Sofismele argumentării

„Logica”, de la cuvântul grecesc logos, este știința raționării sau judecății corecte. Ea oferă
instrumentele pentru analiza formei și conținutului argumentelor. Logica urmărește
legătura dintre premise și concluzii, și ne ajută să stabilim dacă judecata noastră este dreaptă
sau nu. Disciplinele gândirii logice devin repede de domeeniul trecutului, o relicvă a educației
clasice. Sentimentele, emoțiile și retorica sunt cel mai adesea baza de apel la ceea ce se consideră
„rațiune” în ziua de azi.
Una dintre cele mai bune căi de a înțelege și aplica elementele logicii este să ne familiarizăm cu
fals urile care pot apărea în argumentare. Falsuri care pot fi intenționate sau nu.
Erorile intenționate în argumentare sunt cunoscute în logică ca sofisme. Acestea sunt raționa-
mente aparent corecte, dar în realitate greșite. Unele sofisme au fost remarcate încă din
antichitate, dar au fost redescoperite și denumite în latină în evul mediu și în perioada
renașterii. În cele ce urmează sunt descrise cele mai cunoscute „erori intenționate în argu-
mentare” sau sofisme.
 
Sofisme de relevanță▼
 
Sofisme de supoziție▼
 
Sofisme de limbaj▼
 
Alte sofisme▼
 

Sofisme de relevanță
 
Sofismele de relevanță nu oferă motive valide pentru a accepta ca adevărate concluziile lor. Deși
sunt destinate să-i convingă pe toți, numai cei neatenți, predispuși sau creduli sunt de obicei
impresionați de apelurile lor ilogice. Va fi util să le analizăm structura, să dăm exemple și să
indicăm motivul invalidității pentru fiecare dintre ele.

▲
Lupta cu „omul de paie”
Acesta este probabil cel mai mare fals logic. Este ușor să lupți cu ceva ce nu este real și deci nu
ripostează. Situația apare atunci când poziția adversarului este reprezentată greșit cu scopul de a
o face mai ușor de combătut. Acest sofism este foarte greu de evitat și astfel scoate în evidență
nevoia de dialog cu cei cu care suntem în antagonism. Chiar dacă nu putem fi de acord, putem
cel puțin să vizualizăm corect fiecare poziția celuilalt și să o combatem drept. Aceasta înseamnă
onestitate intelectuală.
 Adversarii religioși ai lui Isus s-au angajat în acest fals logic atunci când l-au acuzat că a
vorbit despre dărâmarea templului. Acuzația viza să stârnească aversiune împotriva lui,
deoarece această idee era în sine scandaloasă. Dacă ar fi fost interesați să știe care au fost
cuvintele exacte și ce a înțeles el de fapt, ar fi putut întreba.
De ce folosesc unii acest sofism? Un motiv este fragilitatea argumentelor proprii. Nesiguranța și
dorința de a învinge cu orice preț îi tentează să construiască un adversar „de paie” prin repre-
zentarea convenabilă a afirmațiilor oponentului. Dar dacă pot câștiga numai alterând poziția și
aserțiunile celuilalt, în mod sigur nu-și iubesc aproapele și nu fac un serviciu adevărului.

