupereze informaţia
gramaticală nelexicalizată a subiectului. Schaufelle (f.a.) contestă această
presupunere, afirmând că „japoneza şi chineza – care sunt cu totul lipsite de mărci ale
acordului cu subiectul – au şi ele această opţiune.“ De asemenea, Schaufelle consideră
greşită denumirea de pro-drop asociată unui fenomen care constă tocmai în prezenţa,
nu în absenţa pronumelui vid pro în poziţia de subiect a unor propoziţii finite. Nu pro
este cel la care se renunţă, ci, dimpotrivă, se renunţă la un pronume cu realizare
fonetică, în favoarea lui pro.

1
Simbolul este prescurtarea engl. trace = „urmă“.
2
Cf. DSL, 1997,, p. 388: Micul pro „reprezintă una dintre categoriile vide, adică fără realizare fonetică,
desemnând subiectele pronominale nelexicalizate din limbi ca româna şi italiana, care acceptă neexprimarea
subiectului (rom. pro citesc). Corespunde, în terminologia gramaticii româneşti, subiectului inclus.“

107
 O altă problemă legată de absenţa subiectului în română este aceea a verbelor
meteorologice. Aceste verbe nu atribuie nici un rol , aşadar s-ar putea spune că ele
nici nu au subiect la nivelul D-structurii, deci nu au pro.

(31) Plouă/ ninge / tună / burniţează etc.

În stadiul anterior modelului GB, (cf. Vasiliu, Golopenţia, 1969), aceste verbe
aveau un subiect abstract la nivelul structurii de adâncime, care era suprimat ulterior.

3.3. Marele PRO

PRO este categoria vidă cu trăsăturile [+ anaforic] [+ pronominal]. El este prin
definiţie atât anaforă, cât şi pronume. Ca anaforă, el cade sub incidenţa Principiului A
din Teoria legării, care îl obligă să fie legat în categoria lui guvernantă, ca pronume
se supune Principiului B, ceea ce îl face liber în categoria lui guvernantă. Soluţia care
se găseşte în GB acestei dileme este ca PRO să fie declarat liber de orice guvernare şi
incapabil de a fi guvernat; în consecinţă, el nu are nici o categorie guvernantă.
Aceasta este Teorema PRO. În consecinţă, antecedentul lui PRO este incert. Neavând
nici o categorie guvernantă, nu se poate spune dacă antecedentul lui se află în
interiorul sau în exteriorul unei anumite categorii guvernante
PRO este subiectul nelexicalizat al complementelor infinitivale, exprimate prin
supin sau al completivelor cu verbul predicat la modul conjunctiv. Să se urmărească
propoziţiile de sub (32).

(32) E păcat [să te sinucizi PRO]. PRO „generic“

(33) Ion vrea [să se sinucidă PRO]. PRO coreferenţial cu subiectul din regentă.

În virtutea paralelismului dintre construcţiile cu conjunctiv şi cele cu infinitiv sau

supin, paralelism evidenţiat în gramatica generativ-transformaţională (v. Dindelegan,
1976/1999), putem recurge şi în enunţurile (34-35) la marcarea identităţii dintre
subiectul propoziţiei matrice şi subiectul verbului la mod nepredicativ:

(34) a. Ion se apucă [să înveţe].

b. Ion se apucă [de învăţat].
c. Ion se apucă [de învăţat PRO].
(35) [GV A pleca împreună PRO] ar fi o prostie.

3.3.1. Teoria Control

De vreme ce Cazul se atribuie sau se verifică sub guvernare, PRO nu va avea nici
Caz, singura modalitate de a respecta Filtrul de Caz fiind lipsa manifestării fonetice.

108
Astfel, faptul că PRO este o categorie vidă este un corolar al Teoremei PRO. Întrucât
PRO nu poate fi guvernat, ocurenţa lui este restrânsă la poziţiile neguvernate.
Când PRO este dependent referenţial de un GN din aceeaşi frază, este controlat de
GN:

(36) Controlul este o relaţie de dependenţă referenţială între un subiect neexprimat

(element controlat) şi un constituent exprimat sau neexprimat (controlor). Proprietăţile
referenţiale ale elementului controlat sunt determinate de trăsăturile controlorului.

3.3.2. Trăsăturile nominale ale lui PRO

Fiind un GN nelexicalizat, PRO va avea trăsăturile categoriale [+N,-V]. GN
realizate lexical au trăsături de persoană, gen, număr. PRO preia aceste mărci de la
controlor:

(37) Ioni se gândeşte [dacă [să meargă PRO i la petrecere]].

PRO are şi trăsătura [+/- Animat]:

(38) a. A fi PRO eficient e important.

b. Profesorul este eficient.
c. Procedeul este eficient.

3.3.3. Proprietăţile Controlului în limba română

PRO este controlat de un GN, de un argument implicit sau este necontrolat
(control arbitrar). După DSL, 1997, 136, în ipostaza de controlor pot apărea, pe lângă
subiectul din regentă şi un obiect direct din regentă:

(39) Li -am sfătuit pe Ion i [să plece PROi])

un obiect indirect din regentă

(40) Lui Ioni îii place [să înveţe PRO i]

(41) Lui Ioni îii arde [de plimbat PRO i].

În funcţie de natura lexicală a predicatului regent, subiectul formei subordonate

este obligatoriu controlat sau facultativ controlat, ca în:

(42) N-apucă eli [a veni primăvara j].

(43) Ioni vrea [să plece Gheorghe j cât mai repede].

Exemplele de sub (44-45) conţin PRO în construcţii gerunziale sau în structuri cu

element predicativ suplimentar:
(44) Ioni a murit [aşteptând-o PROi pe Maria]. – gerunziul nu este guvernat, este un adjunct.

109
(45) Ioni a venit [PROi supărat]. – PRO este subiect al unui EPS: adjectivul atribuie un rol
tematic categoriei PRO.
(46) Li -am crezut pe Ion i [supărat PROi].
4. Rezumat

▪ Teoria legării reglează dependenţele referenţiale dintre GN. O categorie de GN se

referă direct (deictic) la o entitate extralingvistică, altele nu au refrinţă proprie: îşi procură
referinţa de la un antecedent.
▪ Tipologia nominalelor
anafore [reflexive şi reciproce]
pronume [pronume personale]

expresii referenţiale [nume proprii, nume comune cu determinant]

▪ Legarea este costrânsă de doi factori:

c-comandă
domeniul local
▪ Domeniu local: proiecţia maximală cea mai apropiată care conţine un lior, guvernorul
liorului, un SUBIECT accesibil liorului (SUBIECT accesibil = subiect + [AGR])
Legare = coindexarea unui constituent lexical sau vid cu un antecedent care îl c -comandă
▪ Principiile legării
Principiul A: o anaforă este legată în categoria ei guvernantă
Principiul B: pronumele sunt libere în categoria guvernantă
Principiul C: expresiile referenţiale sunt libere
▪ Tipologia categoriilor vide din perspectiva trăsăturilor de legare
[+anaforic] [– anaforic]
lexical vid lexical vid
[+pronominal]
- PRO pronume pro
[– pronominal] anaforă urma GN urma wh expresii R

110
5. Teme1

1. Ilustraţi principiile A, B şi C ale Teoriei legării cu câte trei exemple proprii.

2. Explicaţi agramaticalitatea enunţului:
*Mă aşteptam [el însuşi] i a-l invita pe Ioni.
3. Interpretaţi expresiile referenţiale din enunţurile 2:
a. L-am văzut pe preşedinte la televizor aseară şi bietul om părea tare obosit.
b. Preşedintele spunea că bietul om era obosit.
c. M-am întâlnit cu Ion şi tipul părea dornic de compania cuiva.
d. Ion crede că tipul e dornic de compania cuiva.
4. Exemplul de mai jos ilustrează problema referinţei circulare. Discutaţi
interpretarea enunţului:
Soţia lui i-a spus fiicei ei că tatăl său e foarte furios.
5. Discutaţi interpretarea referenţială a cuvintelor marcate cu indice, arătând pentru
ce coindexare enunţul devine agramatical şi din ce motiv (în termenii teoriei
legării):
a. Mariai oi/j spală.
b. Mariai sei/j spală.
c. Mariai crede că Ana j oi/j/k cunoaşte.
d. Mariai spune că Ana j crede că Ion o j/i/k cunoaşte.
e. [Sora Mariei j] i a văzut-oj/i.
6. PRO şi GN cu realizare lexicală sunt în distribuţie complementară, iar acest
fenomen are legătură cu Teoria Cazurilor şi cu Teoria legării. Tiparul de sub (1) şi
(2) este previzibil:
1.a. *Am încercat să plece Ion.

1.b. Am încercat să plec.

2.a. L-am crezut pe Ion (a fi) nevinovat.
2 b.*Am crezut (a fi) nevinovat.

1
Exerciţiile sunt adaptate după Haegeman, 1994
2
GN de tipul bietul om şi tipul par să funcţioneze ca pronume (substituibile cu el). Astfel de
GN sunt numite epitete. Pe baza exemplelor de mai sus, şi a altora pe care le puteţi construi singuri,
decideţi cărui principiu din teoria legării se subordonează aceste epitete.

111
 Pentru fiecare dintre exemplele de mai sus daţi o reprezentare sintactică şi
discutaţi contrastul de gramaticalitate.
7. Analizaţi din aceeaşi perspectivă exemplele:
a. Mă aştept ca Ion să plece primul. / să plece Ion
b. Mă aştept să plec primul.
c. Aş vrea ca Ion să plece primul. / să plece Ion.
d. Aş vrea să plec primul.
8. Cum puteţi da seamă de gramaticalitatea exemplelor de sub a-d, spre deosebire de
exemplele de mai sus (1a şi 2b)? Există verbe care au proprietăţi de controlor şi
verbe care nu satisfac aceste condiţii? Găsiţi şi alte exemple pentru a sprijini
această ipoteză.
9. Să se observe structurile sintactice ale enunţurilor. Căutaţi argumente pentru
plasarea elementului PRO acolo unde este necesar:
a. Cenuşăreasa are nevoie de timp pentru a curăţa bucătăria.
b. Albă ca Zăpada a mâncat mărul pentru a-i face pe plac
vrăjitoarei.
c. Piticii intenţionau să angajeze o menajeră.
d. Piticii aveau nevoie de cineva să le spele prin casă.
e. Cenuşăreasa ar fi vrut să meargă la petrecere.
f. Prinţul a invitat-o pe Cenuşăreasă să danseze cu el.
g. Cenuşăreasa era nerăbdătoare să încerce pantoful.
h. A te muta înseamnă de multe ori chiar a-ţi schimba mobilierul.
i. A greşi e omeneşte, a persevera e diabolic.
10. În exemplele de mai jos, b) sugerează o reprezentare sintactică pentru enunţurile
de sub a). Ce argumente aduceţi împotriva acestor reprezentări? Cu care dintre ele
sunteţi de acord? De ce?
1.a. Am mâncat.
1.b. Am [GV mâncat PRO].
2.a. Analiza duce la o concluzie remarcabilă.

2.b. Analiza [ GV duce PRO [ GPrep la o concluzie remarcabilă]

112
3.a. L-am văzut pe Ion.
3.b. [GV PRO L-am [ GV văzut pe Ion]].
4.a. Se iau trei ouă şi se fierb trei minute.
4.b. Se iau trei ouă şi [GV se fierb PRO trei minute]].
5.a. Această carte e destul de dificil de citit.
5.b. Această carte [ GV este destul de dificil [ GV de citit PRO ]].

