David Pestroiu Aspecte Misionare Actuale Privind Sfanta Liturghie

You have downloaded a document from
The Central and Eastern European Online Library
The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers
Source: Altarul Reîntregirii
The Altar of the Reunification
Location: Romania
Author(s): David Pestroiu
Title: Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie
Missionary updates within the Holy Liturgy
Issue: 1/2009
Citation David Pestroiu. "Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie". Altarul Reîntregirii
style: 1:129-155.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=188833
CEEOL copyright 2021
Aspecte misionare actuale privind

Sfânta Liturghie
David Pestroiu
Abstract: Missionary updates within the Holy Liturgy. This study

intends to be a review of the main elements which compose a genuine
symphony between the Church’s mission and the celebration of the
Holy Liturgy. The Holy Liturgy, far from its message becoming out-of-
date or its content being reduced in „aggiornate” (up to date) versions,
remains the same mystical participation in the Last Supper, in the
sacrifice and ressurection of our Lord. Its message is even more actual
in the spiritual void of the postmodernism. Consequently it is due for
the Church’s mission to develop with pithiness a side of the liturgical
ministration, able to fill this void and it ought to do it.

Altarul Reîntregirii
Keywords: Holy Liturgy, Church, Mission, Communion, Eucharist,

Salvation, Pastoral Work, Philanthropy, Secularization, Globalization,
Postmodernity
Dacă în perioada comunistă s-a cultivat slujitorilor altarelor din

România o mentalitate preponderent ritualistă, împletită cu o
binevoitoare atitudine de minuţioasă chivernisire a patrimoniului fizic
al unităţilor de cult, astăzi se cuvine să dezvoltăm tocmai acea latură a
misiunii noastre, greu încercată de opresiunea comunistă: să reclădim
„bisericile din sufletele oamenilor”1. Au sosit vremuri de încercări
spirituale: sub povara consumismului ori răpiţi de noul hedonism al
tehnologiilor postmoderne, unii semeni de-ai noştri au mare nevoie de a
redescoperi mesajul Evangheliei lui Hristos. Vestirea Cuvântului lui
Dumnezeu este, însă, sufocată de discursul, în mare parte manipulator,
al mass-mediei contemporane. Există acum şansa ca Biserica să-şi facă
auzită vocea prin Centrul de presă „Basilica” al Patriarhiei Române.
Însă cea mai mare oportunitate misionară a prezentului o constituie
întâlnirea reală, vivificată de har, a fiilor Bisericii, în momentele
concrete ale slujirii liturgice şi mai cu seamă la Sfânta Liturghie.
„Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu este nedespărţită de
anamneză, de amintirea publică a istoriei mântuirii, în totalitatea şi
continuitatea ei”2. Aceste aspecte esenţiale, definitorii pentru întâlnirea
creştinilor ortodocşi în biserică, rămân mai actuale ca oricând: ei
trebuie să conştientizeze planul iconomic al lui Dumnezeu cu lumea şi
omul, mai cu seamă în ceea ce priveşte finalitatea vieţii umane în trup:
obţinerea mântuirii. În acelaşi timp, Liturghia este o lecţie vie a
Bisericii; înţeleasă şi trăită la intensitate maximă, ea poate constitui
singură o deplină cateheză mistagogică, experiind în mod concret
lucrarea sfinţitoare a harului lui Dumnezeu. De altfel, părintele
Alexandre Schmemann arată că, mai ales în vremurile noastre, trebuie
trecută în plan secund acţiunea de explicare a simbolismului de
1
După cuvenita expresie a Părintelui Patriarh Daniel.
2
Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIHĂIŢĂ, Misiologie creştină, Ed. a doua, revăzută şi
adăugită, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p. 48.
130

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie
preînchipuire a actelor liturgice, atâta vreme cât avem la îndemână

pilda cea vie a cuvântului trăit. Explicările sunt menite, de multe ori, să
nască şi mai multe întrebări, deoarece fiecare gest sau cuvânt
reprezintă, în sine, un univers de taine şi simboluri. Mai mult, se poate
cădea pe panta scolasticismului liturgic. „Unei credinţe simple, vii şi
reale, în sensul bun al cuvîntului, nu-i trebuiesc toate acestea, căci ea nu
trăieşte prin curiozitate, ci prin însetare...”3 – arată A. Schmenann.
Supusă rigorilor unei demonstraţii didactice, teologia îşi poate altera
serios mesajul, ajungând chiar să fie „ruptă de Dumnezeu, de Biserică
şi de omul contemporan”4, după cum ne avertizează arhim. Gheorghios
Kapsanis.
O soluţie misionară dătătoare de speranţă este revalorizarea
Sfintei Tradiţii, care trebuie corelată nevoilor religioase ale omului
contemporan: „aceasta înseamnă: o reîntrupare a Cuvântului lui
Dumnezeu întrupat «o dată pentru totdeauna» în trupul istoric concret.
Desigur, o astfel de reînnoire o pot realiza numai sfinţii, deoarece, cu
cât purtătorul tradiţiei e mai autentic, cu atât mai potrivită va fi
exprimarea ei şi înnoirea- adică reexprimarea ei întreprinsă. Purtătorii
formali ai tradiţiei sunt călăuziţi de obicei spre tendinţe extreme: fie
spre o hiperacomodare care sfârşeşte în a lua forma lumii (Romani 12,
2) şi falsificare a tradiţiei, fie spre o negare totală a acomodării, ceea ce
devine un conservatorism steril, care nu vede Biserica drept o
«mântuire a lumii», ci o «mântuire de lume»"5.
Pasajele biblice preluate sau adaptate în rugăciuni şi cântări,
precum şi lecturile propriu-zise din Evanghelie şi Apostol au darul de a
spori efectul misionar al propovăduirii Cuvântului, într-o sinergică
împletire dintre verb şi act. Imaginile din Biserici (icoane, fresce), ca şi
întreaga desfăşurare rituală, cu tot fastul, dar şi cu evlavia
3
Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împărăţiei, trad. pr. Boris
Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 53.
4
Apud pr. prof. dr. Constantin COMAN, Prin fereastra bisericii: o lectură
teologică a realităţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 330.
5
Gheorghios D. METALLINOS, Parohia – Hristos în mijlocul nostru,
traducere de pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 105.
131

corespunzătoare, potenţează un rezultat favorabil. Finalitatea acestor

demersuri are o implica ie directă asupra formării credincioşilor ca
următori ai lui Hristos i ai Apostolilor Săi, vizând transformarea vieţii
lor cotidiene, dintr-o stare vegetativă, amorţită spiritual, la trezvia cea
duhovnicească.
Acest lucru este mai mult decât necesar. Comunitatea locală de
credincioşi (parohia) trebuie să se constituie, în aceeaşi măsură, şi într-o
„sinaxă euharistică”6, întrucât obiectivul misionar principal al preotului
ar trebui să fie aducerea cât mai multora dintre păstoriţii săi la unirea cu
Hristos euharistic, pentru a spune şi aceştia, împreună cu Sf. Ap. Pavel:
De acum, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine (Galateni
2,20). Evident, un astfel de ţel comportă şi dificultăţi majore, generate
de tensiunea dintre mesajul evanghelic şi liturgic al Bisericii şi tentaţiile
lumii secularizate, dar ascunde bucurii nebănuite pentru împlinitorii lui.
Mihail Neamţu întreabă, retoric: „Ce altă terapie ar putea oferi Biserica
patologiilor psihice contemporane dacă nu viaţa comunitar-agapică,
organizată cu sobrietate, bucurie şi seninătate în jurul Sfintei
Liturghii?” 7.
Credincioşii simt nevoia comuniunii cu Hristos, ca temelie a
relaţiilor lor frăţeşti pentru a deveni, după îndemnul Sfântului Apostol
Petru, preoţie sfântă...preoţie împărătească, neam sfânt... (I Petru 2,
5,9). Prin aceasta, nu se estompează nicicum rolul binedefinit al preoţiei
sacramentale, derivată direct din darul apostoliei, ci se arată acea unire
mistică a tuturor creştinilor în Hristos - preot în veac, după rânduiala
lui Melchisedec (Evrei 5,6). Prin chenoză, Hristos ni se oferă nouă ca
dar, căci numai renunţând la slava Sa cerească, El ne dă nouă
posibilitatea intrării în aceeaşi slavă, pe care a realizat-o primul tot El,
atunci când S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui cu firea noastră
omenească purificată de păcat. Această părtăşie cu Hristos - ofranda
noastră de mare preţ - se realizează în cuminecătură, numită şi
6
Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIHĂIŢĂ, Misiologie creştină, p. 48.
7
Mihail NEAMŢU, Bufniţa din dărâmături; Insomnii teologice în România
postcomunistă, Ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.
60.
132