▲
Argumentul forței
Crede ce-ți spun sau dacă nu... !!
Argumentum ad baculum este numele latin al „argumentului” care apelează la forță mai
degrabă decât la rațiune sau dovezi. Acesta a fost în istorie și este și astăzi un fals logic folosit
fără perdea de către autoritățile laice și religioase. Israeliții care își mărturiseau deschis credința
în Isus erau amenințați de conducătorii religioși cu excomunicarea din sinagogi, iar mai târziu
creștinii au fost persecutați și martirizați, atât de evrei cât și de păgâni. Un exemplu îl găsim în
Fapte 4:16, 17, BTF:
„Ce vom face acestor oameni? Pentru că într-adevăr, prin ei [Petru și Ioan], s-a făcut un mare
miracol cunoscut tuturor locuitorilor din Ierusalim; şi nu putem nega. Dar ca nu cumva să se
răspândească mai departe printre oameni, să îi ameninţăm cu severitate, ca să nu mai vorbească
în numele acesta [al lui Isus] niciunui om.”
Biserica creștină de mai târziu (catolicii și ulterior unele mișcări protestante) și-a impus și ea
dogmele cu ajutorul forței. Inchiziția și războiul de treizeci de ani sunt exemple cunoscute.
Liderii cultici de astăzi își controlează membrii prin intimidare și pedepse. Unele organizații
extremiste încearcă să se facă auzite prin terorism.
 Lucrurile se petrec așa ca în relațiile de zi cu zi dintre copii. Fratele mai mic zice celui
mai mare: „Dă-mi și mie jucăria; tu te-ai jucat atâta cu ea”. Răspunsul care se aude: „Nu!
Asta-i a mea”. Cel mic aduce un argument care i-ar da dreptul să se joace și el: „Dar e și a
mea. Nu știi ce-au zis mama și tata când ne-au cumpărat-o?” Fratele mai mare trage
jucăria mai aproape de el și nu spune nimic. Cel mic se gândește la un argument
costisitor și spune: „Dă-mi-o numai acum și apoi nu ți-o mai cer”. Din nou răspunsul
este: „Nu! Este a mea!” Epuizând argumentele și lucrurile de oferit în schimb, copilul
cedează și pleacă. În această interacțiune se ascunde un adevăr esențial: În absența
dreptății, forța brută predomină.
În fiecare zi, infractori de orice fel rămân fără argumente în concurența cinstită sub tutela legii și
decid să obțină ce doresc prin intimidare și amenințare cu forța. Violența începe acolo unde se
termină argumentele! Acest fals logic este săvârșit de obicei de către cei care au eșuat să-i
convingă pe alții prin alte mijloace și cărora nu le rămâne decât forța sau amenințarea cu forța
pentru a obține acceptarea poziției lor.

