CEAPĂ IRINA MIHAELA

Monografia comunei Călinești

- Județul Argeș
 2022

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CEAPĂ, IRINA MIHAELA

   Monografia comunei Călineşti - judeţul Argeş / Ceapă

 

Irina Mihaela. - Câmpulung : Editura Larisa, 2022

    Conţine bibliografie
Index
    ISBN 978-973-51-2811-1

9 08

2
 CAPITOLUL I

Călineşti – cadrul natural

1.Aşezare geografică

Comuna Călineşti din judeţul Argeş, străveche aşezare, este situată în partea
centrală a judeţului Argeş, la est de municipiul Piteşti.
Situată pe şoseaua Bucureşti-Piteşti, între Câmpia Piteşti şi Dealurile Cândeşti,
se află la 31 km V de Găeşti şi la 23 km S-E de Piteşti.
Comuna este aşezată între două oraşe: municipiul Piteşti, la o distanţă de 15 km
(centru), despărţite prin oraşul Ştefăneşti şi oraşul Topoloveni, cu care se
mărgineşte direct în partea de est, pe şoseaua naţională şi calea ferată ce leagă
oraşul Piteşti de Bucureşti.
Teritoriul comunei se întinde pe malul stâng al râului Argeş, ocupând lunca
acestuia şi partea sudică a dealurilor din sud – vestul Platformei Cândeşti din
Podişul Piemontan Getic. Se află la contactul dintre sud – vestul dealurilor vestice
ale Piemontului Cândeşti şi Câmpia înaltă a Piteştilor.
Privind coordonatele geografice ale comunei Călineşti, centrul ei administrativ
se situează la intersecţia paralelei 440 48‫׀׀‬10 ‫ ׀‬latitudine nordică cu meridianul de
250 longitudine estică. Prin satele Vrăneşti şi Ciocăneşti din vestul comunei trece
meridianul care uneşte punctele extreme ale Europei, Capul Nord şi Insula Creta.
Meridianul de 250 străbare judeţul Argeş de la nord la sud, trecând prin Munţii
Bătrâna, Păpuşa, Albeşti – Muscel, Schitu – Goleşti, Ţiţeşti, Conţeşti, Ciocăneşti,
Vrăneşti, Oarja, Ungheni şi Căldăraru.

2. Geologia

Dealurile din comuna Călineşti fac parte din sudul Piemontului Cândeşti.
Aceste dealuri s-au format şi evoluat în timp, în strânsă legătură cu evoluţia
geologică şi geomorfologică a întregului Podiş Getic în general şi cu Piemontul
Cândeşti în particular.
Dealurile s-au format în timp, prin sedimentarea aceluiaşi fundament în care
s-a format Podişul Getic. La rândul ei, această depresiune s-a format la sfârşitul
Mezozoicului şi de-a lungul Cretacicului mediu şi inferior, în urma scufundării
Cristalinului Getic dat şi de mişcările soramice – senoniene, de contactul cu munţii
şi cu Platforma Moesică. În sud, depresiunea a funcţionat ca mare, apoi ca lac,
lacul Getic funcţionând până în Levantin – Cuaternarul inferior, când devine uscat.
Dealurile Podişului Getic din această zonă se poziţionează la contactul marginii
sudice a depresiunii Getice cu nordul Platformei Moesice din sudul ţării. Dealurile
s-au format prin sedimentări depuse în acest lac ce se întindea şi în această zonă.
Ele capătă înfăţişarea şi desăvârşirea apropiată celei actuale în urma colmatării
3
complete a lacului Getic – Levantin şi transformat în uscat după Cuaternarul
inferior.
Sedimentarea şi colmatarea lacului Getic s-a făcut progresiv de la nord la sud,
spre sud, unde se află dealurile Călineşti, formate la sfârşitul Pliocenului –
Cuaternar – Pleistocen, când apare ca uscat Podişul Getic.
Dealurile Călineşti au evoluat paleogeografic până la înfăţişarea actuală sub
influenţa mai multor factori, odată cu evoluţia Podişului Piemontan Getic din care
fac parte:
a) Mişcările orogenice precuaternare şi cuaternare, când se clădesc câmpiile,
Subcarpaţii şi se conturează Piemontul Getic cu aspect de podiş.Mişcările
Rhomaniene, faza villafranchiană, au dat impuls puternic eroziunii fluviale
din munţi. În paralel cu înaintarea şi retragerea lacului Getic, au permis
formarea cuverturii pietrişurilor villafranchiene de Cândeşti ce alternează cu
nisipuri sau argile.
b) Mişcările epirogenetice care au dat boltiri.
c) Mişcările eustatice ale lacului Getic simţite la ţărmul lui, cu oscilaţii până la
sfârşitul Pliocenului.
d) Nivelul de bază al apelor.
e) Acumularea de sedimente în timp.
Se vorbeşte despre o zonă de acumulare piemontană a Lacului Levantin,
făcută în concordanţă cu netezimea suprafeţei Gornoviţa din Carpaţii
Meridionali în nord, iar în sud pe locul pietrişurilor villafranchiene – Levantin
– Pleistocen. Pietrişurile de Cândeşti s-au depus într-un mediu continental şi
s-au sedimentat într-unul marin.
Cu alte cuvinte, dealurile Călineşti s-au format din depozite fluvio-lacustre
Levantin villafranchiene, acumulate la marginea sudică a Piemontului
Cândeşti de o suită de conuri de dejecţie şi despletiri ale râurilor în
Pleistocenul inferior în două orizonturi. Aceste depozite din partea centrală a
Piemontului Cândeşti au fost generate de şiroire, torenţi, pâraie şi au fost
depuse într-un regim de climă stepică.
În Pleistocenul superior, piemontul a fost fragmentat de ape, căpătând
aspectul de dealuri piemontane.
Dealurile din comuna Călineşti sunt componente ale Piemontului Cândeşti
şi au o structură petrografică formată din strate aproape orizontale.
Succesiunea acestora după deschiderea în aflorimentele văilor de jos în sus ar
fi: marne, argile negre, albastre, vineţii de bază; peste ele argile roşcate,
galbene, nisipoase; apoi structuri groase de pietrişuri de Cândeşti peste care,
în Cuaternar s-au aşezat: luturi, loessuri nisipoase.
Loessul, probabil a fost adus de vânturi de la marginea gheţarilor, după
cum arată concreţiunile. Loessul şi nisipurile formează astăzi roca mamă a
solurilor.

4
 CAPITOLUL al II lea

Călineşti – itinerar prin spaţiu şi timp

1.Istoricul

Cu 6 secole în urmă, în anul 1388, Mircea cel Mare întărea ctitoriei sale,
mănăstirea Cozia, o vie ,,…în hotarul Călineştilor,,.Acest fapt este plin de
semnificaţii în privinţa vechimii satului, pentru că via presupune experienţa
îndelungată a omului şi prezenţa permanentă a acestuia.Aşadar, putem presupune
că satul Călineşti are o vechime mult mai mare.În anul 1971, în Valea Călineşti,
aproape de actualul spital au fost găsite obiecte din epoca bronzului (circa 1800-
800 î.e.n.), ceea ce dovedeşte că această vatră a fost locuită încă din proto istoria
geto-dacilor.
Aproape 5 secole mai târziu, la 1864, mănăstirea Cozia încă mai era proprietară
în Călineşti.De-a lungul acestor secole, voievozi şi boieri veliţi ai Ţării Româneşti,
precum şi o serie de mănăstiri precum Glavacioc, Brădetul, Cotroceni, au avut vii
în Călineşti şi n-au fost rare cazurile în care aceste vii au stârnit pricini care s-au
judecat la divan.Numărul voievozilor care au semnat acte referitoare
la ,,vii,, , ,,ocine,, sau ,,delniţe,, din Călineşti este mare şi o simplă enumerare a lor
este edificatoare: Mircea cel Mare, Vlad Călugărul, Radu cel mare, Neagoe
Basarab, Moise Voievod, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Alexandru al II lea
Mircea, Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, Gavriil Movilă, Alexandru Coconul, Leon
Tomşa, Matei Basarab, Constantin Şerban, Grigore Ghica, Constantin
Brâncoveanu, Mihai Racoviţă, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti şi
alţii.Acest fapt de-a dreptul impresionant se datoreşte valorii fondului funciar al
Călineştilor, în general şi a viilor pe care le-a avut, în special.
Rândurile ce urmează se vor o succintă trecere în revistă a istoriei satului
Călineşti, prin intermediul unui număr de peste 20 de momente cu semnificaţii
aparte. Am insistat asupra unor acte din secolele XVI-XIX, pentru că ele dovedesc
o adevărată competiţie între diferite părţi de a fi proprietare în Călineşti. Cât despre
actul lui Constantin Brâncoveanu, din 1712, el dovedeşte că rapacitatea lui Luca
vistierul, întemeietorul familiei Călinescu, îl scandalizase chiar şi pe domn. Pentru
secolele al XVII lea, al XVIII lea şi al XIX lea, există încă 100 de acte la Arhivele
Statului din Bucureşti.
1388, 20 mai. ,,…Ioan Mircea, mare voievod şi domn a toată Ungrovlahia…A
dăruit şi domnia mea câte sunt de nevoie călugărilor ce trăiesc în acel locaş
(mănăstirea Cozia, n.n.) pentru hrană şi îmbrăcăminte: satul pe Olt care a fost mai
înainte al lui Cazan, numit Orleştii, şi al doilea sat, care e pe Cricov, care a fost
mai înainte al lui Stoian Halgaş; am mai dăruit O MOARĂ ÎN HOTARUL
PITEŞTILOR. Încă de la moartea sa, jupân Stanciul Turcul şi-a dat satul numit
5
Cruşia, ca să fie al mănăstirii. A dăruit alt boier al domniei mele, Stanciu al lui
Balco, o bucată de ocină pe Arghiş, pe care a cumpărat-o de la Ştef, cum şi cu vii;
şi aceasta după voia domniei mele. Şi alt loc tot acolo pe care l-a dăruit Dude,
după voia lui Dan voievod, încă şi o bucată de ocină tot acolo, împreună cu locul
lui Dude, din hotarul lui Stancea Vranin, pe care a dăruit-o fratele său Vladul, şi o
vie pe aceeaşi parte în patru locuri: UNA ÎN HOTARUL CĂLINEŞTILOR şi două
bucăţi din hotarul lui Voico şi a doua în hotarul lui Stanislav al lui Oreaov şi
moară la Râmnic, pe care a dăruit-o Dan voievod şi via tot acolo, dăruită de jupân
Budu, după voia părintelui domniei mele Radu voievod, şi curtea pe locul
Hinăteştilor, pe care a dăruit-o Tatul bisericii.Acestea toate mai înainte zise să fie
slobode de toate dările şi muncile domniei mele…Acest cinstit hrisov s-a scris
după porunca marelui voievod Io Mircea şi domn a toată Ungrovlahia, în anul
6896 – 1388, indictionul 11, luna mai 20.,,
Documenta Romaniae Historica, B., Ţara Românească,
Vol. 1., Bucureşti, Editura Academiei, 1966 (Document nr. 9)

Din acest act rezultă că la 1388 Călineştiul exista şi că pe aceste locuri se

găseau vii. Ori via presupune existenţa statornică a omului în preajma ei şi
totodată, este ştiut că atât viticultura, cât şi prepararea şi conservarea vinului sunt
preocupări foarte pretenţioase. Via din ,,hotarul Călineştilor,, , despre care este
vorba în act, ne îndreptăţeşte să credem că era o plantaţie bine îngrijită şi roditoare,
pentru că altfel nimeni nu şi-ar fi permis să o doneze mănăstirii Cozia, ctitoria atât
de dragă a temutului, dar în acelaşi timp respectatului Mircea cel Bătrân.
În actul de la 1388 voievodul Mircea spune: ,,…Acestea toate mai înainte zise
să fie slobode de toate dările şi muncile domniei mele.,, Deci via din ,,hotarul
Călineştilor,, pe care o primise mănăstirea Cozia era ,,slobodă,, de orice fel de dări.
În secolul al XV lea găsim Călineştiul plătind vinăriciul domnesc. Fără îndoială că
acest vinăriciu domnesc se plătea pentru alte vii decât cele ale mănăstirii Cozia,
despre care se vorbeşte în actul de la 1388, pentru că în primii 18 ani din secolul al
XV lea domneşte tot Mircea, iar până la sfârşitul secolului domnesc numai fiii şi
nepoţii lui, care, nu numai că nu i-au stricat orânduielile, dar l-au păstrat în rang de
mare veneraţie, numindu-l adesea ,,sfânt răposatul Mircea Voievod,,.
1507, iunie 20: ,,,,,Io Radu Voievod şi domn dă domnia mea această
poruncă… sfintei mănăstiri numite Glavacioc şi părintelui egumen şi tuturor
fraţilor… ca să le fie satele…Şi Călineşti jumătate, dar cu vinăriciul domnesc cât
este pe hotarul Călineştilor, pentru că au schimbat cu Cârstian vornic, de i-au dat
satul Cernăteştii de Sus toţi pentru jumătate din Călineşti;…,,

Documenta Romaniae Historica, B.,

Ţara Românească,Vol.2 (document 3)

1512, iulie 30. ,Io Basarab voievod şi domn...(întăreşte mănăstirii Glavacioc,

n.n.). Şi Călineştii jumătate, însă cu vinăriciul domnesc, cât este pe hotar; pentru
că şi pe aceştia i-a cumpărat de asemenea Vlad voievod Călugărul de la Cârstian

6
vornic de i-a dat lui satul domnesc Cernăteştii toţi pentru jumătate din
Călineşti…,,
Documenta Romaniae Historica, B.,
Ţara Românească, Vol.2 (document 108)

Aşadar, voievodul Neagoe Basarab (ianuarie 1512 – septembrie 1521),

înscriindu-se printre ctitorii mănăstirii Glavacioc, făcând pictura pe care Vlad
Călugărul nu mai apucase să o facă, înzestrează la rându-i mănăstirea, ocazie cu
care dă acest hrisov, întărind şi daniile pe care aceasta le primise mai înainte.
După ce vorbeşte despre schimbul pe care Vlad Călugărul îl face cu vornicul
Cârstian în favoarea mănăstirii Glavacioc, hrisovul continuă cu un lung şir de
danii, apoi cu adesea întâlnitul blestem la adresa celor care nu-l vor respecta şi, în
sfârşit, încheie arătându-i pe martori.
Aşadar, putem spune clar că în secolele XIV şi XV în Călineşti erau vii.Dar,
citind cu atenţie textele, ne putem da seama şi de faptul că în Călineşti erau vii
întinse şi că nici Basarab, nici Mircea nu folosesc în hrisoavele lor când este vorba
de viile din Călineşti termenul de ,,ocină,, , ci pe acela de ,,hotar,,. ,,Ocină,, , în
afara sensului de ,,bucată de pământ moştenit,, îl are şi pe acela de ,,proprietate,, ,
în timp ce ,,hotar,, are sens de ,,moşie,, sau ,,proprietate întinsă,,.
Ţinând cont de toate acestea, putem concluziona, fără riscuri, că satul Călineşti
este mult mai vechi decât prima atestare documentară pe care o are. În favoarea
acestei ipoteze pledează existenţa viţei de vie pe dealurile lui în secolul al XIV lea
şi a experienţei care s-a acumulat aici în cultivarea ei, fapt care a suscitat interesul
unor voievozi, unor mănăstiri sau a unor mari demnitari feudali, care au stăpânit
acest sat de-a lungul secolelor.

1529-1530, mai 26. ,,…Io Moise voievod şi domn…dă această poruncă… sfintei
mănăstiri Glavacioc… ca să ţină zălog partea lui Radul, a lui Văsiiu din Călineşti,
oricât se va alege…pentru că jupân Radul le-a pus Zălog dinaintea domniei mele
până ce se va pârî cu Boloşin dinaintea domniei mele, ca să cureţe şi să îndrepte
ocinele mai sus scrise de către Boloşin, să fie averi drepte sfintei mănăstiri, după
cum le-a fost întocmirea mai înainte.Iar dacă jupan Radul nu va putea să scoată
averile mai sus scrise de la Boloşin, atunci părintele egumen şi cu fraţii de la
sfânta mănăstire să aibă de treabă şi să se pârască cu jupan Radul al lui Văsiiu
înaintea domniei mele.,,

Documenta Romaniae Historica, B.,

Ţara Românească, Vol. 3 (document 79)

1536-1540, iunie, 2. ,,…Io Radul (Paisie, n.n.) voievod şi domn. Dă domnia mea
sfintei mănăstiri de la Glavacioc ca să-şi stăpânească satul anume Călineştii, care
a fost dedină a sfintei mănăstiri. Pentru că a schimbat şi a dat Cârstian vornicul
satul anume Călineşti, jumătate, sfintei mănăstiri pentru Cernăteşti. Iar apoi,
Boloşin a jurat în multe rânduri şi şi-a luat satul Călineşti…,,

7
 Documenta Romaniae Historica, B.,
Ţara Românească,Vol. 4(document 16)

Voievodul Mircea Ciobanul (în prima domnie, martie 1545 – noiembrie 1552),
la numai două luni de la urcarea pe tron, dă un hrisov special pentru a întări dania
făcută de bunicul său, Vlad Călugărul, mănăstirii Glavacioc, cu acea jumătate din
Călineşti. Din acest act aflăm şi un element nou şi anume că pe partea din
Călineşti care era proprietatea mănăstirii Glavacioc erau şi mori.

1545, mai 28. ,,…Io Mircea (Ciobanu, n.n.) voievod… Dă domnia mea această
poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri numită Glavacioc…şi cinstitului părinte
egumen ieromonah Sava, ca să le fie satul Călineştii, însă jumătate, ocină de
pretutindeni, cât hotarul Călineştilor; şi morile şi viile pentru că s-a ridicat
Cârstian vornicul de a schimbat cu jumătate din Cernăteşti încă din zilele lui Vlad
voievod Călugărul. De aceea, am dat şi domnia mea ca să ţie sfânta mănăstire
Călineştii jumătate şi morile şi viile care sunt pe acea jumătate. Şi nimeni să nu
cuteze să-i turbure şi nici să-i supere cu ceva, ci călugării să fie voinici, singuri să
se ocârnuiască, cât este partea lor mai sus scrisă …,,

Documenta Romaniae Historica, B.,

Ţara Românească, Vol. 4 (document 176)
Printre marii dregători ai ţării care sunt trecuţi ca martori la sfârşitul actului, se
află şi ,,Cârstian Spătar,, , probabil fiul sau nepotul celui care stăpânise jumătatea
din Călineşti dată mănăstirii Glavacioc.
Morile pe care le avea Călineştiul atunci şi despre care se vorbeşte în actul
voievodului Mircea Ciobanul, nu puteau fi decât pe apă şi, în consecinţă, pe apa
Argeşului.
Către sfârşitul secolului al XVI lea găsim alte documente, acte domneşti cu
privire la proprietăţi din Călineşti care se donează sau se cumpără.

1574, aprilie, 12. ,,…Io Alexandru voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei…
Dă domnia mea această poruncă…jupanului Harvat mare portar ca să-i fie ocină
în Călineşti partea lui toată oricât se va alege şi din sat şi din câmp şi din deal şi
din apă şi de pretutindeni de peste tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă
ocină şi dedină cumpărătură.
Şi apoi…jupan Harvat, mare portar, el a dat această mai sus zisă parte a sa din
Călineşti, toată…sfintei mănăstiri anume Glavacioc…,,

Documente privind Istoria României, B., Ţara

Românească, Vol. 4, Editura Academiei, 1952 (doc.139)
Din acest act, în afara faptului că îl găsim pe Harvat din nou proprietar în
Călineşti, interesant este şi faptul că se precizează locul cuiva ,, din sus de cetate,,.
Astăzi în Călineşti nu există nici un punct cu denumirea de ,,cetate,,. Să fi fost cu
secole în urmă pe teritoriul Călineştilor o cetate care, după dărâmare, a rămas în

8
memoria oamenilor, numind locul pe care fuseseră zidurile ,,cetate,,? Este posibil.
Probabil, cercetări viitoare vor spune mai multe.
În 1578, în timpul primei sale domnii (septembrie 1577 – iulie 1583), Mihnea
Turcitul dă un hrisov prin care întăreşte o nouă cumpărare pe care Harvat, de data
aceasta mare stolnic, o face în Călineşti. Din acest act rezultă că Harvat este din
nou proprietarul unei bune părţi din sat, ,,…însă din sat de peste tot hotarul a treia
parte…,,.
1616, martie, 11. ,,…Io Radu (Mihnea, n.n.) voievod…Dă domnia mea această
poruncă…cinstitului dregător al domniei mele, jupan Bratul, mare comis,… ca
să-i fie nişte vii ale lui Leca spătarul în dealul Piteştilor, în satul ce se cheamă
Cătun…,,(Denumirea de cătun apare pentru prima dată, pentru partea de sud-est a
Călineştilor, înspre Topoloveni şi care de la începutul secolului al XIX lea şi până
astăzi se va numi Turculeşti, n.n.).

Documente privind Istoria României, B., Ţara

Românească, Veac XVII, Vol.3 (document 5)

1616, septembrie 6. Jupan Enachi, mare ban al Craiovei şi jupan Ventilă, mare
logofăt, judecând în divan, împreună cu alţi mari boieri au dat înapoi jupânesei
Grăjdana a răposatului Leca spătar, ,,…ca să-i fie toate viile de la Cătun ce sunt în
dealul Piteştilor, cu ocina şi cu rumânii şi cu tot venitul…,, .

Documente privind Istoria Românilor, B.,

Ţara Românească, Veac XVII, Vol.3(doc. 34)

1618, decembrie 16. ,,…Io Gavriil Movilă voievod…Dă domnia mea această
poruncă a domniei mele acestui negustor anume Gheorghe ca să-i fie lui trei
pogoane, însă o vie şi o delniţă în satul Călineşti, pentru că a cumpărat de la verii
lui primari, de la Dona şi de la Stanciul, pentru 8 mii aspri toţi gata…,, . (În act
sunt trecuţi mai mulţi martori, dintre care, de semnalat este ,,popa Bilcă şi fiul său
Dobrin din Călineşti,, şi ,,Turculeştii, anume Ghinea şi Vlaicul şi Mihnea şi
Dumitru Strechea şi Stanciu Postelnic şi Isar şi popa Bratul şi Diaconul Ghorghe
şi Voinea…Stama…şi încă mulţi alţi oameni…,,

Documente privind Istoria României, B., Ţara

Românească, Veac XVII, vol.3 (doc.245)

Din fragmentul de mai sus trebuie să observăm următoarele:

-La 1618 în Călineşti era un ,,popa Bilcă,, , ceea ce înseamnă că aici a fost
biserică şi până la 1735 când s-a zidit cea actuală.
-La 1618 satul ,,Cătun,, exista, dar locuitorilor lui sau cel puţin ai unei părţi din
el li se spunea ,,Turculeştii,, , denumire pe care o va purta partea de sud-est a
Călineştilor de la începutul secolului al XIX lea şi până azi.
-La 1618 şi în această parte a Călineştilor, la Cătun, unde erau ,,Turculeştii,, ,
existau ,,popa Bratul şi diaconul Gheorghe,,. Acest fapt permite, de asemenea, să
9
credem că şi aici a fost biserică înainte de 1781, ,,leatul,, bisericii vechi din
Turculeşti.
În prima jumătate a secolului al XVII lea se întâmplă un eveniment deosebit
care va avea urmări asupra evoluţiei Călineştiului, dar mai ales asupra
proprietăţilor sale funciare. La 8 martie 1626 voievodul Alexandru Coconul (1623
– 1627) închină mănăstirii Ivir de pe muntele Athos mănăstirea Glavacioc, cu toate
averile ei. ,…Iată am dăruit domnia mea … dumnezeieştii mănăstiri numită Iver de
la Sfântul Munte, … şi tuturor călugărilor câţi vieţuiesc în acel locaş, ca să fie
sfânta mănăstire Glavaciocul, …sub stăpânire la sfânta mănăstire Iver de la
Sfântul Munte mai sus zis, cu toate satele şi cu toate ocinile şi cu morile şi cu viile
şi cu toate averile şi cu tot venitul…,,.
După ce mănăstirea Glavacioc a fost închinată Athosului, ea nu mai apare ca
proprietar în Călineşti. În acelaşi timp însă, aici apar boieri ca: Ştirbeii, Bălenii,
Dudeştii, Călineştii şi alţii.
Partea satului căreia astăzi i se spune Valea Călineşti şi cu terenurile de câmp
din dreptul ei, până în apa Argeşului, este stăpânită până în cea de-a doua jumătate
a secolului al XVII lea, în cea mai mare parte a ei, de logofătul Ivaşco. Acesta avea
şi moşiile Răteşti şi Furduieşti peste apa Argeşului, mai jos de Călineşti. Aşa se
face că lasă fiilor săi mai mari Răteştii şi Furduieştii, iar celui mai mic dintre ei,
Luca, moşia Călineşti.O mică parte din această moşie o dă lui Toma Rătescu,
fratele mai mare al lui Luca. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688
– 1714), Luca din Călineşti va ajunge vistierul ţării. Boierii Călineşti începând de
la Ivaşco, dar mai ales de la Luca vistierul apar într-o serie întreagă de acte aproape
în totalitatea lor referitoare la relaţiile de proprietate. În urma cercetării atente a
actelor în care apar, atât Luca vistierul, cât şi urmaşii săi, pot fi caracterizaţi ca
foarte lacomi şi foarte avizi de a-şi întinde stăpânirea. În afara faptului că o serie
întreagă de acte care se păstrează până astăzi sunt prilejuite de cumpărările de teren
pe care le fac, unele dintre ele sunt ocazionate pur şi simplu de litigii de proprietăţi
pentru a căror rezolvare a trebuit adesea să se recurgă prin poruncă domnească la
serviciile hotarnicilor.
1631, înainte de 21 aprilie. Grăjdana, jupâneasa lui Leca spătar, lasă nepotului
său Preda, al doilea spătar, ,,…viile de la Cătun, cu toată delniţa…,, .

