Capitolul 3.

Monitorizarea aerului
Monitorizarea calităţii aerului atmosferic şi industrial presupune dezvoltarea de concepte teoretice,
metodologice şi practice , pentru înţelegerea, controlul şi combaterea poluării aerului. Problemele sunt legate
de emisia de la surse de poluare a atmosferei, transmisia amestecului rezultat şi mãsurarea concentraţiilor de
poluanţi la distanţe superioare a 100m (poluarea la imisii).
Măsuratorile pentru verificarea valorilor limită de emisie trebuie realizate în condiţii standard conform
legii 104/2011, in conditiile normale : temperatura 273oK, presiunea 101,3 kPa, 10%oxigen, gaz uscat.
Poluanţii aerului şi efectele lor asupra mediului şi sănătăţii sunt părţi principale de studiu. Cei mai
importanţi poluanţi atmosferici din punct de vedere al emisiilor, dar şi al impactului asupra mediului şi
sănătăţii umane sunt gazele ca monoxidul de carbon(CO),bioxidul de carbon(CO 2), oxiziide azot(NO-
x),bioxidul de sulf(SO2), ozonulO3),particulele de aerosol, pulberile ( PM 2.5, PM10), benzen(C6H6).
Monoxidul de carbon se găseşte în abundenţa în aerul urban poluat în cantităţi în care nu există alte gaze la
fel de toxice. Monoxidul de carbon se formează, de obicei, prin unul din urmatoarele trei procese: combustia
incompletă a combustibilului care conţine carbon, reacţiile dintre dioxidul de carbon şi materiale care conţin
carbon la temperaturi înalte şi disocierea dioxidului de carbon la temperaturi înalte.

Tabelul 3.1.
Factor de mediu Indicatorul Cuantumul
analizat tarifului (lei)
Monoxid de carbon –
CO, Dioxid de carbon
– CO2 (calculat),
Dioxid de sulf – SO2,
Oxizi de azot – NOx, 200
Monoxid de azot –
NO, Dioxid de azot –
NO2 – analiza la cos
dioametru  > 0.3m
EMISII Monoxid de carbon –
CO, Dioxid de carbon
AER CO2 (calculat), Dioxid
de sulf – SO2, Oxizi
de azot – NOx,
Monoxid de azot – 250
NO, Dioxid de azot –
NO2 – analiza la cos
dioametru < 0.3m
Pulberi totale în
suspensie- medie 44
scurta durata
 IMISII Fractiunea PM 10 160
Pulberi
sedimentabile  valoare 40
medie lunara

Emisiile în aerse vor raporta sub forma tabelară cu următorul conţinut:

- punctul de emisie;
- parametrul (poluantul);
- data prelevării probei;
- limita conform autorizaţiei integrate de mediu;
- valoarea măsurată;
- valoarea măsurată a parametrilor de proces;
- echipamentul de depoluare;
- comparaţia cu limitele stabilite în autorizaţia integrată de mediu.
Din punct de vedere al naturii poluanţilor atmosferici, ei pot fi clasificaţi în două grupe:
1. gazele şi vaporii toxici reprezentând poluanţii prezenţi în atmosferă din emisiile instalaţiilor
industriale şi ale traficului auto;
2. suspensiile sau aerosolii formaţi din particule lichide sau solide de dimensiuni mai mici de 100 μm.
Gazele şi vaporii toxici sunt diverşi din punct de vedere al naturii chimice, au stabilitate mare în
atmosferă, precum şi mare putere de difuziune. Ambele caracteristici depind în primul rând de
caracteristicile fizice ale atmosferei şi mai puţin de natura chimică a substanţei.
Valorile ce se măsoară pentru poluanţi reprezintă valori ale emisiilor,dar mai ales ale imisiilor la care
contribuie toată activitatea economică din zona respectivă.
Temperatura, umiditatea, presiunea, mişcarea aerului şi precipitaţiile determină modificări substanţiale
ale nivelului de poluare al aerului.
Pentru a evidenţia dinamica stării mediului într-o zona urbană, intens industrializată, se pot
compara mediile anuale ale concentraţiei principalilor poluanţi analizaţi: NH3, H2S, sulfaţi în suspensie
inclusiv aerosoli de H 2SO4, pulberi în suspensie, pulberi sedimentabile şi analiza chimică a acestora, precum
şi valorile medii ale frecvenţei de depăşire a concentraţiei maxime admisibile(CMA).
Stabilitatea suspensiilor în atmosferă, cât şi capacitatea de difuziune a acestora depind de mărimea
particulelor.
În funcţie de dimensiunile şi comportarea în atmosferă pulberile în suspensie se clasifică astfel:
 suspensii cu diametru > 10 μm, cu stabilitate şi putere de difuziune mică în aer;
 suspensii cu diametru 10 μm – 0,1 μm se caracterizează printr-o stabilitate şi putere dedifuziune mai
mare în aer ;
 suspensii cu diametru < 0,1 μm, cu stabilitatea şi capacitatea de difuziune în atmosferă foarte mare.
 Principalele surse de poluare a atmosferei cu pulberi în suspensie şi sedimentabile sunt:transporturile,
procesele de combustie şi procesele industriale. Pulberile prezintă o acţiune iritantă a căilor respiratorii, iar
acţiunea specifică este legată de compoziţia lor chimică (toxică, fibrozantă, alergizantă).
Pulberile din aerul atmosferic au efect negativ asupra asimilaţiei clorofiliene şi în funcţie de natura
acestora pot duce la necroza frunzelor şi florilor.
Deoarece precipitaţiile sunt deosebit de eficiente în spălarea atmosferei, parametrii lor cantitativi şi
calitativi constituie indicatori preţioşi pentru evaluarea efectelor surselor de poluare a atmosferei atât la nivel
regional cât şi la nivel local, datorită surselor proprii. Precipitaţiile favorizează depunerea pe sol a unei părţi
a poluanţilor din atmosferă, jucând un rol purificator important. În schimb apa din precipitaţii îşi poate
modifica proprietăţile naturale datorită dizolvării unor poluanţi, în special oxizi de sulf şi azot, fenomen care
se poate produce la altitudine mare şi/sau la distanţe apreciabile de locul de emisie.
În regiunile cu densitate mare de populaţie, sulfaţii conţinuţi în precipitaţii sunt în mare măsură urmare a
activităţii antropice şi în particular a arderii combustibililor fosili care degajă în atmosferă gaze sulfuroase
(SOx ) şi care se transformă în sulfat prin oxidare. Combustibilii fosili cu conţinut de azot vor degaja în urma
arderii NH3 şi NOx. Mai mult chiar, în cursul combustiei la temperaturi ridicate are loc un proces chimic
între oxigenul din atmosferă şi oxizii de azot degajaţi, proces în urma căruia apar azotaţii.
Atât azotaţii cât şi sulfaţii se regăsesc în precipitaţii sub forma acizilor corespunzători, care determină o
scădere a pH-ului.
Aceste fenomene conduc la apariţia ploilor acide care au efecte puternic distrugătoare asupra vegetaţiei
spontane şi în agriculturã.

