Valențele formative ale jocului la vârsta preşcolară – argumente și repere științifice

E ştiut că după natura şi evoluţia ontogenetică a activităţii omului delimităm jocul, învăţarea, munca.
Jocul este activitatea care se afirmă prima în ontogeneză şi devine dominantă la vârsta copilăriei.

S-a dovedit că prin intermediul jocului, copiii îşi îmbogăţesc experienţa cognitivă, îşi educă voinţa şi pe
această bază formativă îşi conturează profilul personalităţii. Jocul este o formă de activitate instructivă şi
distractivă, accesibilă copilului, prin care se realizează o bună parte din obiectivele prevăzute de
Curriculum. Vârsta preşcolară se mai consideră o perioadă a descoperirii realităţii şi a relaţiei umane.
Această perioadă începe cu autodescoperirea Eu-lui personal:

Preşcolarul mic este investigativ, curios, memorează relativ uşor, gîndirea îi este subordonată acţiunii cu
obiectele, procesele de gîndire sunt incluse nemijlocit în activitatea practică, limbajul îşi păstrează
caracterul situativ.

La preşcolarul mijlociu se conturează caracterul voluntar al proceselor psihice, se produc unele

modalităţi psihocomportamentale noi. Copilul manifestă interes pentru jocurile colective, este în stare
să-şi controleze unele reacţii afective, îşi coordonează acţiunile la cerinţele adultului; are loc un început
al organizării voinţei.

Preşcolarul mare se adaptează mai repede la mediu, limbajul devine mai coerent, se manifestă primele
forme ale gândirii logice, orientate spre sistematizare şi observare a particularităţilor obiectelor, se
măreşte durata atenţiei voluntare. Preşcolarul mare dispune de mai multă forţă şi abilitate în acţiuni,
poziţia faţă de adult este schimbătoare, predominînd tendinţa de reconciliere cu acesta.

Funcţiile jocului:

principale:

- asimilarea practică şi mentală a caracteristicilor lumii şi vieţii exersare complexă stimulativă a

mişcărilor, de contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea organismului

- funcţia formativ-educativă

secundare:

funcţia de echilibru şi tonificare

funcţia de compensare

funcţia terapeutică sau marginală

Prin intermediul jocului se formează la copii perseverenţa pentru învingerea dificultăţilor, deprinderile
de muncă independentă, atitudinea disciplinată. Tot prin intermediul jocurilor se dezvoltă mobilitatea
proceselor cognitive, iniţiativa, inventivitatea, cooperarea în realizarea sarcinilor jocului are ca rezultat
formarea spiritului colectiv, iar spiritul de competiţie angajează fără a produce oboseală.
Jocurile didactice reprezintă una din formele de învăţare cu cele mai bogate efecte educative, un foarte
bun mijloc de asimilare a resurselor sale intelectuale, datorită gradului înalt de angajare a elevului în
activitatea de învăţare. Activităţile de joc reduc efortul copiilor şi le menţin atenţia concentrată.

Jocurile copiilor sunt foarte diverse atât după conţinut, caracter, material şi jucării, cât şi după
importanţa lor pedagogică. P. F. Lesgaft menţionează două grupuri de jocuri ce se deosebesc după
însuşirile pedagogice:

jocuri de familie sau de imitaţie, caracteristice pentru vîrsta preşcolară. În astfel de jocuri copilul repetă
ceea ce vede în viaţa înconjurătoare

jocuri de mişcare (jocuri cu reguli), care au o formă determinată din timp, un scop determinat, reguli
stabilite

Jocurile cu reguli au un conţinut întocmit din timp şi o anumită succesiune stabilită a acţiunilor. În faţa
copiilor se înaintează sarcini, soluţionarea cărora este legată de îndeplinirea regulilor obligatorii pentru
toţi jucătorii.

Jocurile cu reguli, la rîndul lor, se împart în două grupuri: dinamice şi didactice. Jocurile dinamice prevăd
îndeplinirea anumitor mişcări de către copii (a prinde mingea, a imita mişcările trenului). Jocurile
didactice le ajută copiilor să soluţioneze sarcini cu caracter intelectual (a ghici o ghicitoare, a alege
imagini după anumite criterii etc.).