Documenta Romaniae Historica, B., Ţara

Românească, vol.23 (doc. 229)

1631, aprilie 21. Leon Tomşa voievod porunceşte lui Ghica agă şi bătrânului
Sima din Călineşti să mărturisească pentru nişte vii din dealul Piteştilor (de la
Cătun, n.n.) ale jupânesei Grăjdana.

Documenta Romaniae Historica, B., Ţara

Românească, vol.23 (doc.230)

1632, aprilie 16. ,,…Deci noi am socotit în tot chipul cum am fost prie direptate
de i-am judecat şi i-am împâcat cum am aflat cu sufletele noastre.Şi am dat să ţie
10
nepoţii Lecăi spătar viile de la Cătun de în dealul Piteştilor şi cu toată moşia şi cu
rumânii câţi vor fi nerăscumpăraţi…(Leurdeni, sat în fostul judeţ Ilfov.Judecată
făcută de mai mulţi boieri numiţi de domn, n.n.).

Documenta Romaniae Historica, B., Ţara

Românească, vol.23 (doc.354)
1632, aprilie 17. Mihai postelnic şi Tudosie spătar împart cu mătuşa lor
Grăjdana ocinele rămase de la unchiul lor Leca spătar. ,,…Să ţie mătuşa noastră
Grăjdana satul Leurdenii…iar noi să ţinem viile din dealul Cătunului de la Piteşti
cu moşia cu totul…,,

Documenta Romaniae Historica, B., Ţara

Românească, vol.23 (doc. 355)
1632, mai 28. Leon Tomşa voievod întăreşte lui Manea mare postelnic mai
multe proprietăţi printre care şi vii la Cătun. ,,…Şi iar să fie cinstitului dregător al
domniei mele jupan Manea, mare postelnic, viile de la Cătun, din dealul Piteştilor,
care au fost ale lui Leca, care a fost mare spătar, cu toată dedina şi cu vecinii câţi
au fost nerăscumpăraţi…pentru că a cumpărat jupan Manea mare postelnic aceste
mai sus spuse vii şi cu vecinii de la Mihai postelnic şi de la sora sa jupaniţa
Dumitra…,,

Documenta Romaniae Historica, B., Ţara

Românească, vol.23 (doc.385)

1712, iunie 10. ,,Io Constantin voievod…boiarul domniei mele Luca vistier
către aceasta-ţi fac domnia mea în ştire că aici la domnia mea spuse cinstitul şi
credinciosul boiariul domniei meale Radul Dudescul vel paharnic, zicând cum că
au cumpărat nişte delniţe acolo la Cătunul de la Şerban slugerul Ştirbeiaiu
hotărâte cu 12 boiari şi cu 2 boiari mari de divan, iar acum te-ai sculat tu de ai
stricat hotarul acela şi-i împresori delniţele dumnealui, încă te scoli şi iai şi
vinăriciu, de care lucru iată că-ţi poruncesc domnia mea să cauţi să laşi să-şi
stăpânească şi dumnealui Radul Dudescul delniţele dumnealui…să nu te mai scoli
să le împresori, că apoi vei păţi ruşine…,,

Arhivele Statului Bucureşti, Bunuri Publice.

Depunerea Safta Castrişoaia, pachet 1, doc.52

1735. ,,Această sfântă şi dumnezeiască biserică unde se prăznuieşte hramul

Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil şi al Erarhului Nicolae este zidită din
temelie din zilele prealuminatului Domn Io Constantin Nicolae V.V. cu
blagoslovenia sfinţiei sale Kir Neofit cu toată cheltuiala şi osteneala D-
lor jupan Pătraşco clucer Călinescu sin Luca vistier, I Matei clucer
Călinescu sin Tudor log. I Popa Dia făcând osteneală şi Popa Nicolae
sin Popa Dia la toate lucrările bisericii ca să fie de veşnică pomenire D-
lor şi părinţilor D-lor din leat7243 la luna iulie 1,,.
11
 Pisania veche de la biserica din Valea Călineşti.
Cu aproape un secol mai târziu intervine iar voievodul ţării ca să pună capăt
unei proaste stări de lucruri creată pentru pricini de hotar între Grigore Izvoranu,
moştenitorul Călineştilor şi Radu Slătineanu, proprietarul moşiei Cătunul.
Între anii 1810-1811, moştenitorii boierilor Călinescu, Gheorghe Castriş şi
Gheorghe Izvoranu, vor cumpăra ce mai mare parte din viile şi livezile ţăranilor din
Călineşti.Din această perioadă sunt zeci de acte de vânzare – cumpărare prin care
oamenii vând bucăţi de pământ, câte un răzor de vie sau o bucată de livadă, de
multe ori forţaţi fiind, terenul respectiv fiind înconjurat din toate părţile de
proprietate boierească.
La sfârşitul secolului al XVIII lea familia boierilor Călineşti nu mai are decât
un singur descendent direct, pe fiica serdăresei Stanca, Safta, care se căsătoreşte cu
vistierul Izvoran. Safta moare în 1807, iar Grigore Izvoranu, fiul ei, în 1817, când,
din cauza lipsei de moştenitori, întreaga avere o lasă lui Gheorghe Castriş şi soţiei
sale, care, un lung şir de ani vor stăpâni singuri moşia Călineştilor până în anul
1864, când este expropriată.
Cătunul, Turculeştiul de azi, a avut o soartă mai vitregă. Cumpărat în parte de
spătarul Leca şi de soţia lui, Grăjdana, la începutul secolului al XVII lea, trece prin
diferite acte mai înainte menţionate la un şir de boieri, până la jumătatea secolului
al XVIII lea când se concentrează în mâna cămăraşului Iane Slătineanu. Acesta
cumpără la 1734 o parte din Cătun de la ,,Constantin sin Isar ot Câmpulung,,, iar
cealaltă parte de la Radu Dudescu.
De la moştenitorii lui Iane Slătineanu o parte din Cătun trece prin donaţie
mănăstirii Cotroceni, iar o altă parte este vândută urmaşilor boierilor Călineşti.
Astfel, în secolul al XIX lea, locuitorii satului Călineşti au intrat sărăciţi. Micile
suprafeţe de teren pe care le posedaseră au fost acaparate de-a lungul timpului fie
de boierii din familia Călinescu, fie de proprietăţile mănăstireşti. Aşa se face că în
anul 1835 existau în Călineşti 175 de gospodării, iar la recensământul din 1838,
cele 194 de familii de ţărani ce locuiau aici, totalizând 719 suflete, posedau 392
pogoane de teren arabil şi fâneţe şi numai 54 pogoane de vie şi 52 pogoane pomet.
Mai posedau 30 cai, 161 vaci, 119 oi, 9 capre, 247 râmători, 2 catâri, 13 stupi.În
anul 1864 au fost împroprietăriţi 271 de ţărani prin exproprierea proprietăţilor
mănăstirilor Cozia şi Cotroceni şi ale familiilor Slătineanu, Castriş, Romanov şi a
prinţului Grigore Şuţu. Cu această ocazie s-a format vatra nouă de sat pe o parte şi
pe alta a drumului Bucureşti-Piteşti.
Viţa de vie a fost în permanentă existenţă aici. Ea a influenţat pregnant
destinul acestei aşezări de-a lungul secolelor.
După tradiţie, învăţătura de carte a început la Călineşti în anul 1821 când, un
fost pandur al Domnului Tudor a rămas aici şi a început să-i înveţe pe copii
buchiile cărţii. După documente însă, învăţătorii se cunosc din anul 1841.La data
de 23 septembrie 1841, în lista de învăţători pe care Dimitrie Jianu o înainta
Eforiei Şcoalelor Naţionale, se afla şi Ioan Popa Preda din Călineşti.

12
 La data de 15 decembrie 1843, candidat de învăţător la Călineşti era Costea
Ghiţă, care avea 18 ani şi era din satul Turculeşti.
La data de 16 februarie 1844, şcoala din Călineşti avea o singură cameră de 6
stânjeni şi 4 palme lungime şi 3 stânjeni şi 3 palme lăţime (aproximativ 12x6m. 1
stânjen= 1,96m, n.n.)
În anul 1846 în Călineşti era învăţător Costea Ghiţă. 160 de familii plăteau câte
2 lei pentru şcoală.
În anul 1848, învăţătorul Costea Ghiţă din Călineşti şi Viţicheşti avea pe
trimestrul ianuarie un salariu de 92 lei şi 10 parale.
Până la sfârşitul secolului cei mai cunoscuţi dintre învăţătorii care au funcţionat
în Călineşti au fost: Constantin Slăniceanu, Nicolae Alexandrescu, Sterie
Voinescu, Radu Ionescu. În anul 1872 s-a construit localul de şcoală din Turculeşti
care există şi astăzi. Primul învăţător din Valea Călineşti a fost Maria Dumitrescu
Voinescu.
În anul 1934 s-a ridicat localul de şcoală din Valea Călineşti, cu trei săli de
clasă, cancelarie şi sală de festivităţi, care a funcţionat până în anul 1948 cu 5
învăţători.
Biserica din Turculeşti, cu hramul Sf. Nicolae, construită după planurile lui
Antonie (?), a fost pictată în anul 1872 de Ilie şi cu ajutorul său Iosif. Este vorba de
Ilie Zugravul, vestitul staroste de breaslă din Piteşti (tatăl pictorului Costin
Petrescu, autorul celebrei fresce din sala Ateneului Român).
Restaurată cu aproximativ 15 ani în urmă, pictura bisericii Sf. Nicolae din
Călineşti face dovada artei greu de egalat a vechilor noştri ,,zugravi,, , care
stăpâneau tainele picturii murale cu vechi tradiţii în ţările române.
În acelaşi an, la data de 13 septembrie, a fost inaugurată calea ferată Bucureşti-
Piteşti, care trecea pe teritoriul satului Călineşti. După 100 de ani, mai exact în
1973, între Bucureşti şi Piteşti va fi calea ferată dublă.Trenul opreşte pentru prima
dată în gara Călineşti în anul 1912.
În timpul războiului de Independenţă (1877-1878), un ţăran din Călineşti, Ion
Stanciu (1849-1917), cunoscut sub numele de Ioniţă Flencheş, sergent în
escadronul al IV lea Muscel, din Regimentul 2 Călăraşi-Piteşti, a fost sub arme din
prima şi până în ultima zi de campanie.În tot acest timp a ţinut un jurnal de zi ce
constituie după atâţia ani un document de mare valoare.50 de ani mai târziu,
oamenii îşi cinstesc eroii căzuţi pe teritoriul satului în Primul Război, ridicând un
monument impunător, în anul 1928, cu ajutorul Societăţii Cultul Eroilor,
monument aflat azi în apropierea Căminului Cultural şi care a stat până în anul
1980 la mormântul eroilor căzuţi pe teritoriul satului în octombrie 1916.
În anul 1890, comuna Călineşti în forma sa de atunci avea o populaţie de 1621
locuitori, cu 413 familii care trăiau în 401 case.

,,Călineşti, …are o populaţie de 1621 locuitori români… cu 413 capi de familie

care trăiesc în 401 case… Locuitorii posedă 49 cai, 899 de boi şi vaci, 4 bivoli,
271 oi, 348 porci şi 4 capre…

13
 Lociutorii posedă pământul prin împroprietărire pe moşiile statului Cozia şi
Găiseanca, Cotroceanca – Slătineanca şi Castrişoaia, pe proprietatea domnului
Romanov şi a domnului Grigore Şuţu. Atunci s-au împroprietărit 271 locuitori…,,

G.I. Lahovari, general C.I.Brătianu, Gr.G.Tocilescu,

Marele dicţionar geografic al României, vol.2, Bucureşti, Socec, 1899

14
Harta vechiului judeţ Muscel, din care a făcut parte şi comuna Călineşti până în
anul 1950

La ,,Expoziţiunea generală română,, organizată în actualul Parcul Libertăţii din

Bucureşti (după revoluţie şi-a recăpătat denumirea de ,,Parcul Carol,,), în anul
1906, au fost expuse produse agricole, meşteşugăreşti, de industrie casnică, opere
de artă etc., selecţionate de pe tot cuprinsul ţării.În această expoziţie au expus şi
câţiva locuitori din Călineşti.În ,,Pavilionul agriculturii,, , Ionescu Gheorghe (zis
Gardin) – grâu, porumb.Slăniceanu Petre – ţuică, grâu.Voinescu Sterie –
ţuică.În ,,Pavilionul industrie casnică,,… şi ,,Casa ţărănească model,, , Maria Pr.
Manole Dumitrescu – borangic, Maria Popescu (învăţătoare, ulterior căsătorită
Voinescu) – faţă de pernă.
În primăvara anului 1907, ţăranii din Călineşti, în frunte cu primarul comunei
Gheorghe Ionescu (Gardin) s-au răsculat împotriva arendaşilor greci care nu
respectau învoielile. Acţiunile din Călineşti au fost violente, ţăranii au trecut la
devastarea proprietăţilor, cerând înlăturarea arendaşilor din sat.
Un număr de 80 de ţărani din Călineşti au fost arestaţi atunci şi consiliul
comunal a fost destiuit pentru că a tăinuit pregătirea răscoalei de către ţărani.
În acelaţi an s-a înfiinţat Şcoala de meserii cu secţii de dogărie, rotărie,
tâmplărie şi fierărie care a funcţionat până în anul 1948.În anii 1906-1908 s-a
construit Spitalul rural Călineşti care a funcţionat cu 25 de paturi, o singură secţie –
medicină generală – şi un medic, până în anul 1944.
Un tânăr din Călineşti care de-abia împlinise 20 de ani, dar era maistru la
Şcoala de Arte şi meserii din Bucureşti – pe care o absolvise în acelaşi an, 1910,
avându-l coleg de bancă pe Ion Jalea, viitor academician şi artist al poporului,
Nicolae Flencheş, a început , la 14 decembrie, împreună cu Silişteanu, maestru la
aceeaşi şcoală, construcţia avionului ,,Vlaicu II,, , sub supravegherea inginerului
Aurel Vlaicu. Despre acest fapt vorbesc toţi biografii marelui inventator.
În anul 1912 ia fiinţă şi Banca de credit ,,Călineşti,,.
Între 1916-1919, în primul război mondial, din Călineşti au fost chemaţi sub
arme un număr mare de ostaşi. Dintre aceştia, 84 au căzut pentru apărarea patriei:
un locotenent, doi plutonieri, patru sergenţi, doi caporali şi 75 soldaţi. În octombrie
1916 pe teritoriul Călineştilor s-au dat lupte violente între trupele române care se
retrăgeau şi armatele duşmane ce înaintau spre Bucureşti.
În anii de pace care au urmat, în Călineşti au apărut câteva iniţiative ce merită a
fi consemnate:
În anul 1919, pentru eroii căzuţi în primul război mondial s-a ridicat un
impunător monument din iniţiativa conducerii Băncii Călineşti şi pe cheltuiala
acesteia. Preşedintele băncii era Ion Marinescu, învăţător în Turculeşti, iar din
consiliul de conducere făceau parte, în afara celor din Viţicheşti, Petre
15
Alexandrescu, Ion Coşereanu, Iancu Popescu, Marin Dumitrescu, Ghiţă Voinescu.
Cioplit din piatră de Albeşti de sculptorul piteştean N. Caghiorghis, monumentul se
află astăzi pe teritoriul oraşului Topoloveni, în apropiere de borna care indică
intrarea în Călineşti.
Imediat după 1920 s-a mai înfiinţat o bancă populară, numită ,,Virtutea,, şi
două societăţi cooperative: ,,Refacerea gospodăriilor ţărăneşti,, şi ,,Propăşirea,, ,
ultima cu profil forestier.Aceste societăţi au ajutat ţăranii să-şi cumpere animale de
tracţiune cu care au cărat material lemnos din pădurile Râncăciovului pe rampa
Gării Călineşti.
În anul 1925, comuna Călineşti figura ca o comună rurală ce cuprindea doar 3
sate: Călineşti, Turculeşti (sat de centru) şi Viţicheşti cu 2328 locuitori.

,,Călineşti.Comună rurală, 3 sate: Călineşti, Turculeşti, Viţicheşti pl. Podgoria,

locuitori 2328. Gară C.F.R., poştă, telegraf, telefon. Primar – Voinescu P.
Dumitru; notar – Gavrilescu Constantin; învăţători: Marinescu Ioan, Popescu R.
Ion, Slăniceanu P.D., Tomescu G.; învăţătoare: Voinescu Maria; Preot: paroh
Voinescu P. Ioan; Băcani: Codiţă A., Marinescu Gh. Bănci populare:,, Călineşti,,
şi ,,Virtutea,,. Cizmari: Ioana M., Mihăilescu I. Lemne de construcţii: Gomoi M.
Manufactură: Vlăsceanu I. Măcelari: Alexandrescu P., Popescu I. Mori:
Manolescu Gh., Manolescu I., Popescu Al. Pielărie(magazin): Gomoi M. Soc.
Cooperative: ,,Refacerea gospodăriilor ţărăneşti,,. Tâmplari: Iorgulescu Gh.,
Tudorache F., Tudorache Gh. Expl. de păduri: Societatea
Cooperativei ,,Propăşirea,,.

Anuarul Socec al României Mari, 1925-1926,

Partea a IV a, pag. 481

În 29 mai 1927, firma ,,Anton Polgar,, din Bucureşti îi facturează preotului

Ioan P. Voinescu din Călineşti ,,un grilaj de fier combinat cu sârmă pentru
împrejmuirea unui loc cu morţi de război din comuna Călineşti-Muscel,,. Valoarea
lucrării a fost de 5.675 lei.
La 29 martie 1928, Comitetul Central al Societăţii Cultul Eroilor trimitea către
biserica parohială Călineşti o scrisoare prin care se insista asupra îngrijirii
mormintelor de eroi şi îşi exprima dorinţa de a trimite o troiţă de beton realizată de
sculptorul Ştefănescu la jumătate de preţ, adică 6.000 de lei, troiţă care constituie
monumentul ce aminteşte de cei 6 eroi căzuţi în toamna anului 1916 în luptele care
s-au dat pe teritoriul satului. Monumentul se află astăzi în apropierea căminului
cultural.
În anul 1934 s-a ridicat localul de şcoală din Valea Călineşti, cu trei săli de
clasă, cancelarie şi sală de festivităţi.
Profesorul universitar Cristache Musceleanu, câmpulungean de origine, doctor
în fizică la Berlin, a cumpărat la Călineşti, după primul război mondial, o vie de 12
hectare, fostă proprietate Cantacuzino. Până în anul 1941 când s-a stins din viaţă la
vârsta de numai 55 de ani, la Călineşti, unde avea o valoroasă bibliotecă, şi-a
petrecut adesea mici vacanţe.
16
 Cel de-al doilea război mondial a mobilizat la Călineşti un mare număr de
ostaşi. Dintre aceştia, 59 au căzut pe câmpurile de luptă (doi căpitani, un
locotenent, doi sublocotenenţi, un plutonier major, trei sergenţi majori, 13 sergenţi,
patru caporali, trei fruntaşi şi 30 de soldaţi).Jertfa de sânge a eroilor călineşteni a
fost semnificativă , iar an de an, locuitorii comunei cinstesc memoria celor căzuţi
în sfânta Zi a eroilor.
Între cele două războaie mondiale, pe lângă cele două biserici din Căineşti, au
existat coruri. Cea din Valea Călineşti – ridicată în 1735 în locul alteia vechi, şi-a
construit cu ocazia renovării din 1931 şi cafas pentru cor. Cea din Turculeşti (1872)
şi-a construit cafas pentru cor în 1934.
Încă dinaintea primului război mondial în Călineşti se făcuse cunoscut corul
Şcolii de meserii. După război s-a imus corul condus de preotul Sergiu Nicolaescu
din Turculeşti care a funcţionat pe lângă Căminul Cultural ,,Iorgu şi Sofia
Costopol,, din acest sat. Începând din anul 1944, la Valea Călineşti a făcut cor
învăţătorul Nicolae Badea. Din 1947 toate elementele care cântaseră în diferite
coruri au fost întrunite în corul ,,Călineşti,, dirijat de preotul Ion Ionescu.
În perioada 1949-1950 echipa de dansatori a căminului cultural Călineşti-Vale,
instruită de învăţătorii Eleonora şi Marin Nae, se numără printre cele mai bune din
judeţul Muscel, concurând pentru primul loc cu echipa căminului cultural din
Boteni. Echipa se bucura de prezenţa lăutarului Ovid Scaloi, viorist neîntrecut in
această zonă.
La data de 25 iunie 1950 ia fiinţă C.A.P. Călineşti (iniţial s-a numit Gospodăria
agricolă colectivă ,,Filimon Sîrbu,,), cu 52 familii şi o suprafaţă de 86 hectare de
teren. În anul următor, 1951, cooperativa agricolă a intrat cu o suprafaţă de teren de
114 hectare. Sediul acesteia a fost în casa şi gospodăria preotului Sergiu
Nicolaescu, care între 1925 şi 1945 a slujit la Biserica Sf. Nicolae din Turculeşti
(mutându-se la Bucureşti, a slujit până la sfârşitul vieţii la Biserica Sf. Vineri –
Griviţa de pe Bulevardul Titulescu ).
Cu prilejul reorganizării administrativ teritoriale, prin desfiinţarea judeţului
Muscel, comuna Călineşti va aparţine începând din septembrie 1950 raionului
Topoloveni, regiunea Argeş. De la această dată, satul Viţicheşti se va desprinde din
Călineşti şi va intra în componenţa comunei Topoloveni. Pe şoseaua naţională,
borna de hotar a fost adusă de lângă C.A.P. Topoloveni, în apropierea fabricii de
oţet – fosta moară şi gater Niţă Manolescu.
Participant la faza finală, corul căminului cultural din Călineşti a obţinut
premiul II pe ţară, loc pe care se va menţine şi în următoarele trei concursuri. În
anul 1953 a participat la cel de-al IV lea Festival mondial al tineretului şi
studenţilor de la Bucureşti. Din anul 1929, corul a avut următorii dirijori: Pr.
Sergiu Nicolaescu, înv. Nicolae Badea, pr. Ion Ionescu, prof. Moise Mitulescu,
prof. Gheorghe Gomoiu.
În după amiaza zilei de 17 mai 1968 câteva mii de locuitori ai comunei
Călineşti, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare au salutat pe generalul Charles de
Gaulle, preşedintele Republicii Franceze şi pe Nicolae Ceauşescu, preşedintele
României, care se îndreptau spre Târgovişte, după ce , în dimineaţa aceleiaşi zile
participaseră la o mare adunare populară în municipiul Piteşti.
17
 La 28 mai 1981 s-a inaugurat noul local al căminului cultural Călineşti,
construit după un proiect al arhitectului Nicolae Smărăndoiu, fiu al satului. Pe
întreaga perioadă a construcţiei, directorul căminului cultural a fost înv. Eugen
Nae. Evenimentul a fost marcat printr-un amplu spectacol coral susţinut de corurile
din Domneşti, Topoloveni, Dobreşti, Priboieni, Brăneşti-Dâmboviţa, Călineşti şi
altele.
În septembrie 1983 s-a dat în folosinţă noul pavilion al Spitalului Călineşti,
instituţie înfiinţată încă din 1903. Spitalul dispunea de 325 de paturi, de secţii
specializate şi toate dotările necesare unei asistenţe medicale moderne. Noul
pavilion avea 90 de paturi pentru chirurgie şi reanimare şi 98 de paturi pentru
maternitate. Directorul spitalului era medicul Ion Crăciun, doctor în medicină, fiu
al comunei Călineşti.
În ianuarie 1989 s-a sărbătorit împlinirea a 600 de ani de la prima atestare
documentară a Călineştiului,. La căminul cultural a avut loc o şedinţă festivă
încheiată cu un concert coral la care au participat, printre altele: corul căminului
cultural din Călineşti, dirijat de prof. Gh. Gomoiu şi corala ,,D.G. Kiriac,, din
Piteşti, dirijată de Emanoil Popescu, fiu al comunei Călineşti.
Comuna Călineşti este aşezată într-o zonă colinară, astfel că cea mai mare parte
a dealurilor: Dealul Bisericii, Dealul Viilor, Slãtineanca, Moldoveanu, Pietrosul,
Leordeanca, Ghemelia şi Mârjolea sunt acoperite de vii şi livezi de pomi. În 1971,
în Valea Călineşti (aproape de spital) au fost găsite obiecte din epoca bronzului
( circa 1800 – 800 î.d.H), ceea ce dovedeşte că această vatră a fost locuită încă din
preistoria geto-dacă. Aici s-a găsit un vas de lut (ceaşcă) caracteristic culturii Tei şi
un fragment dintr-o bară de bronz. Pe Dealul Olarului din Râncăciov – Călineşti, s-
a găsit ceramică aparţinând culturii Glina III, din bronzul primar, trei topoare de
aramă întregi şi alte fragmente din bronzul mijlociu. Tot aici, s-au găsit fragmente
ceramice aparţinând culturii Cris, specifică neoliticului timpuriu, cea mai veche
cultură neolitică din ţara noastră, precum şi din alte culturi Boian, Sălcuţa, Ariujd,
Gumelniţa. De asemenea, aici au apărut elemente ceramice aparţinând culturii
Coţofeni, din perioada de trecere de la neolitic la epoca metalelor. Pe teritoriul
comunei Călineşti, se păstrează încă biserica Mânăstirii Râncăciov, singura
construcţie din cadrul ansamblului monahal care a supravietuit veacurilor. Primul
document ce atestă existenţa aici a unui edificiu monastic este Hrisovul lui Radu
cel Mare, domnul Ţării Româneşti (1495-1508), din 19 iulie 1498, prin care
întăreşte mănăstirii de călugări Râncăciov, cu hramul ,,Înălţarea,,, ocină în
Cârstieni şi venituri în judeţele Pădureţ şi Vlaşca ce fuseseră date lăcaşului de către
tatăl său, Voievodul Vlad Călugărul (1481 sept.-nov.,1482-1495).
Se poate să mai fie vreun bătrân al satului care să-şi aducă aminte când la Malu
cu Flori, două cete de flăcăi au început să sape malurile Cârcinovului; preţ de o
săptămână, au săpat şi cei ce aleseseră malul stâng au gãsit comoara lui Anghel
Haiducul – altul decât tâlharul - adânc îngropată sub o tufă de liliac. Bucuroşi, şi-
au împărţit cu dreptate mahmudelele şi cocoşeii. Şi tot vreun bătrân împovărat de
ani poate să depene povestea cu hangiţa de care se îndrăgostise jupân Dumitrache,
Căprar al Călineştiului. Din pizmă pe Anghel, ibovnicul hangiţei, Căprarul mânase
potera pe urmele haiducului, punându-şi în flintă un glonţ de argint.
18
 Comuna Călineşti, în forma sa actuală, s-a constituit la 3 iunie 1968 în urma
transformării regiunilor în judeţe, când reapare judeţul Argeş. În acest an, comuna
s-a format prin fuzionarea a trei comune: Văleni – Podgoria, Râncăciov şi
Călineşti. A luat numele de la satul cel mai mare ca suprafaţă şi număr de locuitori,
Călineşti. Sediul administraţiei locale se află în cătunul Drăghiceşti (contopit din
1968 cu Călineşti).
Satele acestei comune au fost atestate documentar în majoritate în secolul al
XIV lea. Cel mai vechi sat atestat este Radu Negru.
Pe lângă satul Călineşti de care am vorbit până acum, satele Văleni - Podgoria
şi Vrăneşti sunt atestate din anul 1388, prin acelaşi hrisov al lui Mircea cel Bătrân.
Unele sate s-au construit în timpuri noi, din a doua jumătate a secolului al XIX
lea, în urma construirii căii ferate şi a şoselei naţionale Piteşti – Bucureşti, cum ar
fi satul Ciocăneşti şi satul Udeni, pe timpul lui Bibescu Vodă.
Ca şi satul Călineşti, satele Gorganu, Râncăciov, Vrăneşti şi Văleni – Podgoria
au fost comune separate până în anii noştri şi au o istorie proprie ce poate fi
urmărită în adâncime, timp de mai multe secole.
Satul Gorganu apare mai târziu în documentele scrise, dar faptul că voievodul
Constantin Brâncoveanu a avut vii întinse pe dealurile lui, pe care le-a lăsat fiicei
sale, Domniţa Bălaşa, ne dovedeşte că aşezarea e tot atât de veche. Domnul ţării,
Constantin Brâncoveanu, cunoscut şi în afara ţării pentru bogăţia sa, n-ar fi luat
dealurile Gorganului dacă viile de aici nu i-ar fi plăcut. Domniţa Bălaşa a donat
statului moşia de aici, împreună cu altele, în scopuri filantropice. O parte din moşia
Gorganului, aparţinând ,,aşezămintelor brâncoveneşti,, , a ajuns cu acest regim
juridic până în zilele noastre. Satul Gorganu, ca şi Călineştiul, are o biserică din
secolul al XVII lea şi se poate mândri cu faptul că şcoala funcţionează aici
neîntrerupt de mai bine de un secol.
Râncăciovul, la fel de vechi ca şi satele vecine, îşi împleteşte istoria cu cea a
vestitei mănăstiri zidite în 1498, care avea moşii multe şi chili mari şi în care la
1559, un popă Toma, trece peste munţii din Ardeal unde era urmărit şi se
călugăreşte aici. La 1653 mănăstirea este restaurată de căpitanul Arsenie Şoimul
(îngropat în tinda bisericii) care-i dă şi o serie de moşii, preintre care şi vii întinse
în dealul Vrăneştilor.
În secolul al XIX lea, robii de la mănăstire vor fi eliberaţi, dar îşi vor păstra
starea foarte înapoiată, din cauza tratamentului care, după secularizarea averilor
mănăstireşti, au început exploatarea întinselor păduri de aici.
Satul Vrăneşti îşi leagă numele, desigur, de cel al lui Stancea Vranin, despre
care se vorbeşte în timpul voievodului Dan I. Este tot atât de vechi ca şi celelalte
din vecinătatea sa, are o serie întreagă de legende şi amintiri istorice legate de
vechiul schit, despre care se spune că ar fi din timpul primilor voievozi ai Ţării
Româneşti.
O serie de cruci vechi, cioplite din piatră de Mateiaşi, vorbesc despre moşii şi
hotare de pe cuprinsul Vrăneştiului, ceea ce ne indică nouă că aici a existat o viaţă
economică intensă în secolele dinainte. O serie de amintiri sunt legate de voievozii
Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, care în fiecare toamnă treceau pe aici la