Plan general de monitorizare a calitatăţii aerului

Este necesar să se supravegheze poluarea aerului prin emisii determinând în special intensitatea imisiilor
poluante măsurate de organele sanitare în aerul ambiant, pe teritorii limitate. Astfel se efectuează măsurători
şi calcule de dispersie a noxelor pentru a urmării încadrarea în normele admise pentru imisii. De asemenea
trebuie să se stabilească emisiile excesive care s-ar produce, sursele de emisii excesive ca şi măsurile de
prevenire şi chiar eliminare a imisiilor poluante.
Pentru elaborarea unui plan de monitorizare a imisiilor atmosferice trebuie să se realizeze următorii
paşi:
 Identificarea unităţilor industriale care se găsesc în localitatea sau în apropierea localităţii pentru care
se întocmeşte planul de monitorizare a imisiilor;
 Cunoaşterea activităţilor desfăşurate de unităţile industriale cu scopul identificării tipurilor de poluanţi
atmosferici ce pot să fie emişi de acestea;
 Fixarea arterelor cu trafic auto intens din localitate.
După aflarea datelor de mai sus se propune un plan general de monitoring al imisiilor poluante, plan ce
cuprinde următoarele etape:
 Stabilirea punctelor de control a imisiilor în zonele considerate cu risc ridicat de poluare.
 Stabilirea poluanţilor specifici fiecărei zone, pentru care se vor efectua măsurători ulterioare.
  Fixarea orarului pentru recoltarea probelor şi realizarea analizelor acestora.
 Prezentarea rezultatelor obţinute în urma prelucrării statistice a rezultatelor analizelor efectuate.
În cadrul reţelei de monitorizare a calităţii factorilor de mediu laboratoarele Inspectoratului de Protecţia
Mediului trebuie să recolteze şi să analizeze:
1. zilnic pulberile în suspensie din punctele de prelevare amplasate pe raza localităţii urbane;
2. lunar pulberile sedimentabile precum şi compoziţia chimică a acestora.
Conţinutul mediu al poluanţilor şi elementelor chimice în depunerile de pulberi sedimentabile variază în
funcţie de complexitatea proceselor industriale din zona respectivă.
Se pot efectua măsurători de imisii, cu includerea tuturor poluanţilor clasici ce îşi au originea în traficul
rutier. Pot fi alese principale obiective ale măsurătorilor:
 Determinarea variaţiei diurne a concentraţiei de CO în aer în unele puncte de control din zona urbană
aleasă spre monitorizare;
 Înregistrarea orară a traficului auto pe durata monitorizării imisiei de CO;
 Înregistrarea orară a principalilor parametri şi fenomene meteo ale zilei pentru determinarea gradului
de influenţare de către aceştia a măsurătorilor cu rente.

3.1 Limitele admisibile la emisie şi imisie de poluanţi ai atmosferei

Scopul principal al normelor de calitatea aerului este asigurarea bazei pentru protecţia sănătăţii publice
faţă de efectele negative ale poluării aerului şi pentru eliminarea sau reducerea la minimum a acelor poluanţi
toxici asupra sănătăţii şi confortului uman.
Ministerul Sănătăţii stabileşte limite sanitare admise pentru un număr de 30 poluanţi pentru 3 timpi de
mediere: scurt (30 minute), medii (8h sau zi) şi lung (lună, an).
Pentru poluanţii existenţi simultan în atmosferã , limita maxima admisibilã este :
C1 C2 Cn
CMA= + +…+ (3.1)
CMA1 CMA 2 CMA n
unde:
CMA – concentraţia maximă admisibilă pentru un timp de mediere dat;
Ci – concentraţia de poluanţi pentru un anumit timp de mediere al poluantului i;
CMAi – concentraţia maximă admisibilă pentru un anumit timp de mediere al poluantului i.
Distanţa maximă până la care emisiile de pulberi în atmosferă ar putea influenţa indicii de calitate ai
aerului este, conform estimărilor efectuate pe baza modelului de dispersie a lui Sutton, de 80 - 100 m.
Pe baza concentraţiilor de noxe emise în atmosferă se procedeazã la estimarea indicilor de poluare a
atmosferei (IPA), pentru fiecare noxă, cu relaţia următoare:
CMA−CE
I PA = ∙ 100 (3.2)
CMA +CE
în care:
CMA - concentraţia maximă admisă ale substanţelor chimice poluante din aerul zonelor protejate,
conform STAS 12574/87;
 CE - concentraţia estimată sau determinată.
Corespunzător diferitelor valori ale I PA, s-au acordat note de bonitate (conform metodei Rojanschi) ce sunt
prezentate în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3. Valorile indicelui de poluare IPA