Jocurile de mișcare

Jocurile de mişcare sunt importante în educaţia fizică a copiilor şi în formarea comportamentului motor

alături de cele social, afectiv, cognitiv, motivaţional şi volitiv.

1. „Pisica şi şoarecii”

Se alege conducătorul jocului. Spaţiul de joc, un dreptunghi mare, se delimitează cu cretă pe sol. La unul
din capete se desenează un cerc (cămară) în care se aşază cîteva jucării, care reprezintă carnea, brânză
pâinea etc. Se alege un copil – „pisica” care se va ascunde să nu fie văzută. Ceilalţi copii -„şoareci” se
plimbă liber în spaţiul de joc, încercând să se furişeze spre cămară pentru a lua ceva de mâncare. Când
aceştia se apropie în număr mai mare, conducătorul jocului strigă: „pisica”.

Aceasta iese din ascunzătoare încercînd să înhaţe un „şoarece” „Şoarecii” aleargă spre celălalt capăt al
terenului de joc. Cel prins rămîne în afara jocului până ce se prinde alt „şoarece”, după care intră în joc
primul prins. Pisica se schimbă de fiecare dată când prinde un şoarece.

Joc de gradinita soarecele si pisica

2. „Prinde-mi umbra”

Acest joc se joacă numai când este soare şi poate forma fiecărui copil o umbră. Copiii sunt împrăştiaţi pe
teren, iar un copil ales prin numărătoare prinde. Copilul care prinde aleargă după ceilalţi copii, pentru a
pune piciorul pe umbra unuia dintre ei. Dacă reuşeşte să calce pe umbra celui urmărit, atunci acela se
consideră prins şi rolurile se inversează. Copilul prins devine urmăritor şi-i prinde pe ceilalţi copii. Cel
urmărit se poate feri de a fi prins, micşorându-şi umbra şi ghemuindu-se.

Jucătorii vor avea grijă ca cel care prinde să fie schimbat cât mai des.

3. „Batista”

Jucătorii sunt împărţiţi în două echipe cu efectiv egal, şezând călare pe băncile de gimnastică, unul în
spatele celuilalt. Băncile sunt paralele, aşezate în lungime. Primul din fiecare echipă are o batistă. La
semnalul de începere, primii pornesc în alergare, ocolesc banca prin dreapta şi se întorc prin partea
stângă, predau batista următorilor şi se aşază pe locul de unde au plecat. Batista nu se aruncă, ci se dă în
mână. Câştigă echipa care a terminat mai repede.

4. „Broscuţele sar în lac”

Pe terenul de joc se desenează un cerc mare, iar în mijlocul lui altul mai mic. Cercul mare este „lacul” iar
cel mic „insuliţa”. Copiii aşezaţi pe marginea cercului mare în sprijin ghemuit reprezintă „broscuţele”. La
comanda educatoarei: „Broscuţelor, săriţi în lac!” toţi copiii execută mai multe sărituri în lungime, de pe
loc, spre mijlocul cercului, apoi tot prin sărituri se îndreaptă spre „insuliţă”. Este declarat câștigător acel
copil care, prin sărituri executate corect, a ajuns primul pe insuliţă.

5. „Cercurile Olimpice”

Copiii sunt împărţiţi în cinci grupe şi fiecare grupă are în piept un jeton cu culorile „Cercurilor Olimpice”
(albastru, galben, negru, verde, roşu). Pe sol sunt aşezate la distanţă cele cinci cercuri. Copiii sunt în
formaţie liberă şi execută săritura „broscuţei”. La semnalul educatoarei, copiii aleargă spre propriul cerc
şi se prind de mâini. Câștigă grupa care a format mai repede cercul şi a executat corect săritura din
ghemuit în ghemuit.

Jocurile de creație

În cercetarile psihopedagogice din ultimul secol s-a dovedit ca Omul îşi începe activitatea creatoare cu
jocul; înainte de joc nu există decât activităţi practice sau funcţionale, iar prin joc contemplăm,
proiectăm, construim.

