EXTRAS DIN GUENTHER ANDERS,

OBSOLESCENŢA OMULUI II, TACT, CLUJ, 2016.

Despre happenings1
1968
Ocazia pentru următoarele reflecţii a fost o ştire peste care am dat de curând într-un
săptămânal american. Era o ştire despre o conferinţă de filologi care se voia nemaipomenit de
importantă, la care erau citite cu voce tare nenumărate „papers” despre cele mai speciale teme.
Deodată, o fată goală coborî pe o funie de la galerie în sală şi, ajunsă acolo, trecu prin sală
oferind ciocolată, limonadă, îngheţată, mărfuri pe care pe le purta într-o tavă atârnată de umeri,
ca un comerciant ambulant. – Dacă acesta n-a fost un happening, atunci nu ştiu ce înseamnă
cuvântul. Şi acest happening mi-a dat imboldul pentru câteva consideraţii despre esenţa sau
oroarea happening-urilor.
Primul lucru care vine în minte şi care, probabil, a fost cel care i-a revoltat pe filologi,
este: „Această fată goală se poartă de parcă sala noastră de conferinţă în care noi, filologi
adevăraţi, ţinem un congres ştiinţific, n-ar fi nimic altceva decât o scenă, ba încă o scenă de
cabaret sau de teatru absurd; şi de parcă noi, ca şi actorii, am exista doar în modul lui „ca şi
cum”. Oare de ce face asta? În orice caz: De fapt această scenă este atât e incredibilă, că nici nu
poate să existe!”
Aceasta trebuie să fi fost, probabil, prima reacţie, şi ea conţine deja un anumit prim
adevăr. Căci organizatorii happening-ului îl construiesc de parcă incidentul n-ar fi cu totul real,
de parcă nu ar fi cu totul relevant. Ei produc această irelevanţă cu aceleaşi mijloace cu care fac
happening-ul atât de şocant: anume prin aceea că-l pun în scenă fără niciun motiv evident şi că-l
trântesc în contextul evenimentului real ca pe un intermezzo complet izolat.
Însă aceasta este o înțelegere greșită. Căci happening-urile par nemotivate, absurde şi
incredibile doar din perspectiva celor cărora le sunt făcute. Cei care le organizează ştiu de ce fac
ceva ce pare absurd. Intenţia lor este tocmai de a transforma situaţia în care îşi plantează
happening-urile în ceva la fel e incredibil şi absurd. Portarul, de pildă, în sarcina căruia cădea să
o scoată afară pe fata goală, devenea la rândul său personaj al unei farse, indiferent de cum s-ar fi
comportat, prin simpla sa participare,. Iar filologii, care poate că tocmai ascultau un paper despre
„Kafka şi cuvinţelul „şi””, nu puteau, desigur, nici ei, să scape aceleiaşi sorţi, pentru că indiferent
dacă o priveau pe cea goală în ochi sau îşi întorceau convulsiv, capetele – nici eu nu erau, dintr-o
dată, nimic altceva decât personaje ridicole, fiecare din ei în ochii celorlalţi. Şi acesta era,
evident, motivul pentru care fata juca acest rol de cabaret aparent nemotivat.