113
Capitolul 7  Deplasarea elementului relativ -interogativ

Sumar

1. Deplasările în GB. Deplasarea lui α

1.1. Deplasări de tip A. Recapitulare
1.2. Trăsăturile deplasării GN
1.3. Principiul conservării structurii
2. Deplasarea elementului relativ-interogativ
2.1. Subiacenţa
2.2. Insule
3. Principiul categoriei vide
3.1. Urma elementului relativ
3.2. Principiul categoriilor vide (ECP)
3.3. Barierele şi abordarea subiacenţei şi a ECP
3.4. Clasificarea propoziţiilor relative
4. Teme

Obiective

 prezentarea deplasărilor de tip A’ (formarea relativelor şi a interogativelor)

 prezentarea teoriei bornelor şi a conceptului de insulă
 clasificarea relativelor în limba română din perspectivă sintactică

Termeni cheie

• element relativ-interogativ
• subiacenţă
• urma elementului relativ
• teoria bornelor

Lecturi
1. DSL, 1997, articolele: barieră, p. 81-82, deplasare, p.155, insulă, p. 353-354, relativ, p.
409-410, subiacenţă, p. 483
2. Carmen DOBROVIE-SORIN, Sintaxa limbii române. Studii de sintaxă comparată a
limbilor romanice, Bucureşti, Editura Univers, 2000, capitolul 6 „Dublarea prin clitic,
deplasarea wh şi cuantificarea“, p. 216-258.

114
1. Deplasările în GB. Deplasarea lui α
Deplasarea lui α este unica regulă de transformare a modelului GB, transformare
cu un domeniu de cuprindere mult mai larg decât transformările din varainta standard,
aplicându-se nu numai D-structurii, ci şi S-structurii. Relaţia dintre nivelurile de
reprezentare este mediată de această operaţie de transformare.

Datorită principiului proiecţiei, de vreme ce o poziţie sintactică există, ea a existat

întotdeauna şi va continua să existe în contextul unei derivaţii (derivaţie = o secvenţă
D-structură – S-structură – FL). Deplasarea lui α constă în mişcarea unei categorii
guvernate α dintr-o poziţie de origine a indicatorului sintagmatic într-o poziţie nouă.
Acest lucru implică existenţa unui tip de categorie vidă care poartă numele de urmă
Am văzut în capitolul precedent că pe acestea, mai există două categorii vide de tip
pronominal.

Deplasarea GN şi deplasarea grupului relativ (Wh-movement) sunt cazuri

particulare de deplasare a lui α.

1.1. Deplasări de tip A . Recapitulare.

Cele două tipuri de transformări au în comun deplasarea unui constituent (centru sau
grup sintagmatic) dintr-o poziţie de bază într-o poziţie numită destinaţie (cf. engl.
landing site).
Deplasările se deosebesc prin:
- natura constituentului deplasat
- locul de destinaţie
- declanşatorii de deplasare.
1.1.1. Pasivizarea şi Ridicarea
(1) Povestea aceasta a fost crezută de părinţi.
(2) Ion este uşor de crezut.

D-structura şi S-structura construcţiilor de sub (1) şi (2) sunt reprezentate mai jos, sub
(3) - (6).
(3) [GFlex ei [ GV a fost crezută [ GN povesteai]]].
(4) [GFlex Povesteai [ GV a fost crezută [ GN ti]]].
(5) [ GFlex ei [ GV e uşor de crezut [GN Ioni]]].
(6) [GFlex Ioni [ GV e uşor de crezut [ GN ti]]].

Enunţul (2) poate fi parafrazat astfel:

(7) Ion este uşor să fie crezut (de către oricine).

115
Reprezentările lui (7) sunt:

(8) [GFlex ei [ GV e uşor [ GFlex ei [GV să fie crezut [ GN Ioni] de către oricine]]]].
(9) [GFlex ei [ GV e uşor [ GFlex Ioni[GV să fie crezut [ GN ei] de către oricine]]]].
(10) [GFlex Ioni [ GV e uşor [ GFlex ei[GV să fie crezut [ GN ei] de către oricine]]]].

GN Ion a suferit o deplasare determinată de verbul pasiv din D-structură,

incapabil de a-i atribui Caz. Deplasarea din (7) poartă numele de Ridicare. În enunţul
cu verb la modul conjunctiv, ridicarea este facultativă, dar în (11), transformarea este
obligatorie:

(11) *Este uşor de crezut Ion.

Am văzut, supra, capitolul 5 că în cazul structurilor care implică deplasare,

respectarea constrângerilor sintactice este asigurată prin reformularea lor pentru
lanţurile coindexate alcătuite din elementul deplasat şi urma din poziţia originară.
Reamintiţi-vă Criteriul θ reformulat pentru lanţuri:

(12) a) fiecare argument A apare într-un lanţ care conţine o poziţie vizibilă unică P, care
primeşte rol θ; fiecare poziţie θ - P este vizibilă într-un lanţ care conţine un unic
argument A.
b) o poziţie P este vizibilă într-un lanţ dacă lanţul conţine o poziţie marcată pentru
Caz.

De exemplu, în enunţul (13), GN Ion primeşte Nominativ de la Flex, dar rolul

tematic se atribuie în poziţia din bază. Lanţul satisface ambele constrângeri.

(13) Ioni e greu de crezut t i.

1.2. Trăsăturile deplasării GN

Deplasările de tip A – deplasările GN au în comun următoarele trăsături:
(i) elementul deplasat este un GN;
(ii) deplasarea este obligatorie;
(iii) destinaţia este o poziţie:
• vacantă
• de tip A (argumental)
• compatibilă cu un GN
• o poziţie θ', în care nu se atribuie un rol θ
• în care se atribuie Caz
(iv) poziţia de bază este o poziţie:

116
 • fără Caz
• în care GN lasă o urmă (t) coindexată
(v) lanţul format de GN şi urmă:
• primeşte rol θ (atribuit piciorului lanţului)
• are Caz (atribuit capului lanţului)

Deplasarea GN creează lanţuri. Urmele sunt anafore (supuse Principiului A). Vom
trece în revistă proprietăţile lanţurilor:
• capul lanţului e în poziţie θ;
• piciorul lanţului este în poziţie θ;
• dacă lanţul are mai mult de un membru, membrii inferiori sunt urme;
• membrii lanţului sunt coindexaţi;
• lanţul conţine un argument;
• lanţul este asociat cu un rol θ;
• lanţul are o poziţie marcată cazual;
• un membru al lanţului îl leagă local pe celălalt (cf. 14 b):

(14) a. [GFlex Ioni pare [ GV t'i a fi fost arestat t i]]

b. {Ion i, t'i, t i}.
1.3. Principiul conservării structurii
Am văzut în primul capitol că transformările trebuie să conserve structura
sintactică, astfel, dacă o poziţie sintactică e cerută la nivelul D-structurii, va fi
prezentă şi la nivelul S-structurii. În plus, o poziţie proiectată ca o anumită categorie
la nivelul D-structurii nu-şi poate schimba categoria în S-structură (de exemplu: un
GN nu poate deveni GPrep). Constrângerea are consecinţe asupra deplasării: grupurile
sintagmatice se pot deplasa numai în poziţii etichetate ca grup, centrul sintagmatic se
deplasează numai într-o poziţie centru şi în plus, trebuie respectată categoria sintactică
(aceasta nu împiedică însă un element deplasat să aibă o nouă poziţie în S-structură, o
poziţie care nu exista în D-structură, atâta timp cât se respectă principiile structurii
enunţului.
D-structura este un nivel al reprezentării proprietăţilor lexicale (se supune
Criteriului θ: toate argumentele sintactice ale predicatelor trebuie să se actualizeze),
S-structura codează rezultatul transformării de deplasare (inclusiv poziţiile ocupate de
urme trebuie înregistrate, conform principiului conservării structurii).

117
2. Deplasarea elementului relativ-interogativ (Wh-movement)
Regula de relativizare din GTG este înlocuită în GB de principiul deplasării
elementului relativ în capul propoziţiei relative, deplasare marcată de apariţia unei
urme în poziţia de origine. În modelul GB, formarea relativei se explică aşadar prin
aplicarea deplasării grupului relativ, care determină apariţia unei urme coindexate
(simbolizată t) în poziţia de origine a grupului deplasat. Perechea alcătuită din grupul
deplasat şi urma coindexată este un lanţ coreferenţial, care, ca şi în cazul deplasării
GN, determină revizuirea criteriului : toate rolurile  se aplică lanţurilor şi fiecare
lanţ are un singur rol . Ca o consecinţă a deplasării, există poziţii  şi poziţii ’, acest
simbol desemnând poziţiile de destinaţie ale constituentului deplasat, poziţii non-
tematice.
În plus, o distincţie similară se face pentru poziţiile structurale. Teoria distinge
poziţii centrale (cf. engl. core grammatical positions), în care sunt localizate
subiectul, obiectul direct, obiectul indirect etc. şi poziţii periferice ca poziţia COMP.
Cele dintâi poartă numele de poziţii A (argumentale), cele periferice fiind poziţii A’
(non-argumentale). Atribuirea unui rol  nu poate avea loc decât într-o poziţie A.
Deosebirile dintre cele două tipuri majore de deplasare pot fi schematizate astfel:

Deplasarea GN Deplasarea elementului relativ

• afectează doar GN; • afectează proiecţii
maximale ale unor categorii
sintactice diferite;
• destinaţia e în • destinaţia e în afara GFlex,
interiorul GFlex; într-o poziţie nontematică şi
nonargumentală.

Considerată cel mai simplu tip de deplasare, deplasarea elementului relativ este o
deplasare în poziţie A’, având următoarele caracteristici:

(15) Deplasarea A’:

Deplasare dintr-o poziţie căreia i se atribuie atât un rol , cât şi un Caz; deplasarea creează
o poziţie adjoncţionată, care este o poziţie A’, adică fără rol  şi fără Caz. Lanţul rezultant
(α, e) primeşte un rol  şi un Caz, ambele atribuite categoriei vide create prin deplasare 1.

1
Lasnik & Uriagereka, 1988, 57: „A'-movement: Movement from a position that is assigned both a -role
and a Case; the movement creates an adjoined position, which is an A'-position, and lacks a -role and a Case. The
resulting chain (, e) receives exactly one -role and a Case, both assigned to the empty category created by
movement.“ După May, 1985, 56 şi Chomsky, 1986, 7, adjoncţionarea poate fi privită şi ca un proces prin care un
nod se divide în două noduri identice. Itemul adjoncţionat nu este dominat de nodul la care se ataşează, ci de nodul
imediat superior.

118
 Deplasarea grupului relativ este un exemplu de deplasare dintr-o poziţie  într-o
poziţie ’. În cazul deplasării grupului relativ, avem de-a face cu o deplasare în
COMP, aşadar în poziţie A’:

( 1 6 ) a. [Comp ] F le x vin e c a r e
b. [Comp carei ] F l e x v i n e t i

A’ A

Subiacenţa
Una dintre constrângerile la care este supusă deplasarea lui α este condiţia de
subiacenţă, care limitează posibilităţile de aşezare a lui  deplasat. Deplasarea trebuie
să se facă într-un domeniu restrâns: orice aplicare a deplasării α nu trebuie să
depăşească mai mult decât o bornă 1(cf. engl. bounding node).

(17) omul [ GC pe carei [GFlex prok cred [GC că [GFlex proj ai spus [ GC că [Gflex proj li-ai văzut ti
]]]]]…

Exemplul de sub (17) este ilustrarea unei deplasări a grupului relativ peste trei
borne. Această deplasare nu se realizează dintr-o dată, ci prin deplasări succesive
COMP-to-COMP, pentru a se respecta condiţia de subiacenţă, condiţie care reglează
regulile de deplasare, formulate astfel:

(18) Nici o regulă nu poate pune în relaţie pe X şi pe Y în structura:

… X …[ α … [β… Y…]]
Y …] α … ] β… X, unde α şi β sunt borne.

COMP este singura poziţie care acceptă să fie „survolată“, conjuncţia că în (17)
nefiind un obstacol pentru deplasare. S-a presupus că regula de deplasare a
elementului relativ se supune principiului ciclicităţii succesive şi aceleia a ciclului
strict (condiţia COMP-to-COMP a deplasării elementului relativ). Astfel, poziţia
COMP asigură o punte (sau o „trambulină“) pentru deplasare. Urmele lăsate indică
traseul pe care l-a străbătut elementul relativ. Acesta, împreună cu urma, constituie un
lanţ relativ coindexat:

(19) Băiatul [GC pe carei pretinzi [ GC ti că [ Maria crede [GC ti că [ îl iubeşte Ana ti]]]]]
este Ion.

