Tema 3. Puritatea aerului interior. Degajari nocive.

1. Puritatea aerului interior. CMA a noxelor în aerul interior

2. Degajări nocive din cladiri (poluanți interiori), surse de producere,
efecte asupra sanatații

1.Puritatea aerului interior. CMA a noxelor în aerul interior

Prin puritatea aerului interior se înțelege conținutul de gaze, vapori, praf, microbi,
mirosuri ect. Puritatea aerului și factorii confortului termic reprezintă o
componentă importantă a microclimei interioare care influențează funcțiile vieții,
sistemul nervos, circulația sanguină și schimbul de substanțe om-mediu, sau mai
general asupra sănătății oamenilor.

Degajările de substanțe nocive sub formă de gaze, vapori sau praf pot avea efecte
fiziologice neplăcute sau periculoase asupra oamenilor în funcție de natura și
concentrația lor în aerul interior, precum și de timpul de înhalare sau expunere care
pot duce la scăderea capacității de muncă sau chiar la înbolnăviri profesionale
grave. Vaporii si particolele solide in suspensie afecteaza organismul uman
expunindul imbolnavirii sau pot genera incendii si explozii.

De aceea, una din funcțiile principale ale instalațiilor de ventilare și climatizare

este să preia în mod permanent sau intermitent aceste degajări, astfel încăt
concentrațiile lor să rămînă sub nivelul valorilor maxime admisibile stabilite prin
acte normative.

Prin concentratia admisibila a noxelor se intelege cantitatea din substanta

respectiva care expune organismul uman la imbolnavire sau senzatia de inconfort
sau pot genera incendii sau explozii.
Concentratia maxima admisibila (CMA)– reprezinta asa o concentrație a
substanței nocive in mediul in care omul iși desfașoara activitatea in tot timpul
vieții sale și care nu provoaca imbolnavirea corpului.
Concentratia admisibila se exprimă in unitați de masă raportata la unitațăi de
volum, în mg/m3.
Sub aspectul fiziologic se are în vedere că unele substanțe produc intoxicări
acute chiar la durate foarte scurte de expunere, iar altele produc intoxicări cornice
în cazul preluării lor lente de către organism
In normele sanitare sunt indicate valorile (concentratieile) substantei nocive pentru
fiecare substanta in parte.
Din punct de vedere al pericolului de expozie se ține cont de limita inferioară a
raportului de amestec substanță degajată-aer care crează acest pericol, iar sub
aspectul inflabilității se ia drept criteriu temperature de aprindere care este mai
scăzută cu 15-25 0C decăt cea de ardere.
Tabelul 3. 1. Concentrații admisibile de CO2 în aerul clădirilor civile
 Nr. Denumirea încăperii CO2
l/m3
1 încaperile de locuit, în care persoanele se află în permanență 1
2 încăperi pentru copii și bolnavi, spitale 0,7
3 Încăperi în care oamenii se află periodic (instituții) 1,25
4 Încăperi în care oamenii se află un timp scurt (cinema) 2,0

În clădiri industriale aerul, de asemenea, poate fi poluat cu vapori toxici, gaze,

aerosoli și praf, care se degajă în urma petrecerii proceselor tehnologice. Acești
poluanți intra in organism prin intermediul tractului respirator, prin piele și cu
produse alimentare. Substanțele toxice pot provoca intoxicații. Gradul de influență
asupra omului depinde de pericolul substanței, de concentrația substanței nocive în
aerul încăperii și de durata de acțiune. Acești poluanți sunt foarte periculoase si
actiunea lor trebuie evitata.
Exista norme sanitare СН 245-71. Санитарные нормы проектирования
промышленных предприятий. М.: Стройиздат, 1972, ГОСТ 12.1.007-
76.ССБТ. Вредные вещества. Классификация и общие требования
безопасности. – М., Госстандарт, 1977 iar valorile de CMA pentru marea
diversitate de substanțe degajate sub formă de gaze sau vapori sunt cuprinse în
ГОСТ 12.1.005-88. Общие санитарно-гигиенические требования к воздуху
рабочей зоны. – М., 1981.
De exemplu: pentru prafurile care contin mai mult de 50% de nisip, CMA 2 mg/m 3
; pentru praf de ceai, tutun, CMA 3 mg/m3 ; pentru praful de faina, CMA 10 mg/m3
Puritatea aerului exterior este influențată de nocivitățile conținute în aerul exterior,
care sunt introduse în încăperi cu debit minim de aer proaspăt. Nocivitățile
principale în aerul exterior sunt bioxid de carbor, în incintele fabricilor, orașelor
mari aerul poate fi impurificat cu bioxid de sulf, praf, microorganisme, bacterii,
vaporii de plumb... Concentrațiile substanțelor nocive sunt dependente de gradul
de industrializare a localității respective (oraș mic, oraș mare sau mediu rural..).
Pentru alegerea si dimensionarea unei instalatii de ventilare este necesar sa se
cunoasca natura substantei nocive degajate, cantitatea de noxe degajate precum și
modul de generare și raspindire a acestora.
2. Degajări nocive din cladiri (poluanți interiori), surse de producere, efecte
asupra sanatații. CMA a substanțelor nocive.

Prin degajari nocive sau noxe (poluanți interior) se intelege excesul de

caldură, umiditate, vapori, gaze, praf, e.t.c.
Degajarile nocive se formeaza in incaperea ventilată datorita prezentei
muncitorilor si a utilajelor tehnologice, sau pot fi introduse din exterior.

