TEHNOLOGII NECATALITICE

PENTRU DEPOLUAREA ATMOSFEREI

Sef lucrari dr. ing. Mihaela Neagu (Petre)

 Cuprins

1. NECESITATEA REDUCERII EMISIILOR POLUANTE

2. EMISII DE PARTICULE MATERIALE
3. EMISII DE COMPUSI CU SULF
4. EMISII DE OXIZI DE AZOT
5. EMISII DE GAZE CARE PRODUC EFECT DE SERĂ
6. EMISII DE COMPUSI ORGANICI VOLATILI
7. EMISII PROVENITE DIN ARDEREA INCOMPLETĂ
8. DIOXINE SI FURANI
9. EMISII DE METALE GRELE
10. DISPERSIA ATMOSFERICĂ
 1.
NECESITATEA
REDUCERII EMISIILOR POLUANTE
Continutul si tipurile de emisii se schimbă în fiecare an. Aceste schimbări sunt
cauzate de modificările din economiile nationale, activitătile industriale, aparitia de
noi tehnologii, trafic si de alti multi factori. De asemenea, un efect important în
continutul si tipurile de emisii îl au prevederile actelor normative nationale si
internationale.
 1.1. CERINTELE INTERNATIONALE
PENTRU INVENTARELE DE EMISII

 Conventia pentru Poluarea Aerului pe Distante Lungi Transfrontiere (The

Convention on Long Range Transboundary Air Pollution -LRTAP) a fost
adoptată în 1979 de UNECE (United Nations Ecomomic Commission for
Europe).
Are 8 protocoale:
1. protocolul de la Geneva privind finantarea pe termen lung a programului colectiv
pentru monitorizarea si evaluarea transmiterii pe distante lungi a poluantilor în
Europa (EMEP, 1984);
2. protocolul de la Helsinki privind reducerea emisiilor de sulf si transmiterea pe
distante lungi (1985);
3. protocolul de la Sofia privind oxizii de azot (NOx) si transmiterea pe distante
lungi (1988);
4. protocolul de la Geneva privind compusii organici volatili (VOC) si transmiterea
pe distante lungi (1991);
5. protocolul de la Oslo privind sulful (1994);
6. protocolul de la Aarhus (Danemarca) privind metalele grele (1998);
7. protocolul de la Aarhus (Danemarca) privind poluantii organici persistenti (1998);
8. protocolul de la Gothenburg privind combaterea acidifierii, eutrofierii si a
ozonului la nivelul solului (1999).
Conventia Cadru a Natiunilor Unite pentru Schimbarea Climatului (United
Nations Framework Convention on Climate Change -UNFCCC)

Amendamentul Consiliului de Decizie al Comunitătii Europene din 26 aprilie 1999

(prin Decizia originală din 1993) are ca scop îmbunătătirea procesului de
monitorizare a emisiilor de dioxid de carbon si altor gaze cu efect de seră.

Amendamentul cuprinde:
limitările si reducerile de emisii de gaze cu efect de seră după anul 2000;

aplicarea Protocolului de la Kyoto (semnat în 1997, intrat în vigoare la 16

februarie 2005) privind cele sase gaze cu efect de seră (dioxid de carbon, metan,
oxid nitros, perfluorcarbon, hidrofluorocarbon si hexafluorură de sulf);

unirea cerintelor Protocolului de la Kyoto cu ale UNFCCC pentru statele Uniunii

Europene si Statelor Membre. Se stipulează o reducere a celor sase gaze cu efect de
seră cu 8% în perioada 2008…2012 fată de nivelul lor în 1990.
 1.2. METODOLOGIA DE INVENTARIERE
A EMISIILOR ATMOSFERICE

Proiectul pentru Controlul celor mai Importanti Poluanti (OECD Control of

Major Air Pollutants –MAP- Project);

Inventarul DGXI (CEC Environment Directorate);

Programul CORINE (CO-oRdination d'INformation Environmentale) – 1985.

Acest proiect a avut ca rezultat baza de date denumită CORINAIR 1985 (colaborare
cu Statele Membre, Eurostat, OECD si UNECE/MAP);

Programul Co-operativ pentru Monitorizarea si Evaluarea Poluării Aerului pe

Distante Lungi Transfrontiere (Co-operative Programme for Monitoring and
Evaluation of the Long Range Transmission of Air Pollutants in Europe - EMEP);

Programul Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră.

În urma unei decizii a Agentiei Europene de Mediu (EEA), în 1990 CORINAIR a
fost îmbunătătit în colaborare cu EMEP si IPCC-OECD si prezentat sub
denumirea CORINAIR 1990.