1
Lasnik & Uriagereka, 1988, 48: „Subjacency – Any application of Move- may not cross more than one
bounding node.“

119
 Poziţia COMP nu poate fi ocupată de două elemente lexicale în acelaşi timp, însă
prezenţa urmei este permisă alături de complementizatorul lexical.

Rezumând datele de mai sus, construcţia relativă are următoarele proprietăţi

empirice1:

a. Grupul relativ are drept centru un element relativ (pronume, adjectiv sau adverb
relativ) şi există o poziţie vidă undeva în propoziţie; poziţia vidă este interpretată
ca poziţie iniţială a elementului relativ.

(20) Omul [ GC pe care i [GFlex îli iubeşte Maria ti]] este Ion.

b. Distanţa elementului relativ faţă de locul originar este indefinită, elementul relativ
putând traversa mai multe borne propoziţionale.

(21) Omul [GC pe carei [GFlex spui [GC că [GFlex toţi cred [ GC că [GFlex Maria încă îli iubeşte
ti ]]]]]] este Ion.

c. Buna formare a construcţiilor relative este condiţionată de respectarea

constrângerilor de insulă.
Insule
Ross, 1967, a făcut o descoperire importantă privind limitele deplasării elementului
relativ. El a descris o serie de configuraţii în care extracţia este interzisă. Acestea
poartă numele de insule. Să s eurmărească exemplele de mai jos, a căror
agramaticalitate se datorează trăsăturilor domeniului de extracţie:

 Constrângerea GN complex:
(22) *Hainele [ GC pe carei [GFlex ea le-a văzut [ GN pe toate fetele [GC că lei poartă ti]]]] se
vând bine.

 Constrângerea Subiectului – insulă

(23) *Problema [GC pe carei [GFlex a oi explica studenţilor t i mă plictiseşte]] este teoria
guvernării.

 Constrângerea adjunctului – insulă

(24) *Problema [GC pe carei [GFlex s-a supărat [GC că am explicat-oi ti studenţilor]]] era
aceea.

1
Cf. Cornilescu, 1995, 291 ş.u.

120
 Interpretarea clasică a construcţiilor relative a fost concepută pentru a da seamă de
situaţiile de mai sus. Aparent, insulele sunt configuraţii în care, în anumite condiţii,
elementele relative sunt forţate să treacă peste două (uneori mai mult decât două) borne.
Spre deosebire de (19), exemplele de mai jos ilustrează o situaţie în care deplasarea se
face pornind dintr-o construcţie interogativă indirectă, dar în limba engleză (25) este
rău –formată, pe când în română (26 a,b) se obţine o construcţie acceptabilă:

(25) * the man whoi [IP I wonder [ CP which woman j ei married e j]]]…
(26) a. omul pe carei [GFlex mă întreb pro [ GC cu ce cunoscutj [GFlex să-li compar PRO ti
ej]]]…
b. o problemă pe care i [GFlex nu ştiam pro [ GC cuij ij- oi vor încredinţa pro ti]]].

S-a încercat să se explice diferenţa de acceptabilitate a unor construcţii de acest tip

în limba engleză comparativ cu italiana 1 care, ca şi româna, este o limbă pro-drop.

O primă observaţie ar putea fi că poziţia de extracţie a elementului relativ este în

ambele cazuri poziţia Obiect direct, însă în română, spre deosebire de engleză, în
afară de urma t, există cliticul coindexat care recuperează semantic elementul deplasat
şi prepoziţia pe care indică fără echivoc locul de acuzativ din care a fost extras
relativul.

În situaţia în care extracţia s-ar face din poziţia subiect, enunţul are un grad redus
de acceptabilitate:

(27) ? omul carei [GFlex mă întreb pro [ GC cu ce rugăminte j [GFlex a venit ti]]]…

Se constată că în limba română este posibilă deplasarea obiectului din interogative

indirecte (care sunt GC), dar nu se poate extrage subiectul în condiţii optime. De
asemenea, nici deplasarea dintr-un GN care conţine un GC nu este posibilă:

(28) * Această întâmplare carei [GFlex nu ştiam pro [GN noutatea [ GC că [GFlex s-a petrecut
ti]]]]…

În privinţa locului de destinaţie al elementului relativ, se ştie că acesta nu ajunge

în C°, ci în poziţia Spec a lui C', cf.(29), (30):

(29) Mă întreb [ GC ce cartei ai citit pro ti].

1
Cf. Rizzi, 1982, Violations of the Wh-Island Constraint and the Subjacency Condition, apud.
Haegeman, 1994. Rizzi conchide că bornele sunt parametrizabile.

121
 (30)

GC

Spec C’

GRel C0 GFlex

Rel GN Flex’ GV

SpecFlex V SpecGV V’

GN V GRel

ce cartei ai citit pro tv ti

Concluzia derivă din teoria X-Bară: toate categoriile sintactice se proiectează în

mod identic; complementizatorul C°, o categorie funcţională, trebuie să aibă şi el o
proiecţie bimembră, care să conţină un specificator şi un complement. Elementul
relativ are o structură de grup sintagmatic, aşadar nu poate fi aşezat sub C°, ci în
poziţia Spec GC.
Faptul că elementul relativ se găseşte în Spec GC poate explica felul în care sunt
satisfăcute anumite compliniri ale verbelor. Verbele sunt subcategorizate pentru
anumite complemente şi selectează anumiţi complementizatori C° marcaţi fie [+Wh],
fie [- Wh], fie ambele tipuri:

(31) a. Cred că / *dacă . [- Wh]

b. Mă întreb *că / dacă / cine vine. [+Wh]
c. Nu ştiam că / dacă / cine vine . [+/- Wh]

În construcţiile interogative indirecte de mai jos, nu există un complementizator

exprimat1, fiind mai greu de explicat cum sunt satisfăcute cerinţele verbului matrice:

(32) a. Mă întreb [ce carte¡ [i-a dat pro t¡ ei]].

b. Se întreba [de cine¡ [era îndrăgostită fiica lui t¡]].

1
În vorbirea direct legată apar în aceeaşi poziţie complementizatorul şi elementul relativ: *Mă întreb că
ce carte i-a dat ei.

122
(33)

GC

GRel C’

C0 GFlex
[+Wh]

de cinei era îndrăgostită fiica lui ti

Mecanismul acordului Spec-Centru 1 explică cum sunt satisfăcute trăsăturile

selecţionale ale verbului a (se) întreba. Teoria X-Bară afirmă că acest acord se referă
la proiecţiile sintagmatice. Verbul a (se) întreba selectează un C° abstract cu trăsătura
[+Wh]. Prin acordul Spec – Centru complementizatorul garantează ocurenţa unui
GRel în poziţia Spec. Trăsătura [+Wh] selectată de a (se) întreba este actualizată ca
pronume relativ-interogativ.
Lanţul relativ din (34) este de forma: (cei ti' ti )

(34) [Cei [spui pro [t'i că [a cumpărat el ti]]]].

Urma din extrema dreaptă a lanţului, ti, este în poziţie argumentală, în consecinţă
este o poziţie marcată tematic şi pentru Caz. Ceilalţi membri ai lanţului (cei ti' ) sunt în
poziţie non-argumentală Spec GC. De fapt, conform Teoriei , deplasarea unui grup se
poate face numai într-o poziţie nemarcată tematic, poziţie care este non-argumentală.
Criteriul  împiedică deplasările unui grup sintagmatic marcat  într-o poziţie de
asemenea marcată tematic. Lanţul relativ care începe într-o poziţie argumentală este:
(A’, A’, …, A), cu excepţia situaţiei când este deplasat un adjunct şi atunci lanţul este
format numai din poziţii A’:

(35) Cumi spui [ti că [pretinde [ti că [s-a comportat ti]]]]?

Se pare că există o diferenţă suplimentară între poziţiile A’ şi poziţiile A, dincolo

de faptul că numai în poziţiile A se poate atribui un rol , şi anume autorizarea de
către poziţiile A’ a unor viduri parazitare (parasitic gaps). Fenomenul constă în
faptul că acelaşi element relativ este coreferenţial cu două urme:

1
Cf. Chomsky, 1986, 24; Chomsky, 1986, 27 sugerează că C şi specificatorul său au un set de trăsături
comune, ceea ce face ca aceştia să primească acelaşi index referenţial.

123
(36) Mă întreb [pe cine i [ai declarat pro ti admis înainte de a examina PRO t'i]]1.

Relativul pe cine este coreferenţial atât cu obiectul direct al verbului a declara,

reprezentat prin urma ti, cât şi cu cel al verbului a examina, reprezentat prin urma t'i,
care este un vid parazitar.
Spre deosebire de poziţiile A’, poziţiile A nu autorizează viduri parazitare în
limba engleză. În limba română, (37b) este corectă, dar vidul parazitar nu este
autorizat din cauza prezenţei cliticului, care recuperează informaţia semantică şi este
el însuşi antecedent al urmei t'i:

(37) a. *The lettersi were filed t i without even reading t'i.

b. Scrisorile ¡ au fost aruncate t i înainte de a le i citi t'i.

Amintim aici propunerea lui Kayne, 1994 care formulează o teorie restrictivă a
structurii enunţului, în care c-comanda asimetrică corespunde invariabil precedenţei
lineare. Mai exact, Kayne propune teoria conform căreia un nod terminal a precedă un
nod terminal b dacă şi numai dacă există un nod non-terminal A care îl domină pe a şi
un nod non-terminal B care îl domină pe b, a.î. A îl c-comandă asimetric pe B.
Propunerea poartă numele de Axioma Corespondenţei Lineare (LCA 2). Una dintre
consecinţele ei este invalidarea oricărei adjoncţionări la dreapta, (generate în bază , sau
derivate), impunând aşadar revizuirea interpretării clasice a relativelor, care sunt
adjoncţionate la N’ sau la un GN.

3. Principul categoriei vide (ECP)

În capitolul 6 am discutat despre categoriile vide, omiţând în mod deliberat
prezentarea urmei elementului relativ, care, aşa cum am văzut, are trăsăturile [-
anaforic, - pronominal], adică trăsăturile unei expresii referenţiale.

Ne vom referi la acest tip de categorie vidă, apoi vom introduce un principiu al
gramaticii de o importanţă crucială pentru interpretarea unui anumit tip de categorii
vide.

3.1. Urma elementului relativ [-anaforic, ] pronominal]

Uneori este numită variabilă, deoarece este aproximativ echivalentă cu o variabilă
a unui predicat logic, şi alteori urmă wh. Această ultimă denumire este justificată de
faptul că subliniază apariţia deplasărilor – spre deosebire de cazul anaforelor şi al

1
Deşi limba standard impune dublare prin clitic, considerăm că o astfel de construcţie este posibilă în
româna colocvială.
2
Linear Correspondence Axiom.