Poluanţii interiori din clădirile de locuit, publice, industriale prezintă o mare

varietate, şi pot fi de natura anorganică (CO2, vapori de apă, NO, NO2, O3 sau SO2)
sau organică (COV-Compuşi Organici Volatili). La aceştia trebuie să se adauge
poluarea cu organisme vii, microscopice: bacterii, virusuri, ciuperci microscopice
şi acarieni, poluarea radioactivă (radon) şi un poluant complex, cel mai des întâlnit
în spaţiile închise, fumul de ţigară. Sursele lor de producere pot fi multiple:
- metabolismul ocupanţilor; astfel, prin respiraţia unei persoane adulte în stare
de repaus, se degajă într-o oră 20 litri CO2, 50 grame de H2O şi mirosuri.
- activităţile ocupanţilor; (clădiri de locuit, ospătorii, încăperi clădirilor publice)
) spălarea rufelor, a veselei, a pardoselii, geamurilor etc. produc cantităţi
importante de vapori de apă degajaţi în aerul interior. Activităţile de menaj
casnic (obștesc) ce folosesc produse chimice pentru curăţire (detergenţi, lacuri,
vopsele etc.) sunt la rândul lor surse de degajare de compuşi gazoşi, ele
antrenând în plus în aerul interior praf şi microorganisme. De asemenea,
activităţile de bucătărie (gătitul, spălatul veselei) degajă mirosuri, vapori de apă,
gaze de combustie, precum şi alţi compuşi chimici..
- elementele de finisare şi decorare interioare (tapete, tencuieli, mochete,
mobilier) sunt percepute în ultimul timp ca surse de degajare de gaze nocive
(de exemplu HCHO-formaldehida şi COV), noi tehnologii pentru materiale de
construcţii slab emisive fiind în studiu.
- degajări provenite în urma petrecerii proceselor tehnologice sunt foarte
variate (gaze, vapori, praf...).
Emisiile interioare de poluanţi au caracteristici foarte variate: unele emisii sunt
de slabă intensitate, dar de durată mare (respiraţie, uscarea rufelor etc.), iar altele
sunt puternice, dar de scurtă durată (activităţi de bucătărie, duş etc.). Pentru o
apreciere calitativă de ansamblu, în tabelul 2.1 sunt redaţi principalii poluanţi ce
pot fi întâlniţi la interior, sursele lor probabile de degajare şi tipurile de clădiri unde
acestea pot apare, concentraţia posibilă a fiecărui poluant în aerul interior, precum
şi o comparaţie între concentraţia interioară C i şi exterioară Ce. Ppm sau P/m (parți
per milion) reprezintă o unitate de măsura a concentrației.
Tabelul 2.1 Surse de poluare în interiorul încăperilor
Poluant Sursă Concentraţia Ci/Ce Domeniu
interioară
posibilă

CO Procese de 100 ppm >>1 Birouri, locuinţe,

combustie magazine, patinoare

Particule Tabagism, gătit, 100-500 mg/m3 >>1 Locuinţe, baruri,

respirabile condensare restaurante, birouri
volatile, sobe

Vapori Solvenţi, >1 Locuinţe, birouri,

organici pesticide, spaţii publice,
 (COV) finisaje, procese restaurante, spitale
de combustie

NO2 Procese de 200-1000 mg/m3 >>1 Locuinţe

combustie,
tabagism,
uscătoare

SO2 Centrale proprii 200 mg/m3 <1 Spaţii încălzite

de încălzire

Aerosoli Procese de 100 mg/m3 1 Locuinţe, birouri,

(exclusiv fum combustie, praf mijloace de
de ţigară) provenit din transport,
exterior restaurante

Formaldehidă Izolaţii, finisaje, 0.005-1 ppm >1 Locuinţe, birouri

(HCHO) mobilier

Radon Sol, materiale de 0,1-30 nCi/m3 >>1 Locuinţe, birouri

construcţii

CO2 Oameni, animale, 3000 ppm >>1 Toate tipurile de

plante, clădiri ocupate
umidificatoare,
aer condiţionat

Ozon (O3) Arc electric, 0.02 ppm <1 Încăperi cu grad

lumină solară ridicat de vitrare,
imprimante, 0.2 ppm >1 birouri
calculatoare
personale

Din punct de vedere al tipologiei lor, poluanţii interiori pot fi grupaţi în cinci
mari categorii : exesul de căldură, umiditatea aerului, particule solide sau lichide
(aerosoli, praf) şi bioalergeni, metale grele şi compuşi gazoşi.

Caldura degajata în interiorul încăperilor influenţeaza condiţiile de confort. Exista

mai multe surse de degajari și aporturi de caldura:
- de la oameni;
- de la utilaj;
- de la soare;
Degajarile de caldura favoreaza raspindirea nocivitatilor in interiorul incaperii.

Umiditatea aerului
Vaporii de apă din aerul interiorul încăperilor constituie un poluant important
deoarece influenţează direct asupra confortului termic iar înafara unor limite date,
influenţează direct şi indirect asupra stării de sănătate. De asemenea, umiditatea
poate conduce la efecte indezirabile (condens, mucegai etc).
Pentru a nu deveni periculoasă pentru sănătatea umană, umiditatea relativă a
aerului interior trebuie să fie cuprinsă între 20 - 30% şi 70 - 80%. Sub limita
inferioară se pot produce reacţii de uscăciune a mucoaselor şi afecţiuni cronice ale
căilor respiratorii (rinite), în timp ce valori importante conduc la dezvoltarea
bioalergenilor (acarieni). Dejecţiile acarienilor favorizează apariţia astmului
bronşic, maladie care tinde să cuprindă un număr din ce în ce mai mare de
persoane. Limitele menţionate sunt încă controversate, astfel încât, în diferite ţări,
reglementările în vigoare prevăd :
- în Germania, limita minimă (lm) 20 - 30%, valoare maximă (LM) 65%,
- în Belgia, lm 40%, LM 70%,
- în USA, lm 30%, LM 60%,
- în Franţa, lm 25%, LM 80%.
-în Moldova Limita admisibilă 65%.