▲
Argumentul mulțimii (ad populum)
Acest sofism implică apelarea la „popor” mai degrabă decât la rațiune. Acordul la concluzie este
câștigat nu prin oferirea de argumente valide, ci prin stârnirea sentimentelor mulțimii. În viața
modernă propagandiștii, demagogii, politicienii și uneori cei ce se ocupă de reclame fac mereu
acest tip de apel. Dacă „oricine” crede sau face un lucru, sau adeziunea este „majoritară”, atunci
acel lucru trebuie să fie corect. Este un fapt dovedit însă în istorie că ideile populare s-au dovedit
adesea greșite.
Și inversul este valabil: minoritatea nu are întotdeauna dreptate, numai pentru că gândește
diferit. Astfel că numărul celor care cred un anumit lucru nu este relevant pentru adevărul sau
falsitatea acestuia. Singurele lucruri relevante sunt dovezile.
Popularitatea sofismului ad populum poate fi atribuită spiritului de turmă. Oamenii au tendința
să se strângă în jurul a ceea ce este confortabil și familiar. În sufletul lor rezidă nevoia de „a fi ca
ceilalți” și aceasta îi face să accepte tirania culturii și înțelepciunii convenționale. Cât de puțini
sunt cei care au încredere în integritatea propriei conștiințe și judecăți, când acestea sunt
nepopulare!
 Argintarul Demetrius, s-a folosit de sofismul ad populum când a încercat să apere cultul
Dianei efesenilor în fața amenințării creștinismului (Fap. 19:24-28). Argumentul lui, care
trebuia să justifice persecuția, a fost că zeița "este cinstită în toată Asia și în toată lumea".
 „Solul care se dusese să cheme pe Mica, i-a vorbit așa: «Iată că prorocii, într-un glas,
prorocesc bine împăratului; te rog să fie și cuvântul tău ca al fiecăruia dintre ei! Vestește-
i bine!» Mica a răspuns: «Viu este DOMNUL că voi vesti ce-mi va spune DOMNUL.»” (1
Reg. 22:13, 14).
Mica i-a spus regelui Iosafat că va muri în luptă și armata lui va fi învinsă, chiar dacă a
făcut notă discordantă cu mulțimea de patru sute de profeți falși care au vorbit pe placul
împăratului.
Dacă toată lumea vorbește la unison, dar contrazice adevărul, acesta nu este alterat. A fi impre-
sionat de număr sau de popularitate, mai mult decât de adevăr, înseamnă a gândi ilogic.
 Isus a fost „adevărul” (Ioan 14:6), și totuși a murit părăsit de toți
 Apostolul Pavel a scris că 'toți care sunt în Asia l-au părăsit' (2 Tim. 1:15)
 Profetul Ilie s-a plâns că 'a rămas numai el singur' (1 Reg. 19:14)
În urmărirea adevărului ajungem uneori pe cărări solitare. Ne-am putea îngrijora sau ne-am
putea simți mândri. Mulți alții însă sunt pe aceleași cărări, chiar dacă nu-i vedem și nu-i
cunoaștem. Să nu ne lăsăm afectați, nici de popularitate, nici de nepopularitate.
▲
Apelul la autoritate
Acest argument (ad verecundiam) presupune în mod greșit că există o legătură între adevărul
unei afirmații și autoritatea persoanei sau grupului care o face. Dacă cineva se găsește într-o
funcție înaltă, este celebru sau realizat, atunci aceasta trebuie să fie o garanție că o anumită
concluzie pe care o susține este adevărată.
Fariseii le-au răspuns: „Nu cumva ați fost amăgiți și voi? A crezut în el [în Isus] vreunul dintre
mai marii noștri sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta care nu știe legea, este blestemată!” –
Ioan 7:47-49.
Ca o regulă generală, nicio aserțiune nu este adevărată numai pentru că autorul ei este talentat
sau are succes. Chiar și în domeniile în care dispun de experiență sau cunoștințe speciale,
experții se pot înșela. Am putea accepta și evalua mărturia lor ca pe o dovadă inductivă, dar
niciodată ca o dovadă directă a adevărului unei concluzii. Persoana este irelevantă pentru
adevărul unei afirmații.
Tot așa, apelul la autoritate nu este potrivit dacă persoana citată nu este calificată în domeniu,
dacă experți cunoscuți au altă părere, dacă autoritatea respectivă a vorbit în glumă sau dacă
citarea este scoasă din context.
Autoritatea anonimă. Atunci când autoritatea citată este anonimă nu se poate confirma dacă
este vorba despre experți. Așa este cazul cu zvonurile. Este imposibil să aflăm dacă un zvon este
adevărat sau nu. Zvonurile false sunt lansate de obicei deliberat, cu scopul de a induce în eroare
sau de a discredita.
 Un membru al guvernului a destăinuit...
 Experții sunt de acord că...
 Se zvonește / circulă vestea că...
Pentru că nu cunoaștem sursa informației, nu avem nicio modalitate să-i evaluăm veridicitatea.

▲
Atacul la persoană
Acest sofism (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om și este astfel inversul
apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiție,
burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile
fapte, frecventează medii rău famate, etc. Cuvintele trebuie respinse din cauză că sunt opinia
cuiva cu reputație proastă.
Atacul la persoană este folosit frecvent în propaganda partinică, de exemplu electorală.
 Premisă majoră (P):  Candidatul X susține în platforma lui că vârsta legală pentru
accesul la băuturi alcoolice ar trebui să fie 16, nu 18 ani cât este acum
  Premisă minoră (p):  Dar toți știm că X a fost la dezalcoolizare în urmă cu doi ani și că
familia lui deține un bar
 Concluzie (C):  Deci vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice trebuie să fie 18, nu
16!
În toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere să adoptăm o poziție față de adevărul unei
concluzii pentru simplul fapt că cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea dreptate
chiar dacă este dezagreabil, este implicat în chestiune, este inconsecvent în alte lucruri, are vicii,
etc. Din nou, personalitatea este irelevantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanțele cuiva
nu au nimic de-a face cu adevărul sau falsitatea afirmațiilor lui.