19
culesul viilor ce şi le aveau împrăştiate pe dealurile dintre Leordeni şi Valea Mare.
Satul Vrăneşti era ultimul sat al plasei Podgoria pe şoseaua spre Piteşti.
Satul următor, Văleni, făcea parte din plasa Goleşti. Văleni, fostă comună
împreună cu satul Ciocăneşti până la reforma administrativă din 1950 şi împreună
cu Vrăneşti (tot comună separată la această dată) până la 1968, are o istorie la fel
de bogată ca şi celelalte sate mai mari ale actualei comune Călineşti.
Cultura viţei de vie şi a pomilor fructiferi de tot felul a fost preocuparea de
căpetenie a locuitorilor de aici. Vechimea monumentelor existente ne vorbeşte de
vechimea satului. Biserica zidită la 1733 şi cea din Ciocăneşti, zidită mai recent pe
urmele alteia vechi de peste 450 de ani, sunt documente grăitoare asupra vechimii
acestei aşezări.
În anul 1890, adică la numai 25 de ani de la reforma agrară de sub domnitorul
Cuza, reformă după care vetrele satelor comunei au cunoscut noi aşezări sau numai
mişcări parţiale, actualul teritoriu al comunei Călineşti era locuit de o populaţie
destul de densă.
Călineştiul propriu-zis, format din satele Valea Călineşti, Turculeşti şi
Viţicheşti (ultimul trecut la Topoloveni după reforma din 1950), avea o populaţie
de 1621 locuitori. Fără Viţicheşti avea 1070 de locuitori. Aceştia locuiau în 400 de
case.
Gorganul, care la data aceea se compunea din satele Drăghiceşti, Gorganu şi
Cârstieni (deci comuna Râncăciov de mai târziu făcea unitate administrativă cu
Gorganu), avea o populaţie de 2113 locuitori care trăiau în 490 case.
Vrăneşti, cu satele Vrăneşti, Bădeşti, Udeni şi Guşaţi, avea o populaţie de 610
locuitori care locuiau în 200de case.
Văleni, format din satele Valea Văleni şi Ciocăneşti, avea 935 locuitori care
trăiau în aproximativ 300de case.
Aşadar, la începutul deceniului al nouălea al secolului trecut, actualul teritoriu
al comunei Călineşti era locuit de o populaţie de 4730 locuitori ce trăiau în
aproximativ 1400 de case.
În 1925 populaţia actualei comune era următoarea:
Călineşti (cu Viţicheşti) =2238 locuitori
Gorganu (fără Râncăciov) =1053 locuitori
Râncăciov =1927 locuitori
Vrăneşti =1400 locuitori
Văleni =1477 locuitori

Total =8095 locuitori

Presupunând că satul Viţicheşti avea 595 de locuitori, înseamnă că actualul
teritoriu al comunei Călineşti avea în 1925 cifra aproximativă de 7500 de locuitori,
ceea ce implică o creştere de peste 2700 de suflete în 35 de ani, obligaţi fiind să
ţinem cont şi de pierderile de vieţi omeneşti pe care le-a provocat primul război
mondial.

2. Aspecte toponimice

20
 Denumirea satelor este diferită în funcţie de condiţiile socio-economice şi
naturale în care au apărut. Unele îşi trag denumirea de la pârâul de-a lungul căruia
s-au desfăşurat, având ca exemplu satul Urlucea, altele datorită alunecărilor de
teren în gâlme-gloduri, cum ar fi satul Glodu, cât şi aşezate în capul piscului, cum
ar fi satul Gorganu. Sunt sate care şi-au împrumutat numele de la văi şi de la
ocupaţia locuitorilor cu viticultura, cum ar fi Văleni-Podgoria. O parte din sate,
cele mai multe, şi-au împrumutat numele de la unele familii de boieri care au
stăpânit mari suprafeţe de teren ca: Stancea Vranin – Vrăneşti, Drăghici –
Drăghiceşti, Udeanu – Udeni. Unele sate, cum ar fi Radu Negru, au fost domenii
mănăstireşti (mănăstirea Negru-Vodă, Câmpulung Muscel) sau domneşti şi au fost
populate cu oameni aduşi pentru a munci.
Pentru satul Vrăneşti sunt două variante: prima este că numele şi-l trage de la
Stancea Vranin, persoană amintită în actul lui Mircea cel Bătrân din 1388, iar cea
de-a doua variantă, că satul îşi trage denumirea de la vrana butoiului, întrucât
locuitorii, mari cultivatori de vie şi pomi fructiferi, se îndeletniceau cu
confecţionarea butoaielor pentru depozitarea vinului şi a alcoolului.
La fel şi satul Udeni-Zăvoi, s-a numit aşa din cauza deselor inundaţii provocate
de râul Argeş, în lunca inferioară, unde a fost aşezat primul cătun. Cătunul s-a
mutat ulterior pe actuala vatră a satului, unde mai erau câteva case pe moşia
boierului Udeanu.
Sunt sate formate numai din rudari, de unde şi satul Rudari, care după 1968 şi-a
schimbat numele în Valea Corbului, aşezat în extremitatea nordică a comunei.
Numele satului Călineşti vine probabil de la o familie mai numeroasă din Valea
Călineşti, partea cea mai veche a satului, care a dat numele întregului sat şi
comunei.
S-a pretins multă vreme că satul îşi trage numele de la familia boierilor
Călineşti, care şi-au avut conacul la gura Văii, pe locul unde astăzi se află căminul
cultural. Afirmaţia este lipsită de temei, deoarece Călineştiul exista chiar
documentar cu secole înainte.
Pe de altă parte, despre Ivaşco se ştie numai că a avut moşii în Călineşti, fără
să-i spună ,,Călinescu,,. Copiii lui care au primit moşii la Răteşti şi-au
zis ,,Rătescu,, , iar vistierul care a primit Călineştiul şi-a zis iniţial ,,Luca ot
Călineşti,,. De-abia copiilor lui Luca le vor spune ,,Călinescu,,.
Despre Turculeşti, tradiţia spune că-şi trage numele de la faptul că, datorită
aşezării ferite a actualei vetre, aici poposeau întotdeauna turcii, în drumul lor spre
Piteşti sau spre alte direcţii.
Zgârieţiul îşi trage numele de la faptul că pe întreaga întindere pe care se află
astăzi cătunul erau numai mărăcini şi nu se putea trece prin această parte fără să te
zgârii.
Cătunele : Truiculeşti, Brânduşeşti, Smărăndeşti şi Gulieşti îşi trag numele de
la familiile care le locuiesc şi astăzi.
Dealul Slătineanca îşi trage numele de la Slătineni, proprietari ai cătunului.
Părţile din câmp numite Castrişoaia şi Cotroceanca sunt numite după Safta
Castrişoaia, proprietara celei mai mari părţi a Călineştiului până la 1864 şi
respectiv de la mănăstirea Cotroceni, proprietară de moşie în Călineşti.
21
 CAPITOLUL AL III LEA

Călineşti – oameni şi locuri

1.Aşezările

Una dintre cele mai mari localităţi rurale din judeţul Argeş, Călineştiul cuprinde
12 sate: Călineşti, Cârstieni, Ciocăneşti, Gorganu, Glodu, Vrăneşti, Văleni, Valea
Corbului, Urlucea, Udeni, Radu-Negru şi Râncăciov. Ele se diferenţiază în peisajul
geografic fie după componenţa spaţială (vatra şi moşia), fie după componenţa
demografică (numărul de locuitori, mişcare, concentrare teritorială, structură şi
funcţii economice).
Dintre cătunele mai mari, amintim:Drăghiceşti, Văleni – Câmp şi Turculeşti.
Satele comunei aparţin tipului de caracter răsfirat. Ele se răsfiră în majoritate
fie de-a lungul drumurilor comunale, fie de-a lungul şoselei naţionale Bucureşti –
Piteşti. Vatra satelor este ocupată de gospodării despărţite de grădini şi livezi.Un
sat liniar, cu casele mai apropiate, ar fi Valea Corbului. Locuinţele sunt aşezate
într-un spaţiu mai restrâns, în părţile superioare ale văilor înguste ale pârâului
Râncăciov.
Gospodăriile se desfăşoară fie de-a lungul drumurilor comunale paralele sau
care intersectează pâraiele principale, fie în părţile joase ale versanţilor sau pe
pseudo-terase de alunecări foarte vechi consolidate, cum ar fi Glodu. Cele de pe
şoseaua naţională au gospodăriile de-o parte şi de alta a acesteia.
Funcţiile economice ale satelor, în principal, sunt funcţii agricole (de culturi
vitico-pomicole, de cereale, legume şi cartofi şi de creştere a animalelor pe bază de
păşuni şi furaje). Dacă am lua în considerare şi numărul mare de muncitori care se
deplasează zilnic, satele ar fi considerate ,,sate-dormitor cu funcţii mixte,, în care
activităţile agricole se îmbină cu activităţile industriale din zonă.
Coordonatele geografice ale comunei Călineşti sunt 44 0 22‫׀‬36 450- ‫ ׀‬latitudine
nordică şi 240 26‫׀‬19 250- ‫ ׀‬longitudine estică.
Comuna Călineşti are o suprafaţă de 10.821 ha, adică 108,210 km 2, cu un total
de 3.604 locuinţe şi o suprafaţă locuibilă de 86 ha. Este una dintre cele mai mari
comune ale judeţului Argeş, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie. Se situează pe
locul 7 după suprafaţă între cele 94 de comune ale judeţului, după Buzoieşti (130
km2) şi Stoieneşti (129 km2) şi înaintea comunelor Mălureni (108 km 2), Bârla şi
Lunca Corbului (105 km2). În privinţa populaţiei, comuna Călineşti ocupă locul 2
în judeţ cu 14.406 locuitori în anul 2000 şi locul 3 pe ţară.

22
 Teritoriul comunei are o formă ovală, orientată nord – sud, înscrisă într-un
triunghi cu baza în sud, pe linia şoselei naţionale Piteşti-Topoloveni şi cu vârful în
nord, la limita hotarului cu comuna Davideşti. Are o lăţime de la vest la est de 10
km, iar în lungime, teritoriul comunei se desfăşoară nord – sud pe 24 km.
Comuna Călineşti are ca vecini: oraşul Ştefăneşti şi oraşul Mioveni în vest,
comuna Davideşti în nord, comunele Beleţi – Negreşti şi Priboieni şi oraşul
Topoloveni în est.În partea de sud este limitată de râul Argeş ce o desparte de
comuna Căteasca.
Pe şoseaua Bucureşti –Piteşti , în dreptul kilometrului 15, este prima intrare
prin satul Gorganu, care duce pe Valea Râncăciovului (apa Râncăciovului), fostul
drum judeţean care se uneşte la aproximativ 2,5 km cu cea de-a doua intrare de la
Călineşti, care de asemenea merge pe Valea Râncăciovului, fosta comună
Râncăciov.
Aproape de întâlnirea celor două drumuri începe fosta comună Râncăciov.
Dacă ne întoarcem la prima intrare, aici găsim, pe partea dreaptă, Biserica
satului Gorganu de Jos, biserică foarte frumoasă ce poartă hramul ,,Adormirea
Maicii Domnului,, , construită între 1905-1911, a cărei pictură a fost restaurată în
anul 1962.
Vis-à-vis de biserică întâlnim vechea şcoală cu clasele I-IV, şcoală ce s-a
demolat şi în locul căreia a fost construită Casa Parohială.
La câteva sute de metri, pe partea stângă, se găseşte noua şcoală a satului
Gorganu de Jos, şcoală construită în anul 1965.
Tot aici trebuie amintit că încă se mai păstrează ruinele bisericii de lemn de la
Gorganu, bisericuţă construită în secolele XVII-XVIII.
Întorcându-ne la intrarea a doua, prin Călineşti, la aproximativ 500 m, pe
partea stângă se găseşte Şcoala cu clasele I-VIII de la Valea Călineşti, şcoală
construită încă din anul 1934 şi imediat după aceasta se află Spitalul Călineşti, (azi
Dr. Ion Crăciun), construit în anul 1903, iar în anul 1983, în perioada în care dr.
Ion Crăciun era director, se inaugurează noul pavilion, o clădire modernă cu secţii
de pediatrie, medicală, chirurgie, ginecologie (astăzi secţia de chirurgie fiind
desfiinţată ).
Vis-à-vis de spital, pe partea dreaptă, întâlnim o Troiţă de la care porneşte un
drum.Mergând pe drumul de ţară se ajunge la biserica satului Călineşti, construită
între anii 1735-1748, refăcută în anul 1848 şi restaurată în anul 1970, biserică ce
poartă hramul ,,Sfinţii Voievozi,,. Drumul merge în continuare spre Nord şi se
întoarce spre Sud tot în dreptul Troiţei.
Urcând mai departe spre Râncăciov, la circa 200m de Troiţă se află o secţie
viticolă, iar la aproximativ 1,5 km întâlnim Şcoala şi grădiniţa Glodu, construcţie
ridicată în anul 1902 şi restaurată în anul 2001.
Spre Râncăciov, după ce se uneşte cu drumul Gorganului, la câteva sute de
metri, pe partea dreaptă, se află Biserica Parohiei Gorganu de Sus, construită în
anii 1838-1839, cu hramul ,,Sf. Nicolae,,.
Construită din cărămidă în formă de cruce, biserica a suferit mai multe
modificări, mai ales în timpul preotului Marin Tudor, paroh din anul 1971. De

23
amintit ar fi: electrificare, pictură în tehnica frescă (1975), renovarea acoperişului,
tencuirea exterioară şi alte lucrări de întreţinere şi înfrumuseţare.
Urcând pe apa Râncăciovului, la aproximativ 5 km de la DN 7 se află Şcoala
Urlucea, cu trei corpuri de clădire. Pe partea stângă se află corpul A, construit în
anul 1904 şi restaurat în anul 1975, iar pe parte dreaptă se află corpul B, construit
în anul 1966 şi restaurat în anul 2001 şi corpul C, construit în anul 1986.
În continuare, la circa 6,5 km, se află pe partea dreaptă intrarea spre Mănăstirea
Râncăciov, mănăstire de a cărei existenţă se pomeneşte încă din timpul domniei lui
Vlad Călugărul (septembrie –nov. 1481 şi 1482-1495).
De menţionat este faptul că Mănăstirea a fost Biserică Parohială până în anul
2004.
Mai departe, de la intrarea spre mănăstirea Râncăciov, la circa 500m pe partea
stângă se află Şcoala cu clasele I-IV Cârstieni, şcoală construită în anul 1910 şi
restaurată în anul 1991, iar pe partea dreaptă întâlnim biserica nouă a satului
Cârstieni, construită în anul 2004.
La aproximativ 1 km de şcoală, drumul se bifurcă: înainte prin cătunul Valea
Ursului, drumul mergând la Racoviţa; la dreapta, trecând peste apa Râncăciovului,
drumul continuă cu satul Valea Corbului, sat în care trăiesc aproximativ 1.300 de
persoane, unde există o şcoală cu clasele I-IV, şcoală construită în anul 1987 în
locul celei vechi din lemn şi unde se construieşte şi o biserică nouă; în partea
dreaptă a satului Valea Corbului se întinde cătunul Valea Boului care se uneşte cu
drumul de intrare spre Mănăstirea Râncăciov.
În cătunul Valea Ursului trebuie amintită prezenţa unei bisericuţe de lemn,
biserică ce poartă hramul ,,Sf.Apostol Toma şi Sf. Voievozi,, , construită în anii
1758-1759.
Pe aceste două intrări care se unesc la intrarea în satul Glodu există mai multe
troiţe:
- la intrarea Gorganu, există o Troiţă nouă zidită de actualul preot;
- lângă şcoala Gorganu, pe partea dreaptă;
- în cătunul Teienilor, unde întâlnim şi o cruce de piatră datând din anul 1726;
- în interiorul satului Glodu, lângă islaz;
- în punctul Muşat;
- în punctul Urlucea;
- în cătunul Valea Cucii;
- în Valea Călugăriţei;

24
 Biserica din lemn ,,Sf. Apostol Toma şi Sf. Voievozi,, din Cârstieni

Trebuie amintit că fosta comună Râncăciov nu a fost colectivizată, perioadă

în care locuitorii acestei zone se ocupau de creşterea animalelor, comerţ cu fructe
şi băuturi.
Întorcându-ne la intrarea din satul Călineşti, comuna se întinde pe şoseaua
naţională Bucureşti – Piteşti, în partea stângă cu satul Turculeşti, unde, pe partea
dreaptă, imediat ce intri în sat, întâlnim fosta şcoală cu clasele I – IV Călineşti-
Sat, actulamente funcţionând numai ca o grădiniţă, clădire construită în anul
1937 şi restaurată în anul 2003, iar vis-à-vis se găseşte biserica ce poartă
hramul ,,Sf. Nicolae,, , biserică ce a fost construită încă din 1872.
În partea dreaptă a satului Călineşti, înaintând spre Piteşti, pe şoseaua
naţională se întinde satul Gorganu cu cătunul Drăghiceşti. La km 17, pe partea
dreaptă, se află Primăria comunei şi sediul Poliţiei. Cu 200 m până în Primărie
există un drum pe care, urcându-l, ajungem la a doua mănăstire existentă în
comuna Călineşti, monument istoric, Mănăstirea ,,Sf. Calinic,,, construită în anii
1720-1740. Înaintând pe acest drum ieşim din nou la şoseaua naţională, la
aproximativ 200 de m de intrare, drumul luând forma unei potcoave, de aici
venindu-i şi numele cătunului - ,,Potcoavă,,.
La aproximativ 100 m de primărie, tot pe partea stângă, întâlnim Biserica cu
hramul ,,Sf. Gheorghe şi Dumitru,, construită între anii 1924 – 1934, la începutul
secolului al XVIII lea, iar vis-à-vis grădiniţa Drăghiceşti, clădire ridicată în anul
1939 şi renovată în anul 2003.

25
 Primăria comunei Călineşti

Înaintăm pe şoseaua Bucureşti – Piteşti şi, la aproximativ 1 km, pe partea

dreaptă, întâlnim Vila C. Paul, construcţie ce datează din secolul al XIX lea, din
anul 1930 şi care este, de asemenea, monument istoric.
La circa 1 km de Vila C. Paul începe satul Vrăneşti.Chiar la intrarea în sat,
pe partea dreaptă, se află Şcoala cu clasele I-VIII Vrăneşti, construcţie relativ
nouă, din anul 1972.
Acum drumul se bifurcă, în partea stângă înaintând spre satul Udeni – Zăvoi,
iar în partea dreaptă spre satul Radu Negru.
Mergând pe drumul din dreapta, satul Vrăneşti se întinde pe aproximativ 3
km. La aproximativ 1,5 km de şcoala din centru, pe partea stângă, se află biserica
ce poartă hramul ,,Sf. Ştefan şi Sf. Apostoli,, , construită în anul 1821.
În centrul satului întâlnim o cruce de piatră ce datează din anul 1663.
În continuare urmează satul Radu Negru. La circa 500 m de intrarea în sat,
pe partea stângă, întâlnim un drum de ţară care duce la biserica satului, biserică
se poartă hramul ,,Cuvioasa Paraschiva,, şi care datează din epoca medievală, din
anul 1787, iar la aproximativ 200 – 300 m de acest drum, tot pe partea stângă, se
află Şcoala cu clasele I-IV Radu Negru.

Biserica cu
26
hramul ,,Cuvioasa
Paraschiva,, din Radu
Negru

Întorcându-ne la şoseaua naţională, pe drumul din stânga mergem spre satul

Udeni – Zăvoi. La aproximativ 1 km de şoseaua Bucureşti – Piteşti întâlnim
calea ferată Bucureşti - Piteşti, după care, la circa 300 m, pe partea stângă, se află
Şcoala Udeni – Zăvoi, construită în anul 1900 şi restaurată în anul 2000. La
aproximativ 1 km de şcoală se găseşte lacul de acumulare Udeni.
Întorcându-ne la şoseaua naţională, comuna Călineşti continuă spre Piteşti cu
satul Văleni, care începe la 700 – 800 m de centrul satului Vrăneşti. Şi aici
drumul se ramifică, în partea stângă mergem spre Gara Goleşti, trecând prin
cătunul Văleni – Câmp, iar în partea dreaptă se întinde satul Văleni Podgoria.
La 1 km de şoseaua naţională, pe partea stângă, se află Şcoala cu clasele I –
VIII Văleni , construcţie ce a fost ridicată în anul 1900 şi restaurată în anul 2001.
Continuând drumul, pe partea dreaptă, la circa 1 km întâlnim Biserica ce poartă
hramul ,,Sf. Dumitru şi Sf. Gheorghe,, , construcţie ridicată în anul 1733 şi care a
suferit mai multe reparaţii în anii: 1860, 1911, 1920, 1960, 1963.
Trebuie amintit că în curtea bisericii din Văleni există o cruce de piatră ce
datează din anul 1667 – monument istoric. O altă cruce de piatră, datând din anul
1727 întâlnim şi la cca 300 m sud de biserică, de asemenea monument istoric.
De aici, satul Văleni continuă aproximativ 1,5 km, ajungând la pădure.
Pe partea stângă a acestui drum curge pârâul Văleni care este traversat la
biserică, unde drumul se uneşte cu un alt drum ce vine de la şoseaua naţională în
paralel cu acesta şi cu pârâul.
De la Văleni, tot pe şoseaua naţională, mergând spre Piteşti, la
aproximativ 500 m, comuna continuă cu satul Ciocăneşti.
La aproximativ 1 km de la intrarea în sat, pe partea dreaptă, se află biserica
ce poartă hramul ,,Buna Vestire,, , biserică din secolul XVIII, construcţie din zid,
ridicată între anii 1896 – 1909.La câţiva metri depăratare întâlnim un alt
monument istoric, o cruce de piatră ce datează din anul 1713, iar lângă fântâna
veche există încă o cruce de piatră din anul 1724.
La 200 m de biserică, pe partea stângă, se află un drum pe care, la cca
200 m întâlnim Şcoala cu clasele I – IV Ciocăneşti, şcoală ridicată în anul 1900
şi restaurată în 2001.
Drumul se continuă până în satul Goleşti în care se află Gara Goleşti şi
Muzeul Goleşti.