124
pronumelor vide. Diferenţa dintre variabilă şi urma GN are legătură cu detaliile
deplasării (şi cu consecinţele acestora pentru Teoria legării), şi nu cu natura
constituentului deplasat (antecedentul urmei). La fel cum o urmă GN poate rezulta din
deplasarea unui element care nu este GN, şi o urmă wh poate rezulta din deplasarea a
ceva care nu are nici o trăsătură de wh (adică nu are nici o legătură cu vreun pronume
relativ sau interogativ). Ceea ce contează nu este caracterul categorial al
antecedentului, ci poziţia lui şi poziţia urmei. Antecedentul unei urme wh se află într-
o poziţie A’, care poare fi specificatorul unui centru lipsit de capacitatea de a atribui
-rol sau de a face verificarea Cazului (de exemplu, Comp), sau poate fi o poziţie
adjoncţionată. Atunci când are loc o adjoncţionare, destinaţia poate fi, de fapt, o
poziţie A, însă în această situaţie -rolul, Cazul şi orice alte proprietăţi ce revin unei
poziţii argumentale aparţin exclusiv constituentului care „locuieşte“ acolo, fără a fi
împărtăşite şi de adjunct. Din punctul de vedere al Teoriei legării, cel mai important
aspect legat de variabile este următorul: nefiind nici anafore nici pronume, ele cad sub
incidenţa Principiului C, devenind astfel libere. Nu trebuie însă să înţelegem că
variabilele, la fel ca expresiile referenţiale, pot exista fără antecedenţi. Un postulat
esenţial al Teoriei legării spune că o categorie vidă cu trăsătura - pronominal nu
poate apărea decât în urma unei deplasări. Aşa că, dacă într-o construcţie sintactică
există o variabilă, aceasta trebuie prin definiţie să aibă un antecedent pe undeva –
tocmai de aceea se numeşte variabilă, pentru că e legată de un “operator” (ca să
folosim terminologia pe care a împrumutat-o GB din logică). E legată din punct de
vedere semantic; fiind - anaforic, nu are nevoie să fie legată sintactic de
antecedentul ei.
3.2. Principiul categoriilor vide (ECP)
ECP este o condiţie de bună-formare ce se aplică categoriilor vide create prin
deplasare.

(38) Principul categoriei vide:

O urmă trebuie să fie guvernată propriu.

(39) Guvernare proprie:

α îl guvernează propriu pe β dacă şi numai dacă:

a) α îl guvernează pe β şi α este lexical (N, V, Aj, Prep), sau

125
b) α îl leagă-A local pe β 1.

Una dintre motivaţiile empirice ale formulării ECP o reprezintă fapte de tipul:

(40) a. Who i do you think that Bill saw e i?

b. Who i do you think Bill saw e i?

c. *Who i do you think that e i left?

d. Whoi do you think e i left?,

unde complementizatorul poate lipsi în situaţia deplasării dintr-o poziţie non-subiect,

dar este obligatoriu absent în deplasarea din poziţia de subiect, datorită faptului că
subiectul nu este propriu guvernat (în limba engleză se află sub dominaţia lui Flex,
care nu este un guvernor propriu). În limba română, asemenea efecte (cf. (41)) nu
apar:

(41) a. Pe cine¡ crezi că a văzut el t ¡?

b. Cine¡ crezi că a plecat t ¡?

Exemplele de sub (41) sunt posibile pentru că în limba română guvernarea proprie
este satisfăcută în poziţie postverbală. Subiectul este guvernat propriu de centrul
lexical verbal, aceasta fiind poziţia din care are loc deplasarea. Astfel, ECP este
respectat şi în română.

ECP este necesar nu numai pentru a da seamă de buna formare a construcţiilor

obţinute din deplasarea elementului relativ, ci şi pentru a ţine seama de natura
elementului relativ, dacă este obiect, subiect, ori adjunct. În limba engleză se
manifestă „asimetria subiect / obiect“ în ceea ce priveşte posibilitatea de a fi extrase
din anumite configuraţii de tip insulă ( strong island sau weak island, cf. Cornilescu,
1995); în română, această asimetrie nu apare.

Principiul categoriilor vide este necesar ca o complinire a subiacenţei, pentru că

aceasta din urmă nu poate fi responsabilă pentru contrastele de gramaticalitate din
cazurile slabe de insulă, de vreme ce nu este sensibilă la funcţia sintactică a
constituentului deplasat, ci numai la structura traiectoriei pe care o urmează
deplasarea. Violările ECP creează efecte mai puternice decât violările subiacenţei. În
timp ce subiacenţa este o condiţie asupra deplasărilor sintactice şi se aplică în S-
structură, ECP este un principiu de interpretare semantică privind identificarea

1
Lasnik & Uriagereka, 1988, 60: Empty Category Principle: A trace must be properly governed. Proper
Government: α properly governs β iff a) α governs β and α is lexical (N,V,A, or P), or b) α locally A-binds β.

126
urmelor. Se aplică atât în S-structură, cât şi în FL, urmelor create prin deplasarea
elementului relativ sau prin deplasarea GN. În FL, se aplică urmelor create prin
ridicarea cuantificatorului şi prin alte reguli de deplasare.

3.3. Barierele şi abordarea subiacenţei şi a ECP

Există o similitudine între subiacenţă şi guvernarea de către antecedent.
Guvernarea de către antecedent cere ca antecedentul şi urma să fie suficient de locale:
în cel mai apropiat Spec GC. Subiacenţa pretinde ca un relativ să nu treacă peste mai
mult de două borne faţă de urmă.

Prin introducerea conceptului de barieră se intenţionează o unificare a subiacenţei

şi a guvernării de către antecedent, şi anume unificarea teoriei deplasării şi a
guvernării: aceleaşi borne blochează atât guvernarea, cât şi deplasarea, constituindu-
se în bariere.

(42) Bariera1 este o proiecţie maximală de tip non-complement, care intervine între un
guvernor şi un guvernat, sau între o urmă şi antecedentul său imediat din lanţ.

3.4. Clasificarea propoziţiilor relative

Paragraful reprezintă o digresiune în cadrul descrierii deplasării elementului
relativ, dar îl considerăm oportun pentru a prezenta o perspectivă sintactică asupra
unei clasificări semantice a propoziţiilor relative: opoziţia relative restrictive (RR) –
relative nonrestrictive (RNR). În gramatica tradiţională, opoziţia se menţionează în
termenii relative determinative vs. explicative, cf. (43), (44):

(43) Omul [care a venit] e fratele lui Ion. RR

(44) Omul, [care avea vreo 40 de ani], e fratele lui Ion. RNR

3.4.1. Diferenţa sintactică dintre RR şi RNR

În literatura de specialitate figurează numeroase variante de interpretare sintactică a
clasificării relativelor. Ne-am oprit la propunerea lui Fabb, 1990, privind interpretarea
sintactică diferită a relativelor restrictive (RR) şi non-restrictive (RNR), pe care am
adoptat-o în descrierea relativelor româneşti (v. Gheorghe, 2004). Fabb, 1990, 57
consideră că diferenţa dintre RR şi RNR poate fi explicată sintactic, prin statutul lor
diferit în enunţ: RR este modificator al unui antecedent – gazdă (cf. engl. „host“), iar
RNR nu are nici o legătură sintactică cu acesta. Argumentaţia lui Fabb se sprijină pe
teoria lui Williams, 1980, privind predicaţia. După Williams, 1980, 205, apud Fabb,

1
Cornilescu, 1995, 314.

127
1990, 57, predicaţia implică coindexarea subiectului cu predicatul, constituenţi care
trebuie să se c-comande minimal (trebuie să fie noduri surori). În cazul relativelor
restrictive, Fabb, 1990 consideră că numele modificat este subiect, iar relativa este
predicat, ambele fiind noduri surori coindexate, ca în (45) 1.
(45)

GN

N’

Det Nj GCj

GN C’

C GFlex

The man who I saw yesterday

În (46), arborele corespunde reprezentării sintactice (provizorii) a unei RNR, după

Fabb, 1990, 61; se observă indexul diferit asociat GN (John), respectiv GN (which) şi
GV (escaped):

GFlex

Flex’

GNj Flex GVi GC

GNi C’

C GFlex

John escaped which I didn’t

(46)
După Williams, 1980, apud Fabb, 1990, coindexarea în interiorul predicaţiei se
realizează utilizând un index referenţial, care se atribuie tuturor GN. Predicatul
dobândeşte acest index de la nominalul care este subiectul său, aceasta fiind, în opinia
lui Williams regula predicaţiei. În cazul relativelor restrictive, care, după Fabb 2 au
statut de „predicat“ pentru „subiectul“ din matrice, indexul se dobândeşte în virtutea
1
Am modificat reprezentarea lui Fabb, 1990, 58, „traducând“ simbolul I = Flex şi optând pentru
reprezentarea GC în loc de C’’ şi C’.
2
Care preia teoria lui Williams, 1980.

128
relaţiei de predicaţie. Este însă nevoie de o explicaţie pentru felul în care antecedentul
şi relativul ajung să împărtăşească acelaşi index referenţial (desigur, în virtutea naturii
lor nominale, indexul nu poate fi decât referenţial, dar e important de demonstrat cum
se ajunge la acest tip de coindexare). Fabb, 1990, 58 consideră că între relativ şi
antecedent are loc o a doua indexare, dar cele două indexări se combină într-o unică
structură. Indexul referenţial al GN percolează, adică difuzează, e împărtăşit de toţi
membrii proiecţiei maximale, de la GN la N 0; de altfel este necesar să fie aşa, pentru
că relativa trebuie să aibă ca „subiect“ o proiecţie non-maximală (nu poate c-comanda
o proiecţie maximală).
Pe lângă teoria lui Williams, argumentaţia lui Fabb, 1990 se bazează pe principiile
de organizare sintactică din Teoria X-Bară, pe mecanismul acordului Spec-Centru
(care dă seamă, alături de fenomenul de percolare a trăsăturilor de combinarea
diferitelor indexări în aceeaşi structură), pe proprietatea lexicală a pronumelui relativ 1
şi pe ideea2 că există un nivel discursiv de interpretare a enunţului, unde se produce
coindexarea dintre relativ şi antecedentul său în cazul RNR.
Rezumând propunerea lui Fabb, 1990, toate diferenţele de suprafaţă dintre
relativele restrictive şi cele non-restrictive derivă dintr-o diferenţă majoră în structura
de bază: RR sunt modificatori ai unui centru din propoziţia matrice, RNR nu sunt nici
modificatori, şi nu se află nici în poziţie adjoncţionată faţă de un nod din matrice.
Fabb adoptă ideea că RNR se află în afara structurii sintactice care îi conţine
antecedentul; aşadar, singura legătură dintre cele două unităţi propoziţionale –
„matricea“ şi relativa non-restrictivă – este indexul comun relativului şi
antecedentului. Coindexarea are loc, după Fabb, 1990, 76 la un nivel extrasintactic, şi
anume la nivelul discursului.
O problemă deloc neglijabilă cu care ne-am putea confrunta adoptând propunerea
lui Fabb o reprezintă faptul că ipotezei formulate de el i s-au adus o serie de reproşuri.
Borsley, 1991, contestă propunerea lui Fabb, 1990, reproşându-i că ignoră existenţa în
limba engleză a unor subiecte non-nominale. Dovezile despre existenţa unor subiecte
de acest tip ar zdruncina asumpţia lui Williams că predicatele reclamă subiecte
nominale şi implicit, tocmai fundamentul teoriei lui Fabb, bazat pe coindexarea dintre

1
Fabb, 1990, 59 stipulează că pronumele are următoarea proprietate lexicală: indexul său trebuie să fie
identic cu al unui nod α din afara propoziţiei relative. Acest nod α trebuie să respecte o condiţie de adiacenţă
imediată faţă de propoziţia care conţine pronumele relativ.
2
Confirmată, în esenţă şi de ipoteza lui Haegeman, 1988, în legătură cu o poziţie de orfan a relativelor
non-restrictive („radical orphanage“) şi sugerată de Safir, 1986, care însă propune un nivel suplimentar LF’ la care
să se facă coindexarea din RNR.

129
un centru nominal din matrice (în calitate de „subiect“) şi relativa restrictivă în
virtutea regulii predicaţiei (cea de-a doua coindexare se face în virtutea trăsăturilor
nominale ale relativului şi antecedentului, aşadar nu intră în discuţie).
Borsley, 1991, furnizează câteva exemple de subiecte non-nominale:

(47) That Stefan did it is obvious. Sub prop.

(48) Under the bed is a good place to hide. Sub GPrep
(49) Very slowly is the best way to do it. Sub GAv
(50) Tall and slim is how he likes his girlfriends. Sub GAj
Suntem de părere că nici unul dintre exemplele lui Borsley (cu excepţia propoziţiei)
nu poate fi acceptat ca subiect în limba română. Adjectivele şi adverbele nu pot ocupa
poziţia subiect, iar GPrep de sub (48), al cărui echivalent în română ar putea fi (51),
are o interpretare diferită de cea pe care i -o dă Borsley.