▲
Apelul la ignoranță
Apelul la ignoranță (argumnetum ad ignoratiam) ne propune să acceptăm adevărul sau falsul
unei afirmații pentru că niciun oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz
special al falsei dileme deoarece presupune că toate afirmațiile trebuie să fie cunoscute, fie ca
adevărate, fie ca false.
 Cosmonauții nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în spațiu, deci Dumnezeu nu există
 Nimeni nu a dovedit concludent că nu există extratereștri, deci extratereștrii există
Absența dovezilor împotriva unei aserțiuni nu face ca aceasta să fie adevărată sau falsă. Altfel
spus, lipsa unei dovezi nu este o dovadă. Ce nu știm, poate fi adevărat sau fals.

▲
Concluzie irelevantă
Sofismul concluziei irelevante (ignoratio elenchi) încearcă să stabilească adevărul unei
propoziții, oferind un argument care în realitate sprijină o concluzie diferită.
 P:  Toți copiii trebuie să beneficieze de atenție deosebită din partea părinților lor
p:  Părinții care lucrează cu normă întreagă nu pot acorda această atenție copiilor lor
C:  Deci mamele nu ar trebui să lucreze cu normă întreagă
Aici premisele ar putea sprijini o concluzie despre părinții care lucrează, dar nu asigură adevărul
unei concluzii despre femei separat de bărbați. Acest „raționament” urmărește să abată
auditoriul de la punctul care este cu adevărat în discuție.

▲
Apelul la clemență
Apelul la clemență sau milă (ad misericordiam) încearcă să câștige acceptarea prin invocarea
consecințelor nefaste pe care le va suferi autorul unei fapte sau alții care depind de el. Acest
sofism se întâlnește frecvent în pledoariile avocaților. Un șofer surprins cu actele în neregulă ar
putea „convinge” agentul de circulație apelând la acest sofism:
 P:  Dacă îmi ridicați permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra
p:  În acest caz voi pierde locuința și copiii mei vor ajunge în stradă
C:  Deci trebuie să nu-mi ridicați permisul
 Sper că veți accepta proiectul meu. Am lucrat trei luni la el
Concluzia trebuie acceptată din cauza situației demne de milă a subiectului. Dar este greșită,
chiar dacă premisele sunt adevărate. Starea demnă de milă a apelantului n-are nimic de-a face
cu adevărul concluziei.

▲
Apelul la consecințe
Apelul la consecințe (ad consequentiam) se aseamănă cu apelul la clemență, dar este tratat de
unii ca un sofism separat.
 Evoluția nu poate fi adevărată pentru că, dacă ar fi, n-am fi mai buni decât maimuțele
(Evoluția nu depinde de criteriile noastre)
 Trebuie să existe Dumnezeu pentru că, altfel, viața n-ar avea sens (Existența lui
Dumnezeu nu depinde de percepția noastră asupra sensului vieții)
Consecințele nu sunt relevante pentru adevărul unei concluzii.

Sofisme de supoziție
 
Sofismele de supoziție sau supoziție neîntemeiată sunt raționamente greșite la care eroarea
rezultă din folosirea unor premise corecte, dar insuficiente pentru a susține concluzia, sau dintr-
o presupunere implicită a unei afirmații al cărei adevăr nu este sigur sau plauzibil.

▲
Falsa dilemă
Acest sofism este cunoscut drept gândirea în alb și negru. Falsa dilemă folosește următorul
mod de a „judeca”:
 P:  Fie afirmația X este adevărată, fie afirmația Y este adevărată (când de fapt X și Y ar
putea fi ambele false)
p:  Afirmația Y este evident falsă
C:  Deci afirmația X este adevărată
Acest raționament este înșelător, pentru că dacă ambele afirmații pot fi false, nu rezultă că una
este adevărată, doar din faptul că cealaltă este falsă. În cazurile în care cele două opțiuni
sunt singurele posibile, acest tip de raționament nu este fals. Dacă opțiunile sunt mutual
exclusive se poate aplica metoda reducerii la absurd pentru a demonstra că una este adevărată,
arătând că negația ei este falsă.
 „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei
12:30).
Competiția politică se bazează adesea pe falsa dilemă. Opoziția câștigă teren în preferințele
electoratului fără să facă nimic, este suficient ca guvernul să facă greșeli. Mișcările de reformă
acuză religiile mari de erori doctrinare, apostazie și laicizare, creând împresia că ele sunt alter-
nativa. Dar nimeni nu este bun numai pentru că adversarul său este rău!
Falsa dilemă propune un număr limitat de opțiuni, de obicei două, când în realitate există mai
multe. Depistarea sofismului constă în identificarea opțiunilor date și demonstrarea cu exemple
că există și alte opțiuni.
 „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” (un citat controversat din Malraux). Opțiu-
nile propuse aici sunt două:
     1. Oamenii devin religioși și ajung în secolul 21
     2. Oamenii nu ajung în secolul 21
Întrucât opținea a doua este inacceptabilă, oamenii trebuie să devină religioși. Există
însă și opțiunea ca oamenii să ajungă în secolul 21 fără să devină religioși în mod special.