Îmbunătătirile aduse de CORINAIR90 sunt:

a obtinut un nomenclator mult mai dezvoltat denumit SNAP90 prin divizarea

celor 11 sectoarele economice sursă de emisii poluante în 260 de activităti grupate
în câte 3 nivele;

a extins lista de poluanti, astfel : dioxid de sulf, oxizii de azot, compusi organici
volatili (fără metan), amoniac, monoxid de carbon, metan, oxid nitros, dioxid de
carbon;

a extins numărul surselor considerate ca surse punctiforme (cu peste 1400 fată de
Inventarul CORINAIR85);

a reorganizat inventarul de emisii pentru a fi complet, consistent si transparent;

a extins sistemul CORINAIR la 30 de tări.

 1.4.CLASIFICAREA EMISIILOR POLUANTE

Emisiile poluante se clasifică după mai multe criterii, astfel:

 după periodicitate:

emisii regulate;
emisii periodice;
emisii accidentale.

 după starea de agregare:

solide;
lichide (aerosoli);
gazoase.
Emisiile poluante solide se numesc particule materiale (particulate mater-PM) si se
clasifică după diametrul aerodinamic, astfel:

 supergrosiere - cu diametrul particulei dpa ≥ 10 μm;

 grosiere - cu diametrul particulei 2,5 ≤ dpa ≤ 10 μm (abreviate în literatură:
PM10);
 fine - cu diametrul particulei 0,1 ≤ dpa ≤ 2,5 μm (abreviate în literatură:
PM2,5);
 ultrafine - cu diametrul particulei dpa ≤ 0,1 μm.

În functie de mecanismul de formare, particulele materiale se pot clasifica în:

primare,
secundare,
filtrabile,
condensabile.
 Emisiile gazoase sunt de natură organică si anorganică.

Emisiile organice sunt în principal emisii de compusi volatili (volatile organic

compounds - VOC) si cuprind vapori de hidrocarburi: alcani, alchene, aldehide,
acizi carboxilici, benzen si substituentii lui (toluen, xileni, etilbenzen).

Emisiile gazoase de natură anorganică cuprind:

 oxizii de carbon, azot, sulf;

 acizii: hidrogen sulfurat (H2S), acid sulfuric (H2SO4), acid azotic (HNO3),
acid clorhidric (HCL), acid fluorhidric (HF);

 clorurile;

 amoniacul;

 urmele de metale: arsen (As), cadmiu (Cd), cupru (Cu), crom (Cr), mangan
(Mn), nichel (Ni), plumb (Pb), stibiu (Sb), seleniu (Se), zinc (Zn), mercur (Hg).
 după provenientă:

 din surse stationare;

 din surse mobile.

Surse stationare de emisii poluante sunt considerate:

 diferitele ramuri ale industriei (chimică, petrochimică, metalurgică,

producătoare de energie etc);

 depozitarea si stocarea de produse;

 arderea combustibililor fosili si a biomasei în sectorul comercial sau casnic.

Sursele mobile de emisii poluante sunt mijloacele de transport:

 auto,
 feroviar,
 naval,
 aerian.
 ESTIMAREA EMISIILOR

Estimarea emisiilor este importantă pentru dezvoltarea strategiilor de reducere a

emisiilor, alegerea metodelor de reducere si evaluarea impactului cu mediul.

În general, sunt patru metode pentru estimarea emisiilor:

măsurarea directă;

bilantul de masă;

corelatii;

factorii de emisie.
Factorul de emisie este o valoare reprezentativă care arată cantitatea de poluant
emisă în atmosferă dintr-o activitate specifică. Acest factor este de multe ori
exprimat ca: masa de poluant pe unitatea de masă, volum, distantă, sau durata unei
activităti emitente de poluant (de ex: kg particule emise/ tona de cărbune ars).

Unii factori de emisie sunt calculati având la dispozitie mai multe sau mai putine
date despre poluantul respectiv, sau pot exista mai multe metode pentru evaluarea
aceluiasi tip de emisie, unele mai precise, altele nu.
Deci, unii factori de emisie, calculati din mai multe date care sunt obtinute prin
metode mai precise sunt mai credibili decât altii.

Pentru a determina “clasa de calitate” (de credibilitate) în care se situează un

factor de emisie se urmează două etape:

în prima etapă se determină clasa de precizie a metodei de determinare a

emisiilor pe baza cărora se calculează factorul de emisie;

în a doua etapă se apreciază abilitatea factorului de emisie de a aprecia media

anuală a emisiilor din sursa respectivă, la nivel national.
Sunt patru clase de precizie a metodelor de determinare a emisiilor:

clasa A- include metodele de mare precizie si care dau rezultate detaliate si

adecvate pentru a fi validate;

clasa B- include metodele în general de bună precizie, dar care nu oferă

suficiente detalii pentru a fi validate ;

clasa C- include metode care se bazează pe o tehnologie nouă sau neautorizată,

sau care foloseste informaţii vechi;

clasa D- include metode neacceptabile si care oferă rezultate estimative despre

poluant (de ex: ordinul de mărime al valorii).
Factorii de emisie se încadrează în următoarele clase de calitate:

A- excelent- factorii sunt determinaţi din date suficiente obtinute prin metode din
clasele A sau B. Factorul este reprezentativ pentru poluantul respectiv;

B- peste medie- factorii sunt determinati dintr-un număr rezonabil de date care
sunt obtinute prin metode din clasele A sau B. Factorul nu este clar reprezentativ
pentru poluantul respectiv;

C- medie- factorii sunt determinati dintr-un număr rezonabil de date care sunt
obtinute prin metode din clasele A, B sau C. Factorul nu este clar reprezentativ;

D- sub medie- factorii sunt determinati dintr-un număr redus de date care sunt
obtinute prin metode din clasele A, B sau C. Factorul este suspectat că nu ar fi
reprezentativ;

E- slab- factorii sunt determinati din date obtinute prin metode din clasele C sau
D si nu este reprezentativ pentru poluantul respectiv.
 2.
EMISII DE PARTICULE
MATERIALE
 2.1. CARACTERISTICILE PARTICULELOR MATERIALE

În funcţie de diametrul lor se utilizează următoarele terminologii internaţionale

pentru a clasifica particulele materiale:
total particule materiale suspendate (TSP) cuprinde particule materiale între 0,1
şi 30 μm;
PM 10 cuprinde particule materiale cu diametrul mai mic sau egal cu 10μm şi
sunt considerate “poluanţi tipici”;
PM 2,5 delimitează particulele fine de cele grosiere. Testarea şi reducerea
emisiilor de astfel de particule diferă de a celor cu diametru de 10 μm. În condiţii
de vreme normală aceste particule pot “zbura” de la câteva ore la câteva zile şi pot
străbate distanţe mari;
 particule mai mici de 0,1 μm. Din surse de combustrie sau din metalurgie se pot
forma particule materiale de dimensiuni 0,001…0,1 μm. Reducerea acestor emisii
este practic imposibilă. Acestea se aglomerează rapid în particule mai mari de 0,1
μm;
particule materiale condensabile care se formează la câteva secunde de la ieşirea
gazelor şi vaporilor din coş în urma reacţiilor chimice şi fizice.
Diferenţele între particulele materiale fine şi cele grosiere depind de: sursa lor de
provenienţă, mecanismul de formare, compoziţie, durată de viaţă în atmosferă,
distribuţie spaţială, raportul dintre inspirare şi expirare, impactul asupra sănătăţii
 Figura 2.2 Mecanisme de formare a particulelor materiale
Particulele materiale, grosiere şi supergrosiere se formează prin atriţie fizică. Din
sfărâmarea materialelor rezultă particule materiale cu aceeaşi compoziţie şi
densitate ca a materialului de provenienţă, dar cu suprafaţă specifică mult mai
mare

Figura 2.3 Obţinerea particulelor

materiale grosiere şi supergrosiere
Atriţia fizică este o modalitate de a prepara combustibili solizi sau lichizi pentru a
fi introduşi în unităţile de combustie.
De exemplu:
cărbunii sunt pulverizaţi pentru a le reduce dimensiunile,
combustibilii lichizi sunt atomizaţi pentru a obţine picături mai fine şi a arde
mai repede.

Din faza vapori, pe măsură ce părăseşte zona de combustie şi înaintează spre

zone ceva mai puţin calde, în funcţie de temperatura lor de rouă, unii compuşi
condensează şi apoi se unesc prin nucleaţie omogenă sau heterogenă şi
formează particule materiale de dimensiuni 0,1...1 μm.
Zonele de combustie şi de nucleaţie sunt ilustrate pentru un boiler în figura 2.4.
 Figura 2.4. Localizarea combustiei şi
nucleaţiei la un boiler.

În faza vapori sunt două tipuri de compuşi care participă la nucleaţie: organici şi
anorganici.

Cunoaşterea mecanismului prin care se formează particulele materiale de anumite

dimensiuni este important, pentru că alegerea echipamentului de reducere al
acestor emisii depinde, în majoritatea cazurilor, de dimensiunile lor.
 2.2. SURSE DE PARTICULE MATERIALE
Tipul sectorului Arderea
Primar Secundar deşeurilor
Combustie staţionară Centrale termice Agricultură Silozuri
Combustie industrială Altele
Combustie casnică Alte surse Praf din
Minerit construcţii
Activităţi casnice
Depozitare şi Produse industriale
Altele
manipulare Produse agricole
Emisii din procese Turnătorii de fontă
Otelării
Alte utilizări ale oţelului şi fontei
Metalurgia de neferoase
Ciment şi var
Alte procese
Transport rutier Vehicule grele
Vehicule uşoare
Motociclete şi altele
Neeşapate
Transport nerutier Construcţii şi industrie
Agricultură
Bariere, baraje, grilaje
Căi de navigaţie interioare
Alte activităţi terestre
 2.2.1. Surse staţionare de ardere a combustibililor

Arderea combustibililor fosili în instalaţii staţionare (centrale termoelectrice,

instalaţii industriale mari, combustie casnică) este o sursă majoră de emisii de
particule materiale în Europa.
Particulele primare emise din procesele de combustie se împart în două
categorii:
 cenuşa care conţine 2…30% din materia necombustibilă conţinută de
combustibil;
 particulele carbonoase care se formează prin piroliza moleculelor nearse din
combustibil: mangal, cocs, funingine.