Sursele interioare de degajare de vapori de apă sunt în principal : oamenii (prin

respiraţie, perspiraţie şi transpiraţie) şi activităţile umane, cum ar fi : băi, gătit,
spălarea locuinţei; suprafețe libere de apă bazine deschise, pardosele umede... Dar
locuinţa, încăperea nu este numai o sursă de vapori de apă ci şi « un izvor negativ »
în sensul că pereţii şi mobilierul pot să adsoarbă o parte din umiditate ; există de
asemenea un transfer de umiditate prin elementele de construcţie, către exterior.
O metodă care permite evaluarea umidităţii aerului din încăperi este cea a
bilanţului de vapori propusă de DALICIEUX - FAUCONNIER [11.
In intervalul de timp dt, fluxurile de vapori elementare care intră/ies dintr-o
încăpere ventilată sunt :
- dWe /dWs - masa de umiditate care intră/iese dintr-o încăpere, cu aerul de
ventilare,
- dWv - cantitatea de vapori produsă în încăpere prin metabolism sau
activităţi ale ocupanţilor,
- dWm - masa de vapori adsorbită/desorbită de mobilier,
- dWp - masa de vapori adsorbită/desorbită de pereţi,
Dacă se notează cu dWa, masa de vapori acumulată de aerul încăperii,
ecuaţia de bilanţ se scrie :

(3.1)
 Cercetările efectuate de specialiști în domeniul 14 arată rolul important al
ventilării pentru reducerea umidităţii în încăperile cu degajări importante de vapori
de apă.
Degajarea de umiditate medie a unei persoane dintr-un apartament este
considerată a fi de 2 .5 kg/zi (respiraţie plus activităţi casnice). Pentru băi, se poate
considera o medie de 2 kg/zi. Pentru o ventilare corespunzătoare se recomandă un
debit de aer de 0.35 l/s.m2, ceea ce pentru o înălţime obişnuită de încăperi
corespunde la 0.5 sch/h 15.

Particule solide sau lichide în suspensie în aer (aerosoli) şi bioalergeni

In tehnica ventilarii prin praf si fum se inteleg sisteme dispersate si suspendate in

aer sau purtate de curentii de aer. Praful si fumul se deosebesc prin natura
procesului de genere si prin dimensiunea particulelor.
Praful este alcatuit din particole cu dimensiuni mai mici de sute de micromi si
rezulta intodeauna in urma unor procese tehnologice cum sunt: concasarea,
șlefuirea, transportul, cernerea…
Natura prafuluii poate fi:
- minerala (metale, nisip );
- vegetala (faina, lemn);
- sau animala (lina ).
Praful se imparte in 2 grupe:
1. Praf fin – are particole cu dimensiuni maxim de 10-20 microni
2. Praf grosier – care are particule de minim 50 microni.

Aerosolii sunt particule solide sau lichide ce se pot afla în stare de suspensie
(plutire) în aer şi variază mult ca formă şi compoziţie chimică. Prezenţa lor în aerul
atmosferic este cauzată de mai mulţi factori, dintre care cei esenţiali sunt : vulcanii,
incendiile naturale (păduri), agricultura, eroziuni ale clădirilor sub acţiunea
vântului (factori naturali) sau: traficul rutier, degajări de la centrale termice,
prelucrări ale unor materiale de construcţii (factori antropici). Particulele de
diametru mai mare de 75 m se depun rapid sub acţiunea greutăţii şi sunt denumite
pulberi, iar cele cu diametrul mai mic de 50 m pot rămâne în aer sub formă de
aerosoli.
Aerosolii inhalaţi cu diametrul inferior de 10µm constituie un pericol de
contaminare pe cale respiratorie. Prezenţa lor în mediul interior este în principal
legată de schimbul de aer exterior-interior, tabagismul, procese de combustie
datorate unor echipamente de ardere a combustibililor sau procesele tehnologice
din halele industriale. Unele materiale izolante (precum azbestul), materiale de
construcţii, precum şi unele elemente de mobilier pot fi uneori surse de emisie a
unor microfibre minerale. In funcţie de dimensiuni efectele lor asupra organismului
sunt diferite. Astfel :
- suspensiile cu diametrul între 2 - 10 µm; sedimentează lent în atmosferă şi
nu difuzează; se depun în arborele traheo-bronşic de unde pot fi eliminate prin
clearance mucociliar şi tuse,

- suspensiile cu diametrul mai mic de 2 µm; se depun în căile respiratorii

terminale şi în alveole prin sedimentare şi difuzie (pentru că viteza curentului de aer
este practic nulă ). Particulele atmosferice în suspensie constituind un complex de
substanţe organice şi minerale pot fi împărţite în mod grosier, după criteriul
dimensiunilor şi al compoziţiei în doua clase:

- particule cu diametrul sub 2,5 µm = fracţia alveolară sînt particule fine,

supuse conversiei din faza gazoasă în fază solidă, formate din gaze de combustie,
vapori organici sau metalici care recondensează;

- particule cu diametrul peste 2,5 µm = fracţia traheo-bronşică şi/sau

extratoracică sînt particule mari provenite din praf de la suprafaţa solului şi a
şoselelor şi praf din industrie, fagocitate de macrofagele alveolare.