▲
Generalizarea pripită
Acest sofism începe cu un caz particular, nereprezentativ sau atipic într-un fel oarecare, și apoi
greșește prin derivarea din el a adevărului unei reguli generale. Uneori poate fi vorba de mai
multe cazuri, dar totuși insuficiente pentru a se putea face o generalizare.
 Doi imigranți au furat din supermarket
Deci imigranții sunt hoți
 I-am întrebat pe trei dintre colegii de curs ce părere au despre noile reglementări pentru
tineret și ei au fost de acord că sunt bune
Noile reglementări sunt deci foarte populare
Este evident că un număr limitat de cazuri nu este de ajuns pentru a stabili adevărul unui reguli
generale. Întrucât concluzia este greșită (deși premisa este adevărată), raționamentul nu este de
încredere.
Pentru evaluarea sofismului trebuie clarificat dacă numărul de cazuri este suficient de mare și
astfel de reprezentativ pentru clasa la care se aplică generalizarea.

▲
Particularizarea improprie
Sofismul începe cu afirmarea unui principiu care este adevărat ca o regulă generală, dar apoi
greșește prin aplicarea la un caz particular care este nereprezentativ sau atipic față de regula
generală. Cunoscut și ca accident, această eroare logică este inversul generalizării pripite.
 P:  Femeile câștigă mai puțin decât bărbații pentru același număr de ore
p:  Moderatoarea de la Talk Show este o femeie
C:  Deci ea câștigă mai puțin decât bărbații pe care îi are ca invitați
O premisă universal adevărată ar susține această concluzie, dar ea ar trebui să sune:
"Orice femeie câștigă mai puțin decât orice bărbat", ceea ce nu este cazul în realitate. Adevărul
unei reguli generale lasă loc la cazuri de excepție, fapt care face ca aplicarea ei la oricare dintre
acestea să fie greșită.
 P:  Legea interzice șoferilor depășirea vitezei de 50 km/h în localități
p:  Prietenul tău este mușcat de un șarpe și îl duci urgent la spital
C:  Nu poți însă să conduci cu o viteză mai mare de 50 km/h
Sofismul poate fi demonstrat arătând că regula propusă în premise nu este universal valabilă și
că circumstanțele cazului în discuție nu justifică aplicarea generalizării.

▲
Cauza falsă
Sofismul presupune prezența sau absența unei legături cauzale între lucruri care par să se afle
într-o anumită corelație, condiționare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc - după
aceasta, deci din cauza aceasta).
 P:  Vineri seara luna a fost plină
p:  Sâmbătă m-am trezit mai târziu decât de obicei
C:  Deci luna plină m-a făcut să dorm mai mult
 Patronat: Prețurile cresc pentru că cereți salarii mari
Sindicate: Cerem salarii mari pentru că prețurile cresc
 Avem o rată ridicată a șomajului din cauza reducerii cererii de consum
 (În realitate cauza la toate acestea ar putea fi recesiunea economică)
 Cauza lipsei de interes școlar este notele rele
 (Când de fapt notele rele sunt rezultatul lipsei de interes)
În general cazurile acestui raționament greșit sunt următoarele:
 A precede pe B, deci este cauza lui B
 A este cauza lui B și C, deci B este cauza lui C
 A fiind cauza lui B, B nu poate fi cauza lui A
 A este condiția pentru B, deci A este cauza lui B
 A este efectul lui B, deci A este cauza lui B
Identificarea sofismului se face arătând că legătura între lucruri sau evenimente este pur întâm-
plătoare. „Efectul” ar fi putut apărea și în absența „cauzei” sau ar putea fi determinat de o cauză
străină de cea sugerată.