Particulele cele mai mari de cenuşă şi combustibil nears se depun şi sunt

eliminate la baza unităţii de combustie.
Particulele mai mici, de diametru 100…300 μm sunt antrenate în faza gaz sub
formă de aerosoli sau “cenuşă zburătoare”.
O parte din aerosoli se depozitează pe pereţii cuptorului sau pe suprafeţele
schimbătoarelor de căldură.
Instalaţiile mari de ardere generează cantităţi enorme de “cenuşă
zburătoare” şi particule materiale a căror reţinere se face cu ajutorul cicloanelor
şi separatoarelor electrostatice.
 În funcţie de modul de desfăşurare a arderii, unităţile de ardere care folosesc
combustibili solizi se clasifică în trei mari categorii:

 ardere directă în focar;

 combustie în strat fluidizat;
 combustie cu combustibil pulverizat.

Instalaţiile cu ardere directă în focar emit particule materiale de dimensiuni

relativ mari (60...70μm) şi sunt treptat înlocuite cu cele cu combustie în strat
fluidizat.

Instalaţiile de combustie cu combustibil pulverizat sunt cele mai uzuale şi mai

studiate instalaţii de ardere.
Carbunele, mai întâi fin pulverizat, este introdus în boiler la temperatură mare
(peste 1700°C). Datorită temperaturii ridicate, metalele volatile şi o parte din oxizii
lor se volatilizează şi pe traseu formează prin nucleaţie particule materiale de
dimensiuni 0,01...0,5 μm.
Figura 2.7. Instalaţie de combustie în strat
fluidizat cu combustibil solid.
Distribuţia particulelor materiale în gazele arse în funcţie de tipul combustibilului
solid:
Tabelul 2.6. Distribuţia particulelor materiale în gazele arse în funcţie
de tipul combustibilului solid folosit în unităţi de ardere din industrie

Combustibilul PM2,5, Grosiere, > PM10,

PM10, % TSP, %
(tipul instalaţiei) % % %
Huilă (bulgări) 7 13 20 80 100
Huilă (fluidizată) 5 21 26 74 100
Cărbune brun
(pulverizat) 10 25 35 65 100
Carbuni grei
(pulverizaţi) 6 17 23 77 100
Derivate de
cărbune 45 34 79 21 100
Biomasă 77 12 89 11 100
Deşeuri 23 15 38 62 100
 Tabelul 2.7. Distribuţia particulelor materiale în gazele arse în funcţie
de tipul combustibilului solid folosit în termocentrale

Combustibilul PM2,5, Grosiere,

PM10, % > PM10, % TSP, %
(tipul instalaţiei) % %
Huila (bulgări) 14 23 37 63 100
Huilă (fluidizată) 5 21 26 74 100
Cărbune brun
(pulverizat) 10 25 35 65 100
Carbuni grei
(pulverizaţi) 6 17 23 77 100
Carbuni grei (pe
bază umedă) 21 2 23 77 100
Derivate de 100
cărbune 45 34 79 21 100
Biomasă 77 12 89 11 100
Deşeuri 23 15 38 62
 2.2.2. Emisii de particule materiale din procesele industriale

Emisiile din procesele de fabricarea a fontei şi oţelului reprezintă 9% din

totalul TSP, 12% din totalul emisiilor PM10 şi 8% din totalul emisiilor de PM2,5 din
Europa.

Alte procese industriale din care se emit cantităţi importante de particule materiale
sunt:
producţia de brichete de cărbune ;
de ciment, var, sticlă ;
îngrăşăminte chimice;
industria de prelucrare a petrolului.

Producţia de brichete de cărbune, la nivel european, contribuie cu mai puţin de

0,1% la totalul emisiilor de particule materiale.

Din producţia de ciment se emite 1,5...2,5% din totalul particulelor materiale.

Prelucrarea petrolului (rafinare primară şi petrochimie) nu reprezintă o sursă

majoră de emisii de particule materiale (mai puţin de 0,2% din totalul particulelor
materiale emise în Europa) .
 2.2.3. Emisii de particule materiale din industria minieră

În acestă categorie sunt incluse industriile de extracţie a cărbunilor şi a

minereurilor metalice şi nemetalice (zinc, fier, cupru, magneziu, bauxită etc.).
Conform statisticilor emisiile de particule materiale din activităţile miniere din
Europa contribuie cu 1% la totalul TSP şi PM10 şi cu 0,2% la totalul PM2,5, şi
dintre acestea, majoritatea (90%) îşi au originea în activităţile de extracţie a
cărbunilor.