(51) [GPrep Sub pat] e o foarte bună ascunzătoare.

Am putea considera GPrep fie o nominalizare, în metalimbaj, fie o structură eliptică

în care centrul nominal de care depinde grupul verbal a fost şters, cf.: [GN locul [GPrep
de sub pat]].
S-ar putea însă obiecta că româna are totuşi subiecte non-nominale, realizări prin
infinitiv, supin, gerunziu, dar nici acestea nu prezintă o problemă pentru cazul
românei, ele nefiind „structuri de bază“ 1 (cf. Pană-Dindelegan, 1976/1999, 124-130).
Aşadar, considerăm că în română, realizarea de bază a subiectului fiind, în esenţă, de
natură nominală, obiecţiile lui Borsley nu afectează interpretarea în maniera lui Fabb
a relativelor restrictive româneşti (incluse de noi în categoria relativelor completive,
cf. Gheorghe, 2004). În plus, am arătat că pentru noi nu este esenţială regula de
coindexare a predicaţiei stipulată de Williams, pentru că propunem plasarea
relativelor de tip RR sub incidenţa nodului GD 2, în calitate de complement ale
centrului D (determinant); coindexarea dintre operatorul relativ şi antecedent se poate
explica atât prin proprietatea lexicală stipulată de Fabb (care nu e afectată de cea de-a
doua indexare prin predicaţie), cât şi prin acordul Spec-Centru. Un alt argument în
favoarea ideii că pentru română este posibilă interpretarea lui Fabb este trăsătura

1
Pentru o interpretare similară într-o gramatică netransformaţională, cf. Guţu-Romalo, 1973, 114-115,
unde în clasa de substituţie a subiectului se includ şi realizările prin verb la infinitiv, gerunziu, supin, indicându-se
şi echivalenţa lor cu nominalele.
2
În sensul lui Abney, 1987 (cu unele modificări preluate de la Dobrovie-Sorin, 1994/2000).

130
tipologică a subiectului nul (parametrul pro-drop), datorită căreia subiectul nu este
supus constrângerilor din engleză.
3.4.2. Interpretarea sintactică a relativelor libere. Modelul lui Van Riemsdijk
Pentru construcţiile încadrate de obicei în clasa relativelor libere (RL) este nevoie
de câteva precizări suplimentare. Adoptăm pentru RL ipoteza antecedentului nul (fără
a face deocamdată comentarii cu privire la natura acestei categorii vide), astfel încât
structura asociată lor va fi similară cu cea a RR (53, 54):

(52) Adu-mi ce ai scris.

(53)
GD

GD GC

Spec, GC C’

C GFlex

e cei ai scris ei

Pentru interpretarea antecedentului nul, s-au propus mai multe soluţii (cf. van
Riemsdijk, 2000, 4): (a) categorie vidă de tip e, generată în bază, (b) PRO, (c) pro.
Considerăm că pentru română, cea mai convenabilă interpret are este pro.
O altă problemă pusă de unii dintre cei care s-au ocupat de această problemă e
locul în care se plasează relativul – operator. S-au lansat, în această privinţă, două
ipoteze: Ipoteza Centrului („Head Hypothesis“, cf. Bresnan şi Grimshaw, 1978) şi
Ipoteza Comp (cf. Groos şi Van Riemsdijk, 1981). Prima ipoteză susţine descrierea
dependenţei dintre relativă şi matrice în termenii unei reguli de suprimare a centrului
fără realizare fonetică, al cărui loc este „umplut“ apoi de un pronume de rezumare de
tipul it, them, him, there, supus şi el suprimării pentru că este coreferenţial cu centrul
relativ. Astfel, i se permite relativului avansarea în poziţia eliberată.
Cea de-a doua ipoteză, a relativului în [Spec,Comp] este cea adoptată în mod curent,
(v. supra, capitolul 4).
Rezumând prezentarea făcută aici unor variante de interpretare sintactică a
propoziţiilor relative, reţinem următoarele aspecte, care constituie de fapt ipoteza
interpretativă după care am organizat descrierea relativelor în limba română:

131
A. Există două categorii de propoziţii relative: relative completive – complement al
unui constituent (realizat fonetic sau vid) din propoziţia matrice şi relative
periferice (definite negativ faţă de prima categorie) – care nu saturează valenţele
nici unui constituent din matrice. În acest stadiu al argumentaţiei noastre, nu ne
pronunţăm încă în legătură cu natura legăturii dintre relativa periferică şi
propoziţia în vecinătatea căreia funcţionează.
B. O consecinţă a clasificării de mai sus a relativelor este şi interpretarea relativelor
libere în două moduri: relativele libere al căror antecedent vid pro se află într-o
poziţie argumentală (argument al unui centru D 0), sunt interpretate ca relative
completive, cele care nu se raportează la un antecedent de tip argument, sunt
considerate periferice.
Clasificarea relativelor după modul de asociere cu propoziţia matrice („formarea“
relativelor este, în esenţă, aceeaşi, se bazează pe deplasarea unui element relativ dintr-
o poziţie de extracţie aflată în interiorul GC al relativei, în poziţia Spec a aceluiaşi
GC) se asociază cu o distincţie de altă natură, pe care am putea-o numi „alegerea
relativizatorului“ din pachetul de opţiuni de care dispune limba. Desigur că opţiunea
pentru care, de exemplu, în favoarea lui când e determinată de clasa lexico-semantică
şi de poziţia sintactică a categoriei relativizate; ceea ce pune probleme este opţiunea
pentru relativele care şi cine, de exemplu.
Înainte de a discuta despre alegerea relativizatorului în română, este necesară o
introducere într-un modul al gramaticii pe care nu-l vom putea descrie în amănunt, dar
ale cărui concepte sunt importante pentru înţelegerea mecanismului cuantificării.
3.5. Forma logică

Nivelul FL este un nivel de reprezentare adiţional structurii D şi S, care dă seama de

interpretarea cuantificatorilor şi a construcţiilor relative şi interogative. Deplasarea lui
α proiectează S-structura în FL, aşadar deplasarea elementului relativ-interogativ este o
ipostază a deplasării lui α care proiectează S-structura în FL.

Fiind un nivel sintactic de reprezentare, în sensul că este supus Principiului

categoriei vide (ECP) – o condiţie care se aplică în S-structură. Introducerea unui
nivel suplimentar de reprezentare, se reconsideră nivelul de aplicare a Teoriei legării:
în unele cazuri, proprietăţile de legare ale enunţului pot fi identificate în S-structură,

132
în altele, constituentul deplasat trebuie „întors“ într-o poziţie intermediară pentru a se
crea o configuraţie proprie legării. Procedeul poartă numele d e reconstrucţie1.
Cuantificatorii se deosebesc de expresiile referenţiale pentru că nu au un referent
specific în universul de discurs. Cuantificatorii „iau extensie“ (largă sau îngustă)
asupra unui domeniu din enunţ şi pot afecta sensul unor elemente din acel domeniu.
Extensia lor este determinată de direcţia dependenţei şi de tipul de cuantificator:
cuantificatorii universali () au extensie largă, cuantificatorii existenţiali () au
extensie îngustă.
Cuantificatorii sunt operatori care leagă o variabilă. În reprezentarea logică
standard, ocupă o poziţie de extensie periferică de stânga, extensiile lor sunt
domeniile aflate la dreapta.
Deplasarea cuantificatorilor (RQ = ridicarea cuantificatorului) este un tip de
deplasare care mută cuantificatorul într-o poziţie de extensie la nivelul FL. Este o
deplasare de tip A’, opacă, fără reflexe vizibile, cuantificatorul fiind adjoncţionat la
un nod (proiecţie maximală). De exemplu: operatorii relativi şi interogativi se
adjoncţionează la GC, cuantificatori de tipul fiecare, cineva se adjoncţionează la
GFlex.
3.5.1. Alegerea relativului
Într-un articol de referinţă, Dobrovie, 1987, (reluat apoi în Dobrovie, 1994/2000)
se consideră că în română există două tipuri de operatori relativi: cuantificatori şi
relative care nu au această trăsătură. Cine este cuantificator şi se supune atât
constrângerilor asupra cuantificatorilor, cât şi constrângerilor privind deplasarea
elementului relativ.
Cercetări recente 2abordează relativele şi interogativele româneşti din acest unghi,
considerând că este necesară parametrizarea pentru limba română a deplasării
elementului relativ-interogativ (Wh-Movement). Dobrovie, 1987 consideră că în limba
română toate construcţiile relative se bazează pe deplasare, dar numai unele se califică
drept cuantificatori. Din această perspectivă, româna are două tipuri de construcţii
relative: un tip explicabil prin deplasare, supus condiţiilor de subiacenţă, (tipul care)
şi un tip de care se poate da seamă prin deplasare şi cuantificare, supus
constrângerilor asupra cuantificatorilor şi a variabilelor (tipul cine). Statutul de
cuantificator al grupului relativ depinde de trăsăturile de cuantificare intrinseci. În

1
Cf. Haegeman, 1988.
2
Cf. Dobrovie, 1987, 1994/2000, Baciu, 1996.

133
limba română, elementele relative nu dobândesc statut de cuantificator în virtutea
poziţiei din Spec C, ele funcţionează atât ca expresii referenţiale, cât şi în calitate de
cuantificatori.

Argumentele pe care le aduce Dobrovie în favoarea acestei interpretări sunt:

 paralelismul între construcţiile relative şi interogative cu cine şi ce şi dislocările la

stânga ale cuantificatorilor puri (cineva, ceva, nimeni):

(54) a. Pe cine ai văzut ?

b. Mă întreb ce ai citit.

c. Pe nimeni n-am supărat.

d. Ceva ai să descoperi tu.

 paralelismul între structurile care şi cuantificatorii dislocaţi toţi N, pe de o parte şi

între toţi N şi structurile care şi expresiile referenţiale dislocate la stânga, pe de
altă parte.

(55) a. Pe care elevi îi preferi ?

b. Omul pe care l-am văzut…

c. Pe toţi studenţii tăi nu cred că-i pot examina mâine.

d. Pe copilul tău nu l-am văzut nicăieri.

e. Acest nume, ea nu-l mai auzise.

 paralelism între structurile relative care implică cuantificatori relativi de tipul câţi
şi expresiile dislocate la stânga, care implică articole nedefinite sau numerale:

(56) a. Câţi studenţi a examinat fiecare profesor?

b. Pe câţi dintre ei i-a examinat fiecare profesor ?

c. Doi avocaţi cunosc toţi judecătorii.

d. Pe doi avocaţi îi cunosc toţi judecătorii.

Dobrovie ajunge la concluzia că structurile relative şi interogative se bazează pe

deplasarea într-o poziţie A’, dar se califică drept structuri cuantificate numai dacă
grupul relativ aflat în poziţie iniţială este marcat pentru cuantificare. Statutul de
cuantificator al grupului relativ depinde de infiltrarea trăsăturilor de cuantificare din
elementul relativ pe care îl domină. Dobrovie identifică trei situaţii caracteristice
limbii române: infiltrarea trăsăturilor poate fi obligatorie (tipul cine), imposibilă (tipul

134
care) sau opţională (tipul cât), în funcţie de proprietăţile lexicale ale elementului
relativ şi de condiţiile locale.

Dublarea clitică este exclusă în structurile cuantificate în care grupul relativ ocupă
poziţia A’, aşadar structurile în care este obligatorie dublarea prin clitic nu se pot
explica prin cuantificare.

(57) a. *Nu ştiu [pe cine i a certat mama lui i ti].

b. Nu ştiu [pe care i li-a certat mama lui i ti] .

c. Nu ştiu [pe al cui copil i îli ceartă prietenii lui i ti].

d. Nu ştiu [pe câţi studenţi i îii ceartă profesorii lor i ti].

Agramaticalitatea lui (57a) se explică prin faptul că o variabilă (t) nu poate fi

antecedent al unui pronume (lui) aflat la stânga sa. Celelalte construcţii sunt corecte
pentru că urma t nu este interpretată ca o variabilă.