27
 Imagini de la restaurarea Bisericii ,,Sf.Dumitru si Sf. Gheorghe,, din Văleni

2.Populaţia

2.1.Evoluţia numerică

Deşi satele comunei Călineşti sunt atestate documentar din secolul al XIV lea,
ele au fost populate cu mult mai înainte, încă din secolele III – IV e.n. după cum
dovedeşte depozitul din aramă, datând din epoca bronzului, găsit la Râncăciov.
Numărul populaţiei în anul 2000 a fost de 14 406 locuitori, cu o densitate
medie de 133 locuitori/km2, în această privinţă înscriindu-se printre primele
comune din judeţ cu densitate mare de locuitori.
De-a lungul timpului, populaţia a evoluat numeric de la an la an, de la 10.527
locuitori în 1968 (anul constituirii comunei în forma actuală), la 14.406 locuitori în
2000.

ANUL NUMĂR DE LOCUITORI BĂRBAŢI FEMEI

1968 10.527 5.200 5.327
1970 11.044 5.422 5.622
1980 11.767 5.673 6.094
28
 2000 14.406 6.000 8.406

Creşterea numerică a populaţiei s-a făcut prin sporul natural (diferenţa dintre
natalitate şi mortalitate). Astfel, în anul 2000 natalitatea a fost de 10,4 %, iar
mortalitatea de 9,7%. Comparabil cu datele demografice pe ţară, se constată că
această comună are o natalitate şi o mortalitate mai reduse.

2.2Structura populaţiei

Populaţia comunei este structurată pe mai multe criterii, şi anume: pe vârste,

sexe, profesionale.
Structura populaţiei pe sexe apare astfel: în anul 1980 au fost 5.673 bărbaţi şi
6.094 femei; în anul 2000 au fost 6.000 de bărbaţi şi 8.406 femei.
Pe vârste, populaţia se împarte în trei mari grupe: 0 – 20 ani = 6.306 locuitori,
reprezentând 43%; între 20 – 40 ani = 4.780 locuitori, reprezentând 33,4%; peste
40 de ani =3.320 locuitori, reprezentând 23,6% din populaţia totală a comunei. Se
constată o pondere mare în grupa 20 – 40 ani, ceea ce arată o predominare a
populaţiei tinere, apte de muncă şi în grupa 0 – 20 ani, surse în devenire ale forţei
de muncă.
Structura profesională este alcătuită în mare parte din muncitori, apoi urmează
pensionarii care practică agricultura (ţărani), cadrele didactice şi cadrele medicale.
Populaţia comunei este formată în majoritate din români (95,3%), iar restul
rromi(în majoritate rudari şi mai puţini zlătari). Rudarii sunt masaţi în satul Valea
Corbului, dar şi în cătunul Văleni – Câmp.
Din punct de vedere al religiei, 99,9% sunt ortodocşi, iar restul adventişti.
Mişcarea spaţială a populaţiei comunei Călineşti se manifestă prin navetism şi
deplasări sezoniere. Navetismul este practicat de un număr mare de locuitori, care
se deplasează zilnic la locurile de muncă din afara comunei, fie ca muncitori la :
Uzina Colibaşi, Bolţuri – Topoloveni, Combinatul de lemn Piteşti, Fabrica de Bere
Piteşti etc., fie ca precupeţi în pieţele din Piteşti, fie pentru diferite servicii,
angajaţi în diferite unităţi comerciale. Deplasările sezoniere de practică de către
unii localnici care pleacă pe şantierele de construcţii.

CAPITOLUL AL IV LEA

Condiţiile fizico – geografice

1.Relieful

29
 Relieful comunei Călineşti este format din două unităţi distincte : zona
deluroasă şi zona de luncă, formă de acumulare – depunere. Zona deluroasă ocupă
partea centrală şi nordică a comunei, iar zona de luncă ocupă partea sudică,
aparţinând Luncii Argeşului.
Zona deluroasă ocupă cea mai mare parte din suprafaţa comunei şi anume
70.210 km2, respectiv 2/3 din suprafaţa totală a comunei. Dealurile sunt rezultate în
urma adâncirii în suprafaţa sa a văilor divergente prin eroziunea pâraielor afluente
Argeşului. Ele se desfăşoară în culmi paralele cu orientare nord – sud, nord-vest –
sud-est, nord-est – sud-vest, despărţite de văi longitudinale cu aceeaşi orientare ca
pâraiele. Aceste dealuri au interfluvii plane, netede, întinse, cu aspect de câmpie
înaltă, de unde şi numele unora de ,, platouri ,, , găsite la Radu Negru. Ele variază
între 300 şi 475 m altitudine, descrescând de la nord la sud: Piscul lui Faure
(474m) şi Dealul Furduieşti (320m).
La contactul cu Lunca Argeşului altitudinea este cuprinsă între 300 – 375 m, cu
100 – 125 m mai mult faţă de Luncă şi prezintă versanţi cu pante line. Spinările lor
se lăţesc de la 50 – 100 m la 1.750 – 1.800 m. cele din est şi nord-vest prezintă
interfluvii mult lăţite şi netede, cum ar fi : Piscul lui Faure, Dealul Popii Mari,
Urlucea, Dumbrava Ţiganilor, Dealul Călugărului, Dealul Căpuşului, iar în Platou
cele mai înguste spinări le au dealurile care formează piscuri, mai ales în zona
Gorganu, ce variază între 50 – 250 m.
Văile longitudinale se desfăşoară pe lăţimi şi lungimi diferite, acestea din urmă
variind de la 7 – 8 km (Văleni, Vrăneşti) la 17 km (Râncăciov) . Văile se lărgesc şi
la confluenţa cu unele pâraie mai mari, unde se depun conuri de dejecţie (Urlucea),
sau acolo unde versanţii s-au retras mai mult din cauza alunecărilor de teren, cum
ar fi la Glodu.
Versanţii actuali sunt atacaţi de şiroaie, surpări, prăbuşiri, alunecări de teren şi
de torenţi. Şiroaiele formează mai ales la ploi mai mari, rigole şi ravene. Ca
exemplu putem da: Valea lui Bob (Văleni), la biserica Vrăneşti şi Piţigoieşti
(Văleni) . Alunecările de teren sunt frecvente în zonă din cauza structurii rocilor
(argile, nisipuri, pietrişuri). Unele sunt mai vechi, la Radu Negru şi Glodu, iar
altele mai noi (după 1982), la Vrăneşti, Furduieşti, Valea lui Bob. Între râpa de
desprindere şi dealuri, mai ales la alunecările mai vechi, s-au format lacuri cum ar
fi Lacul Jidovi (Glodu).
Dealurile sunt afectate pe lângă procesele naturale şi de modificările făcute de
om cu scopuri economice. Dintre acestea deosebim: terasări mai ales pe versanţii
cu expunere sud – sud-est, făcute de Institutul Cercetării Viticole Ştefăneşti pentru
cultura viţei de vie, iar dealurile cu spinările mai înguste au fost netezite, lărgite şi
terasate în vederea extinderii culturii viţei de vie. Pentru împiedicarea degradării
versanţilor s-au făcut corectări ale organismelor torenţiale prin baraje şi îndiguiri.
Principalele dealuri din comună sunt: Piscul Lupului, Piscul Înalt, Piscul
Cerului, Piscul Prisecii, Piscul Lung, Dealul Schitului, Dealul lui David (Radu
Negru); dealurile Dăineşti, Marta, Furduieşti, Mârjolea, Slătineanca (Vrăneşti);
dealurile Florica, Dinu, Piţigoieşti, Anicuţa (Văleni); dealurile Bradului şi
Căpuşului (Ciocăneşti); Piscul Corbului, dealurile Popii Mari, Popii Mici,
Lăpuşului, Şerpoaicei (Valea Corbului); dealurile Stânei, Săracului, Jidovi
30
(Glodu); dealurile Călugăriţa, Urlucea, Mănăstirii (Râncăciov); dealurile Mârjolea,
Brânduşeştilor şi Rugilor (Călineşti).
Lunca Argeşului ocupă partea de sud a comunei cu o suprafaţă de 38km 2,
reprezentând 1/3 din suprafaţa comunei. Se desfăşoară pe teritoriul comunei între
Ştefăneşti şi Topoloveni pe o lungime de 8 km cu orientare nord-vest – sud-est.
Are o lăţime medie de 3,5 km. Lunca se desfăşoară pe stânga Argeşului, făcând
legătura între dealurile piemontane din zonă şi Câmpia Înaltă a Piteştilor, care se
întinde în comuna vecina Căteasca. Are o suprafaţă plană, cu o uşoară înclinare de
la nord spre sud – sud-est şi de la vest spre est. Ea reprezintă albia majoră a râului
Argeş, formată prin depuneri de aluviuni în urma marilor inundaţii. Sunt strate
groase de 1-2 metri de arbori de zăvoi carbonizaţi, ascunşi sub straturi de
sedimente de 4-5 metri, ce atestă inundaţii foarte vechi, când s-au depus straturi
groase de aluviuni. Cele mai mari inundaţii produse la mari viituri, în urma
creşterilor mari şi bruşte ale debitelor, au fost în 1975.
Lunca Argeşului este străbătută de cele patru cursuri ale pâraielor: Văleni,
Vrăneşti, Călineasca şi Râncăciov, care aici sunt canalizate cu orientare nord-vest
– sud-est. De asemenea, Lunca este împânzită de canale din sistemul de irigaţii. Ea
este formată în mare parte din : argilă galbenă lutoasă intercalată cu nisip mărunt,
mâl fosil cu trei orizonturi de pânză freatică, până la 14 metri, apoi cu argilă
vânătă, argilă neagră, bolovăniş – pietriş cu două orizonturi de pânză freatică, până
la 22 metri.
Ea se împarte în trei părţi: lunca externă, care se întinde de la baza dealurilor
până la calea ferată, lunca mediană, care cuprinde două braţe părăsite ale râului
Argeş: Bârâcea, lung de 400 – 500 metri şi lat de 4 – 5 metri, sub formă de arc de
cerc, cu direcţia est – sud-est şi Belciuge, lacuri amenajate pentru piscicultură. Şi,
în final, cea de-a treia este lunca internă, cea care mărgineşte albia minoră, ocupată
cu zăvoaie până la amenajarea râului Argeş pentru hidrocentrală.
De-a lungul celor trei unităţi ale Luncii se desfăşoară liniar şi perpendicular de
la şoseaua naţională, satul Udeni.

2. Clima

Comuna Călineşti, din punct de vedere climatic se înscrie în ţară în zona de

întâlnire a climatului de câmpie cu cel de deal, pe fondul climatului temperar –
continental. Are un subtip de climat de tranziţie între cel de dealuri joase, mai uscat
şi cel de câmpie, mai cald şi secetos. Comuna se află la limita nordică a izotermei
anuale de 100 C, la contactul cu limita sudică a izotermei de 80 C.
2.1 Temperaturi

Temperatura medie anuală este de 9,8 0 C. Temperaturile extreme variază

frecvent între _140 C şi _120 C şi 300 C şi 350 C . Cea mai scăzută temperatură
înregistrată a fost de – 200 C, iar maxima a fost de 390C. Pe anotimpuri,
temperatura medie se schimbă astfel: vara este de 200 C, iar iarna este de 10 C.
Numărul zilelor de îngheţ este în medie de 100 – 110 zile, iar al celor tropicale este
de 30 de zile.
31
 2.2 Precipitaţii

Precipitaţiile atmosferice cad sub toate formele pe parcursul unui an

calendaristic. Cantitatea medie este de 670 mm, iar cele mai scăzute cantităţi cad în
luna februarie, de obicei 35 – 40 mm. Cantitatea maximă a fost de 806 mm în anul
1947. Precipitaţiile solide, sub formă de zăpadă, cad de obicei de la sfârşitul lunii
noiembrie până la începutul lunii martie. Stratul de zăpadă se menţine în medie,
annual, la 30 – 40 cm, iar solul este acoperit cu stratul de zăpadă în medie de 50
zile.

2.3 Vânturi

În comuna Călineşti vânturile bat aproape din toate direcţiile. Frecvenţa cea
mai mare o au vânturile din vest – nord-vest, iar ca intensitate, cele din est şi nord-
est. Viteza medie este de 3 – 4 m/s (35 – 40 km/h).
Vânturile din nord-vest aduc aer mai rece şi umed, cu zăpezi bogate iarna şi cu
ploi reci vara.
Vânturile din nord-est (crivăţul) se simt iarna, când aduc ger şi troienesc adesea
zăpada.
Vânturile din vest sunt frecvente primăvara şi la începutul verii, aducând aer
umed şi determinând cantităţi mari de precipitaţii.
Vara se simt, de obicei, mişcările dinspre sud-est şi sud-vest ale maselor de aer
tropical din nordul Africii. Ele aduc călduri înăbuşitoare şi secete prelungite, când
temperatura este de peste 300 C.
Durata medie de strălucire a soarelui este de 2.000 de ore, iar nebulozitatea
medie anuală este de 5 - 6/10.

3. Apele

3.1 Râurile

Reţeaua hidrografică a comunei Călineşti este formată din râul Argeş, cu

pâraiele afluente, din zona de pe stânga.
Râul Argeş curge prin partea de sud, formând hotarul cu comuna Căteasca, pe
o lungime de 8 km. Albia sa minoră, în unele locuri, în aval de baraj, are o lăţime
de 130 m, iar malul său, în partea dinspre Călineşti, variază până la înălţimea de 3
m. Aşa se explică de ce pânza freatică, în cea mai mare parte a satului, este la
suprafaţă. Cu excepţia cătunului Zgârieţi şi a porţiunii din Valea Călineşti care se
află la şoseaua naţională, unde apa nu apare până la 15 m adâncime, zecile de
fântâni pe care şi le-au săpat oamenii în gospodării sau pe marginea şoselei şi a
uliţelor satului au apă începând de la adâncimea de 2 – 3 m.
Râul Argeş are un curs meandrat, mai ales în aval de baraj, cursul lui fiind
regularizat prin construirea barajului pentru lacul de acumulare Udeni. Acesta se
32
află în spatele unui baraj înalt de 21 m şi lung de 7.000 m. Lacul are o lungime de
7.300 m, o lăţime de 1.600 m şi o adâncime maximă de 18,5 m. Volumul lacului
variază între 45 milioane m3 la cota de utilizare energetică 253 m şi 65 milioane m 3
la cota 255 m. Debitul variază între 16 m 3 /s şi 60 m3 /s. În amonte de baraj, acesta
este de 90 m3 /s, iar în aval de 20 m3 /s.
Funcţiile lacului sunt pentru producerea energiei electrice, în principal, apoi
pentru alimentarea sistemului de irigaţie, pentru alimentarea cu apă industrială a
zonei de sud, cât şi pentru pescuit.
Pâraiele din această zonă izvorăsc din dealurile comunei şi se varsă în râul
Argeş. Afluenţilor de pe partea stângă, localnicii le spun ,,gârle,, , iar celor din
cursul superior, cu apă permanentă, le spun ,,izvoare,, sau ,,vâlcele,,.
În comuna Călineşti se găsesc patru pâraie mari: Văleni, Vrăneşti, Râncăciov şi
Călineasca-Glodu.
Pârâul Văleni izvorăşte din dealurile satului cu acelaşi nume, din partea de
nord-vest. Curge între dealuri, pe direcţia nord-vest – sud-est, iar după aceea intră
în Luncă şi se varsă în râul Argeş, la limita cu Ştefăneştiul.
Pârâul Vrăneşti îşi trage izvoarele din dealurile satului Radu Negru şi curge pe
o lungime de 8 km, cu o orientare, în general, nord – sud.
Pârâul Râncăciov izvorăşte din dealurile din sudul comunei. Este cel mai mare
pârâu, cu o lungime de 24,5 km şi are o orientare, în general, nord – sud în zona
deluroasă, cotind brusc est – vest la ieşire, apoi întră în Luncă, vărsându-se în râul
Argeş.
Pârâul Călineasca are o lungime de 8,25 km, izvorăşte din Dealul Priboieni şi
parcurge satele Glodu şi Călineşti, după care se varsă în râul Argeş, la limita cu
oraşul Topoloveni. La început are o orientare nord – sud-sud-vest printre dealuri,
apoi coteşte spre est, curgând paralel cu şoseaua naţională Bucureşti – Piteşti, după
care se varsă în râul Argeş.
În Luncă, cursul acestor păraie este canalizat. Ele au, mai ales în partea
superioară a bazinelor hidrografice, afluenţi mai mici, ce au curs repejor şi sunt
scurte, cu lungimi cuprinse între 2,5 – 3 km.
Marile pâraie au o scurgere permanentă în perioadele cu ploi sau cu topirile
zăpezilor de pe versanţi. Vara au o scurgere intermitentă, secând pe mari porţiuni,
rămânând băltoace acolo unde sunt izvoare în mal şi unde sunt soluri argiloase.
Iarna, mai ales în lunile geroase, îngheaţă până la fund. În anii foarte ploioşi,
gârlele s-au umflat, ieşind din matcă şi inundând curţile şi grădinile oamenilor.

3.2 Lacurile

Lacurile, ca formă a reţelei hidrografice, se împart în trei categorii: lacurile de

acumulare (lacul Udeni), lacurile de luncă, rezultate din belciugele braţelor părăsite
ale râului Argeş sau adunate în zonele mlăştinoase, unde pânza freatică este la
suprafaţă şi lacurile de alunecări de teren, formate între valurile de alunecări (lacul
Jidovi).

33
 3.3 Apele subterane

Alături de apele de suprafaţă, deosebim în comună şi apele subterane. Cele din

zona Călineşti au adâncimi ce variază de la 20 m în zona deluroasă, la 1,5 – 3 m, în
lunca medie. Pe firul apelor şi la poalele versanţilor, ies la suprafaţă fie din
malurile sau fundul văii, fie sub formă de izvoare la baza versanţilor. În unele
locuri mai joase formează mlaştini având apă curată.
Unele izvoare au apa colorată în roşu – galben, din cauza oxizilor de fier.
Altele depun cruste calcaroase la ieşire, din cauza dizolvării concreţiunilor
calcaroase din loess, sub influenţa acizilor humici (izvorul Jidovilor).

4. Solurile

Solurile sunt formate şi răspândite pe suprafaţa comunei Călineşti în funcţie de

rocă, climă, vegetaţie, relief, de altitudine şi orientare a culturilor şi versanţilor.
Pe formele de relief deosebim: soluri din zona deluroasă, soluri de luncă şi
soluri din râul Argeş.
În pădurile comunei deosebim două mari grupe de soluri: argilovisoluri, sub
pădurile de stejar, fiind cele mai răspândite şi cambisoluri, sub pădurile de
amestec.
După geneză, eroziune, poziţia formelor de relief, însuşirile fizico-climatice şi
gradul de fertilitate, întâlnim mai multe tipuri de soluri:
- Solurile brune argilofluviale – moderat şi slab erodate, răspândite pe culmile
şi versanţii cu pante de 50 – 60. Sunt soluri lutoase, argiloase, mijlocii şi grele,
formate pe depozite aluviale cu conţinut de 48% argilă.
- Solurile brune de pădure, puternic erodate. Sunt soluri sărace în humus, fosfor
şi potasiu şi sunt răspândite pe pante de 60 – 150 . Pânza freatică se află la 10 –
20 m.
- Solurile brune – gălbui de pădure reprezintă 0,2% din suprafaţă.
- Luvisolurile albice se întâlnesc pe forme de relief plane, piemontane.
- Planosolurile le găsim în zona de platformă a interfluviilor.
- Vertisolurile sunt răspândite pe piscurile dealurilor şi la obârşia văilor.
- Regosolurile şi erodisolurile, puternic erodate de versanţii cu înclinare 25%,
sunt sărace în substanţe fertile şi supuse proceselor active de pantă.
În general, în Luncă întâlnim mai multe feluri de soluri:
- solurile aluviale ocupă o suprafaţă de 35%. Se împart în trei categorii : sol
puternic humificat (nisip), sol moderat humificat ( foarte fertil, bogat în
fosfor) şi sol
humificat (ocupă formele depresionare din Luncă şi este foarte fertil).
- Solurile antropice ocupă cea mai mare parte din suprafaţă şi sunt amenajate
pe versanţi. Ele s-au făcut în urma lucrărilor pentru valorificarea terenurilor
neproductive pentru alte culturi, cu modificări în profilul solului. Sunt soluri
propice plantaţiilor de viţă de vie.

5. Flora
34
 Clima şi relieful îi permit Călineştiului să aibă o floră bogată. În cadrul ei
întâlnim două aspecte ale vegetaţiei locale, şi anume: vegetaţia zonei deluroase şi
vegetaţia zonei de luncă.
Vegetaţia zonei deluroase este formată din păduri. Privind desfăşurarea
vegetaţiei naturale, comuna se încadrează în zona forestieră a ţării, în etajul
stejarului. În cadrul acestui etaj deosebim vegetaţia lemnoasă şi vegetaţia ierboasă,
formată din plante răspândite diferit, în funcţie de condiţiile pedo-climatice şi de
altitudinea dealurilor, de orientarea şi înclinarea pantelor versanţilor.
Pădurile acestor dealuri sunt formate din arbori aparţinând stejarului ca element
predominant, cu varietăţile : gorun, stejar peduncular, cer, gârniţă în amestec cu
jugastru, carpen, tei, arţar, cireş sălbatic, ulm, iar pe văi mai umede întâlnim plopul
şi fagul (Valea Făgetului – Radu Negru). Unele dealuri poartă numele arborelui
predominant, cum ar fi Piscul Cerului. În luncile mai luminoase apar merii şi perii
sălbatici.
La marginea pădurilor întâlnim arbuşti cum ar fi : alun, sânger, păducel, mur,
măceş etc.
Vegetaţia ierboasă este formată din păşuni şi fâneţe. La acestea se adaugă
plantele cu flori de primăvară şi vară cum ar fi : în păduri – floarea paştelui,
ghiocei, brânduşe, toporaşi, iar pe versanţi – sânziene, sunătoare, muşeţel, coada
şoricelului, merişor.
În lacurile mlăştinoase întâlnim : coada calului, pipirigul, iar la marginea
pădurilor, pe lângă cele enumerate, ar mai fi de amintit: fragi, iarba şarpelui,
lumânărica.
Vegetaţia plantată de om este formată din: salcâmi de râpe, pinul şi nucul
american.
Lunca are o vegetaţie naturală foarte restrânsă. În jurul lacurilor şi mlaştinilor
găsim vegetaţie specifică acestor locuri ca: păpuriş, pipirig şi trestie. În luncă se
mai păstrează pâlcuri de zăvoaie, fiind formate din sălcii, plute şi plopi.
Pe câmp, începând din vatra satului şi până în zăvoaiele Argeşului, vom întâlni
o gamă completă de plante cerealiere, o alta de legume şi zarzavaturi şi o a treia
gamă de plante furajere. Se cultivă de asemenea inul şi cânepa (astăzi mai puţin
însă decât în trecut), precum şi oleaginoasele floarea soarelui şi dovleacul.
Dealurile sunt acoperite de vii şi livezi de pomi. Până la sfârşitul secolului
trecut, viile erau plantate cu viţă de vie românească. Distrusă de filoxeră, viţa de
vie românească a fost înlocuită cu soiuri străine, în cea mai mare parte nobilă. Viţa
nealtoită, hibrid, a fost plantată mai ales pe câmp, în vatra satului.
Gama pomilor fructiferi este foarte variată, cuprinzând aproape toate soiurile
de pomi care se plantează în ţara noastră. De la cais la cireşul de mai, care-şi
deschid primii bobocii primăvara şi până la gutui, care-şi coace alene fructele, în
Călineşti se găsesc tot felul de pomi. Dintre arbuştii fructiferi se întâlnesc coacăzul
alb, coacăzul roşu şi zmeura.

6. Fauna

35
 Fauna din această zonă este răspândită în funcţie de vegetaţie şi sursele de apă.
În păduri deosebim : lupul, vulpea, iepurele, mistreţul, viezurele, dihorul,
nevăstuica, veveriţa, căprioarele (care coboară şi în luncă), şopârla şi şarpele de
alun.
Dintre păsările întâlnite în zona deluroasă amintim: vrabia, piţigoiul, cinteza,
ciocănitoarea, mierla, corbul, cioara (care coboară şi în culturile din luncă), găinuşa
de alun, graurul, cucul, pupăza, berzele şi rîndunelele care sosesc primăvara şi
pleacă toamna.
În zona de luncă întâlnim: căprioare, fazani, şarpele de casă, prepeliţa, iepurele,
potârnichea etc.
O faună mai bogată întâlnim în jurul lacurilor de luncă şi în zonele mlăştinoase,
cum ar fi : pescăruşi, raţe şi gâşte sălbatice, cormorani, sitari, venite prin migrare
pentru iernat. Vara putem întâlni lebede.
Fauna acvatică este foarte bogată, dintre peştii prezenţi aici putând aminti :
crap românesc, crap chinezesc, caras, biban, plătică, iar în aval pe Argeş întâlnim
cleanul, mreana şi obletele.

7. Resursele subsolului

În subsolul reliefului comunei Călineşti deosebim ca resurse: gaze naturale,

petrol, nisipuri, pietriş şi argile.
În cadrul comunei, rezervele de petrol şi gaze naturale s-au depistat pe două
aliniamente, în zona deluroasă. Primul trece prin Cârstieni, nordul satului Radu
Negru (Valea Olteanului) şi izvoarele pârâului Văleni, iar cel de-al doilea trece
prin nordul satului Ciocăneşti. În afară de aceste aliniamente, petrolul şi gazele
naturale mai sunt depozitate şi în partea de vest a Luncii. În satul Cârstieni a
funcţionat chiar o sondă în anii 1970 – 1972.
Argilele, mai ales cele nisipoase, din dealuri, sunt folosite pentru
confecţionarea de cărămizi, teracotă, iar nisipurile şi pietrişurile din prundul râului
Argeş sunt exploatate ca balast pentru diferite construcţii.