euharistie, adică mulţumire pentru darul primit, care ne arvuneşte viaţa

veşnică în împărăţia Lui: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54).
„Liturghia este mişcare continuă, o înălţare a noastră din lumea aceasta
în împărăţia lui Dumnezeu”8.
Comuniunea euharistică întăreşte legăturile existente între
enoriaşi, permanentizând bucuria învierii şi sădind pacea între semeni,
ştiut fiind faptul că una din condiţiile preliminare împărtăşirii este
împăcarea cu toţi. De aceea, stăruinţa preotului pe lângă credincioşii
vrednici de a se pregăti mai des în vederea apropierii de Sfântul Potir,
ar trebui să fie o realitate concretă a misiunii noastre prezente.
Participarea acestora ar trebui să fie vie, dinamică, antrenându-i într-o
pregătire, şi o aşteptare totodată, în tensiune faţă de întâlnirea cu
Domnul. Din păcate, în cazul concret al împărtăşirii, există, în mod
paradoxal, două atitudini diametral opuse, însă la fel de păgubitoare de
suflete: pe de o parte, există un curent al permisivită ii laxe, care-şi
propune să ofere euharistia tuturor, în mod absolut necondiţionat, iar pe
de alta, o dorinţă de a limita drastic accesul la sfântul potir, rezervat
numai celor ce îndeplinesc condiţii de pregătire cu totul speciale.
Desigur, adevărul este la mijloc: credincioşii trebuie să nu-şi piardă
vigilenţa duhovnicească, atunci când se unesc cu Hristos: deşi
nevrednici de El, trebuie să înţeleagă că-L primesc în dar, prin mila şi
iubirea Lui, şi de aceea trebuie să fie pregătiţi aşa cum se cuvine să se
întâlnească aievea cu El: „Mirenii trăiesc în lume şi sunt în contact
permanent cu necurăţenia ei, cu nedreptatea, cu păcătoşenia, cu
minciuna ei, şi, de aceea, ar avea nevoie de o curăţire şi pregătire
deosebite, de o silinţă şi pocăinţă deosebite”9. Conştiinţa păcătoşeniei
nu trebuie, deci, nicidecum inhibată, ci atent şi corect gestionată, pentru
a nu se ajunge în cealaltă extremă, a deznădejdii, concretizată în
absenţa, uneori nepermis de îndelungată, de la Cina cea sfântă.
8
Pr. Boris RĂDULEANU, Cuvânt înainte la Alexandre SCHMEMANN,
Euharistia, taina împărăţiei, p. 8.
9
Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împărăţiei, p. 233.
133

Trebuie combătut cu fermitate festivismul unora, tendinţa de a

veni la slujbe ca la o piesă de teatru, pretenţia de a dori strict ascultarea
corului sau a glasului cu inflexiuni de operă al unui sacerdot. Adunarea
creştinilor în sfântul lăcaş nu este, în niciun caz, spectacol, ci act
participativ de rugăciune. Nu este asistenţă, ci trăire. Nu contemplare
pasivă, ci implicare activă, osmotic dinamizată prin iubire. Răspunsul
nostru la dragostea Domnului Iisus trebuie să fie propria noastră
dragoste, faţă de El şi, mai ales, faţă de semeni, în care El ne cere să-L
descoperim (Matei 25, 40). Pentru societatea marcată de egoismul
timpurilor noastre, o astfel de acţiune constituie din start o mare
provocare. Faţă de Biserica primară, când credincioşii constituiau,
realmente, o mare familie creştină, noi cei de azi suntem divizaţi şi
dezbinaţi. Există, desigur, şi o motiva ie a globalizării, pentru această
stare de lucruri. Însă pericolul real ce decurge de aici este diminuarea
forţei rugăciunii comune, în detrimentul celei particulare10. Tot mai
mulţi creştini părăsesc coeziunea liturgică pentru experimentul unei
nişe a autosuficien ei egoiste, în mod fals asimilată cămării de care
vorbeşte Hristos (Matei 6, 6), în mod figurat, referindu-se la sufletul ce
abandonează grija cea lumească. Dimpotrivă, Hristos încurajează
adunarea în numele Lui, promiţând a fi de faţă (Matei 18, 20).
Problema apare atunci când, în cuprinsul adunării creştine, se afirmă
individualisme, de genul: rugă exaltată, cântare „în forţă”,
îmbrăcăminte extravagantă – precum şi alte atitudini, menite a atrage
atenţia asupra propriei persoane şi, în acelaşi timp, a-i distrage pe
celilalţi de la propria lor stare de rugăciune.
Un pericol misionar ce pândeşte unele comunităţi locale este
accentul pus pe organizare şi administrare, în detrimentul cultivării
mijloacelor de sporire duhovnicească. Prelungirea nejustificată a
termenelor de execuţie a unor lucrări administrative şi gospodăreşti la
imobilele parohiale, precum şi persistenţa, în multe lăcaşuri de cult, a
unor pangare gestionate de persoane fără frică de Dumnezeu şi sfială
10
Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, Rolul şi importanţa Sfintei Liturghii în
viaţa credincioşilor, în vol. colectiv Pastoraţie şi misiune în Biserica
Ortodoxă, Ed. Partener, Galaţi, 2007, p. 85.
134

faţă de unele momente de maximă trăire a slujbei liturgice, constituie

carenţe misionare ce pot fi îndreptate. În primul rând, trebuie să avem
mereu în faţa ochilor chipul intransigent al Mântuitorului Hristos, care a
alungat vânzătorii din templu într-o manieră surprinzătoare pentru Cel
ce solicita iubirea vrăjmaşilor (Matei 5,44), numindu-se pe Sine
Păstorul cel Bun (Ioan 10,11). A făcut-o, în maniera davidică (Râvna
casei Tale m-a mâncat – Ps. 68,11), pentru a revendica faptul
primordial al consacrării Templului drept casă pentru rugăciune (Matei
21,13). Deci, toţi slujitorii care mai persistă în confuzie, promovând
negustoria harului în detrimentul adevăratei slujiri, sa ia aminte! Iar în
ceea ce priveşte pangarele, o primă soluţie ar fi cea implementată deja
la unele biserici şi mânăstiri, unde persoana care răspunde de acest
sector se roagă şi chiar îngenunchează la momentele importante ale
slujbei, neputând fi deranjată. Pe termen lung, n-ar fi rău dacă acestor
activităţi li s-ar dedica spaţii distincte în afara bisericilor, unde s-ar
putea efectua şi o expunere mai diversificată de produse vandabile,
absolut necesară cerinţelor misionare actuale. La unele unităţi de cult,
s-a concretizat această variantă, cu bune rezultate; la altele, se poate
realiza în viitor, existând şi posibilitatea de a fi alipite noilor construcţii
ce urmează a fi edificate la parohii, pentru cultul morţilor, impuse de
normele europene.
Î.P.S. Nifon Mihăiţă vorbeşte despre trei caractere esenţiale ale
Liturghiei ortodoxe: cel kerigmatic – instructiv, cel euharistic – pastoral
şi cel pedagogic – misionar11. Tuturor acestora le corespund momente –
cheie ale slujbei: pentru primul, Evanghelia şi predica, pentru al doilea,
epicleza, iar pentru ultimul, trimiterea în misiune cu mesajul: „Cu pace
să ieşim...” Ieşirea din sfântul lăcaş nu reprezintă un sfârşit, ci începutul
unei lucrări de o importanţă covârşitoare: odată sfinţit, credinciosul este
chemat să iradieze sfinţenie: „Aşa cum în viaţa de obşte din mânăstire
există o permanentă legătură între Sfânta Masă, masă şi chiliile
mănăstirii, iar Liturghia bisericii se continuă în Liturghia mesei comune
şi a chiliei, tot aşa şi într-o parohie ortodoxă autentică Liturghia
centrului cultic parohial se extinde în casele enoriaşilor, care devin
11
135