Toxicitatea prafului este în special dată de particulele cu diametrul sub 10

µm, care constituie fracţiunea aerosolilor respirabili. Se apreciaza ca domeniul
particolelor periculoase pentru organismul uman sunt particule cu dimensiuni
pănă la 10 µm (micrometre).

Particolele de praf mai mari de 10 microni (sunt opriți la nivelul nasului) și nu

influenteaza așa mult sanatății. Praful grosier este mai putin periculos din punt de
vedere igienic. Gravitatea imbolnavirii organismului uman datorita actiunii
prafului, fumului depinde de natura lui. Alte prafuri au o actiune toxica asupra
intregului organism precum; plumbul Pb, berilui Be si prafuri radioactive care
sunt foarte periculoase. Prafuri explozive sunt: carbune bituminos, praf de sapun,
prafuri metalice. Concentratiile si temperaturile necesare pentru a produce explozia
au valori ridicate. Spre deosebire de gaze mișcarea particolelor de praf este mai
puțin dependentă de mișcarea aerului.
Fumul este un sistem de particole mai mici de 1 µm, produs in urma unui proces
fizic sau chimic care determina o schimbare de stare de agregare. De exemplu:
evaporarea, condesarea etc. Măsurători experimentale făcute în apartamente, au
arătat că în cazul locuinţelor fumătorilor, concentraţia de particule cu diametrul de
0.1 - 20µm este de 1.5 ori mai mare decât în cazul locuinţelor nefumătorilor.
.
Bioalergenii (praf, acarieni, mucegaiuri, polen etc.) sunt frecvent întâlniţi la
interior în cantităţi variabile. Dezvoltarea lor e favorizată de anumiţi agenţi,
precum : umiditate excesivă, apă stagnantă, defecte de igienă a unor instalaţii de
ventilare etc., iar efectul lor nociv, tradus prin iritaţii ale mucoaselor, se regăseşte
la populaţiile cu risc crescut de îmbolnăviri (astmatici, batrâni etc.).
Cercetări făcute în Franţa, la Bordeaux arată că în interiorul locuinţelor este o
contaminare dublă faţă de contaminarea exterioară cu germeni şi ciuperci
microscopice. S-au făcut de asemenea comparaţii între locuinţe vechi şi locuinţe
reabilitate care au arătat că nu există diferenţe sensibile între cele două tipuri de
clădiri. Facem observaţia că locuinţele reabilitate erau prevăzute conform normelor
franceze din perioada analizată [10ş,] cu ventilare care să asigure un debit minim
de aer egal cu cel mare dintre cele două valori :
- debitul de aer care să ţină cont de natura şi calitatea poluantului emis,
- debitul de aer care ţine seama de gradul de ocupare al încăperilor.
Experienţele au arăta că gazele putrescibile şi expirate sunt susceptibile să
servească drept elemente nutritive microbilor care sunt dizolvaţi în picăturile de
apă din aerul expirat. Rezultă că o atmosferă confinată, plus căldura şi umiditatea
care se produc, constituie un mediu « predilect » pentru apariţia şi multiplicarea
germenilor, ceea ce favorizează epidemiile.

Se pare mai ales că acţiunea continuă a aerului interior stagnant alterat în urma
unui sejour prelungit, într-un local închis şi prost ventilat poate deveni cu adevărat
nefastă pentru sănătate.

Improspătarea aerului este necesară nu numai pentru a înlocui oxigenul absorbit

prin respiraţie dar şi pentru a evacua C0 2, vaporii de apă şi diferitele emanaţii ale
corpului uman. O persoană închisă într-un spaţiu ermetic se poate asfixia prin
degajarea sa de CO2, CO, transpiraţie, gaze naturale sau vapori toxici rău
mirositori. O persoană trebuie să dispună zilnic de 420 m 3 de aer (≈ 500 kg), ceea
ce constituie minimul vital. Astfel, dacă lui îi revine într-o locuinţă un volum de
15 m3 (suprafaţă 5 m2 x înălţime 3 m), în 24 h, este necesar un număr de schimburi
orare de 1.17 sch/h.

Metalele grele

Cele mai importante metale grele ce pot fi întâlnite în mediul interior sunt
plumbul, nichelul, cromul, cadmiul, vanadiul şi arsenicul. Plumbul poate proveni
din degradarea unor pânze de tablou vechi, dar poate fi transportat şi din exterior,
unde poate exista în concentraţii importante datorită emisiilor de la traficul rutier.
Arsenicul intră în compoziţia unor vopsele interioare pe baza de latex, iar în stare
de vapori poate fi uşor inhalat, cu efecte nocive asupra sănătăţii (intoxicaţii grave).
 Cercetări experimentale care au constat în dozarea simultană a concentraţiilor
exterioare Ce şi interioare Ci de metale grele în aer (Marseille - Franţa [5ş] au
arătat că raportul Ci / Ce se situează între următoarele procente :
- pentru plumb 13 - 80%
- pentru nichel 43%
- pentru crom 58 %
- pentru cadmiu 42 - 130 %
- pentru vanadiu 32 - 106 %
Se observă că în cazul cadmiului şi al vanadiului există surse interioare de
degajări. Acestea pot fi fumul de ţigară, culori tip « carioca » ş.a.
In praful depus pe mobilă s-a găsit o concentraţie mare de plumb, mai ales în
marile centre urbane şi în apropierea zonelor industriale. Această formă de poluare
ar putea conduce la îmbolnăvirea locatarilor de « saturnism ».