Valoarea indicelui Nota de Efectul indicelui de poluare asuprea
de poluare IPA bonitate factorului de mediu
[%]
7 Domeniu excelent
100,00 Nu se exercită nici un fel de forme de
poluare
6 Domeniu foarte bun
99,99 – 70,01 Poluarea este total nesemnificativă pentru
mediu
70,00 5 Prag pentru declanşarea monitorizării
indicatorului de calitate
69,99 – 15,01 4 Domeniu bun
15,00 3 Prag de atenţie
2 Domeniu mediu
14,99 – 0,01 Poluare semnificativă cu posibile
manifestări a fenomenului de potenţare
0,00 1 Prag de alertă
Domeniu rau
Poluare cert semnificativă cu efecte
-0,01 ÷ -14,99 distructive asupra mediului dacă nu se
intervine într-un interval de maxim 72
ore penrtu stoparea cauzei
-15 Prag de interventie
Domeniu foarte rau
Poluare semnificativă cu efecte
Nu se distructive asupra mediului necesitând
-15,01 ÷ -134,99 acordă oprirea sursei în cel mai scurt timp
note posibil pentru remedieri. Sunt necesare
măsuri speciale de decontaminare la
nivelul factorilor de mediu afectaţi
-135,00 Prag de pericol
Domeniu catastrofal
Poluare cu efect total distructiv asupra
Peste -135,01 ansamblului factorilor de mediu şi a
ecosistemului. Sunt necesare măsuri de
identificare a zonelor afectate de factorul
poluator şi reconstrucţia ecologică a
arealelor afectate.

Monitorizarea calităţii aerului implică monitorizarea tuturor elementelor incluse în fiecare dintre cele
patru categorii de probleme menţionate mai jos:
1) sursele şi emisiile de poluanţi atmosferici;
2) transferul poluanţilor în atmosferă;
3) nivelul concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţia spaţio-temporară a acestora, evaluarea
imisiei;
4) efectele poluanţilor atmosferici asupra omului şi mediului său biotic şi abiotic.
Bucureştiul este prima aglomerare din România care a fost dotată cu echipamente automate de
monitorizare a calităţii aerului. Reţeaua de monitorizare este constituita din 8 puncte fixe de monitorizare:
 − Baloteşti - staţie de fond regional
− Măgurele - staţie de fond suburban
− Lacul Morii - staţie de fond urban
− Drumul Taberei, Titan, Berceni - staţii industriale
− Mihai Bravu, Cercul National Militar - staţii de monitorizare a traficului.
Poluanţii monitorizaţi sunt NO2, SO2, O3, CO şi se utilizeazã analizoare automate .Sunt transmise
medii orare, particule (PM10 şi PM2.5) şi Pb, (prelevare pe 24 ore şi analiză în laborator, medii zilnice).
Reţeaua este automată şi furnizează date în timp real (în fiecare oră serverul localizat la sediul APM
Bucureşti preia concentratiile medii orare înregistrate la staţii pentru NO2, SO2, CO, O3), astfel încât se pot
observa imediat depăşirile valorilor limită şi se pot lua măsuri imediate în cazul depăşirii pragurilor de alertă.
Datele de PM10 şi Pb sunt introduse manual în baza de date, după recoltarea probelor şi analiza în laborator.

Tabelul 3.4. Valori măsurate ale poluanţilor în Bucureşti

Staţie Nr. Indicatorul monitorizat
depăşiri SO NO PM Pb CO O
1
2 2 3
0
Cercul Militar VL+MT 0 227 57 0 3 0
Mihai Bravu VL+MT 0 42 187 0 5 0
Titan VL+MT 0 28 121 0 0 3
Drumul Taberei VL+MT 0 64 62 0 0 1
Balotesti VL+MT 0 0 20 0 0 46
Magurele VL+MT 0 3 83 0 0 0
Lacul Morii VL+MT 0 30 108 0 0 3
Berceni VL+MT 0 12 122 0 0 1

Reţeaua de monitorizare a calităţii aerului a inceput să funcţioneze la începutul anului 2004. Pentru a
îndeplini cerinţele de informare a publicului şi a construi sistemul de avertizare, datele de calitate a aerului
sunt transmise automat, în fiecare oră către:
− 3 panouri externe de afisaj - Moghioros, Obor, Universitate;
− 3 display-uri interne - Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, Primăria Municipiului Bucureşti şi
APM Bucureşti.

Tabelul 3.5. Limite admisibile ale poluanţilor (Legea 104/2011)

Nr Poluant Limite admisibile pentru Definiri statistice
. emisii
1. Bioxid de sulf SO2 30μg / m3 Valoarea medie anualã
100μg / m3 Valoarea la 24h
125μg / m 3
Valoarea la 1/2h
2. Bioxid de azot (NO2) 30μg / m 3
Valoarea medie anualã
80μg / m 3
Valoarea la 1/2h
100μg / m 3
Valoarea la 24 h
 3. Monoxid de carbon 8μg / m3 Valoarea la 24h
(CO)
4. Ozon (O3) 100μg / m3 Valoarea la 1/2h
1 80μg / m3 Valoarea la 1 h ( permisã o singurã
datã pe an)
5. Praf 20μg / m3 Valoarea medie anualã
(pulberi)suspensie aer 50μg / m3 Valoarea medie la 24h (permisã
PM10 depãsirea o singurã datã /an)
6. Pb în suspensie 500μg / m3 Valoarea medie anualã
pulberi aer PM10
7. Cd în suspensie 1,5ng/m3 Valoarea medie anualã
pulberi aer PM10
8. Zn în suspensie 400μg / m3 Valoarea medie anualã
pulberi aer PM10

Sursele principale de poluare sunt:

1. Traficul rutier- responsabil de aprox 70-% din poluarea atmosferică - emisii de NOx, CO, pulberi,
benzen;
2. Centralele electrotermice- emisii importante de NOx, SO2, CO2, CO, pulberi;
3. Industria - extrem de diversificată - NOx, CO, CO2, pulberi, COV- precursori ai ozonului;
4. Lucrările de construcţie – pulberi;
5. Încălzirea rezidenţială.
Poluanţii pentru care trebuie întocmite programe sunt:
 NO2, PM 10, CO
 Surse de NO2- procese de combustie- trafic şi producere energie
 Surse CO - ardere incompleta - traficul rutier (benzina)
 Surse PM 10- trafic, constructii,industrie
Un alt aspect ce necesită anteşia specialiştilor este reprezentat de identificarea şi utilizarea
bioindicatorilor (plante şi animale) în monitorizarea calităţii aerului în zonele urbane. Aceştia reactionează la
efectele asupra mediului, modificându-şi funcţiile vitale şi/sau compoziţia chimică, numărul, distribuţia
spaţială/temporală, făcând astfel posibilă emiterea unor concluzii privind starea mediului. Bioindicatorii
consideraţi ăn proiect pot fi grupaţi în două categorii, şi anume: indicatori de acumulare şi indicatori de
răspuns.
Primii înmagazinează cantităţi de poluant fără a prezenta schimbări evidente în metabolismul
acestora.Indicatorii de răspuns reacţionează vizibil prezentând simptome de deteriorare. Indicatorii de
acumulare pot reacţiona similar indicatorilor de răspuns în cazul în care cantităţile de substanţe dăunătoare
depăşesc capacitatea lor de acumulare.
Pentru Bucureşti, principalele surse de bioindicatori monitorizaţi şi analizaţi se regăsesc în parcurile
Cişmigiu, Izvor şi Unirii , arealele definite ca zone “control” (indicator de poluare de fond la scară mare)
fiind zona pădurilor Băneasa şi Baloteşti. Între speciile vizate pentru selecţia şi analiza bioindicatorilor se
află arborii şi tufişurile (ex.: Brasica elongata,Festuca rubra, Hedera helix, Medicago sativa).
 Măsurile propuse în cadrul acestui program vizează în special reducerea poluării cauzată de
autovehicule, creşterea suprafeţelor de spaţii verzi, controlul şantierelor de construcţii.
În prezent în România sunt amplasate 117 staţii de monitorizare continua a calităţii aerului, dotate cu
echipamente automate pentru măsurarea concentraţiilor principalilor poluanţi atmosferici, care alcătuiesc
Reţeaua Naţionala de Monitorizare a Calităţii Aerului RNMCA.
Reţeaua reprezintă unul dintre cele mai complexe şi mai moderne sisteme de monitorizarea calităţii
aerului din Europa, cuprinzând 117 staţii de monitorizare. Sunt 117 instalaţii complexe care prelevează şi
analizează substanţele pe care le respirăm

Figura 3.1. Sistemul de monitorizare a calităţii aerului

Reţeaua acopera 11 aglomerări (cu densităţi mari ale populaţiei) şi 8 zone (care coincid cu regiunile de
dezvoltare), în care este obligatorie monitorizarea continuă a calităţii aerului cu ajutorul staţiilor de
monitorizare interconectate. Cele 117 staţii sunt instalate în 37 de judete ale ţării şi în municipiul Bucureşti.
Staţiile sunt de mai multe tipuri, pentru ca mediul din careprovin emisiile de poluanţi este diferit. Astfel, sunt
definite staţii de trafic, dar şi staţii de tip industrial, staţii care evalueaza influenţa “aşezărilor urbane”, dar şi
staţii de referinţă – amplasate departe de orice sursă care ar putea contribui la deteriorarea calităţii aerului.
Reţeaua cuprinde şi 3 staţii de tip EMEP, care permit evaluarea calităţii aerului la lungă distanţă şi care joacă
un rol important în prevenirea poluării transfrontiere.
Poluanţii monitorizaţi, metodele de măsurare, valorile limită, pragurile de alertă şi de informare şi
criteriile de amplasare a punctelor de monitorizare sunt stabilite de legislaţia naţională privind protecţia
atmosferei şi sunt conforme cerinţelor prevăzute de reglementările europene.
În prezent RNMCA efectuează măsurători continue de dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx),
monoxid de carbon (CO), ozon (O3), pulberi în suspensie (PM10 şi PM2.5 ), benzen(C6H6), plumb (Pb).
Metodele prin care acumulăm informaţii asupra încărcării aerului cu substanţe poluante şi difuzia lor în
anumite areale sunt următoarele : măsurări, curenţi de aer,canale, deducerea modelelor mezo sau
microscalare, diagnosticare şi pronosticare.

3.2 Metode de control ale aerului

Conform teoriei Kaule alegerea unui model pentru dispersia eliminărilor de gaze în aer se face în funcţie
de scara la care se lucrează, de importanţa zonei pentru protecţia cetăţenilor şi a climei.Modelele de
monitorizare şi control pot fi empirice, de tip Gauss şi modele locale, fizice pe baza ecuaţiei difuziei şi
advecţiei gazelor.
Modelele empirice privesc situaţia într o regiune desenate la scară 1:100000 sau 1:200000 şi servesc la
evaluarea ecologică diferenţiată în spaţiu, mai ales la poluarea datoratã gazelor din circulaţia auto.
Modelel Gauss se ataşează la părţi ale unei regiuni sau judeţ, scara 1:10000 sau 1:250000 şi permit
evaluarea de detaliu a încărcării cu gaze verificate la nivel regional . Cele mai mari intrări de gaze în sistem
pot fi cauzate de direcţia şi forţa vântului precum şi de emisiile existente.
Modelele locale se fac la scara 1:500 sau 1:2500 şi servesc la evaluarea poluãrii atmosferice datorate
circulaţiei auto, în contextul concret al modului de construire al unui oraş sau a unor cartiere ale acestuia.
Elaborarea unor modele ale emisiilor este legată de modelul constructiv al zonei care trebuie protejată,
adică configuraţia geografică, asperităţi, obstacole în funcţie de tipurile de utilităţi, dar şi mai important de
circulaţia curenţilor de aer, a vânturilor, a benzilor de circulaţie atmosferică. Valorile concentraţiei imisiilor,
adică ale concentraţiilor de poluanţi la nivelul solului pot fi reprezentate de o curbă Gauss şi pentru plasarea
punctelor sau liniilor care conţin importante încărcături poluante se utilizează metoda caroiajului.
Din punct de vedere al emisiei sursele de poluare ale aerului sunt:
-surse organizate la care emisia se face prin instalaţii special concepute (coşuri de dispersie, purje, aerisiri);
- surse neorganizate la care emisia se face întâmplător şi necontrolat (îmbinări neetanşe, armături defecte ).
Factorii meteorologici care influenţează dispersia poluanţilor în atmosferă sunt:
-temperatura care intervine în deplasarea maselor de aer;
-umiditatea aerului care se opune împrăştierii poluanţilor şi produce concentrarea lor;
-vântul care conduce la răspândirea poluanţilor în atmosferă.
Coşurile de dispersie conduc la o concentraţie a poluantului C depinzând de debitul Q de poluant, viteza
medie a vântului u, înălţimea coşului şi a penei de dispersie H t şi de coordonatele punctului.
 Calculul înãlţimii de construcţie a coşului se face în funcţie de următorii parametrii şi factori:
H1 – înălţimea minimă a coşului în teren plat, fără obstacole, [m];