astfel «biserici în casă»12. Această completare şi întrepătrundere între

Biserică şi case este emblematică”13.
Liturghia este un mijloc indispensabil de creştere spirituală, pe
drumul vieţii creştine de atingere a sfinţeniei, adică a asemănării cu
Dumnezeu prin har. Lucrarea harului sfinţitor acţionează asupra vieţii
credinciosului în sensul unei transformări ontologice, căci prin
comuniunea euharistică, el realizează nu numai un contact nemijlocit cu
modelul său – Hristos, ci o unire reală cu El. „Astfel, adunarea în
Biserică este înainte de toate Taina Iubirii. Noi mergem la biserică
pentru Iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos Însuşi, care ni se
dăruieşte în unitatea noastră”14.
Mesajul Răscumpărării din robia păcatului nu rămâne unul
extern, ci el transformă în interior persoana umană, încorporată în
Hristos, curăţind-o până la transfigurare, cu puterea Duhului Sfânt. De
aceea, Liturghia accentuează cel mai bine aspectul recapitulativ al
Răscumpărării, făcând din opera de mântuire adusă de Hristos un tezaur
din care se împărtăşesc toţi, prin Duhul Sfânt care-i uneşte cu Domnul
şi între ei înşişi prin acelaşi har. De aceea, răspunderea misionară
esenţială a creştinilor este chemarea tuturor oamenilor la această
comuniune, prin propovăduirea mesei euharistice a nunţii fiului de
împărat (Matei 22, 2), adică a unirii mistice a lui Hristos cu membrii
Bisericii Sale. Liturghia nu este, deci, deplină, fără împlinirea acestei
chemări, adresate lumii întregi. Propovăduirea Evangheliei este nu
numai o poruncă dumnezeiască, ci şi o exprimare a solidarităţii noastre
cu lumea, în mare parte căzută, îmbolnăvită de indiferenţă şi
împătimită. Faţă de ea avem datoria jertfei, iar modelul nostru este
Hristos. Aşa cum El s-a aplecat asupra suferinţei fiinţiale a făpturii
umane, trebuie ca şi noi, la rându-ne, să fim solidari semenilor noştri,
aflaţi în orbire spirituală sau în lipsuri materiale, aducându-le mesajul
speranţei izbăvirii. Prin chemarea acestora la Liturghie şi participarea
12
După textul Romani 16,5 (n.n.).
13
Gheorghios D. METALLINOS, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, p.
158.
14
136

lor cu evlavie la jertfa euharistică, se ţinteşte eliberarea lor de sub

influenţa vrăjmaşului diavol, aşa cum Hristos însuşi a procedat cu
femeia gârbovă, în zi de sărbătoare. Starea de participare comună la
rugăciunea euharistică preschimbă pornirile pătimaşe, începând cu
mândria şi egoismul, în virtuţi ce culminează în iubire. „Trăind acest
fior religios, această tulburare interioară înaintea Celui Curat, Celui
Nepătruns, înaintea Celui cu desăvîrşire Altul şi senzaţia prezenţei
Celui Nevăzut, atracţia acelei iubiri infinite şi totuşi atît de personală,
nu ştim dacă mai putem numi altceva iubire... Numai slujirea divină
poate reda această trăire în întregime, trăire unică şi intransmisibilă... În
slujirea divină, trăirea aceasta parcă se revarsă de pretutindeni – din
cuvinte, din gesturi, din lumânări, din mireasma care umple locaşul, ca
în vremea lui Isaia”15.
Aşadar, solidaritatea Bisericii cu lumea se concretizează într-o
stare de continuă slujire a semenilor, pe care am putea s-o numim veghe
liturgică permanentă. Participarea efectivă la Liturghie se continuă şi
după otpustul slujbei, prin ducerea unei vieţi de înrâurire
duhovnicească, ce presupune dorinţa de a chema pe toţi semenii la
comuniunea cu Domnul şi conştientizarea, totodată, a proiecţiei vieţii
noastre spre Eshaton, gândit ca o permanentizare în deplinătate a
acestei comuniuni. Aşa cum fiecare otpust liturgic deschide vremea de
aşteptare a unei noi Liturghii, aprinzând dorinţa reîntâlnirii cu Hristos
euharistic, trebuie să gândim întreaga viaţă a creştinului ca o înfrigurată
tânjire după Ierusalimul ceresc, propovăduind prin cuvânt i faptă
apropierea împără iei Lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Liturghie însăşi,
ca şi toate Tainele Bisericii, de altfel, se deschide cu binecuvântarea
acestei împărăţii, fiind proiectată integral spre a-i sili16 pe creştini să
pună pe primul plan urmarea căii spre accederea în ea. În acest scop, ei
15
16
Acesta este sensul corect al axpresiei: Sileşte-i să intre! (Luca 14, 23). Nu
este nicidecum vorba de o anulare a libertăţii voinţei, întrucât îndemnul nu le
este adresat celor ce au refuzat invitaţia la nuntă (a căror decizie este
respectată), ci celor mulţi şi umili, care, smerindu-se, se codesc să cugete
măcar, că ar putea participa la un astfel de eveniment.
137

sunt invitaţi să experimenteze crâmpeie din bucuriile împărăţiei încă

din viaţa aceasta pământească: harul Duhului Sfânt e aducător de pace
şi lumină taborică pentru toţi cei ce lucrează despătimirea.
Văzută astfel, ca prefigurare a împărăţiei eshatologice, dar şi ca
o pregustare a ei încă din lumea aceasta, Liturghia nu se sfârşeşte
niciodată, ci ea continuă în inimile credincioşilor şi după otpustul
slujbei din biserică, încălzindu-le viaţa în rugăciune şi lucrarea faptelor
bune, reunite generic sub sintagma „Liturghia după Liturghie”17. Am
putea adânci această lucrare, extinzând sensurile ei asupra întregii vieţi
a creştinului, care este una liturgică prin excelenţă. Trebuie să vorbim,
deci, despre o vita liturgica sau despre o Liturghie a vieţii, despre o
permanenţă a răspunsului iubirii noastre la dragostea nemărginită a lui
Hristos, care ni se oferă din potir şi rămâne cu noi tainic, şi după ce
adunarea noastră din biserică se sfârşeşte. Potrivit fericitei expresii
pauline, Hristos – Capul nostru – ne conduce ca pe nişte mădulare ale
Bisericii Sale Sfinte, spre extinderea acestui trup mistic în întreaga
creaţie însufleţită a lui Dumnezeu. Împreună cu Hristos, deşi suntem în
lume, ne distanţăm de accidentele lumii, pentru că Hristos ne-a ales pe
noi, determinând din partea lumii o reacţie de respingere, descrisă în
Evanghelie ca neiubire. Astfel, creştinul trăieşte dilematic între
separarea de racilele acestei lumi, guvernată de patimi egoiste, şi
aplecarea cu dragoste şi milă către lume, pentru a lupta în mod solidar
cu ea la depăşirea acelor patimi şi întoarcerea spre Creator. De altfel,
prin propovăduire se urmăreşte tocmai acest demers de transformare
ontologică a lumii, spre a deveni, în final, cer nou şi pământ nou, după
cum vesteşte Scriptura (Apocalipsa 21,1).
17
Expresia a căpătat o însemnătate misiologică excepţională, fiind lansată şi
desluşindu-i-se sensurile adânci de către pr. prof. dr. Ion BRIA, care a scris şi
lucrarea fundamentală Liturghia după Liturghie, Editura Atena, Bucureşti,
1996. A fost preluată rapid şi valorificată, din punct de vedere teologic şi
misionar, şi de către alţi autori, precum: mitrop. prof. dr. Nifon Mihăiţă,
mitrop. Bartolomeu Anania, pr. prof. dr. Valer Bel, pr. conf. dr. Mihai
Himcinschi.
138

Sensul vieţii umane vizează agonisirea comorii faptelor bune în

cer (Luca 12, 33), fapt care conferă Bisericii un sens al creşterii în
Hristos, profund eshatologic. Experimentată liturgic pe pământ, unirea
cu Hristos se va permanentiza ca stare în împărăţia cerurilor: Liturghia,
chiar „dacă se slujeşte pe pământ, ea se săvârşeşte totuşi în cer, în
timpul cel nou al creaţiei celei noi, în timpul Duhului Sfânt”18. Ea
„pătrunde în lume prin Cruce şi ni se dăruieşte ca fiind Cruce”19, însă
asumarea ei cu dragoste şi credincioşie ne dă, în egală măsură, şi
speranţa părtăşiei cu Hristos Cel înviat. Până la înviere, însă, există
starea de răsplată după moarte a sufletelor drepţior şi sfinţilor, pe drept
cuvânt numită „Biserică triumfătoare”, aflată în sinergică legătură cu
„Biserica luptătoare” de pe pământ, printr-o adevărată operă de
mijlocire, cerută în rugăciune şi împlinită întru bucuria comuniunii.
În demersurile ei de transformare a lumii, Biserica are drept
prim ajutor pe Hristos Cel întrupat, jertfit pe Cruce şi înviat, pentru
mântuirea oamenilor, dăruit euharistic tuturor celor pregătiţi să intre în
comuniune cu El. Coborârea lui Hristos la noi reprezintă o
permanentizare a prezenţei Sale izbăvitoare pe pământ şi, în acelaşi
timp, „o înălţare a Bisericii la cer, la Prestolul slavei”20, aşa cum
observă foarte bine A. Schmemann. Noi nu ne împărtăţim din trupul lui
Hristos rămas întru moarte, ci din acel trup curăţit şi sfinţit prin înviere,
adus întru desăvârşirea cea dintâi, cu care Domnul S-a prezentat Tatălui
ceresc. Transfigurarea acestui trup, petrecută în chip anticipativ pe
Tabor, a izvorât acea stare de beatitudine a ucenicilor-martori, care şi-ar
fi dorit atunci ca momentele de comuniune cu Hristos să nu se
sfârşească niciodată.
Desigur, unirea cu Hristos este idealul creştinismului. Însă nu
toţi sunt apţi să o realizeze, şi în niciun caz ea nu se realizează
instantaneu. De aceea, Liturghia, deşi reprezintă momentul tainic al
unei îmbrăţişări cu Hristos pentru cei iniţiaţi pe calea comuniunii,
constituie numai o chemare vie pentru adresanţii mesajului misionar al
18
19
20
139