Compuşii gazoşi
Gazele sunt fluide fara forma care la temperatura si presiune obisnuite tind sa
ocupe tot spatiul in care se afla vaporii constituind faza gazoasa a substantelor
care in stare obisnuita sunt sub forma solida sau lichida. Dintre proprietatile
gazelor si vaporilor care prezinta interes in tehnica ventilarii sunt acelea care au
efect asupra organismului omenesc. Dupa efectul gazelor asupra organismului
uman se pot alcatui 4 grupe:
- Sufocante – CO,... ( produce ameteala, pericol de intoxicare );
- Iritante – clorul, florul, vaporii de acid clorhidric, acid florhidric rezulta un
miros puternic și actioneaza asupra cailor respiratorii.
- Narcotice – alcoolul, benzina (acționează asupra sistemului nervos , aparatul
respirator)
- Otravitoare – vaporii de mercur (actioneaza aparatul digestiv, rinichii si
asupra sistemului nervos )
În domeniul de analiză a calităţii aerului interior, poluanţii cel mai des întâlniţi
sunt oxizii de carbon (CO2, CO etc.), oxizii de azot sau acizi azotaţi (NOx, HNO3
etc) dioxidul de sulf (SO2), radonul şi Compuşii Organici Volatili (COV). Cel mai
periculos rămâne fără îndoială monoxidul de carbon (CO), care în combinaţie cu
hemoglobina din sânge, formează carboxihemoglobina. Sursa lui de producere
esenţială în clădiri este dată de arderea incompletă a unor combustibili la interior,
urmată de scăpări necontrolate de la instalaţia de ardere. O altă sursă importantă a
CO la interior este tabagismul.
Monoxidul de carbon (CO) exercită acţiunea sa toxică prin intermediul
carboxihemoglobina (COHb).
In aer nepoluat, concentraţia naturală de COHb în sânge este de 0.3 - 0.7%. Ea
poate atinge în mod normal 3 - 4% la fumători şi 1.2 - 1.5% la nefumători. In cazul
intoxicării cu CO, când concentraţia de COHb creşte la cca 10% apar efecte
minore (cardiovasculare, ameţeli) ; peste această valoare apar manifestări mai
severe (dureri de cap, asfixiere, vomă etc) ; pierderea de cunoştinţăşi coma apar la
concentraţii de peste 40%.
In prezent se presupune că intoxicaţia cu COHb este cauza crizelor de angor şi
a anginei pectorale. Ca în toate cazurilor de poluare, anumite grupuri de populaţie
sunt mai expuse :
- bolnavii de boli cardio-vasculare,
- bolnavii de insuficienţă respiratorie cronică (bolnavii de astm, de bronşite
cronice etc),
- persoanele în vârstă,
- copii mici şi foetuşii,
- anemicii.
Numărul cazurilor de accidentaţi nu este de neglijat ; în Franţa în 1985 au fost
înregistrate 48 de decese şi 375 de spitalizări.
Este de aşteptat ca şi în România numărul de accidente să crească (ele sunt de
mult semnalate), odată cu creşterea numărului de centrale de apartament, de
aparate locale cu focar propriu, de preparat apă caldă.
Principalele aparate casnice, la originea accidentelor sunt :
- aparatele de preparat apă caldă cu gaz sau cu cărbune, neracordate la coşul de
fum (58% din cazuri în Franţa),
- idem, racordate (28%),
- diferite sisteme de încălzire de vârf (16%).
Cauzele accidentelor sunt :
- instalarea defectuasă a aparatelor menţionate,
- proasta utilizare,
- lipsa de întreţinere.
Un mijloc de prevenire a unor astfel de accidente este amelorarea instalaţiilor
de ventilare şi de evacuare a produselor de combustie.
Dioxidul de carbon (CO2) este unul din cele mai importante gaze din sistemul
Pământ-Ocean-Atmosferă. El provine atât din surse naturale (ciclul natural al
carbonului) cât şi din surse antropice (arderea combustibililor fosili). În ultimele
decenii, creşterea continuă a concentraţiei sale în atmosferă datorată proceselor
industriale, a condus la apariţia ”efectului de seră”, fenomen responsabil de
încălzirea scoarţei terestre (în medie).
Dioxidul de carbon nu este un poluant periculos pentru sănătate în
concentraţiile uzual întâlnite la interior (între 0 şi 3% participaţie volumică), în
schimb este utilizat ca martorul cel mai fidel al prezenţei umane. Sursele sale de
producere sunt în mod esenţial oamenii (prin expiraţie şi tabagism).
 Debitul de CO2 rezultat din expiraţie depinde de metabolismul corpului uman
şi se exprimă prin relaţia :
M co2  4*10-5 Q*F (l/s) (3.2)
în care : - Q este metabolismul specific al corpului uman (W/m2),
- F este suprafaţa corpului uman (egală cu 1,8 m2 în medie).
Aerul expirat conţine CO2 în proporţie de 4,4% din volum. Deoarece bioxidul
de carbon nu poate fi filtrat, adsorbit sau desorbit în interiorul încăperilor,
măsurarea concentraţiei de CO2 a constituit multă vreme singura modalitate de a
evalua calitatea aerului interior.
Conform anumitor standarde 2, concentraţia maximă admisă de CO 2 la
interior este de 5% (limită la care aerul nu mai este respirabil), deşi s-a arătat
(SUNDELL) că şi la valori mai mici pot apare fenomene de disconfort (oboseală,
dureri de cap).
Dioxidul de sulf (SO2) este întâlnit în cantităţi mult mai mari la exterior decât
la interior. Aşadar, mediul exterior este principala sursă de poluare cu SO 2 a
mediului interior, prin intermediul debitului de aer de ventilare şi infiltraţiilor, însă
acest gaz poate rezulta şi din arderea (într-o instalaţie de încălzire cu combustie
amplasată la interior) a combustibililor fosili cu conţinut important de sulf.
Concentraţia posibilă de SO2 într-o încăpere astfel încălzită este evaluată la 20
mg/m3, mult mai mică decât cea prezentă la exterior.
Radonul (Rn) este un gaz radioactiv ce provine din descompunerea radiului (ce
se găseşte în diverse concentraţii în sol sau în materiale de construcţii). La rândul
său, radonul se poate dezintegra, producând două elemente derivate (izotopi) cu
perioade mici de înjumătăţire : 222Rn şi 220Rn care emit particule radioactive
(particule alfa). Inhalat sub această formă, radonul pătrunde în plămân şi poate
produce cancerul pulmonar (radonul în sine nu produce efecte nefavorabile asupra
sănătăţii, fiind un gaz inert).
Într-o clădire, radonul penetrează prin sol de jos în sus prin neetanşeităţile de
construcţie ce apar la legătura dintre părţile inferioare (subsol tehnic, pivniţă) şi
superioare (parter şi etaj) ale clădirii. De asemenea, radonul poate fi prezent în
cantităţi mici şi în materialele de construcţii.
Nivelul Rn într-o clădire este variabil în funcţie de radioactivitatea solului şi a
materialelor de construcţii, de rata de depunere a acestuia pe suprafeţele solide, de
proporţia de Rn ce difuzează în aer şi bineînţeles, de debitul de aer ce ventilează
clădirea.
În fig. 2.1 este reprezentată concentraţia Rn în funcţie de debitul de aer,
corespunzătoare unei emisii de 0.0054 WL, măsurată pentru grupul de clădiri din
Marea Britanie. Din analiza acestei figuri se observă că un debit mediu anual de
aer de 0.5 schimburi/h produce o concentraţie interioară de Rn de 0.010WL. Pentru
8760 de ore (1 an de zile), şi presupunând că ocupanţii îşi petrec cam 80% din timp
la interior, rezultă o expunere anuală la Rn de 0.52 WLM sau 36 WLM pentru o
perioadă de 70 de ani. Această valoare reprezintă o creştere a riscului de apariţie a
cancerului pulmonar de 14-36% pentru ocupanţii clădirilor respective.