▲
Argumentarea circulară
Acest sofism (petitio principii) presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere
la începutul argumentării prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva „este adevărat pentru
că este adevărat”. Este un fals logic greu de depistat și este acceptat pentru că de obicei ceea ce
este considerat adevărat este și o prejudecată. Poate fi întâlnit în mai multe forme:
Expresii circulare
 Biblia este inspirată fiind Cuvântul lui Dumnezeu
 (Este inspirată pentru că este inspirată)
 Marfa nu este de calitate fiind indigenă
 (Nu este bună pentru că nu este bună)
Raționamente circulare
 A certifică că B este un profet adevărat
B certifică că A este un profet adevărat
Cu două certificări A și B sunt profeți adevărați
Afirmația repetată
Impunerea unei idei prin repetare persuasivă. Unele argumentări teologice apelează la acest
sofism atunci când dovezile sunt insuficiente. Se scriu articole lungi bazate pe puține referințe
biblice sau se consumă jumătate din spațiu cu expunerea tezelor fără dovezi, pentru ca în partea
a doua să se repete aceste teze însoțite de dovezi. Impresia este de „dublare” a argumentelor.

▲
Întrebarea complexă
Sofismul întrebării complexe constă în tratarea ca o singură aserțiune a două afirmații care nu
au legătură între ele. Se așteaptă să fie acceptate sau respinse împreună, deși în realitate una
este acceptabilă și cealaltă nu. Adevărul concluziei este inclus implicit în premise.
 Ai încercat să nu te mai uiți așa de mult la televizor?
Dacă da, atunci trebuie să admiți că te uiți prea mult televizor.
Dacă nu, atunci înseamnă că încă te uiți prea mult la televizor
Întrebarea a fost de fapt dublă: (1) Te uiți mult la televizor? și (2) Ai încercat să te oprești? Într-
un format chiar mai subtil, acest sofism implică aceeași dificultate ca și argumentarea circulară.
Nu am accepta prima premisă dacă n-am accepta mai întâi adevărul concluziei. Este o metodă
cu rezultate în anchetarea infractorilor. „Ce ai făcut cu banii pe care i-ai furat?” Se așteaptă un
răspuns inclusiv la întrebarea „Ai furat?” Deconspirarea acestui sofism se face prin identificarea
întrebărilor nelegitim asociate și prin clarificarea că acceptarea uneia nu înseamnă și acceptarea
celeilalte.

Sofisme de limbaj
 
Pe lângă sofismele de relevanță și supoziție neîntemeiată există și sofismele de limbaj ambiguu.
Cuvintele și propozițiile pot avea mai multe înțelesuri. Relațiile deductive ale unei argumentări
vor fi sigure numai dacă cuvintele își păstrează același sens până la concluzie. Sofismele de
limbaj ambiguu implică confuzia între două sau mai multe sensuri.