vremii noastre, fie că sunt eterodocşi, fie creştini ortodocşi

nepracticanţi. Acestora le sunt destinate rostirile, încă actuale ale
„ecteniei pentru cei chemaţi”, din cuprinsul Sfintei Liturghii, pe care
unii ar dori să o suprime, în mod nejustificat, în timp ce adevăraţii
trăitori ai tainei îi simt din plin necesitatea roditoare. Deşi instituţia
catehumenilor, aşa cum era ea în Biserica primară, nu mai există astăzi,
s-au păstrat totuşi numeroase motive pentru a dedica o formulă de
rugăciune şi pentru cei aflaţi încă în căutarea adevărului sau decăzuţi
din har, datorită unei vieţi îndepărtate de Dumnezeu şi Biserica Sa.
Comentând acest aspect, Alexandre Schmemann încearcă să ne
responsabilizeze faţă de „aceia pe care noi am putea să-i atragem la
«Soarele Dreptăţii», dacă nu apare lenevia noastră, indiferenţa noastră
sau obişnuinţa noastră de a privi Biserica drept proprietatea «noastră»,
ca una care există pentru noi, iar nu pentru lucrarea lui Dumnezeu, nu
pentru Acela care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la
cunoaşterea Adevărului...(I Timotei 2,4)”21. Rugăciunile pentru ei
rămân şi astăzi extrem de actuale: „Ca Domnul să-i miluiască pe dânşii,
să-i înveţe pe dânşii cuvântul Adevărului, să le descopere lor
Evanghelia dreptăţii, să-i unească pe dânşii cu sfânta Sa sobornicească
şi apostolească Biserică...”. După unii autori, chiar şi rugăciunile rostite
în taină de către preoţi în altar, în special cele din timpul epiclezei, ar
putea fi spuse cu voce tare, întrucât exprimarea la plural implică
participarea celor prezenţi, care se doreşte a fi una activă22.
O chemare specială ne este adresată de Hristos Însuşi: Iată, stau
la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra
la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20). Ea este amplificată de
Biserică nu numai prin Liturghia însăşi, ci şi prin întregul tezaur liturgic
al ortodoxiei, incluzând tainele şi ierurgiile, diferitele slujiri, expunerile
de texte biblice şi patristice, predicile şi catehezele integrate cultului,
toate acestea fiind armonios încadrate într-o adevărată simfonie
misionară, din care nu lipsesc: pedagogia imaginii crştine (icoane,
21
22
Spre exemplificare, a se vedea Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina
împărăţiei, p. 245.
140

fresce), spiritualitatea imnelor (muzica bisericească, o adevărată vox

angelica), precum şi simbolistica gesturilor anamnetice, de laudă şi de
prosternare.
În consideraţiile făcute în unele documente ecumenice faţă de
importanţa valorizării vieţii liturgice pentru misiune, găsim elemente
care converg spre găsirea unui echilibru între funcţia de predicare şi cea
de experiere mistică a credinţei. Euharistia este numită „energia care
mişcă Biserica în devenirea ei misionară”23, corelând acest tip de slujire
cu vestirea jertfei Mântuitorului, mai precis a morţii Sale pe cruce, după
îndemnul paulin din I Cor., 11, 26. Atragem atenţia asupra împingerii
acestui tip de discurs pe o pantă favorabilă protestantismului, care a
accentuat o „teologie a crucii”, estompând valoarea Învierii Mântui-
torului, fără de care orice tip de propovăduire ar fi zadarnică (I Cor. 15,
14, 17).
Propovăduirea ortodoxă poate fi extrem de roditoare dacă se
foloseşte, în strategia ei, de lucrarea Duhului în Sfânta Liturghie.
Numeroşi creştini occidentali se convertesc la ortodoxie ca urmare a
bogăţiei simbolice a cultului, culminând cu Liturghia24.
Deşi prezintă anumite scăderi sau ambiguităţi, mai cu seamă în
ceea ce priveşte menţionarea săvârşitorului euharistiei în persoana unui
sacerdot având hirotonie valabilă şi succesiune apostolică,
„Documentul B.E.M.” conţine şi idei valoroase, care potenţează
misiunea liturgică a Bisericii, văzută ca un răspuns şi o participare la
misiunea lui Dumnezeu în lume. Cea mai importantă consecinţă
rezultată de aici vizează „caracterul ontologic al Euharistiei, de
23
Melbourne, mai 1980 - apud Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIHĂIŢĂ, Misiologie
creştină, p. 43.
24
Un exemplu deosebit în acest sens este prof. Karl Christian FELMY,
lutheran convertit în 2007 la ortodoxie, mai ales în urma unor experienţe
liturgice copleşitoare, autor al unei cărţi de excepţie, De la Cina cea de Taină
la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Editura Deisis, 2004.
Menţionăm şi grupurile de creştini din jurul mânăstirilor ortodoxe din
Occident (Sf. Ioan Botezătorul – Essex, de pildă), ale căror realizări în plan
duhovnicesc constituie modele şi pentru alţi ortodocşi. A se vedea pr. prof. dr.
Constantin COMAN, Prin fereastra bisericii..., p. 264.
141

restaurare a persoanei umane, fapt pentru care dimensiunea socială a

slujirii creştine nu apare decât ca o expresie şi consecinţă a dimensiunii
verticale a aceleiaşi vieţi care este viaţă în comuniune cu Dumnezeu cel
transcendent şi veşnic”25.
O legătură intrinsecă este între Liturghie şi activitatea de
convertire, axată pe două direcţii: un mesaj adresat eterodocşilor,
chemaţi să preguste încărcătura tainic-simbolică a slujbei, sub o
înrâurire pnevmatică transfiguratoare, precum şi o lucrare mai specială,
de readucere a „oilor rătăcite” în staulul lui Hristos. Vorbind despre
acestea, Î.P.S. Dr. Nifon Mihăiţă aminteşte „două mişcări în Liturghie:
una centripetală, de revenire, din lume, a Bisericii în sine, în jurul
Potirului; şi o alta, centrifugală, de ieşire în lume”26. Anunţată prin
schimbul de replici liturgice: „Cu pace să ieşim/Întru numele
Domnului”, lucrarea misionară de propovăduire şi convertire se
deschide într-o nouă etapă de slujire, după ce o Liturghie euharistică s-a
încheiat, în vederea pregătirii alteia viitoare, într-un proces de creştere
progresivă a Bisericii, atât sub aspectul numeric, cât şi al intensităţii
trăirii efective a harului27. Această tensiune pregătitoare marchează
succesiunea ciclică a duminicilor, privite atât ca paradigme ale zilei
prime a creaţiei (cu izbucnirea de lumină primordială conţinând in nuce
viitoarea lumină a învierii lui Hristos), dar şi ale celei de-a opta zi,
reprezentând desăvârşirea creaţiei în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu
(Iezechiel 43, 27). De aceea, pr. Boris Bobrinskoy arată că „alternanţa
duminicii cu săptămâna este un principiu fundamental pentru spiritul şi
sensul însuşi al Liturghiei”28.
25
Pr. dr. Gheorghe PETRARU, Teologie fundamentală şi misionară.
Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi, 2006, p. 398.
26
27
Sfântul Ioan Hrisostom, comentând textul poruncii primordiale: Creşteţi şi
vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi, leagă împlinirea acesteia de
lucrarea harului în Liturghia euharistică (Ioannem Homilia, XLVI, P.G., 59,
260-262, apud Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIHĂIŢĂ, Misiologie creştină, p. 48).
28
B. BOBRINSKOY, apud Pr. prof. dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie,
Editura Athena, Bucureşti, 1996, p.p. 26-27.
142

