Escapadele copilăriei

De Ivașcu Iulia-Cristina

Copilăria este acea perioadă a vieții de care îmi amintesc cu mare drag. Este etapa cea
mai frumoasă: a visării, a lipsei de griji și a convingerii că totul este posibil.

Amintirea copilăriei păstrează, după părerea mea, adevărata esență a sufletului nostru,
magia zilelor de aventuri, de noi descoperiri, de cunoaștere a sinelui.

Încă și acum îmi amintesc de intensitatea fiecărei zile, deoarece copilăria a fost, pentru
mine, perioada cea mai frumoasă a vieții, o perioadă cu aventuri multe, aventuri care, de
fapt, mă ajutau în formarea personalității de astăzi.

O amintire dragă păstrez încă legată de aventurile specifice copilăriei: ziua când am
descoperit cât de apropiată mă simt de natură.

Totul a început când, după ce descoperisem într-o carte de povești niște imagini cu
munți și pajiști pline cu flori, am decis că, până nu ajung acolo, nu mă las. Așa că, multe
zile după aceea, am început să repet aceste cuvinte, în speranța că părinții îmi vor înțelege
dorința arzătoare. Dar, văzând că ei tot nu mă înțeleg, am devenit tristă, salvarea venind,
într-un final, de la tata, care, văzându-mă atașată de câteva zile de aceste cuvinte, a decis să
ne bucurăm de o vacanță la munte, mai exact, la Bușteni.

Acolo, ne-am distrat nespus de mult, căci am descoperit atât frumusețea pajiștilor ,cât
și a munților.

Cel mai frumos peisaj l-am avut însă în drumeția noastră prin pădure. Mergând printre
copacii care își unduiau frunzele în adierea vântului văratic, am descoperit pentru prima
oară frumusețea rouăi ce strălucea sub razele jucăușe ale soarelui, oferindu-i o strălucire
aparte. Acolo, am învățat pentru prima oară ce sunt acele nestemate mici care se aștern pe
frunze dimineața. Aceasta avea să fie prima mea lecție în natură.

Un alt lucru care m-a fascinat a fost pârâiașul de pe marginea potecii, al cărui susur
intra în armonie cu ciripitul păsărelelor, creionând un cântec ceresc.
 Însă cred că cea mai frumoasă parte a expediției noastre a fost când, după ce, alături
de tata, am cules niște zmeură și am găsit un loc ferit de razele soarelui, am încropit un mic
picnic în familie.

Privind de pe pătura noastră roșie în carouri așternută pe firele unduitoare de iarbă

către masivul montan ale cărui creste zici că sărutau bolta cerească, m-am bucurat nespus
de acel moment feeric de contemplare a naturii, astfel că am început a săruta florile și firele
șerpuitoare de iarbă al căror dans mă amuza, mulțumind naturii pentru ineditul său.
Această fericire debordantă și admirație arătată naturii i-a amuzat pe părinții mei,
numindu-mă ,,Fata munților”, nume în care mă regăsesc până în ziua de astăzi, când mă
simt la fel de fericită atunci când sunt în natură, contemplând peisajul feeric montan, ca
atunci când eram o fetiță de 3 ani, entuziasmată de minunile naturii.

După o masă îmbelșugată ,ne-am întors spre cazarea noastră spre înserat, iar liniștea
care se așternea peste pădure și natura m-au fascinat, dar m-au și speriat, în același timp.
Singurele vietăți care se bucurau de lăsarea serii au fost niște păsărele ce păreau a se lua la
întrecere, zburând numai în zig-zaguri pe bolta cerească ce începea a-și arăta veștmintele
cenușii. Acest joc țin minte că m-a determinat să-mi doresc să fiu o pasăre, deoarece
libertatea acesteia mă intriga, zborul părându-mi-se a fi un simbol al desprinderii de
monotonie, căci, în acea perioadă a vieții, plictiseala era singurul și cel mai mare dușman al
meu și cred că al tuturor copiilor.

Deși toată vacanța a fost plină de aventuri și peisaje superbe, cele mai frumoase
amintiri au fost plimbarea mea pe un ponei, pe care l-am numit Bubblegum (da, la acea
vreme adoram guma), drumeția noastră pe cărări de munte în care ne-am și oprit pentru a
culege zmeură, pe care, ulterior, am savurat-o la picnic, dar și colecția mea de flori adunate
din expedițiile noastre prin natură.

De atunci ,în fiecare vară, ne-am întors cu drag la Bușteni, locul în care am
descoperit pentru prima oară frumusețea și ineditul naturii, de fiecare dată fericiți să ne
reîntoarcem în acest orășel de la poalele munților Bucegi, orășel de la care a început
această legătură strânsă a mea cu natura.

Și, deși, de atunci, am mai ajuns și la mare și în multe alte locuri cu propriile
istorii, Bușteni a rămas locul nostru de suflet, loc care a devenit ca o a doua casă pentru
noi.
 Acum, la vârsta de 15 ani, consider natura o a doua casă a mea, simțindu-mă în
siguranță și înțeleasă în preajma copacilor, a firelor de iarbă, a florilor, știind că în fiecare
colțișor din natură se oglindește sufletul nostru, natura fiind cutia de rezonanță a sufletului
omenesc. De aceea, deseori, când vreau să mă regăsesc, natura este refugiul meu.

În final, ca recomandare de lectură atât pentru cei mici ,cât și pentru cei mari, este
cartea ,,Vine vacanța cu trenul de Franța” de Adina Popescu, carte pe care am citit-o de
curând și care mi-a reamintit de frumusețea, și totuși simplitatea vacanțelor copilăriei.
Aceasta, deși surprinde vacantele copilăriei din perioada comunismului, are multe pasaje în
care m-am regăsit chiar și eu, amintindu-mi de vacanțele copilăriei de la mare, în care
împărtășeam aceeași dorință de a sta cât mai mult în apă, ca cea a naratorului-personaj, sau
la munte, în care naratoarea se simțea la fel de apropiată de natură ca și mine.

Privind înapoi, perioada copilăriei consider că m-a marcat, formându-mi

personalitatea de astăzi. Vacanțele mi-au oferit firea dornică de aventuri, de a descoperi
ceva nou, și de aceea sunt foarte recunoscătoare părinților mei, care, încă de mică, m-au
încurajat să descopăr lumea aceasta mare și plină de inedit. Lecția cea mai importantă pe
care mi-au oferit-o este aceea că viața este bine să fie umplută cu aventuri, nu cu lucruri,
deoarece memoriile sunt de neprețuit și cele care îți oferă alinare în momentele grele ale
vieții, nu lucrurile, care sunt efemere.