2.2.4. Surse de emisii de particule materiale la depozitare şi manipulare

În această categorie sunt incluse activităţile de depozitare şi manipulare a

cărbunilor, minereurilor de fier, îngrăşămintelor chimice şi a produselor agricole.
Depozitarea şi manipularea reprezintă o sursă importantă de particule materiale
grosiere.
 2.2.5. Surse mobile de emisii de particule materiale

În această categorie sunt incluse atât emisiile de particule materiale eşapate

cât şi cele neeşapate provenite din surse mobile.
Particulele materiale provenite din surse mobile terestre sunt în special
particule fine: 18…28% din totalul european de PM10 şi 70% din PM2,5.
Particulele materiale eşapate provenite din activităţile de transport reprezintă
80…90% din total emisiilor provenite din surse mobile.

Vehiculele alimentate cu combustibil diesel uşor sau greu contribuie cel mai mult
la emisiile de particule materiale care sunt conglomerate de particule carbonoase
sferice de dimensiuni 10…80 nm. Modul de injecţie a combustibilului diesel în
motor este unul din cei mai importanţi factori în formarea poluanţilor.

Emisiile de particule materiale provenite din surse mobile alimentate cu benzină

sunt semnificativ mai scăzute decât cele din motoarele diesel şi sunt rezultatul
arderii incomplete a combustibilului.

Emisiile de particule materiale neeşapate se referă la: uzura anvelopelor, uzura

frânelor şi abraziunea drumurilor
 2.3. TEHNICI DE REDUCERE A EMISIILOR DE PARTICULE MATERIALE

2.3.1. Reducerea emisiilor de particule materiale provenite din surse staţionare

Pentru reducerea emisiilor de particule materiale provenite din surse staţionare de

combustie în termocentrale, în instalaţii mari industriale şi în alte procese
industriale se folosesc următoarele metode:
 separatoare mecanice (cicloane);
 scrubere;
 filtre uscate;
 separatoare electrostatice (numite şi electrofiltre sau filtre electrice) cu una,
două sau trei trepte;
 întreţinere regulată a unităţilor de ardere;
 introducere de aparatură de detectare a emisiilor (de joasă şi de înaltă eficienţă).

Pentru reducerea emisiilor de particule materiale provenite din surse staţionare de

combustie în instalaţii medii şi mici de ardere din sectorul comercial şi casnic se
folosesc următoarele metode:
separatoare mecanice (cicloane);
filtre uscate;
întreţinere regulată a unităţilor de ardere;
introducere de noi tipuri de boilere.
Separatoare mecanice
Sistemele particule materiale-gaze sunt sisteme eterogene. Faza dispersă o
reprezintă particulele materiale cu densitate mai mare decât a fazei continue,
gazoase. În separatoarele mecanice, de tip ciclon, separarea sistemelor eterogene
se realizează în câmp de forţe centrifuge.

Sunt două tipuri de unităţi de cicloane:

cu un singur ciclon de diametru mare (0,305…1,83 m)
multiciclon, alcătuite din mai multe elemente de dimensiune redusă
(0,0765…0,3048 m).

Figura 2.9. Multiciclon

Figura 2.8. Ciclon de diametru mare
 Un exemplu de aplicare practică a unui sistem multiciclon este la un cuptor de
dimensiuni mici care utilizează lemnul drept combustibil. În acest exemplu,
multiciclonul este folosit ca precolector (reţine particulele mai mari de 5 μm)
înaintea unui filtru. Aceeaşi întrebuinţare o are şi în alte sisteme de combustie.

Figura 2.10. Aplicarea practică a unui sistem multiciclon

la un cuptor de dimensiuni mici cu combustibil solid
Cele mai multe separaratoare mecanice nu se pot utiliza pentru reducerea
conţinutului de particulele materiale umede sau cleioase, deoarece acestea se
acumulează pe pereţii cicloanelor sau în conducta de intrare, reducându-le foarte
mult eficienţa.
 Scrubere
Acestea sunt de două tipuri: umede şi uscate.
Principiul de funcţionare al scruberelor umede se bazează pe spălarea gazului
ce conţine particule materiale, cu un fluid, cel mai adesea, apa.
Cel mai frecvent utilizate pentru reţinerea particulelor materiale sunt
scruberele umede:

Scruberele Venturi Scruberele cu talere udate

 Scruberele tip spray

Scruberele umede se pot folosi şi la reducerea emisiilor de dioxid de sulf din gaze,
scop în care se utilizează soluţii apoase de carbonat de calciu (CaCO3), hidroxid de
calciu Ca(OH)2, carbonat de magneziu (Mg CO3) pentru a se obţine sulfat de
calciu (CaSO4) sau sulfat de magneziu (MgSO4).
Scruberele uscate folosesc un strat de pietriş care acţionează ca un strat filtrant şi
reţine particulele materiale din gaze. Unele unităţi folosesc plăci electrostatice sau
pat de nisip pentru reţinerea particulelor materiale. Se realizează o eficienţă
acceptabilă, de 90…95%.
 Scruberele umede sunt integrate în sisteme mari, complexe, de eliminare în
etape a particulelor materiale:

Figura 2.14. Sistem integrat de eliminare a particulelor materiale.