1 Publicat iniţial în Merkur, aprilie 1969.

 Happening-urile sunt acte al căror sens constă în a face la rândul lor absurde, prin
absurditatea lor, realitatea în care se implantează, sau, mai corect: a demasca şi a denunţa
această realitate ca absurdă sau ridicolă.
Deci organizatorii ştiu ce fac. Ei îşi aleg drept victime doar astfel de situaţii sau instituţii
care li se par ridicole, pe care vor să le schimbe, să le elimine sau să le distrugă. „Dar de ce”, se
va întreba, „distrug ceea ce li se pare obsolet şi demn de distrugere cu ajutorul unor metode atât
de extravagante?”
Cu această întrebare ajungem la al doilea punct esenţial. Răspunsul este următorul: Cu
happening-uri lucrează doar cei care sunt lipsiţi de putere; cei care nu deţin efectiv posibilitatea
de a schimba sau de a elimina efectiv instituţiile pe care le combat. Happening-urile sunt
întotdeauna evenimente de urgenţă sau evenimente surogat, uneori chiar de-a dreptul acte de
disperare, prin care cei lipsiţi de putere îşi anunţă pretenţiile. Şi aceasta înseamnă, în acelaşi
timp, că deţinătorii puterii (oricât de prosteşti şi de similare happening-urilor apar, adesea,
acţiunile lor, respectiv demonstraţiile lor de grandoare şi putere) nu văd niciodată nevoia de a
organiza happening-uri. De fapt, ei nici nu pot s-o facă. Pentru că deţinerea puterii în face adesea
pe proprietarii ei atât de brutal de serioşi, că devin incapabili să înţeleagă glume. Şi cu atât mai
mult incapabili să înţeleagă gluma happening-ului, pentru că aceasta nu se lasă recunoscută
verbal ca glumă, ci apare în costumaţia acţiunii.
Din perspectivă politică: Happening-urile izbucnesc doar în acele momente istorice în
care posibilitatea rezistenţei reale, ca să nu mai vorbim de şansele revoluţiei, sunt egale cu zero;
în care, pe de altă parte, oponenţii, cărora renunţarea totală la rezistenţă, revoltă sau revoluţie le
devine zi după zi tot mai chinuitoare; şi, în cele din urmă atât de intolerabilă, că pofta de ele nu
mai poate fi satisfăcută cu simple deriziuni literare sau artistice, prin pamflete sau caricaturi,
acestora fiindu-le oferită, în locul existenţei masive în spaţiul tridimensional al realităţii, doar
una fantomatică, pe hârtia bidimensională. În această situaţie, este aşadar necesară o soluţie
intermediară (prima fiind prea mult, adică irealizabilă, iar cealaltă, fantoma, prea puţin, adică
nesatisfăcătoare), o acţiune hibridă, care, deşi nu este încă un act politic real, nu este totuşi nici
doar literatură sau astă. Şi aceste condiţii sunt îndeplinite tocmai prin happening. În vreme ce
cititorii unei satire despre cei pe care îi dispreţuiesc sau despre instituţiile pe care le dispreţuiesc,
sau privitorii unei caricaturi trebuie să se limiteze doar la a consuma batjocura sau dispreţul,
adică o bucată literară sau o operă artistică – deja participanţii la un happening se bucură de
avantajul de a participa realmente şi personal la batjocorire şi discreditare, şi, astfel, să-şi
satisfacă pofta şi să se răcorească.
A doua determinare a happening-ului: Un happening este o farsă care nu este doar scrisă
şi citită, nu apare doar în paginile unei cărţi, „realizarea” ei nu se petrece doar pe scenă, ci în
realitatea însăşi, într-un loc public, într-o universitate, într-o sală de judecată, sau pe stradă. Şi,
pentru că nu se ajunge realmente la instituţiile care sunt vizate de fapt pentru a fi deranjate sau
distruse, acest substitut de armă este adeseori folosit împotriva unor obiecte-substitut. Şi este
uşor de văzut că nu orice obiect poate sluji ca obiect-substitut, că deranjarea sau distrugerea pot
să fie eficace doar dacă obiectul este considerat foarte preţios, sau chiar sfânt. Acesta este
motivul pentru care în happening-uri sunt atât de des atacate tabu-uri, că în mijlocul lor stau atât
de adesea exhibiţii sexuale sau chiar spectacole anale.
Violarea tabu-urilor, şi anume a celor mai puternice, poate chiar să aducă organizatorilor
happening-ului o anumită satisfacţie; ba ei pot chiar să creadă că prin distrugerea unui tabu adânc
înrădăcinat ei ar produce o rană adevărată establishment-ului. Dar, cel mai adesea, ei se înşeală.
Pentru că establishment-ului care trebuie şocat prin încălcarea tabu-ului asemenea atacuri,
rămânând fără vreo pagubă politică, le găseşte nu arareori binevenite. Şi adesea, acestea nu sunt
doar nepăgubitoare, ci de-a dreptul avantajoase. E în folosul establishment-ului, adică, dacă
opozanţii se cheltuie în acţiuni ne-politice. Nu trebuie, de asemenea, să uităm că pentru a-i
îndepărta pe cei conduşi de opoziţia politică şi pentru a le oferi în acelaşi timp plăcere şi
sentimentul avangardismului, establishment-ul însuşi este cel care violează tabu-urile sexuale
care, până acum douăzeci de ani, treceau drept de neatins cel puţin pentru majoritate, şi o face
continuu şi metodic, cu ajutorul a milioane de imagini cu nuduri, sâni, coapse şi acte sexuale.
Dacă, însă, opoziţia preia şi realizează ea însăşi această manevră de diversiune, asta nu-i poate fi
decât pe plac establishment-ului – ceea ce nu-l împiedică absolut deloc să cânte şi cântecul
contrar: adică acel cântec cu care se adresează filistinilor, care preferă orice criminal bine
îmbrăcat oricărui demonstrant care se poartă indecent, pentru a calomnia opozanţii în faţa lor ca
obsceni. Paguba pe care destule happenings canibalizate de establishment au cauzat-o este atât de
mare, că, uneori, nu poţi scăpa de bănuiala că cei care încalcă tabu-urile sunt plătiţi ca „agents
provocaters” – ceea ce se petrece în cel mai bun caz, doar într-un sens cu totul indirect.