H0 – parametru necesar determinării înălţimii H1, [m];



I – înălţimea celor mai mari obstacole determinante, [m];



I1 – supraînălţarea în cazul zonelor cu construcţii şi vegetaţie, [m];



f(-) – factor de corecţie pentru efectele de lungă durată datorate vânturilor canalizate;


g(-) – factor de corecţie pentru zonele cu construcţie şi vegetaţie;



Q – debit masic al poluantului atmosferic emis, [g/h];



Rn – debit volumetric al efluenţilor gazoşi în condiţiile standard (00C, 1013 mbar), [m3/h];


t – temperatura efluenţilor la ieşirea din coş (0C);



Δt – diferenţa (t-100C);


F – fluxul ascensional, [m4/s3];



S – valoare limită pe scurta durată a imisiilor de poluanţi în atmosferă, [μg/m3].



Parametrul H0 ţine cont de efectele pe scurtă durată ale poluanţilor emişi de o anumită instalaţie. El

depinde de raportul Q/S şi de mărimea F.

Tabelul 3.6. Valorile lui S şi lui Q în funcţie de tipul de poluant

POLUANT S[μg/m3] Q[g/h]

Pulberi în suspensie 200 ¿1

Acid clorhidric (exprimat HCl) 300 ¿ 300
Clor 100 ¿ 50
Acid fluorhidric şi compuşi gazoşi

anorganici de fluor (exprimaţi în 15 ¿ 50

HF)

Oxizi de sulf (exprimaţi în SO2) 750 ¿ 5000

Hidrogen sulfurat 15 ¿ 50
Oxizi de azot (exprimaţi în NO2) 300 ¿ 5000
 Mărimile Q şi F depind de condiţiile de emisie proprii instalaţiei. Pentru determinarea lui H0 se reţin

valorile corespunzătoale funcţionării la sarcină nominală şi condiţiile cele mai defavorabile pentru aer.

Mărimea S limitează la o anumită valoare imisiile maxime de scurtă durată datorate instalaţiei. S şi Q se

aleg din tabel în funcţie de tipul de poluant majoritar în fluxul de emisie.

Fluxul asecnsional F se calculează cu formula:

−16
F=3,18 ∙10 ∙ Rn ∙ ∆t [m4/s3] (3.3)
unde:
Q
Rn = ∙ 106 [m3/h] (3.4)
S
∆ t=( t−10 ℃ ) [℃ ] (3.5)
Cu valorile stabilite pentru Q, S şi F, se determină parametrul H0.

Înălţimea minimă a coşului în teren plat, fără obstacole, se determină cu următoarea relaţie:

H 1=f ∙ H 0 (3.6)

Factorul f ţine seama de efectele de lungă durată datorate vânturilor canalizate. Se ia:
f = 1,00 - pentru amplasamentele în care vânturile nu prezintă o direcţie predominantă;
f = 1,25 - pentru amplasamentele care prezintă o situaţie intermediară;
f = 1,50 - pentru văile unde vânturile sunt canalizate.

Supraînălţarea I1:

I1 = g ∙ I (3.7)

unde:
g = factor de corecţie, cu valori între 0 şi 1, conform diagramei din figura 3.2;
I = înălţimea maximă a obstacolelor determinante ce poate lua valori între zero (fără obstacole) şi 30 cm
(de ex. pădure).
 Figura 3.2. Diagrama factorului de corecţie g

Înălţimea de construcţie (minimă) a coşului industrial, H se calculează:

H=H 1 + I 1 (3.8)
Calculul înălţimii de ridicare a poluanţilor
Coloana de gaze care părăseşte coşul cu înălţimea H, se ridică în continuare cu înălţimea ∆h şi apoi este

dispersată de curenţii de aer. Considerând că viteza gazelor cu debitul volumic V, care părăsesc coşul este w,

iar viteza vântului predominant este u avem înălţimea de ridicare Δh dată de formula:

2
∙ w ∙V
3 0,615
∆ h= ∙ 1,311− 2 (3.9)
0,23∙ u w
+0,57
u
Înălţimea totală de ridicare a poluanţilor va fi dată de relaţia:
Htotal = H + ∆h (3.10)
Concentraţia poluanţilor se calculează cu relaţia:

[ ( ) ] ∙ e[ ( ) ](3.11)
2
−1 H t
2
−1 y
Q 2 σy 2 σz
C ( x , y , 0 , H )= e
π ∙ σ y ∙ σ z∙ u
b
σ y , σ z =a X + c (3.12)

În funcţie de viteza vântului şi de radiaţia solară pe timpul zilei şi a nebulozităţii pe timpul nopţii se
stabilesc 6 clase de stabilitate, notate cu A …..F, conform sistemului Pasquill de clasificare a stabilităţii
atmosferice: A - foarte stabilã, B - stabilă, C - moderat stabilă, D - neutră, E - moderat instabilă, F – instabilă.
Cu ajutorul claselor de stabilitate se calculează coeficienţii a, b, c, pentru dispersiile de poluant evacuat
în gazele emise după z şi y.