Fig. 3.1. Concentraţia de radon funcţie de debitul de aer de ventilare

În Suedia, de exemplu, este fixată o limită MPL de 70 Bq/m 3 sau, echivalent, de

0,019WL, care potrivit aceleiaşi figuri, corespunde unui debit de aer de 0.25
schimburi/h. Un debit inferior acestei valori ar conduce în mod evident la depăşirea
valorii MPL admise.
De aceea, ventilarea satisfăcătoare este cea mai bună soluţie de micţorare a
riscului de îmbolnăvire.
Un poluant deosebit de nociv pentru sănătate (dovedit ştiinţific) este fumul de
ţigară, datorat exclusiv omului prin fenomenul de tabagism. Acest fenomen poate
fi privit sub două aspecte : tabagism activ (inhalarea sa de către fumători) şi
tabagism pasiv (inhalarea sa de către nefumători). Efectele fumului de ţigară
asupra nefumătorilor au făcut obiectul a numeroase studii epidemiologice, care au
permis evidenţierea câtorva efecte nocive asupra sănătăţii : iritaţia ochilor,
afecţiuni respiratorii şi cardiace, cancer pulmonar. Ele sunt datorate compuşilor
nocivi eliberaţi de fumul de ţigară, cum ar fi : acroleina, nicotina, gudronii şi CO
(monoxid de carbon). Pe plan mondial, campaniile deschise contra tabagismului au
condus la adoptarea unor măsuri extrem de restrictive pentru limitarea acestui
obicei nociv (pentru fumători) şi protejarea sănătăţii nefumătorilor (interzicerea
fumatului la locul de muncă şi în spaţii aglomerate închise).
 Procentul important al azotului din aerul atmosferic (circa 79%) impune de la
sine prezenţa unor compuşi chimici derivaţi din acest element chimic şi studierea
efectului lor asupra sănătăţii. Dintre aceştia, dioxidul de azot (NO2) este a priori
recunoscut ca fiind mult mai toxic decât monooxidul de azot (NO), chiar dacă cei
doi compuşi gazoşi sunt prezenţi în atmosferă în proporţii variabile. Ei fac parte
dintr-o familie mai mare de substanţe- oxizii de azot- care cuprinde şi alţi compuşi
derivaţi ai azotului : HNO3, nitraţii din aerosoli şi peroxi-acetil-nitratul (PAN).
Datorită importanţei lor mai mari în raport cu aceştia din urmă, NO şi NO 2 sunt de
obicei notaţi cu simbolul NOx. Spre deosebire de SO2, aceşti compuşi sunt
prezenţi în concentraţii importante la interior (200-1000 mg/m 3), prezenţa lor
datorându-se în general tabagismului şi aparatelor de combustie funcţionând cu
gaz.
Oxizii de azot au un rol important în producerea ozonului din aer şi, la exterior,
pot contribui la aciditatea precipitaţiilor (aşa numitele ”ploi acide”).
Toxicitatea NO2 în concentraţii mari este dovedită ştiinţific, dar toxicitatea sa
cronică în concentraţii medii sau mici este încă incertă.
Ozonul (O3) este un gaz format în păturile inferioare ale atmosferei. El apare
ca rezultat indirect al reacţiilor chimice între Compuşi Organici Volatili (COV) şi
oxizi de azot (NOx) sub efectul temperaturii ambiante şi radiaţiei solare. Principalii
vectori de producere a ozonului sunt produsele de combustie (vehicule cu motor,
centrale termice etc.) şi solvenţii chimici. Recent, s-a arătat că unele echipamente
de birou (computere, imprimante, copiatoare) pot fi surse de producere a ozonului.
În ultimii douăzeci de ani problema impactului ozonului atmosferic asupra
omului, legată de emisiile de clorofluorocarburi (CFC) şi alte gaze, a fost
considerată una dintre problemele de mediu majore. Cea mai importantă consecinţă
a creşterii concentraţiilor acestor gaze în atmosferă a fost scăderea ozonului
stratosferic în special în zona Antarctică şi crearea aşa-numitei ”găuri de ozon”.
Ozonul din atmosfera înaltă este un important absorbant al radiaţiilor ultraviolete.
Prin urmare, subţierea stratului ozon conduce la reducerea acestui efect de
absorbţie, cu consecinţe nefavorabile asupra sistemelor biologice de pe Pământ
(creşterea incidenţei cancerelor de piele). Datorită acestui impact a fost iniţiat
Protocolul de la Montreal care are ca obiect negocierea reducerii utilizării CFC-
urilor şi a halonilor care produc distrugerea ozonului stratosferic.
Din punct de vedere al impactului nociv direct asupra sănătăţii, inhalarea