Să ne întoarcem, însă, la succesele happening-urilor, pentru că a afirma că ele nu ar avea

niciun rezultat ar fi, aşa cum am văzut anterior, este fals, întrucât absurditatea premeditată a
happening-urilor poate demasca absurditatea instituţiilor reale în care lovesc. De fapt, aceasta
reuşeşte atât de bine, că evenimentele reale dau ele însele impresia de happening, oarecum de
happening-uri în cursul normal al lumii. Nu organizatorii happening-ului păreau absurzi, de pildă
studenţii münchenezi care dansau, în derâdere, în jurul paradei pompoase a profesorilor
costumaţi în robe, ci părea că happening-ului ar fi constat tocmai în mişcarea celor care purtau
robele. Şi păreau nişte actori nu doar acuzaţii „demonici” din anumite procese – ci, prin
naturaleţea sau insolenţa apariţiei lor, ei îi sileau pe adversarii lor: personajele de onoare ale
ritualului justiţiei să pară la rându-le actori; şi aceştia nu se purtau altfel decât ca şi cum şi-ar fi
înţeles funcţiile doar ca pe nişte roluri, roluri într-o farsă al cărei scop era de a-i face pe ei înşişi
victimele râsetelor.
O altă trăsătură a happening-urilor este că, datorită ambivalenţei lor, ele oferă întotdeauna
şanse de alibi. Deoarece rămâne mereu o chestiune deschisă în ce măsură un happening este
numai o glumă sau ceva serios, dacă sunt acuzaţi de rebeliune, organizatorii se bucură de şansa
de a a-şi lovi pieptul cu pumnii şi - declanşând astfel un nou happening – să protesteze sfâşietor
că ar fi nevinovaţi ca nişte mieluşei, că doar şi-ar fi permis o glumă; şi că ar fi şocaţi şi revoltaţi
că trebuie să dea socoteală cu toată seriozitatea despre ceva ce, desigur, ei n-au făcut serios; şi că
ceea ce arăta pe pardoseală ca şi sângele ar fi fost, în realitate – domnilor, vă rugăm, convingeţi-
vă singuri! – doar vopsea în ulei, adusă de-acasă în punguţe de plastic, şi că, în acest caz, după ce
cade cortina la sfârşitul reprezentaţiei lui Hamlet, ar putea fi aduşi în faţa curţii şi actorii, pentru
tentativă de asasinat şi crimă.
Uneori ei au avut, într-adevăr, succes cu astfel de argumente. Alteori, însă, ambivalenţa
happening-ului a avut exact efectul opus. Adeseori, gluma devine, dialectic, ceva serios tocmai
pentru că este glumă, tocmai pentru că gluma face să urce sângele în cap. Nimic nu le repugnă
mai tare executorilor, care nu chiar cultivă jocularitatea şi nu sunt tocmai specializaţi în
ambivalenţă, decât atunci când sunt luaţi peste picior; şi oricărui poliţist îi convine de o mie de
ori mai mult să aibă de-a face cu un cuţitar adevărat – că doar atunci ştii cu cine ai de-a face –
decât cu opozanţi care nici măcar nu vor să verse sânge adevărat, ci doar să-i mânjească pe ei,
poliţiştii, cu vopsea roşie şi să-i facă, astfel, pseudo-victime ale profesiei lor. E foarte probabil
că, uneori, poliţiştii devin deosebit de duri şi de agresivi tocmai pentru că nu au chef doar să
arate ca şi cum ar sângera, şi să fie ei înşişi happening. „Aparenţa” happening-urilor se
răstoarnă, atunci, devenind „fiinţă”.2
Deci poate într-adevăr să se întâmple ca studenţii protestând împotriva războiului din
Vietnam să fi rămas, răniţi grav, pe caldarâm tocmai pentru că ei, în loc să lupte cu poliţiştii, dor
i-au întărâtat. Uneori, această răsturnare dialectică a „aparenţei” în „fiinţă”, a culorii roşii în
sânge adevărat, poate să fi fost premeditată de opozanţi. Pentru că-i de înţeles că opozanţii pun
preţ pe a demonstra că nu ei sunt primii care fac acte violente.