CAPITOLUL AL V LEA

Caracterizare geoeconomică

Economia comunei Călineşti cuprinde, din punct de vedere geografic, cinci

ramuri importante, şi anume:
- agricultura
- industria
- transporturile
36
 - comerţul
- turismul

1. Agricultura

Comuna Călineşti are o suprafaţă de 10820 ha, dintre care 5151 ha fond
forestier, 4475 ha teren agricol, 83 ha râpe, 151 ha suprafaţă ocupată cu ape, 108
ha drumuri comunale, 207 ha terenuri neproductive.
Terenul agricol în suprafaţă de 4475 ha se compune din: 2011 ha teren arabil,
393 ha păşuni, 321 ha fâneţe, 874 ha vii şi 876 ha livezi.
Agricultura comunei Călineşti a avut întotdeauna caracter privat, numai în
perioada colctivizării făcând excepţie. Agricultura cuprinde două ramuri de
producţie : culturile de plante împărţite în culturi de câmp şi culturi hortiviticole şi
creşterea animalelor.
Cultura de câmp este cea mai răspândită, cuprinzând culturi de cereale, plante
industriale şi plante de nutreţ.
Culturile de cereale sunt răspândite, mai ales în Luncă, şi mai puţin prin
grădini. Cerealele cele mai întâlnite sunt: grâul, porumbul, orzul şi secara.
Cultura plantelor de nutreţ cuprinde culturi de trifoi, lucernă, rapiţă, răspândite
pretutindeni.
Cultura plantelor industriale ocupă suprafeţe mici şi este formată din culturi de
floarea soarelui răspândite în Luncă şi culturi de in şi cânepă întâlnite pe dealuri.
Livezile de pomi fructiferi sunt întâlnite în zona deluroasă, mai mult pe
versanţi şi la baza lor. Cultura pomicolă este o cultură veche pe aceste meleaguri,
cuprinzând următoarele soiuri: meri, peri, cireşi, vişini, nuci şi duzi.
Cultura viţei de vie este tot o cultură veche pe aceste meleaguri, constituită în
podgorii. Podgoria Călineşti este o parte din marea podgorie Ştefăneşti-Leordeni,
renumită în ţară. Cultura ei este amintită din anul 1388.
Domitorul Constantin Brâncoveanu poseda chiar în zonă, culturi de viţă de vie
la Gorganu şi Văleni – Podgoria, care se întindeau până la Ştefăneşti, unde avea
aşezământul de popas. La Valea Benii din satul Văleni – Podgoria, domitorul avea
beciuri de păstrare a vinului, atestate de ruinele de azi.
În această zonă au posedat culturi de viţă de vie şi o serie de mănăstiri, precum:
Radu Negru– Câmpulung Muscel, Cozia, Curtea de Argeş.
Cultura viţei de vie ocupă Piemontul Cândeşti în partea de sud-vest.Este întinsă
mai mult pe versanţii cu expunere vest-est, sud-est, însoţiţi cu pante mai domoale,
dar o putem găsi şi pe interfluvii şi boturi de dealuri cu pante mai mari. Viţa de vie,
aici, se cultivă şi în zona de luncă, mai ales în zona luncii externe la contactul cu
dealurile şi se întinde până în curţile gospodarilor.
Dintre soiurile de vie, cele mai răspândite sunt cele altoite, ca: risling, muscat
ottenel, tămâioasă, coarnă. Mai puţin se cultivă viţa hibrid, indigenă.
Culturile de legume şi cartof ocupă suprafeţe foarte mari în luncă, mergând
chiar şi în grădinile oamenilor, unde au sol bun şi umiditate necesară. Lunca este
amenajată în acest sens cu sisteme de irigaţii. Dintre culturile de legume mai
însemnate putem aminti: ceapă, usturoi, morcovi, ţelină, roşii, ardei, castraveţi. La
37
acestea se mai adaugă şi fasolea, în cultură mixtă cu porumbul şi dovleacul sau în
parcele separate. Cultura de legume ocupă o suprafaţă de 17 ha.
Cultura cartofului este răspândită tot în luncă şi mai puţin la baza versanţilor.
Creşterea animalelor este tot o îndeletnicire veche a locuitorilor, ca şi cultura
viţei de vie. Animalele domestice se cresc pentru: carne, lână, piei, grăsime.
Deosebim două feluri de animale: mari şi mici. Animalele mari sunt crescute pe
bază de furaje iarna şi pe păşuni şi islazuri vara.Islazurile ocupă suprafeţe mari pe
interfluvii ca în : Radu Negru, Râncăciov şi Valea Corbului. Ca animale întâlnim:
bovine, ovine, caprine, porcine şi cabaline.
Apicultura este puţin practicată de unele familii şi este întâlnită mai ales pe
dealurile unde sunt salcâmi.
În zona comunei se practică vânatul organizat sau în particular, în perioada
admisă. Se vânează pentru blană şi carne, iar dintre animale putem aminti: iepuri,
fazani, raţe şi gâşte sălbatice şi mistreţi.
Pescuitul este şi el practicat datorită numărului mare de specii de peşti.

2. Industria

Această ramură economică este slab reprezentată. Produsele agricole sunt

prelucrate în unităţi industriale de mare capacitate în comunele şi oraşele
învecinate. În cadrul ei deosebim două grupări industriale: industria de interes
naţional şi industria locală.
Industria de interes naţional se reprezintă prin : industria energetică şi
extractivă.
Industria energetică, apărută după amenajarea hidrocentralei de pe râul Argeş,
este mai bine reprezentată. Energia electrică se produce la microhidrocentrala
Udeni, es fiind distribuită în ţară prin sistemul energetic naţional, care trece şi prin
această zonă.
În industria extractivă, petrolul şi gazele naturale au fost puse în evidenţă prin
exploatări geologice. Aceste surse sunt evidenţiate prin trei aliniamente: două în
zona de deal şi una în zona de luncă, în partea de vest a acesteia.
Între anii 1970 – 1980 a funcţionat o sondă cu debit industrial în satul
Cârstieni.
Industria locală este reprezentată, în general, prin mici unităţi de interes local.
În cadrul ei deosebim: extracţia în carieră a argilelor nisipoase pentru fabricarea de
cărămizi şi pentru construcţii, unde mijloacele folosite sunt rudimentare şi extracţia
pietrişurilor de prund din albia râului Argeş, cu mijloace mecanizate, în cadrul a
două balastiere (Udeni şi Călineşti). Balastul obţinut se foloseşte la construcţiile
locale: drumuri, poduri etc.
O altă activitate întâlnită aici este morăritul şi panificaţia. Aceasta este folosită
pentru prelucrarea cerealelor. În comună funcţionează două mori mecanice şi două
brutării.
Distileriile sunt şi ele prezente, folosite pentru obţinerea alcoolului din fructe.
În comună sunt cazane răspândite de-a lungul pâraielor şi vâlcelelor pentru

38
aprovizionarea cu apă permanentă. Datorită culturii viţei de vie, o răspândire foarte
mare o au teascurile folosite pentru obţinerea vinului.
Alături de aceste activităţi industriale, în comună se mai găsesc: ateliere de
croitorie, centre de îmbuteliere de sucuri şi sifoane şi centre de reparaţii radio-
televizoare.
La Văleni funcţionează un mic complex industrial cu trei secţii: ţesătorie
pentru tifon, de prelucrare a maselor plastice şi de confecţii metalice.

3.Căile de comunicaţii şi transport

Reţeaua de transporturi de pe teritoriul comunei Călineşti este organizată astfel:

transporturi rutiere, feroviare, telecomunicaţii şi alte transporturi.
Transporturile rutiere sunt formate din şoseaua naţională şi drumurile
comunale. Şoseaua naţională se desfăşoară în comună pe o lungime de 10 km, între
Ştefăneşti şi Topoloveni, urmărind traseul ce desparte versanţii dealurilor de luncă.
După 1950 a început să fie asfaltată şi are două benzi de circulaţie. Ea stabileşte
legătura comunei cu comunele şi oraşele judeţului. În interiorul comunei înlesneşte
circulaţia cu satele componente, prin drumurile comunale care se desprind radiar
din ea.
Drumurile comunale se desprind din şoseaua naţională, în majoritate, de-a
lungul văilor principale pe o lungime de 8-13 km. Acolo unde văile sunt mai largi,
drumurile sunt duble, iar în zonele mai înguste ale văilor, drumurile au un singur
sens. Drumurile comunale sunt unele asfaltate, altele pietruite cu balast de râu.
Tot din şoseaua naţională se desprind drumuri mai scurte care traveresează
Lunca Argeşului şi care sunt asfaltate. Unele fac legătura comunei cu autostrada
Bucureşti – Piteşti prin Căteasca, cum ar fi Udeni, iar altele fac legătura comunei
cu gările.
Drumurile comunale se prelungesc în nordul comunei, în zona deluroasă, cu
drumuri forestiere, construite pentru exploatarea şi transportul lemnului din
pădure.
Transportul feroviar se realizează prin intermediul unei porţiuni din magistrala
Bucureşti – Piteşti. Această cale ferată se desfăşoară în comună pe o lungime de 10
km şi este dublă. Prima linie a fost construită pe timpul regelui Carol I şi a fost
dată în funcţiune la 1/13 septembrie 1872. Calea ferată taie de la vest la est Lunca,
paralel cu şoseaua naţională.
Pentru ridicarea staţiei de călători Călineşti, care deserveşte localităţile de pe
valea Cârcinovului, prin hotărâre judecătorească a tribunalului Muscel, a fost
expropiată de la locuitorii satelor Viţicheşti şi Călineşti o suprafaţă de 637 m2.
Telecomunicaţiile se integrează în reţeaua naţională şi sunt formate din :
telefon,internet, radio şi televiziune şi sunt mijloace de comunicare la distanţă.
Alt mijloc de transport este poşta, care asigură expedierea în cele mai bune
condiţii a scrisorilor şi coletelor. De asemenea, mai există şi liniile elctrice de
transport care conectează microhidrocentrala Udeni la sistemul energetic naţional
sau liniile de înaltă şi joasă tensiune.

39
 4.Comerţul

Comerţul în comuna Călineşti se desfăşoară prin unităţi comerciale particulare,

magazine şi chioşcuri. Prin ele se desfac mărfurile atât din comună, cât şi cele
aduse din ţară pentru completarea necesarului cetăţenilor. Mărfurile comercializate
prin intermediul lor cuprind o gamă variată, de la textile şi unelte agricole, până la
produse alimentare (pâine, conserve de carne şi legume, produse lactate etc).
Mulţi cetăţeni cărora le prisosesc produsele agricole, îşi desfac surplusul pe
pieţele oraşelor Piteşti şi Topoloveni. Aceste produse constau în zarzavaturi,
legume, vin, ţuică şi fructe.

5.Turismul

Turismul în comuna Călineşti este slab reprezentat. Totuşi, ca obiective

turistice importante putem aminti: Mănăstirea Râncăciov,Mănăstirea Gorganu,
Schitul Radu Negru, ruinele pivniţei domnitorului Constantin Brâncoveanu de la
Valea Benii, lacurile piscicole din lunca Turculeşti şi lacul de acumulare şi
hidrocentrala Udeni.

CAPITOLUL AL VI LEA

Aspecte socio – culturale

1.Instituţii religioase

Mănăstirea ,,Sfântul Calinic,, - Gorganu

40
 Prin minunata sa alcătuire, omul este ca o verigă ce face legătura între cer şi
pământ. Căci, dacă prin trupul său el aparţine pământului din care a fost luat, prin
sufletul său zidit după chipul lui Dumnezeu, omul aparţine Cerului, intrând în
legătură în mod liber şi conştient cu însuşi Creatorul său.
Plecând de la această premisă, putem spune că orice aşezare umană trebuie
privită şi prin prisma spirituală. Aşa se cuvine apreciată şi comuna Călineşti.
Această comună se poate evidenţia nu numai prin descoperirile arheologice (cu
obiecte din epoca pietrei), ci şi prin bisericile parohiale şi prin cele două mănăstiri
(Sf. Calinic şi Râncăciov).
Mănăstirea ,,Sf. Calinic,, este aşezată în preajma pârâului Râncăciov, ca de
altfel şi cealaltă mănăstire. Aşezământul monahal cu hramul ,,Sf. Calinic de la
Cernica,, este alcătuit dintr-o bisericuţă din lemn, un corp de chilii şi alte câteva
anexe şi are opt vieţuitori sub îndrumarea părintelui stareţ Iorest Suma. Corpul de
chilii cuprinde şi un paraclis cu hramul ,,Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava,, , paraclis
care în prezent se pictează.
Reprezentând o adevărată bijuterie arhitectonică, bisericuţa din lemn a fost
strămutată în anul 1988 din vechea vatră, situată în apropierea centrului
administrativ al Comunei Călineşti, într-un punct dominant al Dealului Călineşti
(la o altitudine de 270 m). Ea fusese ctitorită de Domniţa Bălaşa, fiica lui
Constantin Brâncoveanu, în perioada constituirii aşezămintelor brâncoveneşti
(1720 – 1740), fiind cunoscută şi sub denumirea de Biserica ,,Domniţa Bălaşa,,.
Conform documentelor domneşti, se cunoaşte că localitatea Gorganu a fost
proprietatea domnului martir şi sfânt Constantin Brâncoveanu. Consemnările din
fondul bibliofil confirmă vechimea bisericii. Aceasta păstrează zece icoane din
secolul al XIX lea. Din 10 februarie 1996 printr-un ordin al Sfântului Sinod,
Biserica ,,Sfântul Calinic,, a fost declarată mănăstire, păstrându-şi hramul.
Monumentul conservă forma iniţială, fiind pe plan dreptunghiular, cu pridvor
deschis pe latura vestică şi uşă cu arc în dublă acoladă.
Are o turlă – clopotniţă hexagonală (cu şase ferestruici) pe pronaos, iar absida
altarului este poligonală. Stâlpii pridvorului au profile simple la bază şi capiteluri
în partea superioară. Altarul, poligonal, are tavanul drept, iar catapeteasma de lemn
prezintă patru registre cu icoane. Naosul dreptunghiular, cu boltă cilindrică,
prevăzută cu o grindă transversală de sprijin, are câte o fereastră pe laturile
exterioare. Între naos şi pronaos, în ,,zidul,, de lemn, se află un spaţiu central de
acces şi două fereste.
Pronaosul de formă dreptunghiulară are tavanul drept. Ancadramentele
edificiului beneficiază de un frumos decor sculptat – cosoroabe cu decupeuri în
arcade simple.
În apropierea bisericii există două clădiri, folosite drept chilii, totodată
mănăstirea deţinând şi 10 ha de teren agricol.
În curtea bisericii există două cruci de piatră, una din secolul al XVIII lea şi
alta din 1826, de asemenea monumente istorice de o valoare imensă.

41
 Manastirea ,,Sf. Calinic,, - Gorganu

2. Mănăstirea Râncăciov

Pe valea pârâului Râncăciov, la o distanţă de 9 km de râul Argeş şi de şoseaua

naţională Bucureşti – Piteşti ce îi urmează cursul, se află încă de pe vremea lui
Vlad Călugărul satul Cârstieni sau Cârstieneşti, cum se întâlneşte adesea numit
prin documente.
În acest sat, la poalele minunatei păduri ce îl străjuieşte, în partea de răsărit,
este aşezată Mănăstirea Râncăciov ce poartă hramul ,,Intrarea în biserică,,, fiind
declarată monument istoric.
Drumul ce duce la mănăstire se desparte de şoseaua naţională în dreptul satului
Călineşti şi apucă pe Valea Râncăciov în sus, trecând prin câteva sate.
Deşi nu tocmai depărtată de aşezări omeneşti, totuşi înconjurată cum este pe
trei părţi de pădure, se pare că în modul cel mai fericit a găsit mănăstirea aici locul
liniştit, prielnic rugăciunii.
Din toate clădirile şi împrejurimile ei, singură, biserica rezistă la 1848 şi este
reparată în mai multe rânduri şi a rămas ca mărturie a uneia dintre cele mai vechi
aşezări călugăreşti din fostul judeţ Muscel.
Ca înfâţişare exterioară, biserica este în formă de cruce având în faţă o tindă
deschisă aşezată pe doi stâlpi de zid pătraţi. Are două turle: una aşezată în mijloc,
deci un fel de cupolă, iar alta mai mică, în faţă, servind de clopotniţă.
În tindă sunt aşezate două morminte, cu lespezi de piatră deasupra.Pisaniile lor
sunt însă atât de tocite, încât cu greu se poate citi pe cel din dreapta: ,,Aici
42
odihneşte robul lui Dumnezeu, înmormântat în tindă,,; a fost nepotul şi fiul adoptiv
al lui Arsenie Şoimul.
Uşa de la intrare este din blăni de stejar căptuşită cu o dală de fier. Deasupra ei
sunt două pisanii: una cu litere sculptate în piatră şi care datează din 1648, iar alta
zugrăvită pe perete, din timpul rezidirii bisericii la 1848.
Prima pisanie este aceasta:
,,În numele Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt; într'ajutorul prea luminatului,
făcător de judeţ, hramul sfintei Văvădenii bisericii şi al Casei Dumnezăieşti şi a
noastră sfântă Văvidenie în zilele dulcelui şi prea luminatului creştin şi de
Dumnezeu voit Io Matei Basarab Voievod şi cu doamna Măriei Sale, cu vrerea
milostivului Dumnezeu Ţerei Rumâneşti, adică robul lui Dumnezeu Arsenie,
căpitan de paharnicei, feciorul lui Dragomir postelnicul din Vlădeni şi al jupânesei
Maria şi cu jupâneasa Ana, truditu-ne-am şi ne-am ostenit de am zidit şi am făcut
din temelia aceasta sfântă mănăstire, Casă Dumnezeiască, ca să fie nouă de odihnă
şi vouă şi părinţilor noştri în veci de veci amin! Şi s-a început această sfântă
mănăstire în luna lui iunie 10 zile au fost leatul 7155. Şi s-au săvârşit în luna lui
septembrie în 27 de zile şi au fost leatul 7157,, (1648).
Cealaltă pisanie este aşezată deasupra acesteia şi spune următoarele:
,,Ridicatu-sau acest sfânt locaş întru slava şi prăznuirea trăirii prea curatei
fecioarei Marii în Sf. Sf-telor în zilele înălţatului Domn Gh.(eorghie) D(imitrie)
B(ibescu) Voievod şi în ale prea sfinţitului mitropolit Neofit, fiind egumen al
acestei sfinte mânăstiri David, arhimandrit Râncăcioveanul. Ani de la Hr. 1848
mai.,,
În interiorul bisericii nu sunt zugrăviţi ctitorii aşa cum se obişnuieşte.
Pronaosul nu se desparte prin nimic de naos. Tâmpla este de zid, dar icoanele sunt
din lemn şi sunt singurele care mai păstrează urme de vechime, fiind roase de carii
şi ciocănite de ghionoi. Pictura veche nu prezintă nicio importanţă, fiind de dată
mai recentă şi refăcută de câteva ori.
În altar, la proscomidic, de asemenea nu este nici un pomelnic vechi. Se pare
că ar fi existat unul, dar a fost înstrăinat şi astăzi este cu neputinţă de găsit. Din
bogata argintărie a mănăstirii, nu se mai păstrează astăzi decât o evanghelie legată
în argint aurit.
O vreme, la Râncăciov au existat două mănăstiri: una de călugări şi alta de
călugăriţe. Urmele mănăstirii de călugăriţe nu se cunosc, deşi Constantin
Rădulescu-Codin vorbeşte despre ruinele unor chilii în cătunul Călugăriţa.
În partea cealaltă a văii Râncăciovului mai este o biseicuţă din lemn, care
datează din 1759, leat săpat în dreapta uşii de la intrare. Biserica aceasta însă nu
are nimic în comun cu mănăstirea, căci slujea pentru nevoile satului. A fost făcută
de săteni, după cum spune inscripţia de deasupra uşii:
,,Ustenitu-s-a robi ereu Ştefa(n), ereu prio(t) Costand(in) ămpreună megiaşii
răposţi.,,
În altar, într-un dulap, se păstrează nişte dosare care conţin diferite acte primite
la mănăstire între anii 1840 – 1865. Aceste acte sunt compuse mai mult din
corespondenţa şi ordinele ce se primeau de mănăstire. De asemenea, tot în altar
sunt păstrate şi mai multe cărţi vechi precum:
43
 1.Sf. şi dumnezeiasca evanghelie tipărită în Sf. Mitropolitul Bucureştilor în
7258 (1750).
2. O evanghelie veche, fără început şi fără scoarţe.
3. O evanghelie legată în catifea şi argint aurit cu următoarele însemnări:
,,Această sfântă şi dumnezeiască evanghelie am dat eu robul lui Dumnezeu Matei
Sfântului Visarion de la Sfânta mănăstire a tut(uror) sfinti(lor) dă-n Bucureşti, ca
să fie pomenire în veci.,,
În partea de jos a filelor de la început, are această însemnare: ,,această sfântă
evanghelie a fost zălog la părintele Meletie ce au fost egumen la această mănăstire
Râncăciov şi o vreme au venit sfinţia sa părintele arhimandrit Chir Daniel igumen,
iar la această Sfântă Mănăstire şi au zidit Sfânta mănăstire, Sfânta evanghelie zălog
am dat.,,
4.Un minei pe luna septembrie, fără început.
5.Un minei pe luna ianuarie, tot fără început. Aceasta are următoarea
însemnare: ,, Acest mine(i) ce se află – ianuarie şi februarie l-am ce(tit) cu
Deşeanu Caimis Ungureanu, în casa părintelui popii Ioniţă ot C-lung. Şi ca să se
ştie i-am scris şi veleatul mai…,,
6. Catavasier grecesc, Veneţia 1742, tip de Nicolae Saru.
7. Evanghelia grecească Veneţia 1811 în tipografia lui Teodosie din Ioanina.
8. Chiriacodramion grecesc de Nichifor (Teodochi) arhiepiscopul Astrahanului,
tom. I. Moscova 1837, în Tipografia Sf. Sinod.
9. Triod grecesc fără început. Are o însemnare pe el: ,,Acesta l-au dat Daniel
Sfintei Mânăstiri Râncăciovul.,,
Tot la mănăstire se mai păstrează şi patru antimise vechi: unul din 1834, altul
din 1840, iar celelalte din 1875 şi 1895.