Un alt argument al ipotezei lansate de Dobrovie îl constituie comportamentul

construcţiilor wh- (relative-interogative) faţă de vidurile parazitare. Vidurile
parazitare sunt autorizate de o variabilă în poziţie de obiect:

(58) Mă întreb [pe cine i ai admirat t i înainte de a cunoaşte e i].

Dacă urma t nu este o variabilă, vidul parazitar e nu este autorizat:

(59) a. *Mă întreb [pe carei li-ai apreciat t i înainte de a cunoaşte e i].

b. *Băiatul [pe care i li-am apreciat t i înainte de a cunoaşte e i].

Statutul de cuantificator al grupului sintagmatic relativ depinde de trăsăturile

lexicale ale elementului relativ pe care îl domină. Dobrovie afirmă că nu există o
corespondenţă perfectă între GRel şi cuantificatorii sintactici. Grupurile relative sunt
proiecţii maximale care domină un cuantificator relativ. Aparţin clasei morfosintactice
a relativelor-interogative, caracterizate semantic prin trăsături de cuantificare
intrinseci. Cuantificatorii sintactici sunt proiecţii maximale marcate cu trăsături de
cuantificare şi apar într-o poziţie specifică: SpecGC (în cazul elementelor relative) sau
o poziţie adjoncţionată lui GFlex. Transmiterea trăsăturilor de cuantificare de la
cuantificatorii lexicali către proiecţiile lor maximale depinde de doi factori: poziţia în
care este generat cuantificatorul şi proprietăţile lexicale ale cuantificatorului. Astfel,
contrastul dintre construcţiile cu cine şi care se datorează poziţiilor diferite în care

135
sunt generate structurile, iar contrastul dintre ce şi care se datorează proprietăţilor
lexicale ale relativelor.

Cine este un element pronominal dominat direct de nodul GN: [GN cine], (el nu
funcţionează niciodată cu antecedent şi nici adjectival), această poziţie structurală
permiţând trăsăturilor de cuantificare să se ataşeze nodului GN care îl domină. Dacă
GN are ca extensie întreaga propoziţie, atunci cine funcţionează ca un cuantificator
sintactic şi va trebui să lege o variabilă, conform principiului bijecţiei1:

(60) Pe cinei ai văzut t i ?

(61) (pentru care x, x e uman, ai văzut x)

Reprezentarea în FL de sub (62) arată că extensia lui cine este clasa de indivizi
care satisfac anumite trăsături ale predicatului.

Care poate fi folosit şi adjectival:

(62) a. Mă întreb [pe care băiat i li-ai văzut ti].

b. Mă întreb [care i poveste ai citit-oi ti].

c. Mă întreb [pe carei li-ai văzut ti].

Folosit adjectival, care este în poziţie [Spec N'], cu nodul N ocupat de centrul
nominal. Şi în situaţiile în care relativul care e folosit pronominal şi în cele în care
este folosit adjectival, este obligatorie dublarea printr-un clitic corespunzător GN
extras. Dobrovie foloseşte acest paralelism ca sugestie pentru paralelismul stru ctural:

(63) a. care poveste [GN [Spec N' care][ N' poveste ]]

b. care [GN [Spec N' care][ N' pron ]],

unde pron este o categorie vidă cu sensul tradiţional de substitut al unui nume.
Dată fiind această poziţie structurală, trăsăturile de cuantificare se vor ataşa la [Spec
N'], pentru că aceste trăsături caracterizează însuşi elementul lexical. Prezenţa
obligatorie a cliticului în structurile cu care indică faptul că relativul care nu
funcţionează ca un cuantificator sintactic, pentru că nu transferă trăsăturile sale
proiecţiei maximale GN, ci este un cuantificator restrâns, extensia sa fiind limitată la
GN căruia îi aparţine. Extensia lui care nu este clasa elementelor care ocupă poziţia A
a obiectului direct, ci clasa de elemente care satisfac proprietăţile referenţiale ale lui

1
Cf. Chomsky, 1977, 201.

136
N' (clasa de băieţi sau de poveşti), sau ale antecedentului lui pron. Reprezentarea în
FL a relativei (63b) este:

(64) [ GNi (pentru care x, x e o poveste) ai citit-oi

Reprezentarea în FL a lui (62c) este:

(65) [ GNi (pentru care x, x e o pro) li-ai văzut],

unde pro este identificabil prin antecedentul său.

Dobrovie corelează distincţia între cine şi care cu o altă distincţie, de natură

pragmatică: liber de discurs (D-free) şi legat de discurs (D-linked). Cine (şi ce) sunt
elemente relative libere de discurs, fiind cuantificatori puri (leagă o variabilă în
poziţie A), pe când care este un relativ legat de discurs, fiind un cuantificator impur
(se referă la membri ai setului pe care îl au în minte vorbitorii). În ceea ce priveşte
relativul cât, acesta funcţionează ca un cuantificator impur, generat în [Spec N'], care
acceptă configuraţii cu dublare prin clitic (unde urma nu poate fi variabilă), dar
cunoaşte şi realizări fără dublare prin clitic:

(66) a. Nu ştiu [câţi studenţi i ai examinat ti].

b. *Nu ştiu [câţi studenţi i ii-ai examinat t i].

c. Nu ştiu [pe câţi studenţi i ii-ai examinat t i].
d. *Nu ştiu [pe câţi studenţi i ai examinat t ¡].
Relativul cât transferă în mod opţional trăsăturile de cuantificare GN dominant:
[câţi studenţi] seamănă cu structurile cu ce, iar [pe câţi studenţi]seamănă cu
structurile cu care.

Concluzia lui Dobrovie este aceea că structurile relative (şi interogative) în limba
română se pot grupa în funcţie de coordonata cuantificare asociată deplasării
elementului relativ în tipurile care şi cine caracterizate astfel:

Tipul care (cât) Tipul cine (ce, cât)

prezenţa obligatorie a cliticului de absenţa (obligatorie) a cliticului
Ac de Ac
neautorizarea vidurilor parazitare autorizarea vidurilor parazitare
cuantificator impur cuantificator pur

137
4. Teme de autoevaluare
1. Discutaţi derivaţiile din enunţurile de mai jos. Pentru fiecare propoziţie
reprezentaţi D-structura şi S-structura şi discutaţi atribuirea rolurilor tematice şi a
Cazului:
a. Prizonierii au fost arestaţi.
b. Ion pare să iubească pictura.
c. Radu e bănuit a fi distrus probele.
d. Mă aşteptam ca şi Ion să fi fost invitat.
e. Maria pare a fi plecat deja.
f. El se cădea să se intereseze de condiţiile de concurs.
g. Ce urmează ea să facă acum e greu de spus.
h. Ei trebuie primiţi fără întârziere.
2. Discutaţi derivaţiile din exemplele de mai jos. La ce concluzii ajungeţi în privinţa
structurii argumentale a verbului a pune?
a. L-au pus pe Ion să accepte slujba.
b. L-au pus în încurcătură pe Ion.
c. Au pus pe listă toţi prietenii din oraş.
d. Nu şi-au pus problema că Ion va întârzia cu lucrarea.
e. Ion e mereu pus pe şotii.
f. Se pune problema ca Ion să fie trimis în alt oraş.
g. Ion a fost pus director.
h. Maria a pus nişte bani de-o parte.
3. Anaforele şi urmele GN au trăsăturile [+anaforic, - pronominal]. Pe baza
exemplelor pe care le veţi construi, discutaţi asemănările şi deosebirile dintre
anaforele cu realizare lexicală (reflexive şi reciproce) şi urma GN.
4. Care dintre reprezentările sintactice ale enunţurilor de mai jos este justificată
teoretic?
1.a. Ion a încercat să plece.
1.b. [ GFlex Ioni a încercat [ GC să [GFlex PROi plece ]]].
1.c. [ GFlex Ioni a încercat [ GFlex ti să plece ]].
2.a. Ion pare a fi fericit.
2.b. [ GFlex Ioni pare [ GV ti a fi fericit ]].
2.c. [ GFlex Ioni pare [ GC [GFlex PROi a fi fericit ]]].
2.d. [ GFlex Ioni pare [ GFlex ti a fi fericit ]].
3.a. Ion e bucuros să plece.

138
 3.b. Ion i e bucuros [GFlex ti să plece ].
3.c. Ion i e bucuros [ GFlex PRO să plece ].
3.d. Ion i e bucuros [GC să [GFlex PRO plece ]].
5. Enunţurile de mai jos sunt agramaticale. De ce?
1. *Ioni pare că Maria iubeşte t i.
2. *Ioni pare că el i e considerat t i a fi fericit.
3. *Cred [GFlex PRO a fi fericit].
4. *Se crede [ GC să [GFlex îl fi invitat pe Ion].
5. *Eu nu plâng niciodată când [ GFlex PRO mă uit la un film].
6. *Eui vreau [ GV pe Ion a invita PRO i]

139
 Sinteză 

GRAMATICĂ GENERATIVĂ – GRAMATICĂ UNIVERSALĂ PRINCIPII

& PARAMETRI

Gramaticile generative anterioare GB întâmpinau două probleme:

- găsirea unei modalităţi prin care să dea seamă de fenomene ale limbilor
particulare (adecvare descriptivă)
- explicarea felului în care cunoştinţele lingvistice iau naştere în mintea vorbitorului
(adecvare explicativă)
 niveluri de adecvare
 cunoaşterea limbii
Modelul generativ al principiilor şi al parametrilor (GB)
- menţine câteva din ideile tradiţionale încorporate fără mari modificări în modelele
generative anterioare
- susţine ideea că limbile nu au reguli în sensul obişnuit al termenului, ci principii
universale şi o serie de opţiuni legate de aplicarea acestor principii (parametri)
 delimitare de gramatica generativă standard (sistem bazat pe reguli de rescriere
şi de transformare)
 principii şi parametri în locul regulilor

Gramatica universală – sistem de principii şi parametri

- o teorie a facultăţilor native de limbaj, care intenţionează să explice ceea ce se
numeşte uneori problema lui Platon – cum este posibil ca un copil care învaţă o limbă
să acumuleze atât de mult în timp atât de scurt (aproximativ 6 ani), pornind de la date
iniţiale atât de limitate?
 GU trebuie să fie simplă, trebuie să generalizeze

Variaţia lingvistică
- principiul P este un principiu universal
- limbile diferă în ceea ce priveşte punctul concret din derivaţie în care sunt
satisfăcute cerinţele principiului
 variaţia lingvistică este codificată sub forma parametrilor

140
 ORGANIZAREA GRAMATICII

 D-structura este reprezentarea structurală pură a informaţiei conţinute în Lexicon

 S-structura este derivată transformaţional din D-structură
 S-structura se interpretează în două moduri: fonologic (în FF) şi semantic (în FL)
- pentru a construi o structură sintactică, materialul de bază este procurat de Lexicon
şi se ordonează în arbore conform principiilor gramaticii, se deplasează din poziţia
originară
- întotdeauna punctul de plecare este Lexiconul

LEXICONUL

Informaţia lexicală relevantă sintactic

- categorii lexicale: V, N, A, Prep;
- [+V] = categorie predicativă pură (A, V)
- [-N] = potenţiali atribuitori de Caz (Prep, V)
[+N] [-N]
[+V] A V
[-V] N Prep
- specificările lexicale sunt determinante în distribuţia sintactică (subcategorizarea)
- grile de subcategorizare: a pune: V, [ __ GN]
- constituenţii nesubcategorizaţi (adjuncţii sau grupurile adverbiale) pot fi omişi,
fără ca gramaticalitatea să fie afectată; nu sunt incluşi în grilele de subcategorizare
- constituenţii subcategorizaţi (complementele sau argumentele interne) nu sunt
omisibili
- argumentele implicite se include în grilă în paranteze: Ion mănâncă (un măr) / a
mânca: V, [ __ (GN)]
 toate categoriile lexicale au grile de subcategorizare

Roluri tematice
- rolurile participanţilor la un eveniment atribuite de un predicat (evenimentul poate
fi imaginat ca o piesă de teatru; rolurile tematice sunt rolurile, iar argumentele
care poartă acele roluri sunt actorii)

141
- rolurile θ sunt listate în Lexicon, pentru fiecare centru predicativ, în grila θ a
centrului
 rolurile din grila θ sunt atribuite argumentelor dintr-o structură sintactică
 câteva roluri θ: AGENT, PACIENT, TEMĂ, EXPERIMENTATOR, ŢINTĂ,
SURSĂ, LOCATIV
 grila θ a unui verb: <θ1, θ2>; (etichetele tematice sunt relevante în sintaxă numai
în D-structură; rolul θ1 ,de obicei numit rol extern, este subliniat)
 deosebire importantă între subcategorizare şi grila tematică: subcategorizarea se
referă la selecţia complementelor, argumentele 'externe' nu sunt reprezentate în
grilele de subcategorizare, dar sunt listate în grilele θ.