Însă nici măcar cu acestea n-am tratat până la capăt dialectica imanentă happening-urilor.
Din două motive:
1. Nimeni nu va afirma că revoltele din Mai [1968] din Paris ar fi fost doar happening-
uri. Duritatea cu care guvernul a reprimat mişcarea demonstrează deja că ea a fost luată în serios
şi de cei împotriva cărora a izbucnit. Dar este cât se poate de conceptibil, pentru că asta este în
interesul învingătorilor, ca revoltele studenţilor, luate în serios, şi eforturile lor, de asemenea
serioase, de a include în mişcarea lor şi muncitorimea, să fie, ulterior, prezentate ca simplu
happening şi, astfel, să fie făcute ridicole. Încă şi mai rău, se poate chiar întâmpla ca rebelii înşişi
să pună umărul la această interpretare greşită. Un exemplu de acest fel este faptul uimitor că
simpatizanţii luptătorilor, în timp ce afară, pe străzi, luptele încă mai continuau, deschideau deja

2 Între timp, la trei luni după redactare (martie 1969) această afirmaţie şi-a pierdut din adevărul
100% datorită dezvoltării dialectice a situaţiei. La 27 februarie 1969 „esthablishment”-ul a întreprins prima
încercare de a răspunde cu aceeaşi monedă, deci de a apela el însuşi la happenings – lucru care s-a putut
vedea cu ocazia sosirii lui Nixon la Roma. Poliţia romană a stropit cu apă roşie studenţii care protesta
împotriva vizitei preşedintelui american, aşa că ei arătau de parcă ar fi sângerat, şi, neştiind dacă sângerează
sau nu, şi-au pierdut orientarea. – Este de înţeles că studenţii, cărora nu le stau la dispoziţie arme adevărate
(pentru că depăşitele pietre din pavaj nu mai pot fi clasificate ca arme în contextul actual al producerii de
armanent) foloseau, din disperare, „joaca” drept metodă. Dar este moraliceşte deprimant că poliţia se joacă şi
ea. În vreme ce studenţii se jucau pentru că nu dispuneau de arme adevărate şi nu îşi putea permite, cel puţin
pe moment, nimic mai mult, poliţia se joacă pentru că îşi poate permite, adică ştie exact că, în caz de urgenţă,
poate să facă apel la arme adevărate.
o expoziţie cu fotografii ale acestor evenimente – prin care, evident, luptele au fost minimalizate,
devenind pretext pentru un „vernisaj”.
Un alt exemplu pentru transformarea ulterioară a celor mai serioase întâmplări este modul
în care a fost tratată cea de-a doua autoincinerare din Praga. Este inutil să mai subliniezi că a-ţi
da singur foc nu este un happening; unde cade o victimă adevărată, şi unde începe moartea, acolo
se sfârşeşte domeniul jocularităţii. Pe de altă parte, însă, ulterior, prin dispreţul pe care cele scrise
de jurnaliştii din R.S. Cehoslovacă l-au sugerat şi l-au ordonat, jertfa de sine a lui Jan Zajic a fost
transformată într-un spectacol care nu era de luat în serios, deci într-un happening.
2. Este cât se poate de conceptibil ca, în situaţiile istorice în care grupurile de opoziţie
politică sunt lipsite de toate posibilităţile reale de opoziţie, să se poată asigura şi păstra un minim
de continuitate a opoziţiei doar printr-o continuitate de happening-uri. În epocile istorice
anterioare, s-a întâmplat uneori ca o astfel de continuitate să poată fi garantată doar prin poeţi şi
filosofi. Cine ştie dacă nu cumva realizatorii de happening-uri nu efectuează o funcţie similară.
În orice caz, este mai bine ca ideile, care nu pot fi puse în practică, să fie măcar „jucate”, decât să
se renunţe la ele în totalitate. Cu cât e mai serioasă situaţia, cu atât mai serioasă şi funcţia
neseriozităţi.