▲
Echivocația
Sofismul echivocației este o ambiguitate de limbaj la care se ajunge prin folosirea unui cuvânt cu
două sau mai multe înțelesuri în cadrul aceleiași argumentări.
 P:  Creștinii contemporani folosesc computere
p:  Petru și Pavel au fost contemporani
C:  Deci ei au folosit computere
Cuvântul 'contemporan' este folosit cu două sensuri, iar schimbarea de la un sens la altul se face
în timpul argumentării. Mai întâi el înseamnă „care trăiesc în timpul nostru”, apoi „care trăiesc
în același timp”. Echivocația este „arta” de a schimba regulile în timpul jocului. Chiar și o
modificare minoră poate duce la concluzii greșite și astfel la invalidarea argumentării.
La conciliul de la Calcedon din 451 e.n., s-a stabilit doctrina celor „două naturi” ale lui Cristos.
Doctrina afirmă că el a fost „om adevărat și Dumnezeu adevărat”. Dar pentru a se ajunge la
această formulare, s-au echivocat cei doi termeni, „om” și „Dumnezeu”.
 P:  Isus Cristos este Dumnezeu
p:  Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13)
C:  Isus a fost ispitit în toate (Evrei 4:15)
Se observă că raționamentul este greșit. Concluzia care se desprinde logic din premise este că
Isus nu poate fi ispitit. Sofismul prezent aici este echivocația termenului „Dumnezeu”.
 P:  Isus Cristos este Dumnezeu [pentru că a păstrat natura divină]
p:  Dumnezeu [Tatăl] nu poate fi ispitit (Iacov 1:13)
C:  Isus nu a fost ispitit în natura lui divină, ci în natura umană (Evrei 4:15)
În premisa majoră, „Dumnezeu” este folosit în sensul de divin, pe când în premisa minoră
„Dumnezeu” se referă la Tatăl lui Isus Cristos. Acest argument trinitar standard echivochează și
termenul „om”. Isus Cristos nu este un om adevărat în această argumentare, pentru că un om
adevărat nu are și o natură divină.
Prin echivocarea termenilor „om” și „Dumnezeu” s-a creat o categorie separată de ființe pentru
Cristos, diferită de semnificația lingvistică a termenilor. Ceea ce se afirmă despre el nu se poate
afirma nici despre om, nici despre Dumnezeu. 100% om și 100% Dumnezeu este 200% echivo-
cație!

▲
Amfibolia
Amfibolia apare atunci când construcția gramaticală a unei propoziții creează ambiguitate, chiar
dacă toți termenii ei sunt univoci.
 După catolici, protestanții sunt greșiți
(După părerea catolicilor sau după ei în listă)
 Toți îți vor binele.
(Ți-l doresc ție sau pentru ei)

▲
Accentul
Acest sofism se referă la ambiguitatea creată de accentuarea greșită a cuvintelor în propoziție, de
exemplu prin punctuație. Faptul este critic în exegeza biblică, pentru că textul original al
Scripturii nu conține semne de punctuație.
De exemplu, înțelesul cuvintelor lui Isus din Luca 23:43 depinde de poziția în care este plasată
virgula:
 Fără punctuație: „Adevărat îți spun astăzi vei fi cu mine în Rai.”
   Varianta I: „Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în Rai.”
   Varianta II: „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu mine în Rai.”
În ambele variante cuvântul „astăzi” devine determinant datorită punctuației, câștigând
conotația „chiar în această zi”. Înainte de virgulă stabilește timpul vorbirii, după virgulă timpul
ajungerii în rai.
Un alt exemplu este Marcu 16:9:
 Textul original: „Isus după ce a înviat în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii S-a arătat
mai întâi Mariei Magdalena.”
   Varianta I: „Isus, după ce a înviat în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai
întâi Mariei Magdalena.”
   Varianta II: „Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii S-a arătat
mai întâi Mariei Magdalena.”
   În prima variantă este stabilit timpul când Isus a înviat, în cea de-a doua timpul când s-
a arătat Mariei Magdalena.
▲
Compoziția
Sofismul compoziției implică aplicarea unei însușiri prezente la fiecare element al unei clase la
întreaga clasă.
 P:  Fiecare carte din bibliotecă este tematică
C:  Deci și biblioteca este tematică
Nu neapărat, biblioteca poate fi universală. Chiar dacă premisa este adevărată pentru fiecare
element al clasei, clasa ar putea să nu aibă aceeași însușire. Compoziția diferă de generalizarea
pripită, care se face din câteva cazuri particulare nereprezentative:
 P:  Prăjiturile de deasupra arată bine
C:  Deci toate prăjiturile din cutie sunt bune

▲
Diviziunea
Sofismul diviziunii constă în aplicarea unei însușiri a unei clase la fiecare element al ei.
 P:  Echipa de fotbal este performantă
C:  Deci și portarul este performant
Deși premisa este adevărată pentru clasă ca întreg, ea poate să nu fie adevărată pentru fiecare
element în parte. Diviziunea trebuie distinsă de particularizarea improprie, care aplică în mod
greșit o regulă generală la un caz particular atipic:
 P:  Lupii albi trăiesc în libertate
p:  Lupii de la grădina zoologică sunt lupi albi
C:  Deci lupii de la grădina zoologică trăiesc în libertate
Deși regula este adevărată pentru specie ca întreg, ea nu poate fi particularizată pentru cazuri
atipice.

