POARTA

de Mihaela Gheorghe

In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine
mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.

Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful
piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului
stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele
stranse adanc intre cute.

Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.

Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu
dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra
Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre
cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna.
Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins
parca de pe alte locuinte stelare.

Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe
fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se
lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un
loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot
mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.

O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca
o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.

- Nu-i asta locul.

Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el
singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata
infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor
dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.

- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-a lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.

Omul se desprinse din umbra pietrei.

- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?

- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.

- Ce caut? Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile
infipte si mai adanc in carne.

Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare
supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie.
Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.

Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi
pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura
mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....

Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa
o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...

Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai
inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul
drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in
adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi
stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.

Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu
dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se
deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun.
Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere.
Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept,
genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul
lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul
barcagiului...

Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi,
colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in
rosu, iar violet, iar alb...

Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea
Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul,
framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.

- Intoarce-te spre mine.

Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata
in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...

Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci,
trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.

- Lasa-te.
Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase
afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai
vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile
infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita
un pic, hartia avea forma de inima.
Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca
intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte
neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in
rochia rosie...

Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata.
El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...

O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea
il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse
si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie
pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.

Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer,
printre fuioare alburii.

Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre
soare si umed de roua, un trandafir rosu...