Jocurile de creaţie reflectă mediul şi relaţiile sociale, subiectul şi regulile sunt create relativ de copilul
însuşi. În astfel de jocuri copiii manifestă iniţiativă şi independenţă. Manifestările creatoare ale copiilor
în jocuri sunt diverse de la crearea subiectului şi conţinutului jocului, căutarea căilor de realizare a ideii
pînă la încadrarea în rol.

Cadrele didactice trebuie să promoveze contibuie la lărgirea continuă a reprezentărilor despre mediul
ambiant si viaţa socială şi la acumularea informaţiei furnizatede textele literare şi folosite ca subiecte de
joc. Pot fi utilizate observări în viaţa cotidiană, excursii, lecturi după imagini, convorbiri si explicaţii,
memorizari, povestirea, recitarea şi lectura textelor literare, ghicitorilor, proverbe. O importanţă
deosebită în pregătirea pentru jocurile cu subiect o au textele din folclor şi literatura pentru copiii.

Prin jocuri, copiii pot reflecta aspecte ale vieţii sociale, încearcă să reproducă activitatea adulţilor şi
comportarea lor. De exemplu, în grupele mică şi mijlocie, pe langă jocurile „De-a mama”, „De-a familia”,
se adaugă şi jocurile „De-a magazinul”, „La medic” etc. În grupele mare şi pregătitoare, subiectele
jocurilor se îmbogăţesc. Copii se joacă „De-a biblioteca”, „De-a grădiniţa”, „De-a şcoala”, „De-a şoferii” ,
„De-a grădinarii”, „La alimentara”, „La piaţă”, „La teatru”, „La muzeu”.

Rolurile sunt jucate în dependenţă de particularităţile de vârsta şi de cele individuale ale fiecarui copil,
de preferinţele şi de unele interese ale lor. Dacă în grupele mici copiii preferă roluri simple, în cele
mijlocie şi mare ei aleg roluri mai diversificate şi profilate pe profesii.

Ţinând cont de afirmaţia psihopedagogilor că la vârsta preşcolară rolul contribuie la apariţia unor
transformari cantitative şi calitative în dezvoltarea copilului şi formarea personalitajii lui, educatorii pot
propune copiilor un numar din ce în ce mai mare de subiecte şi roluri. De asemenea trebuie să-i
provoace la discuţii asupra rolurilor pe care doresc să le îndeplinească sau le-au îndeplinit. Copiii
participă activ şi la distribuţia sau la alegerea rolurilor; ei hotărăsc cui şi ce rol li s-ar potrivi mai bine,
cine ar îndeplini mai reuşit un rol sau, în cadrul acestor discuţii, copiii menţionează unele trăsături de
caracter ale colegilor, evidenţiază a cui voce se potriveşte mai mult pentru rolul dat, analizează,
sintetizează, generalizează (în măsura posibilităţilor), ceea ce le permite copiilor să comunice, să
stabilească anumite relaţii, să respecte anumite reguli de comportare. Astfel regulile jocului capătă „o
factură socială”. Ele reprezintă acele reglementări de natură internă sau externă prin care acţiunile
copiilor sunt organizate şi corelate unele cu altele. În cadrul jocurilor cu subiect apar multe reguli
determinate de rol.

Discuţiile care au loc între copii înainte de joc: cum se vor juca, ce rol vor îndeplini, ce jucării, materiale
vor folosi şi dialogurile de la sfârşitul jocului, cine şi cum a jucat, cum le-a reuşit jocul în ansamblu le
permit cadrelor didactice să aprobe comportarea lor sau să intervina cu unele păreri despre felul în care
ar fi trebuit să joace rolul, să se comporte pentru ca jocul să le reuşească. Astfel copiii, împreuna cu
educatorii, disting şi însuşesc unele valori necesare vieţii sociale: hărnicia, dibăcia, deşteptăciunea,
toleranţa, bunătatea, respectul, stăpânirea de sine, simţul de solidaritate, compasiunea, răspunderea
etc.