Tabelul 3.7. Sistemul de clasificare a stabilităţii atmosferice

 Viteza Ziua Noaptea
vântului Radiaţia solară [W/m2]
la 10m Intensă Moderată Slabă Acoperire Nebulozitate
înălţime 600 300-600 300 moderată 3/8
4/8 sau 7/8
2 A A–B B F F
2–3 A–B B C E F
3–5 B B–C C D E
5–6 C C–D D D D
6 C D D D D

Valorile coeficienţilor a, b, c se determină pentru calculul dispersiei după y şi z astfel:

Tabelul 3.8
Clasa X <1km X>1km
B y 0,155 0,889 0 0,155 0,889 0
z 0,103 1,110 0 0,103 1,110 0
D y 0,068 0,908 0 0,068 0,908 0
z 0,066 0,915 0 0,066 0,915 0

3.3 Controlul poluării aerului

Polurea aerului are impact asupra ecosistemelor acvatice şi terestre şi nu este reversibilă, o reducere
considerabilă necesitând decade. Solurile multor ecosisteme forestiere se schimbă ireversibil. Emisiile
globare de poluanţi (milioare tone/an) cauzate de activităţile umane antropice şi emisiile naturale în aer sunt
redate în tabelul 3.9.
Efectele poluanţilor aerului sunt efecte asupra sănătăţii, degradarea pădurilor, efecte asupra apei şi
solului, daune asupra bunurilor materiale.
Metodele de control a poluării industriale a aerului privesc emisiile cauzate din raţionamente tehnice,
sau componente ale instalaţiilor tehnologice nepotrivite sau cu defecte în funcţionare.
Procesele cu generare de emisii poluante sunt generate prin evaporare, condensare, scurgeri, dispozitive
de siguranţă, ventilaţie la reacţii chimice şi dispersie, procese de transport, operaţii inadecvate, accidente,
distribuţie şi livrare la procesle tehnologice.
Când se introduce un nou proces tehnologic este important să se asigure emisii minime, iar pentru
obiective existente se vor analiza cauzele emisiilor de poluanţi şi se vor încerca îmbunătăţiri a calităţii
aerului, prin schimbarea materiei prime a unui proces. Exemplul tipic este producere energiei unde se
întrebuinţează combustibul desulfurizat sau gaz metan în locul cărbunilor cu un conţinut ridicat de sulf. La
motoarele cu combustie internă, motoarele diesel eliberează hidrocarburi incomplet arse şi oxizi de azot dar
nu emisii gaze cu plumb.

Tableul 3.9. Emisiile globale de poluanţi cauzate de activităţile umane antopice şi emisiile naturale în aer
Cauză Cauză naturală
Poluant antropică N A/N
A
Bioxid de sulf 160 10 16
Monoxid de 380 50 7,6
carbon
Metan 350 180 ~2
Bioxidul de azot 80 600 0,13
Bioxidul de 14000 40000 0,3
acrbon
Hidrogen 3 100 0,03
sulfurat
Amoniac 4 6000 0,0007
Componente - 50 -
organice

Câteva din procesele de reducere a emisiilor gazoase de poluanţi sunt:

Adsorbţia este operaţia de separare a unui component sau a unui flux de componenţi dintr-un amestec
gazos sau dintr-o soluţie prin reţinerea acestora pe suprafaţa unui solid (numit adsorbant).
Absorbţia este operaţia unitară de separare a unuia sau a mai multor componenţi dintr-un amestec
omogen gazos prin dizolvare într-un lichid numit absorbant.
Sistemele de biofiltrare îndepărtează componentele volatile din aerul rezidual într-un mod biologic ce
nu atacă mediul prin utilizarea unui proces natural. Datorită unor microorganisme aparte ce se gasesc în
filtrele noastre, substanţele solubile în apă trec printr-un proces de oxidare şi sunt astfel îndepărtate fără a
lasa nici un fel de reziduri.  În mod diferit faţă de procesele termice staţiile de filtrare  nu folosesc
combustibili fosili ca energie. Pentru că substanţele poluatoare sunt oxidate biologic cu ajutorul oxigenului
din aer, nu există nici un fel de emisii secundare care ar putea în vreun fel să fie periculoase pentru
climat.Aerul evacuat este suflat într-un  biofiltru ce este umplut cu un material biofiltrant unde trăiesc
populaţii de microorganisme. Compuşii volatili-mirositori sunt adsorbiţi pe suprafaţa materialului filtrant şi
sunt îndepărtaţi prin acţiunea microorganismelor. Eficienţa biofiltrului este direct proporţională cu calitatea
materialului filtrant, şi cu condiţiile în care se desfaşoară procesul de biofiltrare (distribuţie uniformă a
aerului, grad de umidificare, sistem de drenaj).
3.4 Sisteme de control a poluării aerului
Natura poluanţilor din gazele evacuate în atmosferă este deosebit de diversă. Urmare a reglementărilor
tot mai severe privitoare la poluarea aerului, în ultimii ani a apărut conceptul de purificare totală a gazelor,
care să asigure respectarea riguroasa a limitelor de emisii. Un astfel de sistem combină o serie de
echipamente, altfel separate, într-o instalaţie unitară, cu certe avantaje ecologice şi economice.
Sistemele specializate de purificare cele mai uzuale sunt: cele pentru desprăfuire, utilizând electrofiltre,
cele de denoxare, în special cele catalitice şi cele de desulfurare.
Echipamentele care ard combustibili solizi sau lichizi poluează aerul atât cu praf, cât şi cu oxizi de azot
şi sulf, astfel încât se vor dispune, pe traseul gazelor de ardere, unităţi specializate de purificare. O atenţie
deosebită se acorda amplasării unităţii de reducere selectivă catalitică a oxizilor de azot, datorită temperaturii
de lucru ridicate.
Amplasarea relativă a unităţii de reducere selectivă catalitică a NOx poate fi:
 fie imediat la ieşirea din cazan, ca în figura 3.3, ceea ce prezintă avantajul de a se situa la nivelul de
temperatură cerut (circa 350 0C), dar are şi neajunsul de a face ca totalitatea pulberilor şi a gazelor
sulfuroase să treacă prin catalizator (aşa numitul sistem high dust);

