Să fim prieteni poate părea simplu: afinităţi de caracter, interese

comune... Dar, uneori, o relaţie care părea solidă, se frânge de piatra de

poticnire care este afirmarea de sine, de trădarea psihologică ce, chiar
şi inconştient, este pusă în aplicare faţă de celălalt. «Să fim prieteni»,
scrie Albisetti, «înseamnă să-1 acceptăm pe celălalt cu unicitatea şi
nerepetabilitatea sa, cu autonomia sa, cu diversitatea sa». Acest lucru
implică o conştiinţă a propriei originalităţi care se traduce printr-un
schimb rodnic de experienţe. Cine crede că poate găsi în prietenie o
soluţie la disconfortul său interior sau la propriile dificultăţi, va fi
dezamăgit. «Să fim prieteni», mai spune Albisetti, «nu este o stare
emoţională, ci o adevărată alegere de viaţă. Alegerea de a-şi baza
existenţa pe deschiderea reală, autentică faţă de ceilalţi». PREMISA
Prietenia: un subiect dificil şi nu prea popular în aceste vremuri; un
cuvânt despre care s-a vorbit mult, care a fost depreciat, exploatat,
uzat, folosit necorespunzător. Şi totuşi, pentru mine este un termen
nobil, cel mai nobil, înţeles în dimensiunea sa autentică, originală,
primordială. De fapt, nu am numit prieten vreo persoană pe care nu o
cunosc şi pe care nu o iubesc în mod profund. Şi nici nu o voi numi
vreodată. Cu atât mai puţin nu am confundat prietenul cu un cunoscut,
cu o persoană simpatică, cu una atrăgătoare, cu o persoană pe care o
stimez, cu un tovarăş sau cu un frate. Şi nici nu o voi confunda
vreodată. Scriu tocmai acum despre prietenie întrucât ea este pentru
mine, în dimensiunea sa matură şi responsabilă, izvor de bucurie şi de
sens. Ea nu înseamnă privare, fugă, obişnuinţă, ceva cotidian,
normalitate, comoditate … View full abstract

Download Translate
Original PDF

Summary
Related
 
Inexistenţi.Se închid.Nu vorbesc.Nu comunică.Nu văd.Nu aud.Nu simt nici un gust.Se izolează
în devierile lor, în delirurile lor, în antasmele lor.Nedezvoltarea capacităţii de deschidereCei
mai mulţi dintre oameni vorbesc, dar nu comunică, în realitate, nu se
deschid către ceilalţi. Vorbescdin interes, pentru a se elibera, pentru
a se ace remarcaţi, pentru a-şi aduce laude, pentru a domina,pentru a
controla. Vorbesc din plicseală, din obişnuinţă sau pentru că aşa ac
toţi.Aproape niciodată nu vorbesc din iubire.
Niciodată pentru a se încredinţa despuiaţi şi dezarmaţi în
mâinile celuilalt.Dimpotrivă, a se deschide înseamnă, de cele mai multe
ori, slăbiciune, ingenuitate, prose.
A se deschide nu e la modă. 
A devenit un tabu. în decurs de câteva decenii s-au schimbat barierele,
tabuurile,interdicţiile.
De mult, marele tabu era sexul. Astăzi toţi ac sex, cea mai înaltă şi
cea mai inmă ormă de comunicare, după părerea mea; şi nici măcar nu
se cunosc. Nu comunică. Sau, mai bine zis, este olositsexul, spaţiul prin
excelenţă desnat comunicării, tocmai pentru a nu comunica.Lumea se
teme de iubire [ Cr.: V.Albise, Iubire, Cum să trăim bine împreună,
Editura Pauline, Bu-cureş; Id., Mald'amore. Come arontare iproblemi
della vita senmentale, Paoline, Milano, 1996]. în iubire trebuie să te
dezvălui.Să te deschizi. în totalitate.Dar aceasta produce teamă.
Provoacă angoasă, ba chiar de-a dreptul teroare.Iubirea şi adevărata
prietenie ne cer să ne lăsăm dezarmaţi, implică posibilitatea de a
fi răniţi, luaţi înrâs, ucişi în propriul Eu.De multe ori se trăieşte în mod
distorsionat, deormat. Se observă doar ceea ce se doreşte:
propriileantasme, propria negavitate, nu realitatea adevărată, a
noastră şi a celorlalţi. Atunci când lucrurilemerg bine, ne credem
îndrăgosţi, dar nu iubim; ne credem prieteni, dar nu şm ce este
prietenia.Credem că suntem în relaţie cu ceilalţi, dar, de apt, rămânem
singuri şi închişi în noi înşine. Nu intrămniciodată înăuntrul celuilalt,
până la esenţa sa. Celălalt este obiecvat, poate este urât,
venerat,dispreţuit, exaltat, dar aproape niciodată nu se intră în
dinamicele psihice prounde care îl însueţesc.
 
S-a pierdut capacitatea de a deveni una cu celălalt.Nu se mai reuşeşte
să se privească lumea cu ochii celuilalt.Se vede doar, şi în mod exclusiv,
cu propria privire.Nu se mai sueră împreună.S-a uitat
limbajul slăbiciunii, al simpaei.Al omeniei.Şi aceasta alsifcă totul. în
mod iremediabil.
Nedezvoltarea capacităţii de schimbare
Una dintre caracteriscile personalităţii nevroce este incapacitatea de
a se schimba. în schimb, viaţa, posibilitatea de creştere, cer o
permanentă schimbare şi adaptarea la nenumărateschimbări, interioare
şi exterioare nouă.Pe de altă parte, copilul se naşte tocmai pentru că
reuşeşte să se separe de trupul mamei. Depăşireastadiului în care
trăiam la nivel uterin, unde totul era mai uşor, maicomod, unde
zgomotele ajungeau estompate, unde alimentaţia era permanentă şi
orţa de gravitatelipsea, a determinat naşterea noastră.Cine nu
reuşeşte să realizeze această trecere, această schimbare, moare.Aşa
cum ieşirea din stadiul simbioc cu mama ne permite să ne connuăm
viaţa în aara pânteceluimatern, tot aşa se întâmplă cu întreaga noastră
existenţă.De apt, viaţa este o lungă succesiune de schimbări.Din
păcate, mulţi dintre noi cred că, ajunşi adulţi, având un loc de muncă
bun, o amilie, creşterea a luatsârşit. în schimb, mereu creştem. în
persoanele sănătoase, pline de viaţă, mature, conşente, există mereu
un dinamism inm, de ppsihospiritual, care le determină mereu să se
schimbe, să crească.Urarea pe care mi-o ac mie însumi, dar şi vouă,
este aceea de a f mereu dispuşi să creştem, chiar şi la ovârstă
înaintată. Până la moarte. Moarte care, pentru noi, creşnii, ne va
deschide, la rândul ei, spre oaltă ormă de viaţă.Nu murim
niciodată.Dacă suntem dispuşi mereu la schimbare.Dacă suntem capabili
să ne reînnoim şi să ne deschidem către ţeluri şi dimensiuni diverse,
mereu mai înalte, din punct de vedere spiritual.