Alte sofisme
 
Lista sofismelor este departe de a fi încheiată. Evaluarea validității argumentelor îmbrăcate în
limbajul obișnuit se aseamănă diagnosticării medicale cu ajutorul radiografiei. Logica ne ajută
să vizualizăm „integritatea” argumentelor, dincolo de limbajul care le exprimă.

▲
Panta alunecoasă
Pentru a demonstra că o situație este inacceptabilă, se arată că ea poate determina o avalanșă de
evenimente inacceptabile.
 N-ar trebui să joci. Odată ce începi îți va fi greu să te oprești. Curând îți vei cheltui toți
banii pe jocuri și apoi va trebui să furi pentru a-ți suplimenta câștigul.
 Dacă fac o excepție pentru tine, atunci va trebui să o fac pentru toți
Sofismul pantei alunecoase folosește nelegitim condiționarea "dacă-atunci". Pentru a-l identifica
trebuie să comparăm ceea ce se combate cu ultimul și cel mai grav eveniment inacceptabil din
seria invocată, pentru a evidenția că acesta nu este neapărat o consecință.

▲
Limbajul prejudecat
Sofismul folosește termeni care stârnesc orgolii și prejudecăți, de exemplu măgulind auditoriul
sau subminând credibilitatea altora.
 Orice persoană rezonabilă va fi de acord că...
 Numai un naiv ar susține că...
 Sectele pretind că slujesc lui Dumnezeu (verbul „pretind” sugerează falsul)
 Liderii cultului susțin că... („liderii” este folosit aici depreciativ)
Pentru dovedirea sofismului trebuie identificați termenii care induc prejudecăți (ex. rezonabil,
naiv) și trebuie arătat că dezacordul față de concluzie nu-l face pe nimeni „nerezonabil” sau
„naiv”.

▲
Falsa analogie
Acest sofism face o analogie între două obiecte sau evenimente. Apoi afirmă că deoarece primul
are o proprietate P, trebuie s-o aibă și al doilea. Dar analogia eșuează dacă cele două obiecte sau
evenimente diferă prin chiar proprietatea P.
 Apa este o singură substanță, dar există în trei stări de agregare.
 Tot așa Dumnezeu este unul, dar se manifestă în trei ipostaze care coexistă
Dacă este dovedit deja că Dumnezeu este o ființă în trei de persoane, atunci stările în care se
poate găsi apa pot fi cel mult o comparație. În niciun caz o dovadă obținută prin analogie.

Evitarea sofismelor
Sofismele pot afecta serios capacitatea noastră de a stabili adevărul. Fie că sunt comise din
greșeală în cursul procesului de gândire, fie că sunt folosite deliberat în efortul de a-i înșela și
manipula pe alții, niciunul dintre ele nu oferă motive legitime pentru validitatea concluziei lor.
Cunoscând că sunt erori în argumentare, suntem protejați în ambele cazuri. Dacă putem identi-
fica câteva din cele mai obișnuite sofisme, probabilitatea să le folosim noi înșine sau să fim
înșelați atunci când alții le folosesc este mai mică. Mintea logică trebuie să poată distinge între
sofisme persuasive și raționamente valide.
Exegeza biblică implică argumentarea și astfel este un teren unde teologii și apologeții diferitelor
doctrine și interpretări ar putea fi tentați să folosească sofisme. Întrucât acestea sunt erori
logice, dezbaterea biblică este ultimul loc unde am dori să fie întâlnite. Astfel ar trebui să fim în
gardă. Adevărul biblic trebuie expus cu onestitate intelectuală. Dacă trebuie să înțelegem și să
„împărțim corect Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15), atunci este necesar să învățăm să raționăm
corect.