Vestea cea bună trebuie anunţată tuturor, căci Hristos, ce se

dăruieşte euharistic celor deja ancoraţi în starea de comuniune cu El,
aşteaptă să fie transmis mai departe, prin cuvânt, acelora care se
pregătesc să-L întâlnească şi care, poate, sunt mai aproape de El decât
ne dăm noi seama: „Convertit este, aşadar, cel la care ne aşteptăm cel
mai puţin: nu cel care respectă legea şi se laudă cu aceasta, ci
dimpotrivă, cel care primeşte iertarea deplină a lui Dumnezeu. Sensul
convertirii este schimbat. Topografia care presupune schimbarea de
orientare – întoarcerea este modificată: acolo unde Îl credeai pe
Dumnezeu aproape, El este departe. Acolo unde este de presupus să fie
departe, El se apropie”29. Legat de tipologia convertirii, un teolog
neoprotestant contemporan, dr. Lary Pyle, dezvoltă un comentariu
personal30 al textului paulin I Cor. 3,1, care se referă la noii botezaţi ca
la nişte prunci în Hristos. El descoperă mai multe similitudini între
copilaşi şi noii convertiţi; în acest sens, şi unii, şi ceilalţi:
-se hrănesc cu lapte (I Cor. 3, 2), adică au nevoie de un discurs
misionar accesibil nivelului lor primar de înţelegere;
-doresc să fie în centrul atenţiei, manifestând o formă de egoism, sub
aspect spiritual. Un punct nevralgic l-ar putea constitui căderea în
mrejele slavei deşarte;
-se reîntorc mereu la părinţi, respingând adesea încercările altora de a
uzurpa acea poziţie. Noile convertiri sunt legate indisolubil de
personalităţi marcante ale vieţii spirituale, faţă de care se nutreşte o
filiaţie nezdruncinată;
-n-au dexteritate în comunicare, de aceea pot fi introvertiţi;
-n-au capacităţi reproductive, de aceea nu trebuie siliţi să capteze şi
atenţia altora31, până când nu sunt consolidaţi în credinţă.
29
Jean-Luc BLAQUARD, Tipuri tradiţionale de convertire. Abordare
filozofică şi teologică, în Emmanuel GODO (coord.), Convertirea religioasă,
trad. de Nicoleta Petuhov, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 27.
30
Dr. Larry PYLE, Stop mersului la Biserică! Modelul de A FI Biserica lui
Hristos, Ed. Shalom, Oradea, 2002, p.p. 200-201.
31
Martorii lui Iehova, ridicând prozelitismul la rang de dogmă, îşi avertizează
potenţialii convertiţi asupra faptului că urmează, încă de la botez, să se achite
143

Parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32) conţine un alt

exemplu grăitor despre cele două categorii de „ţinte” ale misiunii
liturgice a Bisericii: pe de o parte, trebuie avuţi în vedere cei care
descoperă ortodoxia ca o întoarcere la adevăr, iar pe de altă parte, sunt
cei rămaşi „în casa părintească”, ale căror tensiuni interioare pot deveni
nu o dată surprinzător de puternice, reclamând o atenţie deosebită din
partea noastră.
Ontologic legat de Dumnezeu, omul simte nevoia intrării în
comuniune cu El. Acest lucru se produce pe două căi: prin cunoaşterea
voii Lui, expusă în Evanghelie, şi prin dialogul mistic al rugăciunii.
Ambele căi sunt experiate plenar în Liturghia ortodoxă, dar reprezintă
tot atâtea capcane prozelitiste, arme ale convertirii practicate de
grupările eterodoxe. „Studiile biblice” la domiciliu sau în săli cultice
speciale, experienţele unor rugăciuni individuale sau slujiri colective
pot fi rodnice în cadrul campaniilor propagandistice ale noilor mişcări
religioase. Spre deosebire de pastoraţia ortodoxă, care tinde să topească
orice formă de individualism în marea familie a celor ce „înoată pe
valurile vieţii acesteia”, grupările eretice minoritare acordă o atenţie
deosebită oricăror detalii care ar putea exacerba individualismul
potenţialilor noi adepţi. Dacă în Liturghia ortodoxă creştinul se
integrează mistic în comunitatea celor ce iau parte la Euharistie cu
discreţia apartenenţei infinitezimale la Corpus Christi, în casele de
rugăciune neoprotestante, fiecare dintre cei prezenţi este un protagonist
al unei reprezentaţii individuale a credinţei, lipsită de coeziunea harului
divin mântuitor. Citirea şi tălmăcirea după bunul plac a Bibliei,
propunerea unor rugăciuni sau alte acte cultice realizate în manieră
proprie, experimentarea unor presupuse „harisme” (a se vedea,
„glosolalia” penticostală) conduc la o însingurare a exprimării
religiozităţii, cu toată pretenţia de noutate şi ieşire din tiparele Tradiţiei.
de această sarcină obligatorie. Întâmpinând, aşa cum e şi firesc, numeroase

proteste sau chiar abdicări ale noilor convertiţi, ei au fost nevoiţi să-şi adapteze
acest mesaj, renunţând la obligativitatea prozelitismului de la uşa la uşă, care
este înlocuit, mai nou, cu mijloace moderne: scrisori, e-mailuri, telefoane sau
chat-uri.
144

Secularismul s-a înrădăcinat atât de mult în mentalitatea

occidentală, încât a ajuns să-i preocupe chiar şi pe reprezentanţii unor
mişcări de tip revival în neoprotestantismul contemporan –
„harismaticii” zilelor noastre. Deşi mesajul lor religios este unul extrem
de dinamic, iar propunerea drept slogan a sintagmei: „Înapoi la
Cincizecime!” este tentantă pentru unii creştini contemporani nouă, se
pare că zelul misionar şi liturgic în respectivele comunităţi este într-o
dramatică scădere. Iată ce putem citi în cartea unui pastor penticostal
american: „noi putem fi siguri că pe Satan nu-l sperie numărul mare de
biserici, oricâte ar fi acestea. Nu-l sperie nici profesionalismul corurilor
şi orchestrelor noastre. El stă foarte relaxat şi liniştit pe margine, atât
timp cât membrii bisericilor se mulţumesc să se adune în fiecare
duminică, să cânte câteva imnuri, să asculte o predică frumos
structurată şi să se întoarcă voioşi la modul lor de viaţă secular. Va
trece însă la acţiune imediat şi va sări ca ars în clipa în care vreo
persoană sau biserică va decide să schimbe starea actuală a lucrurilor,
să ia în serios Evanghelia şi mântuirea şi să-i ameninţe întăriturile”32.
Din păcate, mişcarea harismatică, aflată în declin spiritual, precum
vedem, nu are prea multe şanse de redresare misionară întrucât
„încearcă să anuleze sau să estompeze rolul misionar al preoţiei
sacramentale, al Bisericii însăşi, şi care fragmentează Biserica şi o
diversifică în foarte multe părţi sau curente care se iau la întrecere între
ele”33.
Într-un astfel de mediu, posibile victime ale prozelitismului
sunt tocmai acei creştini ortodocşi care au o viaţă religioasă curată şi un
contact permanent cu slujirea liturgică eclezială. Cursa cu care sunt
atraşi o reprezintă ispita vanităţii, a slavei deşarte şi a afirmării evidente
a sinelui, chemat să participe la spectacolul ieftin oferit de peroraţia
unei exegeze personale de la înalţimea unei tribune, într-o sală
32
Dr. Larry PYLE, Stop mersului la Biserică..., p. 193.
33
† Vasile COMAN, episcopul Oradiei, În apărarea unităţii credinţei
străbune. Studii şi cuvântări cu caracter misionar-liturgic, Ed. Episcopiei
Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988, p. 17.
145

asemănătoare celor de şedinţe, asupra unei adunări plictisite de

„experţi” individuali ai Bibliei.
Desigur, cauzele favorizante ale unui astfel de clivaj sunt
multiple; aş menţiona doar câteva, cu remediile misionare aferente:
-necunoaşterea scopului Liturghiei şi mesajului ei mistagogic, datorită
ineficienţei (uneori, lipsei totale) sectorului catehetic şi omiletic din
activitatea preoţească;
-lipsa de coeziune, implicare şi punere în valoare a evlaviei creştinilor
râvnitori, prin atribuirea unor sarcini specifice în parohie, ajutând pe
preot în munca sa catehetică, socială, culturală etc.;
-slujirea defectuoasă, carenţele de ordin tipiconal, gestic-liturgic,
muzical sau al dicţiei; teatralismul, nesocotirea dispoziţiilor sinodale
privind cântarea în comun;
-formalismul: slujirea aplatizată, tehnicizată, fără trăire întru Duhul;
-lipsa unei temeinice pastoraţii individuale.
Precum vedem, o săvârşire a Sfintei Liturghii în climatul viciat
al neajunsurilor expuse mai sus duce adeseori la risipirea turmei, aşa
cum, pe de altă parte, o slujire corectă, cu demnitatea şi evlavia
necesare, poate fi o soluţie misionară de sporire a numărului
credincioşilor din biserică. Aceasta reprezintă spaţiul adunării în
rugăciune comună, prototip al „locaşului celui nefăcut de mână, pe care
îl reprezintă”34. De aceea, Biserica, definită ca organism teandric, îi
reuneşte pe toţi cei ce mărturisesc în rugăciune comună acelaşi crez şi
trăiesc supunându-se aceloraşi principii, cu dorinţa generală de a accede
în împărăţia cerurilor, promisă încă de la păşirea pe poarta intrării în
creştinism – Taina sfântului botez. De altfel, când ieşim de la sfânta
Liturghie, potrivit fericitei exprimări a Î.P.S. Bartolomeu Anania, „ne
întoarcem la casele noastre, împreună cu certitudinea ca suntem
purtatorii lăuntrici ai Împărăţiei Cerurilor”35.
34
35
† Bartolomeu ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a
împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Ediţia a II-a,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 258.
146