CRITERIUL θ – PRINCIPIUL EXTINS AL PROIECŢIEI

Două constrângeri importante asupra reprezentării informaţiei lexicale

 Criteriul θ:
fiecare argument primeşte exact un rol tematic
fiecare rol tematic este atribuit unui singur argument
 Principiul Proiecţiei (formulare iniţială)
orice informaţie lexicală trebuie să aibă o reprezentare sintactică
- Criteriul θ este mai strict, în sensul că se referă la informaţie tematică (numai grila
θ), pe când Principiul Proiecţiei se aplică tuturor informaţiilor lexicale (inclusiv
grilei de subcategorizare);
- nu toate poziţiile sintactice sunt umplute cu material listat în specificările centrelor
(de ex.: adjuncţii şi expletivele); deosebirea dintre cele două: adjuncţii sunt
facultativi, expletivele sunt obligatorii
 Principiul Extins al Proiecţiei
orice informaţie lexicală trebuie să aibă o reprezentare sintactică
orice propoziţie are subiect.

142
 TEORIA X-BARĂ

- structura internă a oricărui grup sintagmatic conţine un tipar comun

- conceptul de centru (head): în GB, centrul unui GN este numele N, al unui GV
este verbul V etc. Grupul sintagmatic X" este o proiecţie a centrului (reprezentat
mai jos ca o proiecţie maximală), a capului lexical X°, iar legătura lui cu centrul
se face printr-un nivel intermediar (semi-sintagmatic) X'.
- structurile din teoria X-Bară caracterizează buna-formare la nivelul D-structurii

PARAMETRUL SUBIECT ÎN ROMÂNĂ

- GN subiect nu este subcategorizat de centru, pentru că nu se află sub incidenţa

GV, acest lucru ducând la predicţii importante în privinţa comportamentului
sintactic al subiectelor şi al non-subiectelor în funcţie de care este subcategorizat
verbul. Fenomenul poartă numele de asimetria subiect / obiect şi conduce la ideea
că subiectul este extern GV;
- pentru limba română s-a propus o interpretare diferită: plasarea subiectului sub
nodul SpecV:
 particularitatea românei de a putea avea subiect vid şi ordine liberă SVO – VSO
 GB dă seamă de situaţiile în care subiectul este postverbal propunând o structură
iniţială de tipul celei din limba engleză, în care V suferă însă o deplasare într-o
poziţie iniţială în S-structură.

C-COMANDĂ ŞI GUVERNARE

- guvernare este un concept fundamental în GB, utilizat pentru a se ajunge la

noţiunea de domeniu local (o anumită categorie β se află în domeniul altei
categorii α(de obicei un centru), numai dacă α îl guvernează pe β)
- subcategorizarea şi marcarea  sunt satisfăcute sub guvernare: un verb nu poate fi
subcategorizat pentru un NP în altă propoziţie, de exemplu
- relaţia de guvernare este definită în termeni de c-comandă

143
 C-comandă:
α îl c-comandă pe β dacă şi numai dacă fiecare proiecţie maximală care îl domină pe
α îl domină şi pe β

- guvernarea este o versiune localizată a c-comandei, un caz de c-comandă

 Guvernare:
α îl guvernează pe β dacă şi numai dacă:

a) α îl c-comandă pe  şi
b) α este un X°, adică α e N, V, Prep, Aj, FLEX şi
c) fiecare proiecţie maximală care îl domină pe α îl domină şi pe β.
- o consecinţă a guvernării: proiecţiile maximale sunt bariere pentru guvernare.
- guvernarea este restrânsă la relaţii de vecinătate (sisterhood), cu o importantă
excepţie: cazul verbelor care admit complement propoziţional
- în cadrul guvernării sunt satisfăcute subcategorizarea şi principiul categoriei vide,
au loc atribuirea rolurilor  şi atribuirea Cazului
- guvernarea este importantă pentru distribuţia categoriilor vide PRO şi în teoria
legării.

TEORIA CAZURILOR

- teoria este responsabilă de determinarea distribuţiei GN (şi a altor proiecţii

maximale)
- fiecare GN trebuie să aibă atribuit un Caz, (cu excepţia anumitor categorii vid e)
 Filtrul de caz
*GN, dacă GN are realizare fonetică şi nu are Caz.

Filtrul de Caz se aplică în S-structură, atât GN, cât şi lanţurilor: fiecare lanţ coindexat
trebuie să aibă atribuit un Caz, dacă există un GN ca membru iniţial al lanţului

- cazuri structurale vs cazuri inerente

- cazul inerent este atribuit în D-structură, unui nominal în poziţia de bază
- cazul structural este atribuit sub guvernare de către centre ca V, FLEX şi Prep;
 caracteristici:
 nu i se asociază nici un rol ; acuzativul este un caz structural care poate fi orice
cu excepţia Agentului.

144
 Cazul structural poate fi atribuit numai în poziţii sintactice particulare (prima
poziţie complement , poziţie guvernată de centrul care atribuie cazul, sau în Spec,
unde cazul poate fi atribuit prin acord Spec – centru.
 nu este obligatoriu ca un caz structural să fie atribuit simultan cu un rol .
 Cazul structural este atribuit după aplicarea deplasării lui , în S-structură.
- în unele limbi, cazul este atribuit sub adiacenţă, dar româna nu se supune acestei
condiţii.

DEPLASĂRILE ÎN GB: MOVE α

- mediază relaţia dintre nivelurile de reprezentare

- conform principiului proiecţiei, dacă o poziţie sintactică există, ea a existat
întotdeauna şi va continua să existe în contextul unei derivaţii (derivaţie = o
secvenţă D-structură – S-structură – FL).
- consecinţă: existenţa categoriilor vide (poziţie GN eliberată prin deplasarea lui α
- cazuri particulare de deplasare a lui α: deplasarea GN şi deplasarea grupului
relativ (Wh-movement)
 Deplasarea GN este o deplasare de tip A
 Wh Movement este o deplasare de tip A':
Deplasarea A’:

Deplasare dintr-o poziţie căreia i se atribuie atât un rol , cât şi un Caz; deplasarea
creează o poziţie adjoncţionată, care este o poziţie A', adică fără rol  şi fără Caz.
Lanţul rezultant (α, e) primeşte un rol  şi un Caz, ambele atribuite categoriei vide
create prin deplasare.

 revizuirea Criteriului : toate rolurile  se aplică lanţurilor şi fiecare lanţ are un

singur rol .
 poziţiile iniţiale sunt poziţii , poziţiile de destinaţie sunt poziţii '
 în poziţiile centrale (core grammatical positions), sunt localizate subiectul,
obiectul direct, obiectul indirect etc. = poziţii A (argumentale
 poziţie periferică e COMP = poziţie A' (nonargumentală)
 atribuirea unui rol  nu poate avea loc decât într-o poziţie A.

145
 TEORIA LEGĂRII

- interpretează relaţiile dintre GN şi se ocupă de distribuţia pronumelor şi a

categoriilor vide.

 Legare
α îl leagă pe β dacă şi numai dacă

a) α îl c-comandă pe β, şi
b) α şi β sunt coindexate
- categoriile vide se clasifică în funcţie de trăsăturile: [anaforic] şi [pronominal]:

 urma grupului relativ ( variabila) cu trăsătura [- a, - p]

 urma GN cu trăsătura [+a, -p]
 pro (semnul structural al subiectului din limbile pro-drop) - [-a, +p]
 PRO (subiectul vid al infinitivului, supinului, conjunctivului) – [+a,+p]
 Principiile legării:
Principiul A: o anaforă [+a] este legată în categoria ei guvernantă.

Principiul B: un pronume [+p] este liber în categoria sa guvernantă.

Principiul C: o expresie referenţială [-a, -p] este liberă.

 categoria guvernantă: categoria guvernantă pentru α este GN minimal sau P

minimală care îl conţine pe α şi care îl guvernează pe β.

PRINCIPIUL CATEGORIEI VIDE - ECP

- condiţie de bună-formare ce se aplică tuturor categoriilor vide create prin deplasare.

 Principul categoriei vide: O urmă trebuie să fie guvernată propriu.

 Guvernare proprie: α îl guvernează propriu pe β dacă şi numai dacă α îl
guvernează pe β şi α este lexical (N, V, Aj, Prep), sau α îl leagă-A local pe β.

146
 ANEXĂ

Soluţii pentru testele de autoevaluare

Cap. 2
E. Model de rescriere a structurii de constituenţi cu paranteze etichetate:
1. [GFlex [GV [GN Condamnarea infractorului [GPrep potrivit aşteptărilor]] a stârnit [GN
un val [GPrep de simpatii [GPrep la adresa justiţiei]]]]].

F.
A

B C

D E

F G

D îl precedă pe E, F pe G;
A domină nodurile B şi C; C domină nodurile D, E, iar E pe F şi G.
B şi C, D şi E, F şi G sunt noduri surori.

G. lexeme care satisfac grilele de subcategorizare:

1. V, [GN, GPrep]: a se teme (de), a depinde (de), a consta (în) etc. [verbe
prepoziţionale]
2. V, [GNanimat, GNinanimat]: a scrie, a citi, a aduna, a secera etc. [verbe
subcategorizate pentru Sb animat şi Cd inanimat]
3. V, [[GN inanimat, GAj]: a fi, a deveni, a se face etc. [verbe copulative]
4. Aj, [GN, GPrep]: gelos (pe), dependent (de), atent (la) etc. [adjective cu regim
prep.]
5. Aj, [GN, GN D]: dator, superior, inferior, util, necesar etc. [adjective cu regim de
D]

H. grila de subcategorizare a cuvintelor subliniate:

1. Examenul va fi în iunie. V, [GN]
2. Ion va fi doctor. V, [GN, GAj / GN]
3. Maria strănută de două zile. V, [GN]

147
4. Am pus toate cărţile pe masă. V, [GN, GN]
5. Întotdeauna am contat pe discreţia voastră. V, [GN, GPrep]
6. Ieri am adormit în fotoliu. V, [GN]
7. M-am culcat la ora 9. V, [GN]
8. Am culcat copilul. V, [GN, GN]
9. Am trecut ieri pe la Ion. V, [GN]
10. Am trecut examenul. V, [GN, GN]
11. Te-am trecut la examenul din sesiunea trecută? V, [GN, GN, GN]
12. Florile acestea s-au cam trecut. V, [GN]

Cap. 3

1.
a) a alerga, a pleca, a călători, a ţipa
b) a organiza, a aşeza, a rezolva
c) a trimite, a expedia, a transmite etc.

2. În toate exemplele, 2 argumente.