Figura 3.3. Sistemul high dust

 fie în aval de pulverizator, ca în figura 3.4, ceea ce prezintă avantajul de a primi gazele desprăfuite
(aşa numitul sistem low dust), însa nu desulfurate, aşadar cu riscurile formării de sulfaţi de amoniu
în catalizator;

Figura 3.4. Sistemul low dust

 fie chiar înainte de ieşirea gazelor în atmosferă, ca în figura 3.5, ceea ce prezintă avantajul de a primi
gazele desulfurate şi desprăfuite (aşa numitul sistem tail gas), dar cu inconvenientul de a reîncălzi tot
fumul, pâna la un nivel de ordinul a 350 0C, ceea ce ridică sensibil costul exploatării.
 Figura 3.5. Sistemul tail gas

În Germania, unde denitrificarea catalitică a fost utilizată pe scarăindustrială la centralele termice,

instalaţiile de tip "high dust" reprezintă 60 % din totalul instalaţiilor de acest tip.
Prezenţa metalelor în combustibilii lichizi grei, precum vanadiul sau nichelul, poate duce la o
dezactivare prea rapidă a catalizatorului. În plus, prezenţa simultană în fum a sulfului şi a vanadiului
favorizează oxidarea de SO2 şi SO3, apoi formarea de particule solide de sulfaţi de amoniu, aşa cum se
petrece prin tehnica SNCR. Aceste particule extrem de fine se infiltrează în porii catalizatorului şi
diminuează activitatea acestuia de-a lungul timpului.

3.4.1 Componentele sistemului de purificare totală

Noile reglementări în domeniul protecţiei mediului impun reducerea atât a concentraţiei globale de
poluanţi, cât şi pentru fiecare poluant în parte. Pe de altă parte, natura poluanţilor se diversifică, aparând pe
lânga cenuşă, oxizi de azot, sulf şi acid clorhidric, fluoruri, mercur, dioxine, plumb, zinc, cadmiu.
Comparativ cu centralele electrice clasice, instalaţiile de incinerare a deşeurilor elimină o mare diversitate şi
cantitate de poluanţi.
Componentele principale ale sistemului de purificare totală sunt: un separator electrostatic şi ventilator,
o instalaţie de absorbţie, o instalaţie de filsorbţie şi o instalaţie de denoxare. Pentru circulaţia gazelor se
prevede un ventilator de completare. Este prevazută o încalzire finală a gazelor pentru asigurarea tirajului.
Schema sistemului de purificare totală se prezinta în figura 3.6, iar dispunerea în spaţiu este redată în
figura 3.7.
Avantajul filtrării prin filsorbţie, în raport cu filtrele electrostatice umede, rezidă în faptul că ea separă,
aproape total, nu numai particulele solide cele mai fine, dar şi numeroase substanţe gazoase.
Figura 3.6. Schema sistemulului de purificare totală
 1 – siloz de var şi cocs; 2 – filtru sac; 3 – rezervor apă; 4 – încălzitor; 5, 9 – schimătoare de căldură
gaz/gaz; 7 – răcire rapidă; 8 – catalizator; 10 – vaporizator NH 3; 11 – rezervor NH3
Figura 3.7. Sistemul de purificare totală – dispunere în spaţiu
3.4.2 Instalaţia de absorbţie
În instalaţia de absorbţie se reţin, în principal, oxizii de sulf şi acidul clorhidric. Componentele
principale ale instalaţiei de absorbţie, prezentată în figura 3.8, sunt un schimbător de căldură şi purificatorul
umed (spălător). Schimbătorul de caldură este de tip gaz-gaz, din teflon şi transmite caldura la intrarea
spălătorului, către ieşirea acestuia. Filtrul umed are un etaj pentru răcirea rapidă.
Procedeul de purificare este în două etaje: un etaj principal acid, pentru eliminarea HCl şi un altul
neutru, pentru absorbţia SO2. Un deflector în două etaje, la ieşirea sa, asigură un slab conţinut de picături.
Pierderea de sarcină de-a lungul jetului de atomizare deschis al spălătorului este foarte redusă. Tehnologia
aplicată este deosebit de fiabilă, demonstrată de cele câteva sute de instalaţii utilizate, în principal, pentru
recuperarea energiei din industria chimică. Temperatura ridicată din instalaţia de ardere reduce materiile
organice (de exemplu dioxinele), în vreme ce excesul de var hidratat elimină o parte din SO 2. Mercurul care
se degajă la temperatură ridicată de combustie este eliminat în spălător.
 1 – filtru electrostatic; 2 – deflector; 3 – spălător; 4 – duze;
5 – epurare ape uzate; 6 – NaOH; 7 – rezervor intermediar; 8 –spre epurare ape uzate; 9 – rezervor NaOH;
10 – răcire rapidă; 11 – schimbător de căldură; 12 – spre filsobţie; 13 – rezervor apă
Figura 3.8. Schemă instalaţie de absorbţie
3.4.3 Instalaţia de filsorbţie
Filsorbţia este combinaţia dintre filtrare şi adsorbţie, implicând reacţii complexe dintre impurităţile din
gaze şi adjuvanţi fini, din ţesătura filtrelor sac.
Utilizarea adjuvanţilor sfărâmaţi fin furnizează o foarte mare suprafaţă de contact.
Se pot utiliza diferiţi adjuvanţi, dar cel mai frecvent se preferă un amestec de var hidratat şi de carbune-
cocs.
Avantajele acestui amestec sunt următoarele :
 varul hidratat reţine gazele acide după spalare;
 pulberea fină de carbune-cocs adsoarbe şi absoarbe hidrocarburile clorate, dioxinele şi metalele grele
gazoase, în particular mercurul;
 miezul filtrului, format esenţial din adjuvanţi, este foarte eficace în timpul eliminării particulelor
microscopice.
Dat fiind că majoritatea metalelor grele volatile (Pb, Cd, etc.) aderă la particulele reţinute, emisiile
acestor elemente toxice sunt practic nule. Pulberea fină de carbune-cocs este inflamabilă, deci trebuie
manipulată cu atenţie. Riscul este minimalizat prin amestecul ei cu un material inert, de exemplu varul
hidratat şi prin proiectarea specială a etajului de filsorbţie.
Instalaţia de filsorbţie se găseşte în aval de spălător. În fapt, este vorba de un procedeu uscat.