Harul lui Dumnezeu, transmis prin sfinţiţii slujitori, rodeşte în

toţi cei ce iau parte la jertfa euharistică şi se împărtăşesc de el, făcându-
se pilde vii tuturor rămaşi înafara cinei împărăteşti. Biserica primară a
sporit, înrâurită fiind de acest har, iar apostolii îşi structurau predicile
pe temelia lui, obţinând excelente rezultate misionare tocmai pentru că
erau capabili să promită împărtăţirea harului şi să o şi realizeze:
Pocăiţi-vă – le-a zis Petru - şi fiecare din voi să fie botezat în numele
lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor; apoi veţi primi darul
Sfântului Duh (Fapte 2, 37-38). Importanţa posesiei şi transmiterii
harului a rămas, în postmodernitate, o tentaţie teribilă a omului
contemporan; de aceea nu ne miră deloc modul furibund în care s-a
trecut chiar la neguţătorirea acestuia prin mica publicitate a ziarelor sau
pe internet, de către diverşi vânzători de iluzii, precum
bioenergeticienii, radiesteziştii, vindecătorii şi terapeuţii zilelor noastre,
practicanţii ocultismului şi magiei36 etc.
O provocare misionară a prezentului este lupta cu
autosuficienţa liturgică. Mulţi dintre slujitori consideră că este de ajuns
să liturghisească în condiţiile organizatorice statutare, apreciind că o
prezenţă chiar foarte bună a creştinilor în biserică este un semn al
rodnicei lor lucrări sacramentale. Foarte puţini însă experiază în slujirea
lor o nelinişte faţă de celelalte oi, care nu sunt din staulul acesta (Ioan
10,16), după cum s-a exprimat Însuşi Hristos. În condiţiile societăţii
actuale secularizate, procentul celor interesaţi de propria mântuire,
aflaţi în legătură cu Biserica, este relativ mic. Statistic vorbind, ei sunt
în minoritate faţă de cei nepăsători faţă de sufletele lor. Desigur, ne-am
putea ascunde în spatele avertismentului dat de Acelaşi Hristos, care
confirmă faptul că îngustă e calea ce duce la viaţă (Matei 7,14). Chiar
şi aşa, sau poate cu atât mai mult, nelucrarea „ogorului Domnului” nu
este permisă. Dintre resursele misionare imediate ce ne stau la
îndemână, consemnăm:
36
Într-un mesaj publicitar al vremurilor noastre, găsim chiar o halucinantă
alăturare de termeni: „magie cu har...” Este, însă, expresia vie a unei stări de
spirit: harul a ajuns produs de supermarket...
147

1.-schimbarea mentalităţii rutinate a unor slujitori, care se mulţumesc să

trateze activitatea lor liturgică fără suportul unei implicări misionare
adecvate, în spiritul „Liturghiei după Liturghie”. Î.P.S. Nifon Mihăiţă
consemnează că „Sf. Ioan Gură de Aur a dezaprobat orice concept
static al preoţiei. Oricare ar fi funcţia deţinută de un cleric, el nu este
pur şi simplu un «săvârşitor» al slujbelor liturgice. Declinul liturgic
apare atunci când comunitatea este invadată de ritualism şi formalism,
dar în primul rând atunci când slujitorul este dominat de către
acestea”37.
2.-încurajarea zidirii de noi biserici, în toate cartierele unde este
necesar, mai ales în zonele cu blocuri, precum şi rearondarea teritorială
a parohiilor. Degeaba se umple o bisericuţă de cartier cu câteva sute de
persoane (în cel mai fericit caz), în timp ce alte mii sau zeci de mii nu
ştiu, poate, nici din ce parohie fac parte. Acolo unde sunt multe blocuri,
construcţia de biserici dese n-ar trebui să fie un prilej de neînţelegeri
sau ispite, ci o şansă: adunate la un loc, persoanele dintr-un singur bloc
de locuinţe pot umple o biserică destul de încăpătoare.
3.-sectoarele misionare ale preoţilor slujitori, atribuite de către chiriarh,
potrivit prevederilor canonice în vigoare, ar trebui să fie extrem de bine
delimitate şi judicios administrate, din punct de vedere pastoral, de
către cei în cauză. Sub nicio formă n-ar trebui să mai existe sectoare cu
mai mult de 1000 de familii arondate unui singur preot. Atât preotul,
cât şi păstoriţii lui, ar trebui să fie într-o legătură sufletească vie, bazată
în primul rând pe cunoaştere reciprocă. Este inadmisibil ca un preot să
nu-şi cunoască măcar ¾ din enoriaşii arondaţi teritoriului său pastoral;
de asemenea, este inadmisibil ca ¾ din credincioşii chestionaţi, să
zicem, într-o scară de bloc de sus până jos, să nu ştie cine este preotul
lor deservent. De altfel, potrivit Statutului Bisericii (Art. 50, litera h),
parohul ţine evidenţa tuturor parohienilor, fiind ajutat în această muncă
şi de ceilalţi conslujitori, care trebuie să-i furnizeze date demografice
actualizate din cuprinsul sectoarelor misionare ce le sunt încredinţate.
Vizitele pastorale sunt extrem de importante; ele au inclusiv rolul de a-i
invita pe credincioşi să viziteze cât mai des biserica parohială şi mai
37
148

ales să ia parte la Sfânta Liturghie. Trebuie luptat mai ales cu acea

mentalitate greşită a unora, care consideră suficientă sau, în orice caz,
mai importantă, rugăciunea particulară în detrimentul celei publice.
Individualismul, definitoriu pentru omul postmodern, îl determină pe
acesta să-şi cultive ideea extrem de primejdioasă a unei „relaţii proprii
cu Dumnezeu”. Preotul trebuie să arate, însă, răspicat, că mântuirea nu
se obţine decât în Biserică, în comuniune, şi nu pe cont propriu.
4.-trebuie combătută cu străşnicie maniera strict mercantilă de săvârşire
a slujbelor religioase de către unii sacerdoţi – ce-i drept, puţini la
număr, care confundă vocaţia preoţiei cu o prestare de servicii, în cel
mai prozaic sens al exprimării. Lor li se adresează P.S. Dr. Casian
Crăciun, prin cuvintele: „Ori de câte ori nu ne este îndeajuns, fraţilor,
Domnul nostru euharistic, cine altcineva ar putea să ne îndestuleze?
Salarii mai mari, posturi mai bune, poziţii mai în faţă, toate sunt în
contradicţie cu vocaţia slujitoare. Proba focului este şi pentru
ierarhizarea valorilor şi cu aceasta a rostului fiecăruia în comunitate şi
în Biserică”38. Aceste cazuri sunt uşor de depistat: la sfânta Liturghie,
unele biserici sunt aproape goale – sau umplute pe jumătate cu
credincioşi, exclusiv vârstnici; în schimb, ele se umplu în cursul
săptămânii, pentru diverse alte servicii, precum acatiste sau masluri de
obşte. Adeseori vedem, în penumbra unor sfinte locaşuri, diferite
persoane care, în cursul săptămânii, îngenunchează pe la icoane în stare
de rugă sau reculegere. Ne-am aştepta ca aceste persoane să fie primele
la Liturghia duminicală, dar nu este aşa. Din păcate, o astfel de tristă
situaţie este încurajată în primul rând de către slujitorii în cauză, care ar
trebui să insiste asupra priorităţii prezenţei creştinului la Sfânta
Liturghie, prin consiliere individuală şi prin discursuri catehetice
adecvate, rostite cu ocazia slujbelor din cursul săptămânii. Cei ce au
nevoie de ascultarea rugăciunilor, de harul izbăvitor din nevoi şi
necazuri, trebuie sfătuiţi să-şi îndrepte cererile direct lui Hristos, cel
revărsat pentru viaţa lumii în euharistie. Trebuie ajutaţi să înţeleagă că,
pe sfântul disc, Hristos se întâlneşte în mod tainic, cu trupul său jertfit
38
† CASIAN, Episcopul Dunării de Jos, Întru lumina Ta, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2007, p. 228.
149