ozonului în anumite concentraţii se manifestă în general prin probleme respiratorii
asupra copiilor sau persoanelor cu afecţiuni respiratorii cronice.
Compuşii Organici Volatili (COV) reunesc mai mult de 250 de specii gazoase
diferite având o concentraţie mai mare de 1 ppb (părţi per milion). Ei pot fi
repartizaţi în trei mari familii de de compuşi chimici, cum ar fi:
- compuşi alifatici (hidrocarburi, alcooli şi aldehide), dintre care cel mai des
întâlnit la interior este formaldehida (HCHO), tratată separat în lucrarea de faţă,
- compuşi aromatici (izomeri ai benzenului, toluenului, stirenului şi xilenului) şi
- compuşi halogenaţi (formaţi din combinaţia unei hidrocarburi alifatice sau
aromatice cu unul sau mai mulţi halogeni, cel mai adesea clorul).
Pentru a facilita analizele, se face frecvent apel la noţiunea de TCOV (Cantitate
Totală de COV) ce consideră ansamblul acestor specii ca o entitate unică. Sursele
lor de producere pot fi multiple : debite de aer introduse din exterior, tabagism,
sisteme de ardere a combustibililor, activităţi de bucătărie, echipamente de birou
precum imprimante şi xerox.
Efectul lor asupra sănătăţii se manifestă în general prin dureri de cap, iritaţii ale
ochilor şi uscăciune a mucoaselor.
În prezent nu există reglementări pentru nivelul maxim de TCOV din aer, dar se
recomandă o valoare maximă de 0.5 mg/m 3 în funcţie de sursa poluantă. Mai
mult, opiniile privind concentraţiile maxime admisibile pentru TCOV s-au dovedit
foarte diferite în funcţie de autori. Astfel, după BERGLUND (1992), o expunere
medie la o concentraţie de TCOV mai mică de 0.2 mg/m 3 nu prezintă nici un
pericol, primele simptome negative apărând dincolo de 3 mg/m 3. MOLHAVE şi
alţii (1986) au înregistrat plângeri ale ocupanţilor clădirilor nou construite (iritaţii
ale mucoaselor) în condiţiile în care concentraţia de TCOV nu depăşea 0.16
mg/m3. Din acest motiv, din punct de vedere igienico-sanitar, fiecare COV ar
trebui monitorizat şi evaluat după gradul său de toxicitate, făcând abstracţie
de concentraţia TCOV-ului echivalent.

În tabelul 3.2 sunt redate emisiile (în kg pol/oră) de TCOV, particule şi ozon
pentru două tipuri de echipamente de birou: imprimante cu laser, copiatoare
(xerox) şi computer personal (PC).

Concluzionând, se poate afirma că emisiile de TCOV, ozon şi particule se

dovedesc a fi variabile în funcţie de echipamentul de birou studiat. Astfel, pentru
copiatoarele ’’uscate’’, ele sunt superioare faţă de imprimantele laser. Computerele
personale prezintă emisii slabe de TCOV şi particule şi emisii practic neglijabile de
ozon. Totuşi, acestea din urmă emit cantităţi de COV specifici, ce pot fi la originea
unor mirosuri neplăcute.

Tabelul 3.2. Emisii de TCOV, ozon şi particule de la echipamente de birou

Echipament/ Emisie de TCOV Emisie particule Emisie ozon

Proces (mg/h) (mg/h) (mg/h)

Imprimante cu 38,6 1,6 1,2

 laser (2,4-130) (<0,02-5,5) (<0,02-6,5)

Copiator cu 42,2 1,8 5,2

procedeu de
(15,0-108) (<0,7-6,2) (1,2-6,3)
copiere uscat

Computer 12,2 0,05 <0,02

personal (PC)
(0,05-24,2) (<0,027-0,12)

Un alt poluant important ce merită a fi amintit este formaldehida (HCHO), un

Component Organic Volatil (COV) emis cu o constantă de timp de cinci ani de
către anumite materiale de construcţii sau finisaj (panouri de lemn aglomerat,
vopsele, textile, spumele izolante etc.). Acest gaz provoacă o iritaţie a căilor
respiratorii şi este suspectat, pe baza unor studii de laborator, de a avea efecte
cancerigene.
Emisia de formaldehidă de la spumele de izolat (la care minim 0,5% din
greutate este formaldehidă liberă) se caracterizează printr-un maxim, după care
degajarea continuă la un nivel scăzut. Acest proces este datorat degajării iniţiale a
formaldehidei libere şi a metilolului, după care continuă emisia de formaldehidă ce
produce degradarea polimerului. În tabelul 3.3 sunt date emisiile de formaldehidă
pentru diferite produse utilizate în încăperi, obţinute prin teste în tunele de aer.