Jocul de dramatizare

Jocul dramatizare este una din ocupaţiile preferate ale copiilor preşcolari. El poate fi un mijloc de
distracţie, de cunoaştere, de însuşire a noilor cunoştinţe, de dezvoltare armonioasă. În cadrul jocului-
dramatizare copii imită personajele din textul literar. Odată cu încadrarea copilului în joc el începe să se
identifice cu alte modele decât cele din familie şi societate adică cu personajele din textele îndrăgite,
poveşti, snoave, poezii.

Din activităţile curente la grupă s-a demonstrat că:

utilizând jocul dramatizare în scopuri educaţionale putem dezvolta mai uşor capacităţile de receptare a
textului de către copii;

prin modul de realizare a dramatizărilor pot fi urmărite: sesizarea conţinutului emotiv şi ideatic al
textului, formarea capacităţii de analiză elementară şi interpretare expresivă a rolului, dezvoltarea
priceperii de a organiza jocuri cu subiect în baza textelor cunoscute etc.;
jocurile dramatizări, prin elementele pe care le conţin, dau posibilitate copilului să decodifice mesajul
textului artistic deoarece în jocurile de acest tip uşor se îmbină elementul distractiv cu cel instructiv.

Crearea atmosferei emoţionale şi trezirea emoţiilor pozitive în timpul jocului dramatizare cere de la
educator folosirea diverselor tehnologii didactice (lauda, exemplul), care ar orienta procesul de
dramatizare spre activitatea creativă. Încurajându-i, aprobîndu-le iniţiativa, pedagogul stimulează
manifestările lor individuale. Copiilor trebuie să li se propună să explice cum simt ei dispoziţia
personajului pe care-l „joacă” (este vesel, fericit, zburdalnic sau trist, mirat). E necesar ca preşcolarilor să
li se mai explice cum poate fi redată dispoziţia personajului folosind mimica, gestul, intonaţia, pauza,
accentul.

„Melcul şi semaforul”

(După conţinutul poveştii „Melcul şi semaforul” de Leo Butnaru)

Obiective: Să participe la joc; să utilizeze pauzele în vorbire.

Reguli: Copiilor li se propune să folosească pauza logică pentru aevidenţia cuvintele mai importante din
frază.

Vocabular: melc, vrabie, stradă, a plînge, a se supăra, „Bine v-am găsit!”

Personajele: melcul, căţeluşul, vrăbiuţa.

Decor: O intersecţie de străzi. Un semafor care îşi schimbă des culorile. Lângă el, pe trotuar, stă Melcul,
cu un bucheţel de flori în mână.

Jocul este o modalitate de formare a emoţiilor şi sentimentelor social-morale, nu doar un mijloc

important de manifestare. În cadrul jocurilor colective se dezvoltă atitudini socal-morale, sentimente şi
relaţii (compasiunea, prietenia, competiţia, colaborarea, solidaritatea). Prin joc se dezvoltă trăsăturile de
caracter şi conduita voluntară. Copilul va învăţa să-şi fixeze un scop, să rezolve problemele care apar în
cale şi să depună eforturi voluntare pentru realizarea scopului.

Copilul va învăţa ce înseamnă să respecte regulile, să îşi controleze dorinţele şi să persevereze în

realizarea rolului. Atenţia este captată, plictiseala este înlăturată, plăcerea acţionează şi creează o altă
formă de interes, cu mult mai importantă decât atenţia care se realizează prin constrângere.
Procedeele didactice reprezinta operatiile subordonate actiunii declansate la nivelul metodei de
instruire propusa de cadrul didactic si adoptata de copil. Ele includ "tehnici mai limitate de actiune" care
"contribuie la practicarea unei metode". in diferite conditii si situatii concrete ( Cerghit, Ioan).

