Didascaliile

1. Definiție
Termenul provine din grecescul didaskalia, care desemna „caietele cu consemnări date
actorilor înaintea reprezentației”, care le coordona jocul. Patrice Pavis, întru-un dicționar dedicat
teatrului din 1980, definea didascaliile drept: instrucțiuni date de către autor
interpreților/actorilor săi (...) pentru a interpreta textul dramatic. Prin extensie în uzul modern:
indicații scenice.”
Pentru Anne Ubersfield, noțiunea desemnează „tot ceea ce în textul de teatru nu este rostit de
actor, adică tot ceea ce în mod direct este îndeplinit de scriptor.”1

2. Receptare
Identificarea didascaliilor duce și la apariția celor două tipuri de receptare ale unui lector:
a) direct, prin intermediul acestora,
b) indirect, prin dialogul personajelor, care reprezintă o comunicare imediată a autorului cu
cititorul. Avem de a face cu un dialog (discursul personajelor) integrat în alt dialog
(indicațiile).

3. Clasificare
Alain Couprie scria că didascaliile sunt văzute ca discurs exclusiv al autorului și ele presupun
existența unui loc și a jocului scenic. Pot fi împărțite ținând cont de funcțiile lor, și anume:
a) didascalii inițiale - oferă informații despre personaje și despre adresabilitatea
replicilor lor;
b) didascalii funcționale - dau sugestii despre cronotopie și uneori se referă la lumini și
muzică;
c) didascalii cu valoare expresivă - au importanță în jocul actorilor, aduc sugestii
referitoare la modalitatea de exprimare a acestora.

În funcție de locul lor în text, identificăm didascalii externe și interne.

A. Didascalii externe
- titlul;
- indicații generice;
- indicații despre personaj;
- borne teatrale.

Indicațiile generice coordonează receptorul, fixându-i cadrul de interpretare și spațiul de

manevră a imaginarului. În comedia contemporană, autorii își denumesc piesele tragedii, drame,
tocmai pentru a induce căi de lectură greșite.

Didascalii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradițional așezate la

începutul fiecărui text dramatic, sunt importante surse ale analizei unei opere. Prin acestea
identificăm:
- primele sugestii asupra personajelor;
- structura creației, deoarece lista este un ansamblu dătător de conotații asupra interpretărilor
ulterioare;

1
Ioana Tatiana Ciocan, Didascaliile – punți de legătură între nivelul textual și cel al reprezentării unei piese de
teatru, diacronia.ro
 - sursele de inspirație ale pieselor: elemente ale istoriei, mitologiei, stării economice, sociale,
o anumită trăsătură, un anumit defect;
- sugestii importante asupra personajelor, creându-le o identitate sau o caracterizare succintă.

Bornele teatrale
Cele aflate înainte (începutul fiecărui act sau scenă) descriu:
- cadrul și spațiul ficțional
- personajele implicate în acțiunile descrise
- schimbări multiple de cadru
- o energie constantă a decorurilor
- un accent pus pe obiectivizare și temporalizare
- încadrează acțiunea în timp și spațiu

Didascaliile aflate la sfârșit apar ca elemente conclusive și conferă circularitate întregului

scenariu dramatic. Acestea marchează:
- ieșiri din scenă ale personajelor;
- modificări acustice sau vizuale.

B. Didascalii interne - apar de la părți, acte, scene și până la replici, devenind parte
integranta a acțiunilor, deci elemente de interacțiune. Acestea pot apărea înaintea unei replici,
imediat după identificarea personajului, în cadrul replicilor sau la finalul lor.
Cele mai utilizate asemenea indicații sunt cele proxemice sau kinestezice. Primele
înregistrează și au rolul de stabilire a unor stări cognitiv a sau psihice, dar și de creare a efectelor
comice. Reprezentarea stărilor psihice se face prin gestul alintate și mimică, care transmit un
anume simțământ. Didascaliile kinestezice sunt notate de aur doar în măsura în care ele
contribuie la conturarea unor personaje-tip.

4. Rolul lor
Didascaliile au un rol diferit pentru:
- lector - ajutându-l să-și reprezinte imaginativ situațiile existente,
- spectator - sunt redate vizuale prin reprezentarea scenică,
- regizor - sunt un suport al punerii în scenă, având o valoare injonctivă.

Rolul lor este:

c) Autori dramatici completează dialogul cu indicații scenice, tocmai pentru a oferi un
sprijin atât lectorului, cât și regizorului, deoarece acestea aduc explicații suplimentare
care nu pot întotdeauna să fie exact exprimate prin vorbire, și trebuie să fie materializate
obiectual;
d) Didascaliile asigură trecerea de la nivelul textual la cel al reprezentării, de la
scripturală la scenă. Atât cititorul, cât și spectatorul, au nevoie de aceste indicații pentru a-
și reprezenta lumea ilustrată în piesă și pentru a interpreta sensurile acesteia;
e) De a prezenta stările interioare ale personajelor;
f) De a prezenta elementele de decor;
g) De a ilustra trăsături ale personajelor;
h) De a prezenta acţiuni ale personajelor;
i) E un text de regie ce cuprinde toate indicaţiile date de autor celor însărcinaţi să asigure
existenţa scenică a textului;
j) Prin intermediul didascaliilor se desfășoară „ dialogul” dintre dramaturg și receptor.