 Separatoare electrostatice (filtre electrostatice sau electrofiltre)

Separatoarele electrostatice ale sistemelor eterogene gazoase se bazează pe

proprietăţile particulelor solide (lichide), care constituie faza dispersă, de a
achiziţiona sarcini electrice pozitive sau negative, rezultate ca urmare a ionizării
gazelor (faza continuă) într-un câmp electric puternic şi astfel încărcate, să migreze
şi să se depună pe electrozii de semn contrar.
În condiţii normale, gazele sunt medii dielectrice şi nu permit trecerea
curentului electric.
Dacă gazele sunt ionizate, sub acţiunea unor radiaţii sau câmp electric
puternic, în sistem va avea loc trecerea curentului electric ca urmare a deplasării
ionilor formaţi.
Pentru separarea sistemelor eterogene gazoase se foloseşte numai metoda
ionizării în câmp electric.
 Filtrele electrostatice se clasifică după următoarele criterii:

 după forma electrozilor:

tubulare;
plăci.

 după direcţia de trecere a gazelor:

verticale;
orizontale.

 după starea higrometrică a gazelor:

uscate;
umede.
 Filtrele tubulare au electrozi de colectare în formă de tuburi de lungime 3…4 m,
diametru de 0,15…0,30 m, iar ca electrozi de ionizare se folosesc sârme aşezate în
lungul axei tubului colector, cu diametrul de 1,5…2 mm.

Figura 2.15. Element al unui filtru tubular.

Filtrele plăci folosesc ca electrozi de

colectare o serie de suprafeţe plane între
care sunt suspendaţi electrozii care produc
efectul corona.
 Filtrele tubulare au câmp electric mai eficace şi realizează o separare mai
bună decât filtrele cu plăci.
Au însă dezavantajul, în comparaţie cu filtrele cu plăci că montarea lor este
dificilă, îndepărtarea particulelor materiale prin scuturare este mai grea şi
consumul de energie este mai mare.

Separarea în filtrele electostatice se poate realiza într-o treaptă sau în două

trepte (într-o treaptă se face încărcarea cu particulele materiale şi în a doua se
face colectarea particulelor. În cazul separării în două trepte, eficienţa este mai
mare.

Filtrele electrice pot fi amplasate orizontal sau vertical. În cazul amplasării

orizontale, aranjamentul filtrului este mai simplu.
Filtrele verticale sunt recomandate la separarea într-o singură treaptă, la
trecerea unor cantităţi mici de gaze, pentru materiale care se depun uşor şi când
nu este posibilă aşezarea orizontală.
Avantajele utilizării separatoarelor electrostatice sunt:
posibilitatea folosirii la temperaturi ridicate a gazelor cum este situaţia gazelor de
la furnale şi generatoare de abur;
eficienţa de colectare este foarte mare (94…99,5%), dacă utilizarea este adecvată
tipului de particule materiale conţinut în gaze. Dacă proprietăţile particulelor nu
sunt complet cunoscute, atunci eficienţa scade la 92…95%;
au o cădere de presiune foarte mică (10…15 Pa), astfel încât costurile cu energia
consumată la ventilatoare este minimă;
pot acoperi un domeniu larg de dimensiuni ale particulelor materiale, dar cel mai
eficiente sunt pentru particulele peste 10 μm;
costurile de întreţinere şi reparaţie sunt mult mai mici decât la orice alt sistem de
colectare.

Dezavantajele utilizării separatoarelor electrostatice sunt:

cost iniţial ridicat;
spaţiu mare de instalare;
nu pot capta particule provenite din arderea lemnului;
nu sunt adecvate la variaţii bruşte ale rezistivităţii particulelor materiale şi ale
debitului de gaze;
nu se utilizează pentru gaze explozive.
 Filtre uscate (filtre totale sau în strat poros)
Eficienţa lor medie este foarte ridicată (99,9%), în timp ce eficienţa la
particulele cu diametru mai mic de 5 μm este 100%.
Din categoria filtrelor totale sau cu strat poros fac parte:
 filtrele textile de tip sac
 filtrele cu pat filtrant din fibre îngrămădite sau umplutură cu nisip.