Definirea operationala a conceptului evidentiaza faptul ca procedeul constituie "o componenta sau chiar
o particularizare a metodei", care conditioneaza - din interior sau din exterior - calitatea acesteia; din
interior, prin capacitatea de reordonare a operatiilor in cadrul actiunii declansate la nivelul metodei; din
exterior, prin preluarea unor responsabilitati ale metodei in situatia in care aceasta intra intr-un anumit
impas sau blocaj pedagogic ( Cucos, Constantin.).

Relatia procedeu-metoda didactica angajeaza un ansamblu de interactiuni de mare mobilitate

operationala, dependenta de evolutia concreta a activitatii de predare-invatare-evaluare. Astfel, o
metoda poate deveai imediat procedeu, la fel cum un procedeu poate fi convertit in metoda atunci cand
desfasurarea actiunii didactice o impune. De exemplu, metoda exercitiului, propusa initial de profesor
devine procedeu in cadrul metodei conversatiei in momentul in care grupa de prescolari stapanesc
deplina informațiile. Invers, profesorul poate renunta la metoda conversatiei, proiectata initial, in cazul
constatarii unor probleme care solicita promovarea exercitiului de la statutul de procedeu didactic ia cel
de metoda didactica, determinanta pentru desfasurarea cu succes a activitatii de predare-invatare-
evaluare.

Majoritatea metodelor au capacitatea de a functiona ca procedee didactice convertibile in metode, pe

parcursul desfasurarii activitatii de predare-invatare-evaluare. Exercitiul este, din acest punct de vedere,
un procedeu cu mari resurse pedagogice. El trebuie inclus in structura oricarei metode datorita,
posibilitatilor sale de promovare imediata la conducerea actiunii didactice, ca metoda efectiva de
predare-invatare-evaluare.

[09:03, 11.07.2022] Luciana Geaucă: Strategia didactica reprezinta modul de imbinare a metodelor,
procedeelor, mijloacelor, tehnicilor, formelor de organizare a activitatii, ales de cadrul didactic in functie
de conditii si de nevoile celui educat.

In cadrul activitatii la grupa, strategia didactica constituie actul de creatie al educatoarei si uneori al
prescolarilor insisi, precum si conditia cresterii eficientei procesului didactic concret.

Elementele constitutive ale strategiei activitatii formativ – educative in invatamantul prescolar

(preprimar) sunt : metodele, mijloacele didactice si formele de organizare.

Pentru un obiect de invatamant se utilizeaza termenul „didactica speciala” sau „metodica” (metodica
activitatilor matematice, a educarii limbajului, a cunoasterii mediului, a educatiei pentru societate, a
activitatilor artistico – plastice, a educatiei fizice, a activitatilor practice, etc).

a.Metodica desemneaza aplicarea specifica a metodelor la asimilarea unui anumit continut, a unei
anumite discipline.

b.Metoda reprezinta modul de cunoastere si actiune utilizat de educator si educat, ansamblul de

principii, reguli, tehnici, procedee si operatii constituite ca instrument al cunoasterii, menit sa sporeasca
eficienta acestora.

In didactica termenul „metoda” poate avea sensul de cale de organizare si conducere a invatarii, in
vederea atingerii obiectivelor operationale specifice disciplinelor de invatamant.
c. Metoda didactica reprezinta o succesiune de operatii realizate in vederea atingerii unui scop, un
instrument de lucru in activitatea de cunoastere, de formare si dezvoltare a abilitatilor. Ea reprezinta
insusi demersul actiunii didactice.

„Metoda didactica este o cale, o modalitate concreta de realizare a procesului instructiv – educativ, ca
ansamblu de reguli, principii, norme, procedee si mijloace prin care se asigura relatia predare – invatare
in scopul atingerii unor obiective. Pentru obiective complexe, metoda este inclusa intr-o strategie
complexa, metoda este inclusa intr-o strategie didactica, adica intr-un ansamblu de metode in care se
completeaza, se compenseaza si devin un demers coerent de educare si instruire. Strategiile didactice
cultiva autonomia si spiritual practic, aplicativ al celor educati.” (Elisabeta Voculescu – „Pedagogie
Prescolara”, Editura Aramis, Bucuresti, 2003, pag.69)