şi înviat, cu miridele reprezentând pe toţi creştinii pomeniţi de preot la

proscomidie, invitându-i pe toţi să-L descopere prin credinţă, aşa cum a
făcut-o cu Toma şi cum o face cu toţi credincioşii, cărora le este
promisă fericirea în schimbul credinţei lor.
5.-prezenţa preoţilor în sfintele lăcaşuri, cu dragoste de slujire şi, mai
ales, de rugăciune. Iată o mărturie despre părintele Iulian Stoicescu, un
duhovnic vestit al Bucureştiului din veacul trecut: „El era tot timpul în
biserică. De pildă, când domnul Grigore Popescu picta, el se ruga. Şi
odată, pe la ora trei după-amiaza, s-a dus în biserică să citească nişte
pomelnice. Era singur la biserică. La un moment dat, a intrat Prea
Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, cu o mică suită. A rămas
extraordinar de impresionat când l-a văzut pe părintele Iulian că iese
din altar, în odăjdii, ca unul care îşi făcea acolo slujba”39.
6.-promovarea mijloacelor misionare moderne, cum ar fi sistemele de
transmisie audio-video (TV i Radio Trinitas), absolut benefice pentru
acea categorie de credincioşi aflaţi în neputinţe sau cu dizabilităţi
evidente; utilizarea reţelei internet pentru promovarea învăţăturii şi
practicii religioase ortodoxe, precum şi editarea publicaţiilor scrise cu
conţinut religios (mai ales, publicaţiile „Lumina”). Pr. prof. Ion Bria
avertiza recent că „există o generaţie tânără de oameni de ştiinţă care
trăiesc în ritmul revoluţiei tehnologice de azi, adică o «biserică latentă»
care are alte surse de cunoaştere intelectuală şi alte modele de formare
spirituală decât experienţa liturgică a Bisericii tradiţionale. Pe calea
informaticii, în faţa ecranului unui televizor sau ordinator, realitatea
materială este depăşită de o «lume virtuală»”40. Pentru această categorie
de oameni, tot mai bine definită în peisajul societăţii contemporane,
Biserica trebuie să-şi adapteze nu discursul, ci mijloacele de transmitere
a acestui discurs.
Cea mai mare lucrare a Sfintei Liturghii în Biserica mileniului
III este polarizarea credincioşilor, animaţi de spiritul dragostei creştine
şi comuniunii întreolaltă. Societatea actuală, deşi globalizată, a
39
*** Un preot de foc – Părintele Iulian, ediţle îngrijită de Costion Nicolescu,
Editura Bizantină, Buc., 2000, p. 50.
40
Pr. prof. dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie, p. 33.
150

promovat egoismul pe scară largă, aşa încât se poate observa uşor o

ruptură gravă între membrii ei. Dintotdeauna, creştinii adunaţi la
Liturghie au compus acelaşi trup mistic al Bisericii; astăzi însă, ei
dezvoltă din ce în ce mai greu conştiinţa apartenenţei la marea familie
creştină, mai cu seamă în mediul urban. „Liturghia este «Taina
adunării», Hristos a venit pentru ca pe fiii împrăştiati ai lui Dumnezeu
să-i adune într-una” (Ioan 11, 52) şi Euharistia, chiar de la început, a
fost descoperirea şi realizarea unităţii poporului nou al lui Dumnezeu,
adunat de Hristos şi întru Hristos”41. În zonele rurale, mai persistă încă
frumosul obicei ca oamenii să se salute între ei şi să-i salute şi pe
necunoscuţi. La oraş, practica salutului, chiar şi faţă de personalităţi
clericale, a diminuat foarte mult în ultima vreme. Este o consecinţă a
însingurării oamenilor, a retragerii într-o carapace a non-comunicării şi
pretinsei lor supra-poziţionări sociale.
Analizând cauzele acestui fenomen, ajungem rapid la cea mai
importantă: răcirea nădejdii în lume. A scăzut încrederea în semeni, şi
aceasta datorită mai ales unei politici de exagerată publicitate făcută
faptelor antisociale, precum şi inocularea unei stări de tensiune critică
permanentă, faţă de tot. S-a manipulat abil de către mass-media tocmai
această lehamite existenţială, în scopul creării unei acalmii în planul
manifestărilor publice, cetăţeneşti, ale oamenilor. Biserica nu numai că
are dreptul, dar are şi datoria să ia atitudine, aşa cum a făcut-o în dese
rânduri în istoria poporului român. Este foarte grav că, până la
dragostea faţă de aproapele, trebuie parcursă lunga cale a recâştigării
încrederii în aproapele. Şi aici vine într-ajutor textul liturgic: „Să ne
iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim...”. Aceste cuvinte nu
trebuie cântate oricum, ci cu trăirea tainică a înrâuririi Duhului Sfânt –
unificatorul şi împăciuitorul tuturor. Trebuie înţelese de către toţi, iar
mesajul lor trebuie aplicat în mod neîntârziat: în primul rând, atunci
când se creează comuniunea euharistică la Sfântul Potir, iar mai apoi în
viaţa întregii comunităţi locale. Preoţii trebuie să medieze cunoaşterea
reciprocă a credincioşilor, să le redea acestora încrederea unii faţă de
alţii, să-i implice în mod solidar în proiectele spirituale, culturale sau
41
151

umanitare ale parohiei. O trapeză creştină duminicală poate întări în

mod spectaculos relaţiile dintre enoriaşi. La fel, organizarea unor seri
catehetice sau culturale, precum şi pelerinajele sau implicările în
proiecte sociale. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pleda recent
pentru „redescoperirea unităţii dintre Liturghie şi Filantropie, dintre
spiritualitatea rugăciunii şi spiritualitatea lucrării sociale a Bisericii”42.
O astfel de lucrare trebuie condusă în mod obligatoriu de către preoţi,
aşa cum subliniază P. S. Dr. Casian Crăciun: „delegarea filantropiei
altora, după tradiţia noastră, nu ne rezolvă propriile noastre probleme.
Dar vă întreb, de ce nu delegăm altora şi Sfântul Potir? De ce nu
delegăm şi responsabilităţile Sfântului Altar? Domnul ne arată care sunt
competenţele în această privinţă, precis, şi legătura dintre Altarul lui
Hristos şi celălalt altar - al slujirii aproapelui”43.
În privinţa valorificării acestui potenţial enorm mirenesc,
pentru misiune, avem datoria unei vigilenţe sporite. Există pericolul
unei separări dihotomice între cler şi mireni, aşa cum s-a vorbit în mod
greşit şi de o disjuncţie între Biserică şi lume. Pe de altă parte,
credincioşii, deşi sunt împlinitorii vocaţiei preoţiei împărăteşti (I Petru
2, 9), au chemarea de a participa la viaţa bisericii numai sub păstorirea
duhovnicească a membrilor ierarhiei sacramentale, nu de capul lor, aşa
cum s-a întâmplat în cazurile regretabile de „ostaşi ai Domnului” care
au migrat spre structuri confesionale neoprotestante. Părintele A.
Schmemann sesizează aceste false dileme, în ceea ce priveşte
raporturile dintre laicat şi cler: „Ne aflăm în faţa următorului paradox:
pe de o parte, pare că destinaţia clerului este de «a servi» pe mireni,
ceea ce înseamnă a săvârşi slujirea divină, a conduce şi a supraveghea
lucrările bisericeşti, a învăţa, a avea grijă de starea spirituală şi morală a
celor păstoriţi. Pe de altă parte, mulţi consideră că este nedrept ca
mirenii să nu participe şi ei la această slujire şi toată conducerea vieţii
bisericeşti să fie concentrată numai în mâinile clerului. Această falsă
42
† DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire. Raze
şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, ediţia a doua
revăzută şi completată, Editura Trinitas, Iaşi, 2005, p. 344.
43
† CASIAN, Episcopul Dunării de Jos, Întru lumina Ta, p. 227.
152