Filtrele textile de tip sac se folosesc la temperatura de 100…250°C în funcţie de

natura materialului. În schimb, au o rezistenţă gazodinamică foarte mare
(200…250 Pa). La aceste filtre vitezele sunt mai mici decât la cicloane sau
multicicloane. Se folosesc la debite mici de gaze.
Particulele separate sunt mai mari decât porii ţesăturii, explicabil prin aceea
că, la această categorie de filtre, pe lângă procesul de cernere, apare şi fenomenul
de difuziune a particulelor la suprafaţa fibrelor. Această difuziune se accentuează
pe măsură ce diametrul particulelor materiale este mai mic (sub 5μm) şi conduce la
îmbâcsirea filtrului şi necesitatea înlocuirii ţesăturii.

Dezavantajele acestui tip de filtre sunt:

particulele materiale acoperă straturile de material, de aceea se cere o întreţinere
deosebită;
sunt sensibile la modificările debitului volumic de gaze poluate.
Recent au apărut două tipuri constructive noi de filtre:
cu curent de gaze inversat;
cu jet pulsator.
Filtrele cu curent de gaze inversat sunt constituite din mai multe
compartimente aşezate în serie, în fiecare compartiment fiind mai multe elemente
filtrante tubulare (saci).
Filtrele cu jet pulsator. În aceste unităţi, sacii flitranţi sunt prinşi la partea
superioară în nişte cleşti metalici.

Figura 2.17. Filtre cu curent de gaze inversat Figura 2.18. Filtre cu jet pulsator.
Alegerea adecvată a tehnicii de reducere a emisiilor de particule materiale

Sursa de particule materiale

Da Particulele sunt Nu
lipicioase sau umede?

Da Sunt si gaze Nu
Scrubere umede sau separatoare sau vapori explozivi ?
electrostatice umede
Care este criteriul de
Scrubere umede sau
dimensiune sau
colectoare mecanice eficienta?

0-0.5 µm 0.5-5 µm >5 µm

Eficienta inalta Eficienta inalta Eficienta moderata

Sisteme Sisteme de filtre Sisteme de filtre

de filtre Separatoare electrostatice Separatoare electrostatice
Scrubere umede Scrubere umede
Colectoare mecanice
 2.3.2. Reducerea emisiilor de particule materiale provenite din surse mobile

Pentru reducerea emisiilor de particule materiale provenite din surse mobile se

folosesc următoarele metode:

schimbarea calităţii combustibilului;

schimbări în construcţia motorului;

tratarea post-combustie a gazelor de ardere;

mai bună întreţinere şi utilizare.

 2.4. EFECTUL POLUĂRII CU PARTICULE
MATERIALE ASUPRA SĂNĂTĂŢII ŞI MEDIULUI

Organismele internaţionale şi-au concentrat eforturile pentru a defini,

caracteriza, localiza şi analiza efectele emisiilor de particule materiale asupra
sănătăţii umane şi asupra mediului. Emisiile de particule materiale diferă de la o
regiune la alta, de la o ţară la alta.

m Penetrarea
respiratorie
11 nepenetrante
7-11 nazală
4,7-7 faringiană
3,3-4,7 trahee şi bronhiile primare
2,1-3,3 bronhiile secundare
1,1-2,1 bronhiile terminale
0,65-1,1 bronhiolele
0,43-0,65 alveolele pulmonare
 2.5. PERSPECTIVE PRIVIND VALORILE LIMITĂ
ALE EMISIILOR DE PARTICULE MATERIALE

Între 1990 şi 1995 s-a remarcat în Europa o reducere a emisiilor totale de

particule materiale suspendate (TSP) cu 50%, datorată în special restructurării
economiei ţărilor est Europene şi trecerea spre “combustibili curaţi” şi
implementării celor mai avansate tehnici cunoscute de reducere a poluării în ţările
Uniunii Europene.
Pentru anul 2010 se aşteaptă o scădere a emisiilor de particule materiale
suspendate (TSP) cu 60%.

Tendinţele în reducerea emisiilor de particule materiale fine şi grosiere în perioada

1995…2010 sunt diferite: se estimează o reducere cu 26% a PM2,5 şi cu 25% a
PM10. În schimb, reducerea totalului de particule materiale va fi de numai 21%
datorită faptului că numeroase surse (construcţii, agricultură, stocarea şi
manipularea produselor etc.) emit particule mari pentru care posibilităţile de
reducere sunt limitate.

Pentru România, se estimează ca prin asumarea tuturor responsabilităţilor privind

implementarea celor mai bune tehnici de reducere a emisiilor de particule
materiale, TSP să se reducă cu 4%, PM10 cu 11%, PM2,5 cu 13,5%.
 3.
EMISII DE COMPUŞI CU SULF
 3.1. REDUCEREA EMISIILOR DE OXIZI DE SULF