3. În exemplele a-i, unul dintre argumente nu se actualizează, el rămâne însă
prezent sintactic, poate fi recuperat (este un argument implicit); în exemplul
j, grila uzuală este cea cu un ergument, dar, contextual, verbul poate căpăta
şi un al doilea argument (complement direct intern)
4.
1. a) Maria găteşte o ciorbă. – structură argumentală completă
b) Maria găteşte. – argumentul 2 e implicit
2. a) Ion a deschis uşa. – structură agentivă
b) Uşa s-a deschis. – reorganizare ergativă
3. a) Ion creşte păsări. – structură agentivă
b) Păsările nu cresc repede. – structură ergativă
4. a) Poliţistul a arestat criminalul. – structură agentivă (activă)
b) Criminalul a fost arestat. – structură pasivă
5. a) Maria a mâncat prea mult curcan. – structură argumentală completă
b) Maria mănâncă prea mult. – argumentul 2 e implicit

148
 6. a) Ion miroase cauciucul.
b) Ion miroase. – reorganizare ergativă
7. a) Ion porneşte maşina. – structură agentivă (cauzativ-factitivă)
b) Maşina nu porneşte. – reorganizare ergativă
8. a) Au închis deja farmacia. – structură agentivă (cauzativ-factitivă)
b) Farmacia a închis deja. – reorganizare ergativă
9. a) Ion nu ascultă anunţul. – structură argumentală completă
b) Ion nu ascultă. – argumentul 2 e implicit
10. a) Copiii aleargă prin curte.
b) I-au alergat pe copii prin curte. – structură tranzitivă cu 2 argumente,
reorganizată

5. Model
1. a) Îţi înţeleg poziţia. – structură activă
b) Poziţia ta este de înţeles. – structură reorganizată din structura pasivă
(supinul păstrează posibilitatea combinării cu agent)
c) Tu eşti înţelegător. – adjectivul pierde posibilitatea combinării cu agentul
(dar v. sufixul de agent –tor)

6. impersonalitatea; structurile reflexiv-pasive permit suprimarea agentului

7. sunt construcţii cu sens generic; beneficiarul se selectează în funcţie de

situaţia de comunicare

8. Agramaticalitatea unor enunţuri ca 6a (*Nava s-a scufundat în mod deliberat)

constă în incompatibilitatea dintre Agent şi Pacient în structurile ergative.

9.
a) a ploua = verb zerovalent
s-selecţie: x = Ø; c-selecţie: x= Ø
b) a vedea Maria vede de copiii tăi
V, [x, y] s-selecţie: x = AGENT; y = PACIENT; c-selecţie: x= GN; y = GPrep
Te-am văzut pe geam.

149
 V, [x, y] s-selecţie: x = AGENT; y = PACIENT; c-selecţie: x= GN; y = GN
Nu te văd prea bine.
V, [x, y] s-selecţie: x = AGENT; y = PACIENT; c-selecţie: x= GN; y = GN
c) a fi Mi-e greaţă.
V, [x, y] s-selecţie: x = EXPERIMENTATOR; y = TEMĂ; c-selecţie: x= GN; y =
GN
d) a crede Crezi că o să plouă?
V, [x, y] s-selecţie: x = EXPERIMENTATOR; y = TEMĂ; c-selecţie: x= GN; y =
GC
e) a întreba Nu m-a întrebat nimic.
V, [x, y, z] s-selecţie: x = AGENT; y = PACIENT; z= TEMĂ; c-selecţie: x= GN;
y = GN; z= GN
Mă întreb dacă vine şi el.
V, [x, y, z] s-selecţie: x = AGENT; y = PACIENT; z= TEMĂ; c-selecţie: x= GN;
y = GN; z= GC

Cap.7

1. model:
i. Prizonierii au fost arestaţi.
[GFlex [GN prizonierii [Flex au fost [ GV arestaţi Ø]]]];
prizonierii = TEMĂ; Ø = AGENT
2. Structura argumentală a verbului a pune este diferită, pentru că avem de-a
face cu verbe diferite; variatele valori lexicale ale verbului corespund la
structuri argumentale diferite;
4. 1.b., 2.b., 2.d., 3.d.
5.
1. GN obiect nu se poate ridica în poziţie de subiect
2. un pronume nu poate fi legat
3. PRO nu este controlat
4. verbul a crede nu selectează conjunctiv
5. subiectul vid trebuie să fie pro
6. GN obiect trebuie dominat de verb

150
 TESTE DE EVALUARE FINALĂ

NOTĂ : Temele de mai jos se vor preda conform Calendarului disciplinei.

Test 1

I. Răspundeţi cerinţelor de mai jos:

1. Ce grupuri nominale au statut de anaforă în gramatica generativă? 2p

2. Care este deosebirea dintre felul în care este tratată prepoziţia în gramaticile
tradiţionale şi în cele generative? 1p
3. Construiţi un enunţ pentru structura de mai jos, completând realizările lexicale ale
nodurilor terminale (acolo unde este cazul). 2p

GC

Spec C C'

C G FLEX

FLEX GV

Spec V V'

V' GPrep

V GN Prep GN

… … e … …… … …

II. Alegeţi un singur răspuns din variantele de mai jos (5p.) :

1. Principiul proiecţiei a fost reformulat ca principiu extins al proiecţiei (EPP):

a) pentru a da seamă de enunţurile fără subiect din limbile pro-drop; b) pentru a
explica situaţia subiectului din limbile cu expletive; c) din ambele motive.

151
2. Teoria theta este responsabilă de: a) rolurile tematice ale argumentelor;
b) relaţiile ierarhice în enunţ; c) raporturile structurale şi semantice dintre
componente.
3. Toate verbele cu două argumente sunt: a) verbe intranzitive; b) verbe tranzitive;
c) pot face parte din ambele categorii.
4. Rolul de PACIENT poate fi atribuit: a) obiectului; b) subiectului şi obiectului;
c) circumstanţialelor.
5. Adjectivul iubitor are următoarea grilă tematică: a) 3 argumente;
b) 2 argumente; c) 1 argument.
6. Criteriul θ se aplică: a) numai la nivelul D-structurii; b) numai la nivelul FL;
c) la toate nivelurile derivaţiei.
7. Modelul GB menţine din modelul Aspects în privinţa reprezentării enunţului:
a) nivelurile SA şi SS b) nivelurile de reprezentare reformulate ca D-structură şi
S-structură la care se adaugă Forma logică şi Forma fonologică; c) nivelurile SA
şi SS reformulate ca D-structură şi S-structură.
8. Gramatica generativă acordă un loc central: a) sintaxei; b) semanticii;
c) morfologiei.
9. Structura arborilor în GB este: a) cu ramificaţie trimembră; b) cu ramificaţie
bimembră; c) cu ramificaţie plurimembră.
10. Două noduri "surori" se află în relaţie de: a) vecinătate imediată b) dominare;
c) adjoncţionare.

Test 2

I. Răspundeţi cerinţelor de mai jos:

1. Care este structura argumentală a verbelor impersonale româneşti? 2p

2. Ce este o categorie vidă? 1p
3. Daţi reprezentarea sintactică (arbore sau cu paranteze etichetate) a enunţului:
Ion ar dori o întâlnire cu prietenii la mare, cu toate că anul acesta nu va avea timp
să-şi ia un concediu. 2p

152
II. Alegeţi un singur răspuns din variantele de mai jos (5p.) :

1. Toate verbele cu două argumente sunt:

a) verbe intranzitive; b) verbe tranzitive; c) pot face parte din ambele
categorii
2. Rolul de TEMĂ poate fi atribuit:
a) obiectului; b) subiectului şi obiectului; c) circumstanţialelor
3. Adjectivul necesar are următoarea grilă tematică:
a) 3 argumente; b) 2 argumente; c) 1 argument
4. Două noduri "surori" se află în relaţie de:
a) vecinătate imediată b) dominare; c) adjoncţionare
5. Criteriul θ se aplică:
a) numai la nivelul D-structurii; b) numai la nivelul FL; c) la toate nivelurile
derivaţiei
6. Un enunţ este gramatical dacă:
a) este acceptat de cel puţin trei vorbitori nativi; b) este construit conform
regulilor gramaticale ale limbii respective; c) este înţeles corect de către
destinatarul enunţului
7. FLEX şi COMP sunt:
a) proiecţii lexicale; b) proiecţii mixte; c) proiecţii funcţionale
8. Structura arborilor în GB este:
a) cu ramificaţie trimembră; b) cu ramificaţie bimembră; c) cu ramificaţie
plurimembră
9. Teoria X-Bară este responsabilă de:
a) organizarea structurală a grupurilor sintagmatice; b) organizarea
semantică a grupurilor sintagmatice;
10. Proiecţia N' a lui N este:
a) o proiecţie maximală; b) o proiecţie intermediară; c) o categorie
funcţională

153
Test 3

I. Răspundeţi cerinţelor de mai jos:

1. Care este organizarea teoriei X’? 2p
2. Care este elementul de noutate în descrierea pasivizării în GB faţă de
modelul standard? 1p
3. Construiţi un enunţ pentru structura de mai jos, completând realizările
lexicale ale nodurilor terminale (acolo unde este cazul) 2p

G FLEX

Spec GFLEX FLEX GV

Spec V V'

V' GN

V GN Det GN

… … e … …… … …

II. Alegeţi un singur răspuns din variantele de mai jos (5p):

1. Gramatica internă a fiecărui vorbitor conţine structura de bază a limbii sale

native:
a) adevărat; b) fals
2. Adjectivul recunoscător are următoarea grilă tematică:
a) 3 argumente; b) 2 argumente; c) 1 argument
3. Calitatea de argument o pot avea:
a) numai GN; b) GV şi propoziţiile; c) GN şi propoziţiile în egală măsură
4. Pronumele sunt:
a) legate în categoria lor guvernantă; b) libere în categoria lor guvernantă;
c) libere
5. Expresiile referenţiale sunt:
a) legate în categoria lor guvernantă; b) libere în categoria lor guvernantă;
c) libere

154
6. Proprietăţile care definesc o limbă pro-drop sunt: lipsa subiectului în propoziţii
finite, şi opţiunea privitoare la ordinea SVO / VSO
a) adevărat; b) fals
7. Proiecţiile pot fi:
a) lexicale; b) funcţionale; c) lexicale sau funcţionale
8. Nodul COMP poate fi:
a) saturat de un centru lexical; b) nesaturat sau saturat de o conjuncţie
9. În GB, nodul intermediar X' are drept corespondent în GTG:
a) sintagma; b) grupul sintagmatic; c) categoria de bază
10. Move α reprezintă componenta transformaţională a GB şi se realizează ca:
a) deplasare a GN şi deplasare a elementului relativ; b) transformările
specifice din GTG

Test 4

I. Răspundeţi cerinţelor de mai jos:

1. Care este structura argumentală a reflexivelor româneşti? 2p

2. Care sunt principiile Teoriei legării? 1p
3. Daţi reprezentarea sintactică (arbore sau cu paranteze etichetate) a enunţului:
Trimiterea scrisorilor de către secretari pare un lucru bun, dar trebuie să ne mai
gândim la detalii. 2p

II. Alegeţi un singur răspuns din variantele de mai jos (5p) :

1. Anaforice în accepţia din GB sunt:

a) pronumele reflexive; b) pronumele reciproce şi posesive; c) pronumele
reflexive şi reciproce
2. Domeniul de c-comandă este:
a) totalitatea nodurilor c-comandate de un constituent; b) totalitatea
guvernorilor săi; c) proiecţia maximală

155
3. PRO este:
a) subiectul lexicalizat al infinitivului; b) subiectul nelexicalizat al
complementelor propoziţionale la conjunctiv; c) subiectul lexicalizat al
supinului
4. Proiecţia V' a lui V este:
a) o proiecţie maximală; b) o proiecţie intermediară; c) o categorie
funcţională
5. Spec (specificatorul) este un:
a) cuantificator; b) adjunct; c) constituent argumental
6. Nodul propoziţional este proiecţie a:
a) nodului V; b) nodului FLEX; c) nodului COMP
7. pro este:
a) subiectul nelexicalizat al infinitivului; b) subiectul nelexicalizat al
complementelor propoziţionale la indicativ; c) subiectul nelexicalizat al
supinului
8. PRO este supus:
a) teoriei legării; b) teoriei X-Bară; c) teoriei Control
9. Deplasarea elementului relativ este o deplasare:
a) de tip A; b) de tip A'; c) poziţiile argumentale nu sunt relevante în deplasări
10. Pasivizarea este:
a) deplasare de tip argumental; b) deplasare de tip nonargumental

156