Întemeierea mănăstirii Râncăciov şi istoria ei până la rezidire 1648

Când şi cum a fost întemeiată mănăstirea Râncăciov, precum şi cine a fost cel
dintâi ctitor al ei, nu putem şti, deoarece nu ni s-a păstrat nicio mărturie scrisă
despre aceasta. Unele afirmaţii, ca cea din pisania veche şi cea din viaţa lui Arsenie
Şoimul au făcut ca şi celelalte mărturii să considere pe Arsenie întemeietorul
acestei mănăstiri, fără dreptate însă, deoarece Arsenie este numai cel ca a zidit-o în
1648. Mănăstirea Râncăciov, mult mai veche decât această dată, este amintită în
hrisoave din secolele al XV lea şi al XVI lea. Cel mai vechi document privitor la
mănăstire este hrisovul lui Radu cel Mare din 19 iulie 1498 (7006) prin care i se
întăreşte moşie în Cârstieni, partea lui Cârstian şi al lui Albul, precum şi alte danii
pe care Vlad Călugărul, tatăl lui Radu cel Mare, le făcuse mănăstirii mai înainte.
Pentru a vedea cum era starea mănăstirii în timpul acela şi ce mare domn îl
face Vlad Călugărul pe Radu, fiul său, citez partea aceasta din hrisov, după
trecerea domnului St. Nicolaescu: ,,…acest hrisov al domniei mele, acestei
mănăstiri numită Râncăciov cu hramul Sfânta Înălţare a Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să-i fie Cârstiani partea lui Cârstian şi a lui
Albul. Pentru că a fost ucis Albul pe fratele său Cârstian, aşa a numit Cârstian, iar
satele Sfintei mănăstiri, ele au plătit 3 dusugubine.
44
 Drept aceia părintele domniei mele Vlad Voievod, ce au dat Sfintei mânăstiri
partea lui Cârstian şi a lui Albul şi iar i-au dat vinariciul lui David din Cârstian, ce
se cade domnesc şi găleţile din venitul domnesc din grâu şi din orz din judeţul
Pădueţilor satele anume: Iacoveştii şi Dobroieştii. Şi din judeţul Vlaşca din venitul
domnesc din grâu şi din orz din satele : Băneştii şi Dobrineştii, Vaideeştii şi
Găieştii. Şi de pe munţii judeţului Părinţilor Căşenia domnească.
Iarăşi dintre aceste sate mai sus scrise, anume, să le fie rămăşenia domnească.
Iar după aceia le-au dat şi domnia mea încă şi adaos domnia mea. S-au scos
dinaintea domniei mele ca să fie la trebuinţa mănăstirii şi dumnezeieştilor călugări
de hrană, iar nouă şi părinţilor noştri să fie spre Veşnică pomenire. Şi pentru aceia
am dat şi domnia mea ca să fie toate acestea ocine grabnice, de nimeni neclintite,
după zisa domniei mele…,,
Să reţinem faptul că acest hrisov este numai întărire a unor danii anterioare,
precum şi faptul că mănăstirea Râncăciov avea pe timpul lui Vlad Călugărul (1482
– 1495) sate care au plătit sugubinele pentru omorul pomenit în hrisov, ceea ce
înseamnă că la data aceasta mănăstirea era într-o bună stare materială la care se
mai adaugă şi daniile făcute. Prosperitatea şi cinstea de care se bucură presupun
însă vechime, aşa că, deşi nu ştim data întemeierii ei, am putea-o ridica până către
jumătatea secolului al XV lea fără să greşim prea mult.
A doua mărturie despre mănăstirea Râncăciov o avem din secolul al XV lea
într-un hrisov al lui Radu Paisie (1535-1545) cu data de 20 ianuarie (1539) prin
care dă mănăstirii mai multe danii.
Iată ce spune hrisovul: ,,Pentru aceia am râvnit şi eu către spusele şi
dumnezeeştile biserici, mai vârtos către acest sfânt şi cu totul cinstit hram,
mănăstirea ce se numeşte Râncăciovul căreia îi este hramul Sf. Văvădenie. Iată am
văzut-o săracă şi rămasă de blagoscestivii domni ce au răposat într-o sfinţenie,
moşii şi strămoşii noştri şi părinţii domniei mele. Şi am gândit domnia mea a o
învoi şi a o întări a o milui şi a o căuta din câte va fi nouă cu putinţă den a greşeala
ce ni s-a dat de la Dumnezeu, precum şi alţi domni, mai nainte de noi. Şi am
adăogat domnia mea ca să aivă cinstiţii călugări ce vor locui la acest sfânt loc
metric …rumeini 8 pentru a face şi grunzi de sare…şi 5 oameni din oraşul Piteşti
pentru vinariciu.Acestea toate le-am dat domnia mea spre întărire şi
dumnezeieştilor călugări spre hrană şi spre trebuinţă.,,
Nu ştim dacă Radu Paisie ,,a înnoit,, mănăstirea, reparând-o sau făcând-o din
nou, căci nu mai avem alte mărturii. Dar faptul că mănăstirea s-a dărăpănat aşa de
repede ne facem să credem că era făcută din lemn, ceea ce este foarte probabil,
fiind înconjurată de păduri. Sărăcirea ei se poate pune fie pe seama nepriceperii
călugărilor în administrarea bunurilor sau după cum se pronunţă un apropiat al lui
Ioanichie egumenul, pentru multe nevoi şi dări ale mănăstirii. În afară de hrisovul
lui Radu Paisie nu mai avem despre mănăstirea Râncăciov, în tot timpul secolului
al XVI lea decât ştirea binecunoscută în istoria bisericii că un preot din Scheii
Braşovului, pe nume Toma, vine şi se călugăreşte aici pe la anul 1566, murind la
1572.
La începutul secolului al XVII lea, aflăm o carte de iertăciune cu data de 1617
iunie 12 a lui Alexandru Voievod, pentru nişte oameni din Cârstieneşti, numai să
45
fie de slujanie Sfintei mănăstiri de la Râncăciov, să lucreze mănăstirii ce va trebui.
Mănăstirea a avut judecată la divan pentru aceşti oameni cu satul Cârstieni, reuşind
să câştige procesul.
Această iertăciune o reînoieşte şi Matei Basarab, printr-un hrisov din 1634
(7142) mai 5, cu poruncă straşnică celor ce strâng birurile, să nu se atingă de casele
lor, căci sunt scutiţi de dări numai pentru a fi ,,de pază şi poslujanie Sfintei
mănăstiri.,,
În hrisovul lui Matei Basarab de la 1639 privitor la mănăstirile închinate, este
trecută şi Râncăciovul, printre cele desrobite şi care trebuiesc ,,să fie în pace de
călugării streini cărora li s-au fost dat pentru mitele lor, şi să aivă a trăi mânăstirile
aceea slobozie ce au avut mai înainte.,, dar faptul că în afară de această menţiune
nu mai avem nici cea mai mică dovadă din care să reiasă că mănăstirea Râncăciov
a fost închinată, ne face să credem că numai unele din aceste mănăstiri au fost
închinate, iar Matei Basarab când le-a desrobit a trecut şi pe cele neînchinate ca şi
pe cele făcute de el, deci fără îndoială neînchinate, pentru a nu mai putea fi pe
viitor închinate.
Despre starea materială a mănăstirii în tot acest timp, nu avem nicio mărturie.
Că ea nu era prea bună în timpul din urmă, avem motive să credem, deoarece
tocmai faptul acesta l-a îndemnat pe un boier bogat, anume Arsenie Şoimul,
căpitan al paharniciei, să reclădească mănăstirea la anul 1648 şi să o înzesteze cu
moşii.

Rezidirea

Arsenie Şoimul face parte din familia boierească a Vlădenilor, familie puţin
cunoscută în istorie, dar bogată şi înrudită cu multe familii de seamă cum erau :
Cantacuzinii, Bârseştii, Sclăviţeştii, Rudenii, Răteştii etc. Este în special remarcată
prin actele de pietate pe care le face.
Tatăl său, Dragomir postelnicul din Vlădeni şi fratele său Lăudat comisul sunt
trecuţi printre ctitorii mănăstirii Valea. La fel, fratele său Ştefan este pomenit în
legătură cu Mănăstirea Flămânda.
Originea acestei familii este în Vlădeni, astăzi un cătun în comuna Mihăieşti.
Fraţi a avut Arsenie trei: Ştefan, Lăudat şi Tudor. A fost căsătorit cu Ana, sora
paharnicului Negoiţă din Racoviţa. N-au avut copii şi de aceea Arsenie a adoptat
pe Stroe, feciorul fratelui său Ştefan. Arsenie Vlădeanu era foarte bogat. O scurtă
enumerare a unora dintre moşiile lui ar fi: Vlădenii, Tercii, Furnicoşii, în judeţul
Muscel; în Olt – Stoiceanii, Bălceştii, Pectoi, Geamăna, Flămânda, Fâltofana,
Furduieştii, Isvoarele; Boldeştii în Buzău etc.
Acesta este ctitorul care zideşte din temelii Mănăstirea Râncăciov. Printre
motivele care l-au îndemnat, legenda pune şi scăparea lui miraculoasă în locul
acesta, de urmărirea turcilor într-un război. Fără îndoială însă că pietatea
caracterisitcă familiei a avut un cuvânt hotărâtor. Imită poate cu vreo obligaţie de
familie, căci nu este exclus ca şi primul ctitor să fi făcut parte tot din această
familie, deşi nu se spune.

46
 În diata sa, Arsenie spune că a făcut mănăstirea de piatră şi a făcut-o cu intenţia
de a se îngropa aici trupul său.
Construcţia mănăstirii a durat un an şi trei luni, după mărturia pe care ne-o dă
pisania : ,, A început adică la 1647 luna iulie şi s-a terminat în 1648 luna
septembrie; zidul împrejmuitor şi clopotniţa s-a făcut însă după 1652.,,
Putem afla cum se înfăţişa biserica mănăstirii zidită de Arsenie numai după o
mărtuerie mai nouă, căci din acel timp n-avem nimic. Ştim astfel că era în formă
de cruce şi avea trei turle: una mare şi două mici. De piatră erau numai tocurile
ferestrelor, încolo ziduri groase de cărămidă. Faptul că nu se aminteşte nimic de
biserica cea dinaintea acesteia ne face să credem că până în acest timp mănăstirea a
fost clădită din lemn.
Arsenie nu numai că zideşte mănăstirea, dar o şi înzestrează cu avere. Nu
cunoaştem moşiile pe care i le-a dat Arsenie, decât după menţionarea care se face
în diata sa. Ce nu menţionează aici, nu cunoaştem. Iată ce se spune: ,,Aşijderea las
şi la Sf. Mănăstire Râncăciovul ce am făcut eu din temelie cu darul lui Dumnezeu
şi cu ajutorul Maicii Precistii, de piatră, unde să se îngroape trupul meu, iar mai las
Sf. mănăstiri afară de alte zestrii ce i-am dat: moşii, rumâni, ţigani şi moşiile mele
de la Brăneşti din Capul Piscului…iar mai las mănăstirii partea mea şi partea
fratelui meu Lăudat Comisul o moşie la Boloeşti, să-l împartă mănăstirea din două
cu frate-meu Ştefan. Şi iar mai las mănăstirei pe Castul ţiganul cu ţiganca lui pe
care l-am cumpărat de la socru-meu şi pa Oprea ţiganul cu ţiganca lui şi iar mai las
mănăstirii…iepe şase, bivoli cinci şi stupi mătci 50 de la Boloeşti şi am lăsat bani
să se facă cădelniţă de argint, două coftirii netăiate să facă două spiţe şi două cupe
de argint.,,
Acestea toate sunt numai adăugiri la zestrele pe care le-a dat mănăstirii. Putem
deduce de aici ce bogăţie avea mănăstirea acum când, pe lângă ce avea ea, se
adăugau şi daniile lui Arsenie Şoimul.

47
Mănăstirea Râncăciov

48
 Istoria mănăstirii până la secularizare

Reînoită şi înzestrată cu multe averi, mănăstirea Râncăciov ar fi putut să

întreţină acum o viaţă culturală însemnată pe lângă cea religioasă. Totuşi,
preocupări de acest ordin nu prea găsim, sau dacă au existat cumva, nu au avut un
ecou atât de puternic pentru a ajunge la noi. Călugării şi mai ales igumenii se
ocupau mai mult de administrarea averilor, procese şi alte lucruri de acest fel, care
ne-au rămas nouă prin zapise şi documente. Averea mănăstirii cât poate şi poziţia
ei retrasă a atras asupra ei atenţia mitropolitului Varlaam care la 1679, când după
revizuirea procesului fostului mitropolit Teodosie de către Şerban Cantacuzino,
trebuind să se retragă din scaun, cere domnului adăpost la mănăstirea
Râncăciovului, unde şi moare în 1698.
Deşi iubitor de carte şi cutură, trecerea lui pe la mănăstire nu a lăsat urme.
Pe la 1685, egumenul Iranichie ieromonahul se vede nevoit să o acopere din
nou, fiindcă şindrila se prăpădise, dar nu avea bani, căci mănăstirea sărăcise ,,din
pricina multelor nevoi şi dări ale ţării,,. După cum spune zapisul, atunci el
împreună cu soborul şi cu toţi ctitorii, hotărăsc să vândă vinăriciul unei vii pentru a
putea repara mănăstirea. Sărăcia de care suferea acum mănăstirea se înţelege
numai în sensul că nu avea banii necesari reparaţiilor şi întreţinerii. Moşiile le
păstrase totuşi. Venit prea mult nu aveau moşiile pentru că majoritatea erau fără
oameni şi deci nu avea cine să le muncească. Erau mai mult păduri. Moşii cu
clăcaşi pe ele erau puţine şi chiar la acelea erau neînţelegeri cu clăcaşii,
neînţelegeri ce se terminau adeseori la divan. Astfel, în 1691 Constantin
Brâncoveanu intervine pentru punerea în ordine a raporturilor dintre mănăstire şi
clăcaşii moşiei. Tot Constantin Brâncoveanu miluieşte mănăstirea la 1700 la 300
bolovani de sare de la Ocna cea mică de lângă Târgovişte.
Împrejurările de hotare erau apărate cu străşnicie de egumeni. Astfel, la 1697
egumenul Onufrie are proces cu părintele Iosif pentru împresurarea moşiei
Negoieşti din Dâmboviţa. În secolul al XVIII lea avem de asemenea, despre
mănăstirea Râncăciov mai multe ştiri de ordin economic: schimburi de moşii,
vânzări, cumpărături. În anul 1705 (7213), aprilie 30, egumenul Onufrie schimbă
moşia Boldeşti cu Poenari a Spătarului Constantin Cantacuzino. Acest schimb este
stricat de egumenul Paisie printr-o poruncă a lui Nicolae Alexandru Voievod,
fiindcă moşia Poenari era mai mică. Cumpărăturile de moşie pe care le face
Onufrie în Poenari de la Dumitra, Badea şi Iaria, sunt înstrăinate de alt egumen,
anume Daniil, fiind vândute unui Şerban din Câmpulung.
La 1721 o carte domnească redă moşia iarăşi mănăstirii, pe motiv că nu poate
egumenul înstrăina unul ce nu e al lui. Împresurarea moşiilor şi călcarea hotarelor
este păzită de zapise şi când acestea sunt pierdute, cu cărţi de blestem luate de la
mitropoliţi.
La 1781, când serdăreasa Stanca Călineasca şi cu Mincu Călinescu calcă
hotarele moşiei Brătuleşti, egumenul Isaia Ieromonahul jeluieşte domnului şi nu se
lasă până nu câştigă. Pe la 1786 avem şi o rază de preocupări spirituale. Egumenul
Daniil zideşte împreună cu jupân Dumitraşcul Brătianul din Racoviţa, o biserică de
zid în această comună. Pe peretele bisericii este zugrăvit arhimandritul Daniel în
49
mantie cu cârje, alături de Dumitraşcu Brătianu, iar în pisanie este pus ca prim
ctitor. În altar, pe fundul unei firide de la proscomidie este scris pomelnicul celor
care au zugrăvit biserica: Şerban, Ghedeon, Ierodiacon şi având data iulie 6.
Desigur că aceşti zugravi care lucrează foarte bine erau de la mănăstirea
Râncăciov. Păcat că nu avem decât foarte puţine ştiri de astfel de preocupări.
La începutul secolului al XIX lea, egumenii stau foarte puţin şi se succed foarte
des. Aceasta dă în parte şi explicarea stării nu prea strălucită pe care o are
mănăstirea. O catagrafie din 1823 ne poate da o idee despre averea mănăstirii în
acel timp. Iată cum o descrie:
,,Biserică de zid. Pe dinăuntru zugrăvită, alocurea bună, alocurea abia se
cunoşte. Tâmpla de zid cu 27 icoane de lemn. Pe dinafar tencuită alb. Cu trei turle,
una mare, două mici. Furcile turlelor, de piei cu băşici cu lanţuri. Pe altarul
bisericii o cruciuliţă mică de fier. Învelitoarea, jumătate nouă, jumătate veche, cu
şindrilă de stejar. Zidul bisericii crăpat spre miazăzi, înspre miazănoapte şi la altar
unde e făcut şi un picior de zid.
Clpotniţa şi casele. 1.Clopotniţă de zid cu odăiţă la mijloc cu două clopote:
unul mare, altul mai mic cu două ferestre mici, iar la odăiţă una. Şindriliţă veche cu
şindrilă de stejar, deasupra cruce de fier cu patru băşici. Dedesupt poartă bună de
zid, cu zidul crăpat pe dinafară deasupra porţii. O pereche de case ale egumenilor
cu trei odăi, o cameră, tindă la mijloc, galerie pe dinainte. Odăile tăvănite.
Acoperie cu şindrilă de stejar; O pereche de case mari, cu pivniţă dedesupt. Pivniţa
zidită până la un loc. Şi deasupra paiente cu despărţituri de vreo câteva odăi şi
neisprăvită. Pe dinainte foişor, iar deasupra învelită cu şindrilă nouă. O chilie cu
două odăi de zid învelită cu şindrilă de stejar, casă veche lângă poartă. O pivniţă la
faţa pământului, încheiată cu bârne de lemn podite cu podeală, învelită cu şindrilă
de lemn cu cuie de lemn. Un grajdi de lemn încheiat cu scândură în ulucă învelit cu
coceni putrezi. Un şopron alături cu 8 furci, dezvelit.,,
Se înţelege mai bine aşadar, de ce Regulamentul Organic a trecut Mănăstirea
Râncăciov între cele din clasa a IV a, adică în rândul celor mai sărace. Şi se mai
poate înţelege de ce achimandritul David, egumenul mănăstirii cerea Sfinei
Mitropolii să-i dea voie să rezidească biserica mănăstirii care este foarte
dărăpănată. Mitropolia îi dă voie, dându-i pentru aceasta şi veniturile moşiilor
mănăstirii pe 10 ani, căci veniturile se încasau de Casa Centrală, după voile
legiuirii. Îi pune însă condiţia ca să facă lucrurile în timp de 3 ani.
În 1845 David cere voie să zidească biserica în alt loc, căci acolo unde este
acum pământul ţine apă. După o cercetare amănunţită însă a protopopului Nicolae
Sachelarul al plasei şi plaiurilor Podgoriei, împreună cu un expert şi un
reprezentant de la Muscel, a rămas cu tot pe locul acela să se zidească. Credem că
biserica s-a treminat în 1848, dar nu a fost sfinţită decât în 1852. Îngrijindu-se
numai de aceasta, egumenul David lasă celelalte clădiri într-o completă
dărăpănare, ceea ce îi atrage dojană din partea mitropolitului. Dar nici biserica cea
nouă nu a fost îngrijită pre bine, căci catagrafia din 1861 ne-o descrie fără ferestre,
zugrăvită prost şi clopotul cel mare stricat. În 1862 mănăstirea avea egumen, un
duhovnic, 2 preoţi, 1 paracliser, 6 monahi, 1 iconom, 1 copist şi 4 servitori cu un
stat anual de 24.000 lei.
50
 Desfiinţându-se la 1863, rămâne în rândul bisericilor de mir cu un preot, care
se numea îngrijitor, 1 cântăreţ şi 1 paracliser. Acestui preot îi trebuie mari
străduinţe ca să obţină de la minister sumele necesare reparaţiilor şi întreţinerii
bisericii.

Igumenii

Dăm mai jos lista igumenilor aşa cum i-am găsit în documente şi câţi am mai
găsit. Nu se poate face lista exactă a tuturor, aşa cum nu se poate preciza niciodată
la cât au fost igumenii.În secolul al XVII lea se amintesc:
1.Ioanichie ieromonahul, 1685, iulie 20.
2.Cosma monahul, 1686 octombrie 24; 1690 mai 12.
3.Onufrie, 1692 iunie 11; 1694 decembrie 4; 1698 decembrie 13.
În octombrie este igumen până la 1705 aprilie 30.
4.Pavel, 1708 noiembrie 18.
În secolul al XVIII lea găsim următorii igumeni:
5.Daniil, 1709 noiembrie 28; 1711 decembrie 13.
6.Paisie, 1721 aprilie 17; 1724 mai 2; 1728 iulie 12; 1735 mai 8.
7.Isaia ieromonahul, 1761 septembrie 20; 1762 februarie 7.
8.Panaret, 1775 martie 19.
9.Meletie, amintit într-o semnare pe care o carte ca fiind egumen înaintea lui
Daniil.
10.Dionisie, 1776 februarie 12.
11.Daniil, 1785 septembrie 8; 1788 octombrie 3.
12.Anatolie, 1794 aprilie 8; 1797 octombrie 28; 1799 martie 11.
În secolul al XIX lea sunt următorii egumeni:
13.Teclit, 1801 iunie 2; 1806 iulie 25; 1809 august 5.
14.Romana arhimandritul, 1810; 1812 iunie 12.
15.Constandie, 1816 februarie 15.
16.Veniamin arhimandritul, 1819 noiembrie 21.
17.Teoclit, 1823 .
18.Manuil Tigveanul 1823.
19.Rozaie, 1824.
20.David arhimandritul 1840 – 1861.
21.Protosinghetul Calinic de la 1861, iunie 12 până la 1862 octombrie, când
trece ca ,, locotenent de egumen la mănăstirea Glavacioc.,,
22.Chesarie ieromonahul, apoi arhimandrit, este ultimul egumen

Moşiile

Mănăstirea Râncăciov nu a avut prea multe moşii, dar cele pe care le-a avut au
fost mari. Pe unele le-a pierdut în decursul timpului, neputând să le recâştige
fiindcă au pierdut şi hrisoavele de întărire a lor. Voi enumera moşiile despre care
am găsit ceva în documente:

51
 1.Moşia Cârstieni; Pe această moşie este aşezată mănăstirea. Este amintită în
hrisovul lui Rau cel Mare.Cu timpul s-au mai adăugat alte trupuri de moşie
provenite din danii ca de exemplu a Nastii Cârstianca, moşie formată numai din
pădure.
2.Moşia Gorganul; Aşezată mai jos de moşia Cârstieni, tot pe apa
Râncăciovului, merge până la albia Argeşului. Această moşie formează un singur
trup cu moşia Cârstieni – Brătuleşti. Nu se aminteşte numele donatorului.
3.Moşia Brătuleşti – de asemenea aşezată lângă mănătire. Venitul cel mare al
acesteia îl făceau viile de la care mănăstirea lua atunci venitul. Hotarele acestei
moşii au fost călcate în mai multe rânduri, determinând procese lungi.
4.Moşia Fureşti – în Muscel era formată mai mult din pădure. Nu se ştie cine a
fost donatorul, dar se completează cu dania lui Matei Călinescu paharnicul, care dă
mănăstirii partea de moşie din Fureşti ce-o cumpărase de la Stolnicul Şelaru
Bolescu.
5.Moşia Poenari – aşezată în Muscel era formată din câteva livezi cumpărate
de egumenul Onufrie de la sătenii din Poenari.
Într-o vreme mănăstirea stăpânea şi moşia Poenari a spătarului Mihail
Cantacuzino în schimbul moşiei Boldeşti.
6.Moşia Boldeşti este situată în judeţul Buzău. Moşia mare are şi un lac în
suprafaţă de vreo 8 ha, în condiţiile în care moşia are cam 536 ha.
7.Moşia Coscoleţii din Rovină, aşezată în fostul judeţ Vlaşca, a fost făcută
danie mănăstirii probabil de Tudor logofăt Răteşti care a cumpărat această moşie
de la sătenii Muşat, Dotca, Bogoslov călugărul şi Drăgan.
8.Moşia Negoieşti aşezată în judeţul Dâmboviţa.I se mai spune şi Râncăciovul.
Este mare şi a adus un venit însemnat mănăstirii. Nu se păstrează însă numele
donatorului. Cel mai vechi act este o hotărnicie făcută la 1697 de şase boieri
megieşi, după cererea divanului.
9.Muntele Vaca sau Piscul Boului, a fost făcut danie mănăstirii la 1694 de
Radu diaconul şi fratele său Stoica.
10.Moşia Rădeşti din judeţul Olt dăruită de Ignat paharnicul Rudeanul la 1711,
care nu are întindere mare.
Viile . Mănăstirea Râncăciov fiind aşezată într-o regiune viticolă, a avut şi
unele vii. Astfel, în afară de viile puse de oameni pe moşiile mănăstirii, vii pentru
care aceştia dădeau mănăstirii vinăriciu, ea mai avea şi altele donate de credincioşi:
1.Viile Huma din dealul Izvoranilor date de Arsenie Şoimul.
2.Viile Diicului din dealul Gorganului, dania Diicului şi a fratelui său Ion,
pentru pomenirea tatălui lor Gavril diaconul.
3.Viile Radului din dealul Gorganului, dania lui Radu – feciorul lui Izbaşa din
Lereşti, drept pomană pentru părinţii lui.
4.Viile lui Matei Negoiţă, paharnicul din Racoviţa, situate în dealul
Gorganului, date danie la 1698.
Desfiinţându-se ca mănăstire la 1863, după secularizarea moşiilor, toate
moşiile trec în seama statului, rămânând pentru nevoile bisericii doar vatra
mănăstirii, un preot de mir ca îngrijitor, un căntăreţ şi un paracliser. Cu greu se
puteau menţine şi cu mari străduinţe puteau să capete sume pentru reparaţii. În
52
felul acesta se scurge timpul de la 1863 la 1918. Ultimul preot de mir a fost
ieromonahul Toma Tomescu, care pentru îngrijirea bisericii primea câte 25 lei pe
lună de la minister, lucru care nu-i dă posibilitatea să mai repare sau să clădească
ceva din cele ale mănăstirii, ci abia se întreţinea.
Ajuns la adânci bătrâneţi, fără nicio îngrijire, în iarna anului 1918 cele două
odăiţe ce mai rămăseseră ca urme ale vechilor clădiri ce serveau la locuinţa
bătrânului preot călugăr sunt suprinse de flăcări, iar bietul călugăr a fost scos cu
mare greutate din foc de femeia Stana Militaru şi dus la casa unui cetăţean. După
puţin timp moare într-o stare de sărăcie completă şi este înmormântat în curtea
bisericii, sub unul din cei doi brazi din faţa bisericii, puşi chiar de el.
De la 1918 până la 1930 noiembrie 21, mănăstirea Râncăciov devine filială
deservită cu multă greutate de către preoţii de la parohia Gorganul de jos şi alţi
preoţi pensionari aduşi de enoriaşi. În 1930 câţiva credincioşi susţinuţi de ceialţi
enoriaşi cer Sf. Mitropolii şi Ministerului Cultelor, ca din nou mănăstirea
Râncăciov să devină parohie, propunând în acelaşi timp ca preot pe preotul
Gheorghe P. Muşat. Sf. Mitropolie în conformitate cu regulamentele în vigoare,
face cunoscut că pentru a se putea face parohie este nevoie de casă parohială. Cu
ajutorul ministerului, enoriaşilor şi voinţa conducătorilor, din rămăşiţele vechilor
clădiri se clădeşte în vara anului 1930 o casă cu două odăi, un antreu, sală şi foişor.
Delegatul ministerului o găseşte bună şi propune ca să facă parohie. Ministerul
aprobă, dar fără a se băga în buget.Din lipsă de fonduri o dă liberă la ocupare Sf.
Mitropolie, cu condiţia ca cine o ocupă să servească onorific şi să depună o sumă
de bani ca plată până la luarea în buget. Faţă de aceste condiţii grele, contestaţii nu
se prezintă pentru ocupare.
Până la urmă, cu mari stăruinţe din partea enoriaşilor, primeşte preotul Gh. P.
Muşat care este preoţit pe data de 11 noiembrie 1930. La luarea în primire starea
bisericii era cât se poate de rea: acoperişul de şiţă stricat, zidurile bisericii crăpate,
la fel ca cea zidită de Arsenie Şoimul.Acest lucru ne face să credem că la cererea
arhimandritului David de a rezidi biserica în alt loc decât cel vechi, fiindcă ţine
apă, experţii n-au ascultat cererea justă a lui David, greşind, sau că David nu a
rezidit biserica din temelii, ci s-a mulţumit să facă reparaţii şi modificarea turlelor:
în loc de trei turle, două. Împrejmuirea era dărâmată, mobilierul inexistent şi toate
părăginite. Se reconstruiesc în 1935 şi se acoperă cu fier prin îngrijirea preotului
respectiv şi cu ajutorul enoriaşilor.
În anul 1940, cutremurul o aduce din nou în situaţia de a fi plină de crăpături
produse la ziduri, turlele aplecate, gata să cadă, bolţile crăpate, era o ruină.
Din nou începe munca pentru reconstrucţia acestui locaş de închinăciune. Se
formează un consiliu şi se cere formarea devizului ce se ridică la 1.350.000 lei,
aprobat şi trimis pentru începerea reconstrucţiei.
Cu un mic ajutor de la minister şi cu ajutorul credinciosului Nicu Muşat din
Nămăieşti – Muscel, se începe lucrul de către constructorul I. Poenaru în ziua de
12 iunie 1943. Din cauza greutăţilor şi războiului, se termină în anul 1945 ca
reconstrucţie, după care începe pictura cu ajutorul aceloraşi oameni, terminându-se
în octombrie 1945, împrejmuind-o şi cu un gard nou, dându-i aspect de biserică
nouă.
53
 În jurul anului 1959 biserica era bine întreţinută, având un preot îngrijitor,
Preot Gh. P. Muşat, bugetar şi un cântăreţ, Ion N. Draghia, ce nu era bugetar, fiind
plătit de către credincioşii din sat.
După seismele din 1977, 1986 si 1990 nu s-a făcut nicio intervenţie de
consolidare sau restaurare asupra monumentului, iar avariile s-au agravat în timp.
În toamna anului 1990, au fost efectuate cercetări arheologice în interiorul
bisericii mănăstirii Râncăciov, descoperindu-se, cu această ocazie, fundaţiile a
două lăcaşuri anterioare. Prima biserică (Râncăciov 1), existentă pe vremea
domniei lui Vlad Călugărul, a fost un edificiu de lemn, pe soclu de cărămidă, de
plan dreptunghiular, compartimentat în altar (absida decroşată, cu 5 laturi), naos şi
pronaos absidat, cu lungimea în ineterior de 12,91 m. Cel de al doilea lăcaş religios
(Râncăciov 2), construit în 1647-1648 de căpitanul de păhărnicei Arsenie Şoimul
împreună cu soţia sa Ana, din cărămidă, a fost o construcţie de plan tronconic,
compartimentată, în altar, naos şi pronaos, având în interior lungimea de 15,85 m
şi lăţimea de 8 m, în axul absidelor. Biserica Râncăciov 3, existentă astăzi, este un
edificiu de plan triconc, compartimentat în altar, naos, pronaos şi pridvor deschis,
având în interior, lungimea de 18,40 m, iar lăţimea, în axul absidelor, de 13,45m.
În prezent, mănăstirea este în proces de restaurare, avându-l ca stareţ pe
călugărul Vacarciuc Ilie.
Biserica din Călineşti poartă hramul ,,Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril,,. Este
situată în centrul satului, pe o terasă inferioară din stânga pârâului Râncăciov. A
fost construită, după cum ne arată una din pisanii, între 1735 – 1748, dărâmată de
un cutremur în 1802, reclădită în 1848 , pictată în 1931, acoperită cu tablă în 1943
şi restaurată în 1970.
Biserica din Drăghiceşti poartă hramurile ,,Sfântul Dimitrie,, şi ,,Sfântul
Gheorghe,,. Este situată lângă drumul naţional 7, pe terasă întinsă din stânga
râului Argeş.
Pisania din pridvor ne informează că a fost zidită între anii 1924 – 1934, în
zilele regelui Carol al II lea şi ale patriarhului Miron Cristea.
Biserica din Turculeşti poartă hramul ,,Sfântul Ierarh Nicolae,,. Este situată în
estul comunei Călineşti, în cătunul care-i împrumută numele, lângă drumul
naţional 7, pe o terasă foarte întinsă din stânga Argeşului. Pe o pisanie din
marmură albă se arată că a fost construită în 1872 de obştea satului Turculeşti.
Totuşi, din cadrul cronicii cercetărilor arheologice din România se arată că
între secolele XIII – XVIII a existat aici o biserică din lemn.
Au fost descoperite fundaţiile unei biserici şi numeroase morminte. Despre
existenţa unei biserici de lemn cu temelii de zid, datând din 1781 se ştia din surse
documentare. Biserica a funcţionat ca locaş de cult până la sfârşitul secolului al
XIX lea, când a fost abandonată, în locul ei construindu-se cea din 1872, la cca.
200m distanţă.
Biserica din 1781 era de plan dreptunghiular simplu, cu absida decroşată, fiind
compusă din altar, naos şi pronaos. Absida altarului, de formă poligonală
asimetrică, avea 5 laturi, din care 2 erau paralele cu axul clădirii. Fundaţia cu o
lăţime de 0,60 m era din bolovani de râu de mărime mijlocie, prinşi cu mortar.
Dimensiunile bisericii la exterior erau de 12,30 m x 5,80 m.
54
 Biserica de lemn Cârstieni poartă hramul ,,Sfântul Apostol Toma,, şi a fost
declarată monument istoric. Situată în centrul satului, pe o terasă inferioară din
dreapta pârâului Râncăciov, este locaşul cel mai îndepărtat de ieşirea acestuia din
dealurile Piemontului Cândeşti. A fost transferată pe locul său actual din Valea
Cuşlei, de la o distanţă de 3 km.
Ca înfăţişare este dreaptă. Toată este construită din lemn şi învelită cu şiţă. Are
o lungime de 11m şi o lăţime de 5m. Nu are turle. În faţă se află clopotniţa pe furci
de lemn învelite cu şiţă.
Fiind construită din lemn, biserica reprezintă o veritabilă bijuterie
arhitectonică, ce conservă forma originală. Pe peretele vestic este inscripţionat,
prin incizie, anul construcţiei – 1759.
Biserica păstrează 7 icoane de la 1640.
Biserica Ciocăneşti poartă hramul ,,Buna Vestire,,. Este situată lângă drumul
naţional 7, în apropierea bifurcaţiei spre Goleşti, pe o terasă medie, foarte întinsă,
din stânga Argeşului.
O biserică mai veche, care era probabil din lemn şi se afla undeva pe deal, este
menţionată în secolul al XVIII lea. Actuala ctitorie a fost terminată în anul 1909.
Biserica Gorganu de Jos poartă hramul ,,Adormirea Maicii Domnului,,. Este
situată în sudul satului, pe o terasă inferioară din dreapta pârâului Râncăciov.A fost
reconstruită, după cum ne arată pisania din pridvor, în zilele regelui Carol I şi ale
Mitropolitului Primat al României, între anii 1905 – 1911. Ca urmare a
cutremurului din 1940, în 1941 a fost legată cu o centură de fier. În 1810, la
Gorganu este consemnată o biserică de lemn.
Potrivit pisaniei din piatră aparţinând bisericii din 1835, vechiul lăcaş fusese
construit în 1697 de preoţii Ene şi Constandin. Construită din lemn, pe soclu din
cărămidă, biserica este de formă dreptunghiulară cu dimensiunile de 14,75 x 4,95
m, în exterior, absida altarului fiind decroşată, cu trei laturi. Biserica Gorganu 2
Construită din cărămidă (16,5 x 8 m, în axul absidelor), biserica din 1835 era
compusă din altar, naos şi pronaos, naosul şi pronaosul fiind semicirculare în
interior şi poligonale în exterior.
Biserica Gorganu de Sus poartă hramurile ,,Sfântul Nicolae,, şi Sfânta
Filofteia,, , fiind declarată şi ea monument istoric. Este situată în partea sudică a
satului Râncăciov, pe malul drept al pârâului cu acelaşi nume. A fost ridicată în
anul 1838, pe locul alteia din lemn, în zilele domnitorului Alexandru Ghica.
Biserica Văleni-Podgoria poartă hramurile ,,Sfântul Gheorghe,, şi ,,Sfântul
Dumitru,, , fiind declarată monument istoric. Este situată în centrul satului. A dost
zidită în 1733 pe domeniul mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti de către egumenul
Irimia şi Iorga ispravnicul oraşului Câmpulung cu sprijinul lui Ion Judeţul în
vremea lui Grigore al II lea Ghica Voievod.
Biserica Radu Negru poartă hramul ,,Cuvioasa Paraschiva,, , fiind declarată
monument istoric. Este situată în partea vestică, la aproape 1 km de satul Radu
Negru, pe coama unui deal, în apropierea a două lacuri. A fost construită în anul
1787, înaintea acesteia existând o biserică de lemn.
Biserica Vrăneşti poartă hramul ,,Sfinţii Apostoli şi Sfântul Ştefan,,. Este
situată în jumătatea nord-vestică a satului, pe un fragment de terasă medie din
55
dreapta pârâului Vrăneşti. Una din pisaniile din pridvor ne arată că biserica a fost
zidită în anul 1821 de vistierul Sampir.
Plecând de la cugetarea lui Petre Ţuţea că ,,în afara slujbelor bisricii nu există
scară către cer,, , putem spune că orice mănăstire sau biseircă este o oază de iubire
şi ea trebuie căutată.

2.Învăţământul

Fără îndoială că de-a lunul secolelor, pe lângă biserici, preoţii şi dascălii au

învăţat şi pe alţii buchiile cărţii, dacă nu din dragoste pentru slova scrisă, cel puţin
din interes pentru treburile bisericii. Poate că printre cei care au învăţat să scrie şi
să citească pe lângă strana bisericii au ajuns oameni de încredere ai boierilor care
au avut moşii în Călineşti. Dar toate acestea sunt numai probabilităţi care nu ne
permit să vorbim despre şcoală în Călineşti până în prima jumătate a secolului al
XIX lea.
În toamna anului 1821 se înfiinţează aici o şcoală oferindu-se dascăl unul din
pandurii lui Tudor Vladimirescu, care îşi vede toate rosturile distruse după
prinderea la Goleşti a slugerului Tudor.
La şcoala pandurului, care a funcţionat în încăperea unei case, au învăţat
desigur copiii oamenilor care aveau un pic de stare. Nu ştim precis cât timp a
funcţionat această şcoală.
În anul 1834 se fac două căsuţe care adăpostesc de la această dată, una şcoala,
iar cealaltă primăria. Acestea se aflau pe teritoriul Văii Călineşti, la şoseaua
naţională.
Primul învăţător pomenit aici este Constantin Slăniceanu. După el urmează
Pandele Stroescu, iar la 1868 Alexandru Butălcă ce studiase seminarul, dar care
negăsind biserică, nu se preoţise.
Între anii 1870 şi 1872 şcoala se desfiinţează, se pare din lipsă de învăţători, iar
copiii se duc la şcoală în satele vecine, mai ales la Topoloveni.
În 1872, şcoala se reînfiinţează, mutându-şi totodată şi sediul în satul
Turculeşti, într-un local construit special pe un teren donat de Ghiţă Voinea.
Primul învăţător de la şcoala nouă este preotul Nicolae Alexandrescu. După el
urmează câtva timp Sterie Voinescu, apoi I. Dumitrescu şi Gheorghe Nuţu. În 1880
vine învăţător preotul Radu Ionescu, rămas până astăzi în memoria satului sub
numele de ,,popa Ghiţă,,.
În 1912 vine învăţător Gheorghe Tomescu, absolvent de şcoală normală, care
ocupă postul socrului său – popa Ghiţă – rămas vacant prin decesul acestuia.
Din 1912 până în 1939, directorul şcolii este fără întrerupere învăţătorul Ion
Marinescu.
Din anul 1940 până în anul 1960, când iese la pensie, învăţătorul Gheorghe
Cătănoiu este directorul şcolii. Apoi, până în 1967 vine învăţătoarea Aurelia
Gheorghiu. La această şcoală au mai funcţionat între 1939 şi 1953 învăţătorul
Gheorghe Teodorescu şi între anii 1952 şi 1967, Elena Slăniceanu, care se stinge
din viaţă la 37 de ani.

56
 În anul 1967 şcoala a rămas numai cu două posturi. Directorul şcolii din acea
vreme era învăţătorul Marin Dumitrescu, postul doi, rămas liber în urma decesului
Mariei Cumpănaşu, fiind încă neocupat.
Este de remarcat că în Turculeşti se efectuează o cuprindere masivă a copiilor
de vârstă şcolară, fapt care face ca între ani 1923 şi 1967 şcoala să funcţioneze cu
patru posturi.
Actuala şcoală din Turculeşti are patru săli de clasă, o cancelarie şi un hol larg
care permit desfăşurarea unei activităţi didactice corespunzătoare.
În anul 1914 se înfiinţează în sat a doua şcoală, în Valea Călineşti, care
funcţionează iniţial într-o casă particulară. Primul învăţător este M. Negraşcu, apoi
Iancu Popescu, care în 1919 trece la şcoala din Turculeşti. Şcoala din Valea
Călineşti peregrinează prin mai multe case, până în anul 1934 când se construieşte
un local nou de şcoală, cu trei săli de clasă, sală de festivităţi şi cancelarie.
În urma reformei învăţământului din 1948, la această şcoală se organizează
ciclul doi cu clasele V – VII.
În anul 1952 şcoala a ars şi prin contribuţie voluntară s-a reconstruit,
adăugându-se încă o sală de clasă, iar sala de festivităţi se trensformă în încă două
săli de clasă. Astăzi, şcoala are 5 săli de clasă, laborator şi cancelarie.
În 1907, în Călineşti s-a înfiinţat o şcoală de meserii cu specialitate dogărie.
Aceasta a funcţionat până la reforma învăţământului din 1948, în Valea Călineşti,
pe locul unde au fost conacul şi acareturile Saftei Castrişoaia, ultima moştenitoare
a boierilor Călineşti. Primul director al acestei şcoli a fost Nicolae Procopie,
maestru de sculptură. După anii primului război mondial, construindu-se încă un
corp de clădire cu două săli mari şi lărgindu-se corpul iniţial, se extinde profilul
şcolii, adăugându-se şi specialităţile: tâmplărie, unde se făcea şi sculptură, fierărie
şi rotărie. Până la reforma din 1948, şcoala a funcţionat având durata de patru ani,
care echivalau cu anii cursului inferior de la Liceul Industrial.

3. Instituţii medico – sanitare

Între 1906 şi 1908 s- construit la Călineşti un spital rural mixt, care a intrat în
funcţiune cu 25 de paturi bugetate de stat. Spitalul a fost construit în Valea
Călineşti, între gura văii şi şoseaua naţională. Odată cu ridicarea lui, s-au plantat
brazi în parcul care-l înconjoară şi astăzi. Din punct de vedere arhitectural, este un
spital de tip pavilionar, construit din cărămidă şi învelit până acum un an cu ţiglă.
Din anul 1908 până în anul 1949, spitalul a funcţionat cu un singur medic,
având profil de medicină generală. Între anii 1908 şi 1916 a funcţionat la Călineşti
primul medic al spitalului, doctorul Dumitrescu Ioan; între 1916 şi 1925, doctorul
Machelarie H.; între 1938 şi 1949, doctorul Temelie Alexandru. Toţi aceşti medici
au fost singuri în perioadele în care au funcţionat la călineşti, însoţiţi numai de o
moaşă şi câteva infirmiere.
Din anul 1945 până în 1956, spitalul a crescut de la 25 de paturi la 90, iar în
ultimii ani ajunsese la 300 de paturi. Înainte de 1944 spitalul funcţiona cu o singură
secţie în care se internau bolnavi cu maladii generale.

57
 În anii '80 - '90 spitalul Călineşti, respectiv noul pavilion, construit într-o
manieră modernă, se prezenta ca o instituţie sanitară cu ample posibilităţi de
investigare şi tratament ale diferitelor boli. Spitalul funcţiona cu şapte secţii de
specialitate: chirurgie, interne, obstetrică – ginecologie, pediatrie, radiologie,
O.R.L. şi boli contagioase. Secţiile de chirurgie şi ostretică-ginecologie, dotate cu
aparatură modernă, se bucurau de o largă recunoaştere. La fel de utile erau secţiile
interne şi pediatrie ori laboratorul şi serviciul de radiologie, bine dotate.
Dacă în 1938 spitalul nu avea decât un singur cadru medical şi două cadre
sanitare, astăzi el are aproximativ 140 de cadre : medici, asistente medicale, surori
medicale, infirmiere, la care se adaugă personalul administrativ de specialitate.
În anul 1948 a luat fiinţă o policlinică pe lângă spital, cu cinci cabinete de
specialitate.
Datorită asistenţei medicale din ce în ce mai atente, mortalitatea a scăzut la
nişte cifre grăitoare. În anul 1938 mortalitatea în spital era de 4%. Între anii 1945 şi
1956, mortalitatea a scăzut la 3%, între anii 1957 şi 1960 la 1%, între anii 1960 şi
1990 a ajuns la 0,53%, iar în 2002 mortalitatea era sub 0,53%.
Înainte de 1944 spitalul nu avea niciun mijloc de transport pentru bolnavi. În
anul 1955, pe lângă spital a luat fiinţă o staţie de salvare care în 2000 ajunsese să
aibă mai multe autosanitare pentru servirea bolnavilor.
În anul 1956 se crease şi un punct de transfuzii.
Până în anul 1949, spitalul era iluminat cu lămpi de petrol. Între această dată şi
1952 s-a folosit pentru iluminat de un motor propriu, iar apoi a fost racordat la
reţeaua de înaltă tensiune.
În anul 1960 a luat fiinţă în Călineşti un dispensar care a prins în raza sa de
activitate şi satele Gorganu şi Râncăciov, un al doilea dispensar existând în satul
Ciocăneşti, dispensar ce deservea satele Ciocăneşti, Văleni Podgoria şi Vrăneşti.
Prin eforturi locale, spitalul a căpătat în ultimii ani numele reputatului
chirurg ,,Dr. Ion Crăciun,, , fiu al Călineştiului şi care a transformat un spital rural
modest într-o instituţie sanitară de renume.

58
 CAPITOLUL AL VII LEA

Călineştiul – între tradiţii şi modernism

Călineştiul, această frumoasă aşezare, are pe lângă bogata istorie pe care am

prezentat-o şi un bogat trecut cultural. De el se leagă minunate obiceiuri, tradiţii,
unele pierdute cu timpul, altele păstrate până în zilele noastre.
Zona se defineşte mai întâi prin construcţia caselor.
Fiind zonă pomicolă şi viticolă, casele aveau în trecut pivniţe, de obicei sub
foişorul de la intrare, unul sau două niveluri, pod şi acoperiş de şindrilă în patru
ape. Deşi casele de lemn au rămas azi foarte puţine, fiind înlocuite de construcţii
noi de zidărie şi beton, acestea din urmă mai păstrează multe elemente tradiţionale:
stâlpi, coloane sau pilastri, terase acoperite şi foişoare.
Costumele populare din această parte a Argeşului sunt considerate unele dintre
cele mai frumoase datorită bogăţiei de ornamente florale şi geometrice, precum şi
pentru aspectul general inedit, spectaculos.
Ia, betele (cingătoarea) şi vâlnicul (fustă în cute cu paiete şi motive
ornamentale) erau veritabile opere de artă, iar piesa de rezistenţă specifică
costumului popular feminin o constituie marama.
Sunt vizibile elemente decorative prin tehnici ornamentale inedite: la ii
câmpurile albe ale ţesăturii sunt subtil acoperite cu un caleidoscop de broderii
multicolore pe piept, pe umeri şi pe mâneci.
Vâlnicul este scânteietor, tonul întunecat al ţesăturii fiind acoperit de broderii
în care firele aurii sau argintii delimitează marile câmpuri ornamentale.
Voalul vaporos al maramei completează portul. El poate avea lungimea de 4
metri, fiind adesea din ţesătură foarte fină de borangic, cu modele florale discrete.
Marama era o podoabă a costumului de sărbătoare al femeilor căsătorite.
La costumul popular bărbătesc se disting pantalonii, adesea de culoare albă,
cămaşă albă cu motive ornamentale florale pe mâneci, pe piept şi la poale, brâul
sau cingătoarea împodobit de asemenea cu motive ornamentale şi vesta de culoare
neagră. Pe cap, adesea, bărbaţii purtau căciuli de miel numite şi cuşme.
La început, bărbaţii erau încălţaţi în opinci, iar cu timpul încălţămintea s-a
schimbat, opincile fiind înlocuită de pantofi sau cizme.
Folclorul, dansurile, arta decorativă, tehnica mobilierului completează cu
specificul lor această zonă etnografică.
Pe ţesăturile costumelor populare se împletesc culorile prunilor cu fructe
albastre cu ciorchinii aurii de struguri de prin podgorii.
Aceste două embleme ale locului sunt transformate în cunoscuta ţuică de prune
de la Călineşti (băutură spirtoasă distilată din fermentatul prunelor) şi în vinuri de
vie selecţionată.
Tradiţiile şi obiceiurile noastre populare sunt încărcate de vitalitate şi mister,
dar, în acelaşi timp, trec în revistă principalele evenimente din viaţa omului.
Deşi vremurile s-au schimbat, în Călineşti se mai păstrează încă tradiţiile de
sărbători, mai ales ale sărbătorilor de iarnă. Astfel, în ajunul Ajunului Crăciunului
59
copiii pleacă la colindatul caselor. Stăpânii gospodăriilor colindate trebuie neapărat
să aştepte colindătorii cu mere şi covrigi, pentru a-I răsplăti că le-au vestit
minunea.
Cu toate că în vrmurile vechi copiii încântau printr-o diversitate de colinde, iar
astăzi nu mai auzim la porţi decât binecunoscutul ,,Bună dimineaţa la Moş Ajun”,
farmecul sosirii colindătorilor în Ajun este neschimbat.
În ziua de Crăciun, copiii colindă cu Steaua pentru a anunţa Naşterea lui
Hristos.
Copiii din vremurile noastre, deşi au acum alte posibilităţi de a-şi petrece
timpul, încă îşi mai confecţionează Steaua cu care în zorii zilei de Crăciun să
pornească pe uliţele satelor.
În ajunul Anului Nou, dis de dimineaţă, copiii merg cu pluguşorul din casă în
casă.Unul dintre cei trei care sunt la un pluguşor recită versurile, iar ceilalţi
pocnesc din bici cu vârful de mătase, sună din clopoţei. Ei primesc de cele mai
multe ori bani.
Tot în seara de Revelion există şi obiceiul ,,Uratului cu Capra” şi în unele zone
cu buhaiul.
Unul dintre colindători, îmbrăcat în capră, joacă, în timp ce altul îi cântă şi
pocneşte din bici.
Buhaiul este confecţionat dintr-o doniţă de lemn, având la unul din capete o
bucată de piele de capră sau de miel, tăbăcită şi bine uscată, la mijlocul căreia se
face o gaură prin care se trec fire din coadă de cal.
Semnificaţia acestui obicei era de a transmite urări celor cu numele de Vasile.
În noaptea de Anul Nou, înainte de ora 1200 , copiii care nu au împlinit 3 ani
sunt ,,daţi de grindă” de către moaşe. Tradiţia spune că astfel, copilul va fi sănătos
şi va creşte frumos în anul următor.
Tot în noaptea de Anul Nou, pe vremuri exista o serie de obiceiuri prin care
fetele tinere puteau să vadă cum va fi viitorul soţ.De exemplu, se puneau 9 ulcele
cu gura în jos pe o masă, iar sub ulcele se ascundeau de către o bătrână, fără ca
fetele tinere să vadă : tăciuni, bani, pieptene, boabe de orumb, boabe de fasole,
bomboane, oglindă etc.
Fetele îşi alegeau o ulcică, iar obiectul de sub ulcica aleasă avea să-l
caracterizeze pe băiatul ce îi va fi ursit.
În Ajunul nopţii de Anul Nou se pregăteau turtiţe din făină, apă şi sare şi se
coceau pe plită. Fetele nemăritate nu mâncau altceva în acea seară decât turtiţa
respectivă, fără a bea apă. Tradiţia spunea că băiatul de la care primea apă în vis îi
va fi ursit.
Tot în noaptea de Anul Nou, fetele nemăritate erau legate la ochi la ora 12 00
noaptea şi, sprijinite de cineva, număra 9 babe (bulumaci) ai gardului, iar pe a noua
o însemna.
Dimineaţa mergeau să vadă cum va fi alesul în funcţie de baba aleasă.
În dimineaţa zilei de 1 ianuarie exista superstiţia de a fi observată prima
persoană străină care intră în casă. Dacă era bărbat, în anul următor cei tineri care
locuiau în respectiva casă urmau să aibă un băiat, iar dacă era o femeie, următorul
copil era o fetiţă.
60
 În ziua de Anul Nou, dis de dimineaţă, copiii merg pe la casele de gospodari cu
sorcova şi le urează să fie sănătoşi. De aici primesc bani şi cozonac.
În suita sărbătorilor de iarnă se numără şi Boboteaza (Botezul Domnului).
Ţinută în fiecare an în a şasea zi a lunii ianuarie, sărbătoarea e menită să
reamintească cele petrecute în apa Iordanului înainte ca Iisus să păşească în viaţa
publică, la aproximativ 30 de ani.
În ajunul sărbătorii, preotul sfinţeşte casele cu apa ce a fost sfinţită în ziua
aceea după liturghie.
După liturghie, cândva, preotul împreună cu enoriaşii făceau o procesiune spre
un râu sau izvor din apropiere pentru slujba Sfinţirii Apelor.
Astăzi acest obicei a păstrat doar semnificaţia festivă, fiind lipsit de simbolism.
Pe vremuri, fetele tinere îşi puneau în noaptea de Bobotează o crenguţă de
busuioc sub pernă, busuioc luat de la preot atunci când acesta sfinţeşte casa
respectivă, cu scopul de a-şi visa ursitul.
Fetele care cădeau pe gheaţă în ziua de Bobotează erau sigure că se vor mărita
în acel an.
În noaptea dintre Bobotează şi Sfântul Ion sosesc ,,Iordănitorii”. Obiceiul se
păstrează încă până în zilele noastre.
Băieţii necăsătoriţi şi cu armata făcută trec din casă în casă, iordănesc,
anunţănd botezul Domnului, iar la casele în care există persoane cu numele de Ion
se opresc şi-i ,,iordănesc” – sărbătoriţii sunt ridicaţi pe braţe de iordănitori. Aceştia
sunt răsplătiţi de către credincioşi cu bani, cârnaţi, carne de porc, cozonac şi vin.
În ziua de 9 martie, cu ocazia sărbătorii celor 44 de sfinţi, în zorii zilei se
aprind în grădini şi în curţi focuri ce simbolizează alungarea răului şi prevestind
totodată sosirea primăverii.
Copiii din gospodărie sar peste foc de 3 ori pentru a creşte sănătoşi.
Gospodinele pregătesc în această zi din covrigi şi din nucă aşa numiţii ,,mucenici”.
În seara de Lăsatul Secului (la intrarea în postul Paştelui), băieţii necăsătoriţi
merg pe un deal din apropierea satului, aprind focul, fac o roată din crengi pe care
o aprind şi-i dau drumul la vale, începând să strige fetele şi băieţii necăsătoriţi din
sat, cu scopul de a chema ursita, pentru ca în anul ce urmează să-şi găsească fiecare
perechea.
Focul simbolizează alungarea răului, arderea ghinionului şi aprinderea
dragostei în inima tinerilor.
Pe timpuri, în perioada secetoasă a verii, copii în jurul vârstei de 10-12 ani erau
îmbrăcaţi cu bozii (plante sălbatice de pe câmpuri) şi plecau din casă în casă
cântând:
Paparudă, rudă,
Ieşi afar' şi udă
Udă cu găleata
Peste toată ceata,
Udă cu ulciorul
Peste tot poporul.
Gospodarul venea, stropea paparuda şi îi dădea mere, covrigi, dulciuri. Tradiţia
era că acest cântec al paparudei aduce ploaia.
61
 Focul lui Sumedru este un ceremonial nocturn de înnoire a timpului
calendaristic, care se desfăşoară în ajunul Sumedrului, 25-26 octombrie, şi la care
participă, în jurul unui imens rug funerar, aprins pe înălţimi de flăcăi, întreaga
suflare a satului. În unele aşezări, în mijlocul grămezii de lemne şi a cetinii uscate
se împlântă un brad verde pentru a fi incinerat. În timpul ceremoniei, după
aprinderea focului, pe coastele dealurilor se rostogoleau roţi de car în flăcări, pe
care se înfăşurau, în prealabil, paie şi se striga: „Hai la Focul lui Sumedru!“ Local,
chemarea era făcută de flăcăi, care colindau din casă în casă în ziua de 25
octombrie cu strigătura de mai sus. Seara târziu, în jurul Focului lui Sumedru,
întreţinut cu lemne şi paie uscate şi cu resturile rămase de la meliţatul cânepei, se
mânca, se bea, se petrecea şi, din când în când, se repeta strigătura consacrată
momentului. Femeile le împărţeau celor prezenţi colaci, nuci, fructe şi ţuică. De
obicei, fetele şi flăcăii, spre final, sar peste vâlvătaia Focului, copiii scormonesc în
tăciuni pentru a produce cât mai multe scântei. Aprinderea focului din noaptea de
Sumedru este aşteptată cu mare interes şi de bătrânii satelor, femei şi bărbaţi,
indiferent de vârstă, care chiuie şi joacă. La plecarea spre case, participanţii iau
tăciuni aprinşi spre a-i arunca pe păşuni, prin grădini şi livezi pentru spor si rod
bogat. Obiceiul îşi are originea în îndepărtata istorie a popoarelor, când oamenii
primitivi sărbătoreau descoperirea focului prin cânt şi joc. Mai târziu, odată cu
apariţia religiilor, focul a devenit ceva sfânt, un dar al cerului, şi se sărbătorea la o
anumită dată. A fost asociat, de asemenea, cu un cult al soarelui, ca şi focurile de
primăvară. Creştinii l-au suprapus sărbătorii Sfântului Dumitru, care, după tradiţie,
este „culegătorul şi strângătorul tuturor pâinilor şi al fructelor“.
De acum încolo, câmpul s-a „islăgit“, adică vitele vor merge nepăzite dupã
hrană, ceea ce înseamnă că recoltele s-au strâns în întregime.
Deşi unele obiceiuri nu s-au mai păstrat, iar unele tehnici de înfăptuire a
focului s-au modernizat, spiritul unitar al sărbătorii s-a păstrat. În realizarea unui
foc cât mai frumos în fiecare grup, fie de adulţi, fie de copii, fiecae îşi are locul lui
bine stabilit. Scopul final este acela de a înălţa cel mai frumos foc de pe dealuri, ca
să se vadă cât mai departe în zare. Limbile de foc străbat negura nopţii ca nişte
săgeţi spre cer, iar miile de scântei joacă în noapte ca nişte artificii. Obiceiul n-a
generat un bogat folclor, în afara versurilor: „Hai la Focul lui Sumedru/C-a mâncat
lupu’ iedu’“, iar această sărbătoare rămâne un prilej de bucurie pentru oamenii
locului, care aduc un prinos de mulţumire în faţa darurilor bogate ale toamnei.
Tot în vremurile depărtate, în aceste locuri se organiza aşa zisa ,,clacă”, o
adunare la care se strângeau tineri din sat, către mijlocul toamnei, în fiecare seară
la altă casă, cu scopul de a ajuta pe cei care aveau nevoie la definitivarea treburilor
(depănuşarea porumbului, despicarea păstăilor de fasole etc.).
La această clacă se spuneau glume, se cânta, se povestea până după miezul
nopţii, iar stăpânii gospodăriei la care avea loc adunarea respectivă îi cinsteau
pe ,,clăcaşi” cu vin şi diferite gustări.
Pe Valea Râncăciovului, mergi şi o iei în susul apei până către aproape de
izvoare. Înaintezi printr-un spaţiu natural atins parcă de o aripă de înger. Aici se
găseşte comunitatea de rudari vlahuţi din satul Valea Corbului.