Functiile metodelor didactice

Dintre functiile cu caracter general ale metodelor, pot fi evidentiate :

-functia cognitiva, de organizare si dirijare a invatarii, de elaborare a unor noi cunostinte ;

-functia instrumentala (operationala), de intermediar intre copil si materia de studiat intre obiectivele de

indeplinit si rezultatele obtinute;

-functia normativa, de a arata cum anume sa se procedeze (cum sa se predea, cum sa se invet), astfel
incat sa se obtina cele mai bune rezultate ;

-functia motivationala, de stimulare a curiozitatii, a interesului si a dorintei de cunoastere si actiune, de

energizare a fortelor intelectuale a prescolarilor ;

-functia formativ – educationala, de exersare si dezvoltare a proceselor psihice si motorii, concomitent

cu insusirea cunostintelor si formarea deprinderilor, de influentare si modelare a atitudinilor, opiniilor,
convingerilor, sentimentelor si a calitatii morale.

O metoda poate avea un caracter polifunctional.

De exemplu : conversatia poate servi simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective : la
descoperirea unor noi cunostinte (sub forma de concluzii, generalizari) obtinute pe baza prelucrarii
datelor existente deja in mintea copiilor (conversatia euristica), la fixarea ori la sistematizarea si
verificarea cunostintelor insusite, la dirijarea invatarii, etc.

3.Tipurile si caracteristicile metodelor didactice

Copilul, participant activ al activitatilor educationale din gradinita, intalneste probleme, situatii
complexe, intrebari la care prin analize, dezbateri in grup descopera

raspunsuri, rezolva sarcini de invatare, se simte responsabil si multumit la finalul acestor activitatti.

Calea folosia de educatoare in a-i sprijini pe copii sa descopere viata, natura, lucrurile, stiinta este o cale
de invatare determinata de metodele utilizate.

Aceste metode pot fi traditionale sau interactive.

Utilizarea metodelor moderne interactive trebuie facuta prin combinarea si armonizarea lor cu
metodele traditionale, deoarece avantajele si dezavantajele lor sunt complementare
Valentele formative ale metodelor interactive sunt:

- stimuleaza implicarea activa in sarcina didactica ;

- exerseaza capacitatile de analiza a copiilor ;

- stimuleaza initativa copiilor ;

- asigura o mai buna punere in practica a cunostintelor, capacitatilor si priceperilor ;

- asigura un demers interactiv al actului de predare – invatare – evaluare ;

- valorifica si stimuleaza potentialul creativ, originalitatea copiilor ;

- actioneaza asupra dezvoltarii gandirii a copiilor ;

- copiii devin responsabili in rezolvarea sarcinilor ;

- asigura dezvoltarea „culturii” de grup, cooperarea, intrajutoarea ;

- incurajeaza autonomia copilului si promovreaza invatamantul ;

- creaza deprinderi ;

- faciliteaza invatarea in ritm propriu ;

- stimuleaza cooperarea, nu competitia.

Metodele interactive de grup se pot clasifica in :

a.Metode de predare – invatare :

- metoda predarii – invatarii reciproce ;

- mozaicul ;

- metoda invatarii pe grupe mici ;

- metoda invatarii prin cooperare ;

- metoda invatarii prin descoperire ;

- metoda schimbarii perechii ;

- metoda piramidei ;

- metoda dramatizarii.

b.Metoda de fixare si sistematizare :

- harta cognitiva ;

- scheletul de peste ;

- diagrama cauza – efect ;

- tehnica lotus.

c.Metoda de rezolvare de probleme :

- brainstorming ;

- explozia stelara ;

- palariutele ganditoare ;

- interviu de grup ;

- tehnica 6/3/5 ;

- controversarea creativa ;

- tehnica acvarului ;

- patru colturi.

d.Metoda de cercetare :

- proiectul de cercetare in grup ;

- experimentul ;

- portofoliul pe grupe.

Calea de invatare pe care o parcug copiii devine cel mai spectaculos exercitiu de interactiune dintre
rationamentele lor, de exersare a proceselor psihice si de cunoastere.