Tabelul 3.3 Emisii de formaldehidă în încăperi

Material Emisie (mg/h*m2)
Scânduri din aşchii agglomerate 0,46-1,69
Scânduri din celuloză comprimată 0,17-0,51
Plăci de ipsos pentru tencuială 0-0,13
Hârtie tapet 0-0,28
Carpete 0

Unele standarde de ventilare propun o concentraţie maximă admisă de

formaldehidă de 0.1 ppm. Această valoare a fost fixată ţinând seama de efectele
iritante, dar nu poate garanta protecţia sănătăţii categoriilor de indivizi cu
sensibilitate crescută (copii, bătrâni, bolnavi cronici). Sunt necesare studii
epidemiologice suplimentare privind riscul igienico-sanitar indus de acest compus
gazos, în special în cazul efectelor sale de durată.
Deşi nu este un poluant propriu-zis, mirosul constituie în ultimul timp un indice
tot mai des utilizat în evaluarea calităţii aerului. Mirosurile sunt asociate în general
cu aglomeraţia umană, baia, gătitul, alte activităţi domestice (curăţat sau spălat cu
produşi chimici) sau cu degajări de la elemente de mobilier. În acest sens, a apărut
o nouă ştiinţă multidisciplinară, denumită ştiinţa odoratului, ce îşi propune
evaluarea calităţii olfactive a aerului (însemnând calitatea aerului ”din punct de
vedere al mirosului”) pe baza unor informaţii de ordin biologic, fiziologic, chimic
sau statistic.

Mirosul corpului uman este datorat glandelor sebacee, transpiraţiei şi sistemului

digestiv, ce degajă bioefluenţi. Diluarea sa până la un nivel acceptabil se face prin
introducere de aer proaspăt. YAGLOU a arătat pe baza testării unui eşantion
reprezentativ la bioefluenţi, că intensitatea percepţiei mirosului care intră din
exterior în încăperi ocupate descreşte cu logaritmul debitului de aer proaspăt
(figura 3.4). În această figură se observă că pentru o intensitate moderată a
mirosului (indice 2), aferentă unui grad de ocupare de 5.7 persoane/m 2, debitul de
aer proaspăt trebuie să fie de 7.6 l/s pentru adulţi şi 9.9 l/s pentru copii (7-14 ani).

Figura 3.5 prezintă dependenţa stabilită de YAGLOU, între gradul de ocupare a

încăperii şi debitul de aer proaspăt, pentru o intensitate medie de percepţie a
mirosului dat de bioefluenţi (testele au fost făcute pentru încăperi de 3m înălţime).

Fig. 3.4 Relaţia dintre debitul de aer Fig. 3.5. Relaţia dintre debitul de aer
proaspăt şi intensitatea percepţiei proaspăt şi gradul de ocupare al unei
mirosului. încăperi.

Intensitatea mirosului reprezintă, prin definiţie: ”forţa de percepţie a senzaţiei

de miros” (ASHRAE 1989, MOSCHANDREAS, 1992). Ea este exprimată cel
mai des prin legea lui STEVEN:
 S=kC n (3.3)

care traduce dependenţa neliniară a acestei intensităţi S în funcţie de concentraţia C

(în mg/m3) a poluantului responsabil de miros, k şi n (între 0.2 şi 0.7) fiind
constante ce depind de experienţa considerată. Această dependenţă arată că la
creşterea concentraţiei într-un anumit raport are loc creşterea percepţiei olfactive
într-un raport inferior.

Pentru determinarea valorii lui n, se face deseori apel la un eşantion de indivizi

pentru aprecierea nivelului de miros dintr-o încăpere. Pe baza răspunsurilor primite
de la aceştia, s-au putut construit scări de valori pentru intensitatea mirosului. Cea
mai simplă dintre acestea aparţine lui LITTLE şi MOSCHANDREAS (1992), cu
următoarele aprecieri:

0 - absenţa oricărui miros

1 – simplă percepere a mirosului

2 – miros slab

3 – miros moderat

4 – miros puternic

De foarte multe ori, simţul mirosului permite detectarea unor poluanţi în

concentraţii relativ mici, sistemul senzorial uman răspunzând într-o mai mică sau
mai mare măsură (în funcţie de gradul de sensibilitate al fiecăruia) la prezenţa unui
anume compus chimic având o concentraţie mult inferioară celei maxime
admisibile, periculoasă pentru sănătate. Există însă poluanţi (de exemplu,
monooxidul de carbon) pentru care limita inferioară de percepţie a mirosului este
mult mai ridicată decât pragul de risc sanitar. În cazul lor, organismul (prin simţul
olfactiv) nu trage un semnal de alarmă, de unde concluzia evidentă că nu trebuie
controlat nivelul poluării aerului de către percepţia olfactivă a omului, ci de către
un sistem de ventilare capabil de a menţine permanent concentraţiile interioare sub
limita lor admisibilă.