62
 Cu 80-90 de ani în urmă, aici erau două ,,câsturi” de rudari a câte 10-15
bordeie risipite în natură. Părinţii şi strămoşii lor au fost lucrători în lemn. Făceau
coşuri, furci, obezi de căruţă, hambare, ulucă, lăcri, dulapuri, linguri de lemn,
pristolnice şi altele.
Rudarii vlahuţi au şi ei o cultură veche cu obiceiuri, cântece, cu jocuri. În
privinţa portului, bărbaţii purtau costume din ţesături albe, iar femeile se purtau cu
fotă şi ie.
Ei colindau în seara Crăciunului, nu în Ajun, iar oamenii mari colindau în urma
copiilor până la apariţia zorilor, numai pe la case de rudari.
Deşi cândva aveau o cultură plină de cântece, în zilele noastre acestea încep să
moară, să dispară.

Din folclorul rudarilor vlahuţi

Cântic vechi
La doi brazi mari mari si-nalti
Mari, mari si minunati
Domnului si Domn din cer
De raze vii luminati
Si de vãrfuri aplecati
Domnului si Domn din cer
Dar acolo ce vedeati
Este doamna Catalina
Domnului si Domn din cer
Si-l judecã pe Vasâlca
Ce-a bãut si ce-a mâncat
Domnului si Domn din cer
Jir si ghindã mi-a mâncarã
Vântul mi le scuturarã
Domnului si Domn din cer
Jos, jos, jos mi-a coborârã
Apã rece mi-a bãurã
Domnului si Domn din cer
Apã rece sloi de gheatã
Pe prag nou de dimineatã
Domnului si Domn din cer

(cules de la Savu Lisaveta - 89 de ani - Valea Corbului)

63
 Cântic de flãcãu
Tot ai tânãrul Gheorghitã
Sade seara ân portitã
Florile dalbe sunt de mãr
El de mã-sa se rugarã
Toatã zia si spre searã
Florile dalbe sunt de mãr
Dã-mi mamã cheitele
Sã desui la grajd de piatrã
Florile dalbe sunt de mãr
Sã dau pe Murgu afarã
Dat afarã tras la scarã
Florile dalbe sunt de mãr
Cu stânga mi-l netezearã
Cu dreapta saua-i punearã
Florile dalbe sunt de mãr
Când pusei picioru-n scarã
Murgu mul a nechezarã
Florile dalbe sunt de mãr
Stai tu Murgule legat
Cum stau si eu ne-nsurat
Florile dalbe sunt de mãr
Cã tie drumul ti-oi da
Si-oi pãstea pe unde-oi vrea
Florile dalbe sunt de mãr
Când si eu m-oi însura
Si-oi veni cu mândruta
Florile dalbe sunt de mãr
Cum ti-e drag cu traista-n cap
Si mie cu mândra-n pat
Florile dalbe sunt de mãr
Cum ti-e drag grãuntele
Si mie mândrutele
Florile dalbe sunt de mãr
Si pusei picioru-n scarã
De-o nuntã mar-mi zãrearã
Florile dalbe sunt de mãr
Dar nunta a cui erarã
Tot ai sora soarelui
Florile dalbe sunt de mãr
Invârtii hora de trei ori
De trei ori, de nouã ori
Florile dalbe sunt de mãr
Când furã a noua oarã
Murgu lung a nechezarã
Florile dalbe sunt de mãr.
(Cules de la Gheorghe Prundaru - 66 de ani - Valea Corbului)
64
 Păstrătoare de tradiţii culturale, comuna Călineşti are un trecut de luat în
seamă, ceea ce a făcut ca aceasta să devină vatra unor creaţii spirituale, un centru
cultural în partea de jos a Argeşului.
Între Argeş, râul copilăriei noastre şi codrii nsfârşiţi ai Carpaţilor, găseşti
împliniri care definesc cel mai bine personalitatea Călineştilor, a oamenilor săi.

65
 CAPITOLUL AL VIII LEA

Personalităţi ale Călineştiului – oameni de ieri şi de azi

Aceste plaiuri bătrâne, dar cu o populaţie tânără şi dinamică, îşi anexează

munca, învăţătura, cultura ca pe un bun firesc, ca pe un instrument şi o armă de
luptă cu timpul, ducându-ne cu gândul la fiii acestor meleaguri argeşene, unii
răspândiţi prin ţară, care poartă în suflet nostalgia locurilor natale, dar care, prin
munca şi talentul lor au făcut cunoscute aceste locuri la nivel naţional şi nu numai,
alţii rămaşi aici, în locurile natale, din dorinţa de a face ceva pentru această
comună, toţi însă, oameni aleşi de Dumnezeu.
Doctorul Ion Crăciun s-a născut la 26 octombrie 1933 în comuna Călineşti,
într-o familie de ţărani.
În 1958 absolvă, cu diplomă de merit, Facultatea de Medicină Bucureşti şi în
anul 1975 susţine doctoratul cu o lucrare de prestigiu. Începând cu 1964, vreme de
33 de ani, este directorul Spitalului Călineşti.
Cu pricepere, devotament şi contribuţie financiară directă, modernizează
spitalul cu un pavilion de chirurgie şi maternitate, transformând un fost spital rural
într-o instituţie sanitară de renume.
Doctorul Ion Crăciun s-a dedicat profesiei, a operat, alături de somităţi
chirurgicale, iar experienţa valoroasă şi-a făcut-o cunoscută prin lucrări ştiinţifice
diverse, prin comunicări de substanţă, care au incitat lumea medicală.
Chemat cu insistenţă să lucreze în spitale mari, doctorul Crăciun a ales să
rămână în localitatea natală, să pregătească urmaşi, să modeleze caractere şi să
salveze vieţi. Iar când salvezi vieţi, oamenii te păstrează în memorie.
,,Personal am fost întrebat adesea dacă n-aş fi putut lucra într-o clinică de
chirurgie dintr-un mare oraş. Fără îndoială că aş fi putut, dar la Călineşti am avut
satisfacţii unice. În ultimele două decenii, strădaniile mele şi ale colectivului pe
care l-am condus, s-au confundat cu dezvoltarea acestei instituţii care se bucură azi
de prestigiu şi, poate, cel mai important fapt pentru mine este acela că profesez
medicina în comuna în care m-am născut, printre oamenii pe care îi cunosc
dintotdeauna.,, spunea doctorul Ion Crăciun , medic primar, doctor în ştiinţe
medicale într-un interviu acordat în anul 1989.
Numele său, aidoma cu al marii sărbători creştine, împodobeşte astăzi
frontispiciul aşezământului în care a slujit până la sfârşit, spitalul ,,Ion Crăciun,, -
Călineşti.
Spune o vorbă că,,Degeaba tragi cu arcul dacă nu ştii încotro să îndrepţi
săgeata!,, Doctorul Crăciun a ştiut; şi-a derulat propria viaţă spre un ţel: să lucreze
cu oamenii, pentru oameni, iar oamenii îi mulţumesc.
Dirijorul Emanoil Popescu s-a născut în satul Vrăneşti, comuna Călineşti la
22 februarie 1926.
A urmat cursurile primare la şcoala satului, având învăţători pe doamna şi
domnul Elena şi Ion Ghinea.

66
 În anul 1938 devine elev al Seminarului Teologic ,,Nifon Mitropolitul,, din
Bucureşti.Aici are şansa de a avea mari profesori de muzică bisericească, dar şi
liniară, precum: Mihail Vulpescu, bariton la Operele din Paris şi Bucureşti,
profesor la Conservatorul bucureştean, Gheorghe Ciobanu, reputat folclorist
(etnograf), profesor la Conservatorul din Iaşi, Constantin Ionescu, profesor şi
decan la Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu,, , preotul profesor Grigore Panţâru –
diacon la Biserica ,,Sfântul Spiridon,, din Bucureşti şi protodiaconul Patriarhiei
Române, Anton V. Uncu.
La 22 iunie 1941, pentru cei ce pleacă la război, hotărăşte să facă un cor , la
îndemnul tatălui său, iar la 15 august 1941 apare pentru prima dată în calitate de
dirijor, dată ce îi va schimba viaţa, deoarece dirijatul va deveni profesia sa
principală, transformându-se din plăcere în pasiune.
În ianuarie 1948 susţine examen de admitere la Conservator, examen pe care îl
trece, urmând astfel Conservatorul în paralel cu Facultatea de Teologie.
În 1956 este numit profesor la liceul ,,Zinca Golescu,,, unde realizează un cor
de cca. 150 de fete.
Treptat, prin muncă şi dăruire, ajunge să dirijeze corul de la Palatul Culturii, cor
ce va fi înfiinţat în anul 1965 şi care va purta numele până în zilele noastre de
Corala ,,D.G.Kiriac,,.
Împreună cu acest cor, dirijorul Emanoil Popescu a organizat nenumărate
concerte şi turnee în ţară şi în străinătate, a participat la nenumărate concursuri şi
festivaluri, obţinând o serie de premii şi diplome dintre care sunt de amintit:
premiul întâi şi titlul de laureat la concursul de interpretare a ,,Festivalului naţional
Cântarea României,, - 1979, 1981, 1983,1985, 1987; premiul I la festivalul ,,Craiul
munţilor,, (Deva) – 1976; premiul I la festivalul ,,Toamna băimăreană,, - Baia
Mare – 1976; premiul I la Festivalul coral ,,Iosif Velceanu,, - Reşiţa – 1988;
diplomă de merit pentru interpretarea muzicii româneşti în anii 1989 – 1990,
acordată de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România etc.
După anul 1990 Corala ,,D.G.Kiriac,, a participat la Festivalurile ,,D.G.Kiriac,,
din Piteşti şi ,,Ioan Cr. Danielescu,, din Ploieşti şi la festivalul internaţional de la
Kraguevac – Iugoslavia, unde s-au înmânat diplome de participare (fără
clasificări), fiind foarte bine apreciată.
A realizat turnee în străinătate, care au avut real succes, precum cele din:
Ungaria (Gyulia, 1970); Polonia (1972); Bulgaria ( mai, 1975); Letonia (Riga,
1978); Cehoslovacia (1984); Franţa (Nancy, mai 1985); Azerbaidjan (Baku,
august-septembrie 1987); Iugoslavia (august, 1996); Basarabia (octombrie, 1998).
Urmărind toate aceste realizări, observăm ce personalitate a fost pentru lumea
corală românească argeşeanul Emanuel Popescu.
,,Muzica a fost tovarăşa fidelă a vieţii mele, oriunde şi oricând. Forţa ei e
uluitoare, de aceea cred cu tărie în viitorul ei binefăcător,, spunea marele dirijor.
Sunt unii oameni care par anume făcuţi pentru lucrul pe care-l fac. Nu poţi să-ţi
închipui că Emanoil Popescu a venit pentru altceva pe lume decât ca să cânte, prin
aceasta devenind un om de valoare care îşi are rădăcinile aici, în minunata lume a
Călineştiului.

67
 Sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti s-a născut la 14 iulie 1932 în comuna
Călineşti, unde a primit de la tatăl său primele noţiuni de cioplit în lemn. A
absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, secţia
sculptură, promoţia 1959, clasa profesorului Corneliu Medrea. Din 1961 participă
la expoziţii în România şi în străinătate.
Expozitţii internaţionale:
• 1967 – A 9-a bienală de sculptura, Muzeul „Middelheim”, Anvers, Belgia
• 1968 – Expoziţia de artă românească organizată la Helsinki, Finlanda. Expune
sculptura „Sensuri” la Bienala Internaţională a tinerilor artişti – „Casa Artelor”,
Bratislava, Cehoslovacia. Participă cu „Stîlpul Iubirii” la „Expoziţia Internaţională
în aer liber” – Muzeul de arta modernă, Legnano-Castellanza, Italia. I se
încredinţează comanda pentru realizarea lucrării de artă monumentală „Evocare
1848”, destinată oraşului Caracal. Primeşte Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a
• 1970 – Expoziţie internaţională, Torino, Italia
• 1972 – A XXXVI-a bienală internaţională de artă plastică de la Veneţia unde
expune „Familia” şi „Sensuri”
• 1973 – Expoziţia de artă românească, Belgrad, Praga şi Budapesta
• 1975 – Expoziţia internaţională „Plastik und Blumen”, Berlin, Germania
• 1977 – A XI-a bienală de sculptură mică, Padova, Italia
• 1986 – Invitat de onoare la a treia Quadrienală de artă decorativă, Erfurt,
Germania
• 1991 – A 21-a Bienală de arta, Sao Paolo, Brazilia
• 1993 – Expoziţie internaţională, Sevilla, Spania
• 1994 – Expoziţie de grup, Vienna, Austria
• 1996 – Expoziţie de grup, Belgia
Câteva dintre operele sale monumentale:
„Legendele Dochiei”, 300/600/170cm, Parcul Herăstrău, Bucureşti, România
„Evoluţie”, 700/200/150 cm, Caracal, România
„Zborul Dragonului”, 400/280/50 cm, Krapina, Iugoslavia
„Fereastra”, 300/100/40 cm, Oronko, Polonia
„Coloana”, 650/70/70 cm, Rocar, Bucureşti, România
„Sfinxul”, 320/270/110 cm, Măgura Buzău, România
„Coloana”, 600/80/80, Koper, Iugoslavia
„Pasăre în zbor”, 650 cm, „Bucharest Financial Plaza”, Bucureşti, România
Premii:
• 1966 – Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru sculptură
• 1977 – Premiul simpozionului de sculptură „Orosko”, Polonia
• 1982 – Diplomă de onoare pentru artă decorativă la Quadrienala din Efurt,
Germania
• 1982 – Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru sculptură
• 1983 – Premiul Academiei Române

68
Din anul 1970 începe să fie prezent în dicţionarele internaţionale de artă („Modern
Sculpture New Dictionary”, „Abstract Art”, „Romanian Contemporary Artists
Dictionary”, „ Modern Art Dictionary”, „Who’s Who in International Art”).
Artistul s-a stins din viaţă în anul 2002, lăsând în urma sa veritabile capodopere.
Lucrări personale  

Clopot Templul calului Fara titlu

Dinamica 1 Dinamica 2 Pasare in zbor

Roua Roua Rod

Vestitorul diminetii Vestitorul diminetii Portret compozitional

(detaliu)

Portret compozitional Familia Templul calului

(detaliu)

69
 Fereastra III Nodul generatiilor Leagan

Maternitate IV Pe ganduri Roua

Picatura II Locul nasterii Zbor

Silvestru D. Voinescu s-a născut la 2 ianuarie 1935 în Călineşti. Deşi a

absolvit Facultatea de Drept, a fost publicist, director între 1964 şi 2004 al
Bibliotecii ,,Dinicu Golescu,, din Argeş, membru al Uniunii Scriitorilor din
România.
A petrecut 45 de ani printre cărţi, numai la bibliotecă. Cărţile i-au fost prieteni
devotaţi şi din această prietenie a rezultat publicarea a 12 cărţi şi câteva sute de
articole .
Mărturie a faptului că a fost un talentat scriitor stau titlurile cărţilor sale tipărite
cu trudă şi grijă, titluri dintre care amintim:
1.,,Mănăstirea Curtea de Argeş. Impresii,, , Piteşti, 1967
2.,,Un secol de activitate corală la Piteşti,, , Piteşti, 1971
3.,,Argeşeni în spiritualitatea românească,, , Piteşti, 1980
4.,,Argeş – cartea eroilor,, (în colaborare) , Piteşti, 1984
5.,,Istoria municipiului Piteşti,, (în colaborare cu Petre Popa şi Paul Dicu),
Bucureşti, 1988
6.,,Argeşeni şi musceleni în Academia română,, , Piteşti, 1995
7.,,O viaţă printre cărţi,, vol. I, Piteşti, 1997
8.,,O viaţă printre cărţi,, vol. II, Piteşti, 2001
Cam acesta a fost Domnu' Voinescu, aşa cum i se adresau mai toţi cei care l-au
cunoscut, omul-bibliotecă, omul-bibliotecar, colegul, părintele, cercetătorul,
iubitorul de Argeş şi de Călineşti, cel care, timp de 40 de ani a fost navetist între
locurile natale, prima sa casă şi Biblioteca din Piteşti, cea de-a doua casă, cum îi
plăcea adesea să spună.

70
 Bibliografie

1.Amzulescu Alexandru - ,,Cântece şi jocuri din Muscel”, Bucureşti,

Editura
Carp Paula Muzicală, 1964

2.Angelescu Silviu - ,,Basme, cântece bătrâneşti şi doine”,

Bucureşti, Editura
Minerva, 1999

3.Bărbat Alexandru - ,,Statistica şi monografia în cadrul metodei

istorice”,
Braşov, 1946

4.Butură Valeriu - ,,Străvechi mărturii de civilizaţie românească”,

Bucureşti,
1989

5.Cristea Nicolescu - ,,Doine şi balade în Argeş – antologie”, Piteşti,

1971

6.Cruceană Ion - ,,Momente şi figuri argeşene”, Piteşti, 1980

7.Dicţionarul geografic al României”, Vol. I – IV, Bucureşti, 1898 –

1902

8.Florescu – Flora Bobu - ,,Portul popular din Muscel”, Bucureşti,

Editura de stat
pentru literatură şi artă, 1956

9.Florescu S. Marian -,,Sărbătorile la români”, Bucureşti, 1898

10.Gusti Dimitrie -,,Îndrumările pentru monografiile sociologice”,

Bucureşti,
1940

11.Herseni Traian -,,Teoria monografiei sociologice”, Bucureşti,

1934

71
12.Iordan Iorgu -,,Nume şi locuri româneşti în R.P.R.”, vol.I,
Bucureşti, 1952

13.Iordan Iorgu -,,Toponimie românească”, Bucureşti, Editura

Academiei
R.P.R., 1963

14.Iorga Nicolae -,,Sate şi mânăstiri din România”, Bucureşti, 1905

15.Moise Ion(coord) -,,Localităţile din judeţul Argeş”, Piteşti, 2000

16.Moise Ion -,,Toponimie argeşeană”, Piteşti, Editura Calende,

1992
17.Rizescu Nicolae -,,Argeş – XV, 1966-1981 – indice bibliografic
selectiv”

18.Stahl Henri -,,Monografia unui sat”, Bucureşti, 1939

19.Udrescu Dumitru -,,Pe plaiuri argeşene”, Piteşti, 1974

20.Udrescu Dumitru -,,Vers şi cântec de pe Argeş”, Piteşti, 1965

21.Udrescu Dumitru -,,De pe plaiuri argeşene”, Piteşti, 1974

22.Urecheanu Ancu Ion -,,Momente din istoria luptei revoluţionare a

maselor
Deaconu Gheorghe populare pe teritoriul judeţului Argeş”, Piteşti,
1974

23.Voinescu Silvestru -,,Argeşeni în spiritualitatea românească”, vol. I,

1980

24.Voinescu Silvestru -,,Călineşti – 600”, Piteşti, 1989

72
 Cuprins

I. Călineşti – cadrul natural

1.Aşezare
geografică………………………………………………………..3
2.Geologia………………………………………………………………
…3

II.Călineşti – itinerar prin spaţiu şi timp

1.Istoricul…………………………………………………………………
5
2.Aspecte
toponimice……………………………………………………....20

III.Călineşti – oameni şi locuri

1.Aşezările……………………………………………………………….
22
2.Populaţia………………………………………………………………
28
 Evoluţia numerică
 Structura populaţiei

73
IV.Condiţii fizico – geografice
1.Relieful………………………………………………………………...3
0
2.Clima…………………………………………………………………..3
1
 Temperaturi
 Precipitaţii
 Vânturi
3.Apele…………………………………………………………………...
32
 Râurile
 Lacurile
 Apele subterane
4.Solurile………………………………………………………………....
34
5.Flora…………………………………………………………………...3
5
6.Fauna………………………………………………………………….3
6
7.Resursele subsolului
………………………………………………….....36

V.Caracterizare geoeconomică
1.Agricultura……………………………………………………………..
37
2.Industria……………………………………………………………….3
8
3.Căile de transport şi
comunicaţii………………………………………….39
4.Comerţul………………………………………………………………..
40
5.Turismul………………………………………………………………..
40

VI.Aspecte socio-culturale
1.Instituţii
religioase……………………………………………………....41
2.Învăţământul……………………………………………………….......
56
74
3.Instituţii medico –
sanitare………………………………………………57

VII.Călineştiul între tradiţii şi

modernism…………………………………..59

VIII.Personalităţi ale Călineştiului – oameni de ieri şi de

azi……………........66

75