dilemă duce de fapt la conflictul dintre «clericalismul» pur, care

împarte Biserica în «activi» şi «pasivi» şi cere de la mireni numai
supunere oarbă clerului, şi un «democratism» bisericesc sui-generis,
după care sfera activităţii specifice clerului este numai slujirea divină
(săvârşirea tainelor şi a cerinţelor religioase), tot restul rămânând să fie
împărţit cu mirenii”44. Există, fără doar şi poate, o putere de a conduce
în Biserică, rezervată ierarhiei, dar nu prin sine însăşi, ci ca executantă
a unei lucrări directe, de la Hristos şi prin Hristos. Prezent în Biserica
Sa, Hristos acţionează prin cler, iar ascultarea cerută mirenilor de către
ierarhie este o ascultare de Hristos. Biserica nu poate fi circumscrisă
cadrului instituţionalizat al unei organizaţii pământeşti, deşi se prezintă
ca atare în relaţia cu ceilalţi actanţi ai scenei sociale. Ea nu
discriminează pe nimeni; chiar acestei supuneri a credincioşilor faţă de
ierarhie i se răspunde în mod reciproc cu o slujire sacerdotală, care
întăreşte opinia că „în Biserică, omul nu este niciodată supus omului
(mireanul preotului), ci toţi sunt co-supuşi unul altuia în unitatea vieţii
divino-umană”45. Comentând textul petrin referitor la preoţia
universală, A. Schmemann punctează, categoric: „Mirenii nu sunt
preoţi de categoria a doua in Biserică”46. El argumentează că aceştia
sunt cei mai în măsură să realizeze misiunea de propovăduire faţă de
lume şi tot ei sunt cei care, în plan liturgic, aduc materiile jertfei
euharistice pentru lume. Iar pr. prof. Dumitru Stăniloae adaugă, ca
argument logic, faptul că aceştia, „după ce au întărit comuniunea între
ei în Sfânta Liturghie, o vor promova şi după Liturghie"47.
Pr. prof. Gh. Petraru face o radiografie corectă a necesităţilor
misionar-liturgice în creştinismul contemporan, cu accent pe ortodoxia
românească, afirmând: „Bisericile îşi fac misiunea în funcţie de propria
Tradiţie, de specificul cultural, de religiozitatea credincioşilor fideli
comunităţii mărturisitoare, familiei ca mediu de educaţie creştină,
44
45
46
47
Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia
ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 387.
153

parohiei de care se simt legaţi spiritual şi istorico-cultural prin

participare la ritmul liturgic al acesteia, la rugăciune şi la programele
parohiale diverse pentru tineret, programe care, de exemplu, există şi în
Biserica noastră, prin articularea orei de religie din şcoală, informative,
cu prezenţa în lăcaşul de cult cu profesorul de religie în unele zile de
sărbătoare, dimensiune formativă esenţială pentru conştiinţa şi viaţa
creştină în Hristos”48.
Darurile euharistice sunt exemplul cel mai elocvent al
solidarităţii omului cu întreaga lume creată, care se oferă drept suport al
jertfei Fiului lui Dumnezeu. O transformare a lumii prin jertfă este
definită în formula liturgică: „Ale Tale dintru ale Tale, ţie-ţi aducem de
toate şi pentru toate”. Aici sesizăm în mod limpede grija pentru
integralitatea actului mântuitor: pentru ca niciunul dintre cei ce mi i-ai
dat să nu piară, decât numai fiul pierzării... Prefacerea euharistică este,
în acelaşi timp, o preînchipuire a preschimbării tuturor lucrurilor în
eshaton; de aceea, trebuie insistat cu tărie asupra caracterului real al
jertfei liturgice şi a prezenţei reale a lui Hristos în sfânta împărtăşanie,
mai ales în contextul promovării formalismului, pe filieră protestantă şi
neoprotestantă. Toate exprimările care consideră euharistia
„comemorare”, „preînchipuire” sau „impanaţie” au un simplu rol semi-
anamnetic, vorbind doar de jertfă, fără înviere, şi sunt sortite astfel
eşecului. De fapt, învierea este cheia întregii transfigurări a creaţiei; ea
deschide calea revărsării metanoetice a harului şi tot ea conferă unei
simple bucăţi de pâine şi unui pahar cu vin şansa unică de a se
transforma în însuşi trupul şi sângele Domnului nostru înviat. Fără
înviere, comemorând doar moartea lui Iisus, ele râmân doar nişte
simple „simboluri”, „prefigurări” sau „amintiri” – ele însele lipsite de
viaţă, deci moarte.
O pastoraţie eficientă este una lucrătoare prin iubire, după
chipul Bunului Păstor, care-şi pune viaţa pentru oi. Calitatea preotului
de a fi „păstor” rezidă în caracterul personalist al preoţiei sacramentale.
Această taină se conferă celor aleşi şi pregătiţi în mod special,
conştienţi de faptul că sublimul misiunii lor este să se identifice cu
48
Pr. dr. Gheorghe PETRARU, Teologie fundamentală..., p. 234.
154

Hristos în Liturghie, pentru că, în mod tainic, I se substituie, în opera Sa

de mântuire a creaţiei în Biserică. A. Schmemann afirmă că Hristos l-a
ales pe preot „ca prin el să arate şi să împlinească prezenţa Sa şi preoţia
Sa cea veşnică”49. De aceea, ortodoxia nu simte tensiunea
creştinismului apusean pentru a desluşi condiţiile validităţii tainelor,
coroborate cu vrednicia slujitorilor. Ortodoxia, însă, le cere sacerdoţilor
ei să se cutremure la gândul că sunt aleşi şi sfinţiţi de Duhul Sfânt, ca
prin ei să lucreze Însuşi Hristos.
Finalmente, este imperios necesar ca ortodoxia românească să
diversifice în plan social roadele bogate ale slujirii sale liturgice, aşa
cum bine oberva Întâistătătorul Bisericii noastre: „în legătură cu
aceasta, se poate afirma că rugăciunea liturgică are o dimensiune
socială (adesea invizibilă, dar reală), la fel cum lucrarea socială a
creştinilor are o dimensiune liturgică, în dragostea lui Dumnezeu”50.
Acelaşi lucru îl precizează şi Mihail Neamţu, când afirmă că „dacă
există o «doctrină socială» a Bisericii, atunci aceasta nu poate fi decât o
extensiune a politicii sale liturgice”51. O astfel de lucrare sfântă,
călăuzită de Hristos – Soarele nostru – şi însufleţită de Duhul Sfânt,
este o cale misionară ce reprezintă, în egală măsură, şi o şansă, dar şi o
provocare. Păşind pe acest drum, umbriţi de harul dumnezeiesc sfinţitor
şi călăuzitor, nu ne îndoim că rezultatele noastre vor fi cele scontate:
vindecarea creaţiei de rănile păcatului şi întoarcerea acesteia către
limanul ceresc al Împărăţiei nepieritoare.
49
50
† DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire..., p.
345.
51
Mihail NEAMŢU, Gramatica Ortodoxiei: tradiţia după modernitate,
Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 245.
155

David Pestroiu Aspecte Misionare Actuale Privind Sfanta Liturghie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

David Pestroiu Aspecte Misionare Actuale Privind Sfanta Liturghie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

Source: Altarul Reîntregirii

The Altar of the Reunification

Aspecte misionare actuale privind

Abstract: Missionary updates within the Holy Liturgy. This study

CEEOL copyright 2021

Keywords: Holy Liturgy, Church, Mission, Communion, Eucharist,

Dacă în perioada comunistă s-a cultivat slujitorilor altarelor din

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

preînchipuire a actelor liturgice, atâta vreme cât avem la îndemână

CEEOL copyright 2021

corespunzătoare, potenţează un rezultat favorabil. Finalitatea acestor

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

euharistie, adică mulţumire pentru darul primit, care ne arvuneşte viaţa

CEEOL copyright 2021

Trebuie combătut cu fermitate festivismul unora, tendinţa de a

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

faţă de unele momente de maximă trăire a slujbei liturgice, constituie

CEEOL copyright 2021

astfel «biserici în casă»12. Această completare şi întrepătrundere între

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

lor cu evlavie la jertfa euharistică, se ţinteşte eliberarea lor de sub

CEEOL copyright 2021

sunt invitaţi să experimenteze crâmpeie din bucuriile împărăţiei încă

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

Sensul vieţii umane vizează agonisirea comorii faptelor bune în

CEEOL copyright 2021

vremii noastre, fie că sunt eterodocşi, fie creştini ortodocşi

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

fresce), spiritualitatea imnelor (muzica bisericească, o adevărată vox

CEEOL copyright 2021

restaurare a persoanei umane, fapt pentru care dimensiunea socială a

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

Vestea cea bună trebuie anunţată tuturor, căci Hristos, ce se

CEEOL copyright 2021

Parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32) conţine un alt

de această sarcină obligatorie. Întâmpinând, aşa cum e şi firesc, numeroase

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

Secularismul s-a înrădăcinat atât de mult în mentalitatea

CEEOL copyright 2021

asemănătoare celor de şedinţe, asupra unei adunări plictisite de

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

Harul lui Dumnezeu, transmis prin sfinţiţii slujitori, rodeşte în

CEEOL copyright 2021

1.-schimbarea mentalităţii rutinate a unor slujitori, care se mulţumesc să

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

ales să ia parte la Sfânta Liturghie. Trebuie luptat mai ales cu acea

CEEOL copyright 2021

şi înviat, cu miridele reprezentând pe toţi creştinii pomeniţi de preot la

CEEOL copyright 2021

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

promovat egoismul pe scară largă, aşa încât se poate observa uşor o