Figura 3.9. Schemă instalaţie de filsorbţie

Etajul de filsorbţie, prezentat în figura 39, cuprinde:

 un reactor, servind la amestecul adjuvanţilor sfărâmaţi fin cu gazele arse;
 un filtru cu saci de filsorbţie, special, care serveşte la filtrare, la adsorbţie şi la reacţiile
chimice.Acest filtru are conducte de intrare verticale şi pâlnii de turnare foarte înclinate, pentru
evitarea aglomerărilor prafului (pulberilor), care ar putea conduce la creşterea temperaturii locale, cu
pericolul de autoaprindere.
Prin intermediul dispozitivelor de intrare şi de distribuţie speciale, pulberea şi impurităţile gazelor arse
sunt repartizate pe toatăsuprafaţa filtrului.
Fiecare filtru cu saci cuprinde trei camere, dotate cu amortizoare de intrare şi de ieşire, care pot fi
inspectate individual în plină exploatare a instalaţiei.
 Materialul din care sunt confecţionaţi sacii este format din poliacrilonitril, comercial denumit Dralon T.
Sacii sunt curăţaţi, rând pe rând, după ascendenţa gazelor purificate, cu ajutorul pulsaţiilor de aer
comandate prin vana cu membrane rapide, branşate pe un rezervor de aer comprimat la 1-2 bar. Inspecţia şi
schimbarea sacilor se efectuează chiar în timpul ascensiunii gazelor purificate.Pulberea eliminată din saci
prin pulsaţii este preluată de un transportor cu şurub fără sfârşit, plasat dedesubtul filtrului. Pulberea este
dirijată către un rezervor intermediar şi transportată către cuptorul de incinerare.
În aval de etajul de filsorbţie se găseşte un ventilator de completare, care transportă gazele arse. Acest
ventilator lucrează cu un randament ridicat, dat fiind că gazul care iese este uscat, foarte curat şi are o
temperatura de numai 110 °C. El este reglat în aşa fel, încât să asigure o presiune constantă.

3.4.4 Instalaţia de denoxare

Reducerea NOx se poate face cu amoniac, la o temperatură de circa 240 °C. Componenta principală a
instalaţiei de denoxare, prezentată în figura 3.10, o constituie catalizatorul.
Gazele arse ce provin din procesul de filsorbţie trebuie mai întâi să fie reîncalzite, operaţie care se
efectuează în doua etape: gazul este prima dată reîncalzit de la 110 °C la 210-215 °C într-un schimbător de
caldură gaz-gaz etanş.Partea caldă a schimbătorului de căldura este branşată pe ieşirea catalizatorului, cu o
temperatură de intrare de 235-240 °C.Reîncălzirea finală a gazelor arse, în amonte de catalizator, se
efectuează în al doilea schimbător de căldura, cu abur, la o temperatură de circa 370 °C şi presiune de circa
35 bar, provenind din instalaţia principală.
Condensul cald este transformat în abur de joasă presiune. Amoniacul este sub formă de soluţieapoasă şi
trece printr-un evaporator, înainte sa fie repartizat uniform în ramura ascendentă.
Catalizatorul cu două etaje este montat într-o teacă separată. Gazele arse circulă de sus în jos. În timpul
opririlor instalaţiei, catalizatorul este menţinut uscat şi încălzit înainte de demararea procedeului. Pentru
pornire se prevede un by-pass. Condiţiile de curăţeniegarantează o durată de serviciu prelungit al
catalizatorului şi schimbătoarelor de căldură.
 Figura 3.10. Schemă instalaţie de denoxare
Cheltuielile de instalare sunt mai scăzute pentru căinstalaţia de absorbţie costă mai puţin, deoarece
trebuie să elimine numai HCl şi SO3. Unitatea de denoxare funcţionează la o temperatură mai scăzută.
Cheltuielile de exploatare sunt mai mici, deoarece pierderile de presiune sunt mai reduse de-a lungul
spălătorului (de tip cu atomizare deschisă) şi a schimbătoarelor de căldura mai mici, iar sacii filtrului pot fi
controlaţi şi reînlocuiţi rapid.
Se garantează nivelul maxim de impurităţi conţinute în apa ce a trecut de spălător, în staţia de epurare a
apei, precum şi debitul apelor uzate. Debitul apei uzate din spălătoare este reglat în funcţie de conductivitatea
sa, iar pentru a nu varia într-o plajă prea mare, membranele indicatorului şi regulatorului de nivel sunt din
tantal, un material care suportă cel mai bine atmosfera agresivă.
Puterea electrică consumată este redusă, deoarece transportul prafului se face cu ejectoare, începând cu
rezervorul intermediar, situat dedesubtul filtrului de filsorbţie, în direcţia liniilor de incinerare.