Oxizii de sulf cu importanţă în poluarea aerului sunt: dioxidul de sulf (SO2), trioxidul de
sulf (SO3) şi acidul sulfuric (H2SO4). Această categorie de oxizi este frecvent notată
prescurtat SOx.
3.1.2. Surse de emisie a oxizilor de sulf
Conform Inventarului CORINAIR90,
sursele de emisie a oxizilor de sulf sunt
următoarele sectoare economice:
 centralele de producere a energiei electrice
şi alte procese distincte de încălzire;
 instalaţiile de conversie a combustibililor
(rafinării, producţia de cocs şi brichete de
cărbune, instalaţiile de gazeificare a cărbunilor);
 sectorul agricol, comercial şi casnic;
 transporturile;
 industria;
 alte utilizări ale combustibililor
Figura 3.1. Formarea oxizilor de sulf (necombustibile);
la arderea combustibililor într-un boiler.  alte surse de emisii (sectoare cu mică
importanţă).
Sursele de emisii de oxizi de sulf din sectorul denumit “transport” se divizează astfel:
transport rutier (vehicule grele, vehicule uşoare cu patru sau doi cilindri),
 transport nerutier (maşini agricole, vehicule de transport intern industrial),
transport naval (nave de dimensiuni mari şi medii).

Recent s-a emis Directiva 2001/80/EC privind limitarea emisiilor în atmosferă a

substanţelor nocive provenite de la instalaţiile mari de ardere (Directiva Instalaţiile Mari de
Ardere- IMA) care a fost adaptată pentru legislaţia română prin HG 541/2003 şi a intrat în
vigoare la data de 29 mai 2003

HG IMA este valabilă pentru instalaţii de ardere a căror putere calorică măsoară 50 MW sau
mai mult, indiferent de tipul de combustibil ars.
Conform HG IMA instalaţiile mari de ardere se clasifică în:
 instalaţii vechi - tip I (pentru care prima autorizaţie de construire sau prima autorizaţie
de operare s-a emis înainte de 1 iulie 1987),
instalaţii noi - tip II (instalaţie existentă, pentru care prima autorizaţie de construire sau
prima autorizaţie de operare s-a emis între 1 iulie 1987 si 27 noiembrie 2003 şi care au fost
puse în funcţiune până la data de 27 noiembrie 2003)
 instalaţii noi - tip III (instalaţie nouă, autorizată după data de 27 noiembrie 2002 sau care
a fost pusă în funcţiune după data de 27 noiembrie 2003).
 Valori limită ale emisiilor pentru instalaţiile mari de ardere de tipul I si II

Puterea termică Valorile limită ale emisiilor

Tipul de combustibil Agentul poluant
nominală (P) (mg/m³)

50 < P < 100 2000

Diminuare liniară
SO2 100 < P < 500
de la 2000 la 400
Combustibili P > 500 400
solizi 50 < P < 500 600
O2-Referinţă: 6% NOx, ca NO2
P > 500 500 / 200
P < 500 100
Pulberi
P > 500 50

Tipul de Puterea termică Valorile limită ale emisiilor

Agentul poluant
combustibil nominală (P) (mg/m³)

50 < P < 300 1700

Diminuare liniară
SO2 300 < P < 500
de la 1700 la 400
Combustibili
lichizi P > 500 400
O2-Referinţă: 3%
50 < P < 500 450
NOx, ca NO2
P > 500 400
Pulberi Toate instalaţiile 50
 Tipul de Valorile limită ale emisiilor
Agentul poluant Puterea termică nominală (P)
combustibil (mg/m³)
De regulă 35
Gaz lichefiat 5
SO2 Gaze din reziduuri
de rafinărie,
800
gaz de cocserie,
Combustibili gaz de furnal
gazoşi
50 < P < 500 300
O2-Referinţă: 3% NOx, ca NO2
P > 500 200
De regulă 5
Pulberi Gaze de furnal 10
Gaze de oţelărie 50
 Valori limită ale emisiilor pentru instalaţiile mari de ardere de tipul III
Tipul de Puterea termică Valorile limită ale emisiilor
Agentul poluant
combustibil nominală (P) (mg/m³)
50 < P < 100 200 850

SO2 100 < P < 300 200 200

P > 300 200 200

Combustibili
50 < P < 100 400 400
solizi
O2-Referinţă: 6% NOx, ca NO2 100 < P < 300 300 200
P > 300 200 200
50 < P < 100 50
Pulberi
P > 100 30

Tipul de Puterea termică Valorile limită ale emisiilor

Agentul poluant
combustibil nominală (P) (mg/m³)
50 < P < 100 850
Diminuare liniară
SO2 100 < P < 300
de la 850 la 200
P > 300 200
Combustibili
lichizi 50 < P < 100 400
O2-Referinţă: 3% NOx, ca NO2 100 < P < 300 200
P > 300 200
50 < P < 100 50
Pulberi
P > 100 30
 Puterea termică nominală Valorile limită ale emisiilor
Tipul de combustibil Agentul poluant
(P) (mg/m³)

De regulă 35
Gaz lichefiat 5

SO2 Gaz de cocserie cu putere 400

calorică redusă
Gaz de furnal cu putere 200
Combustibili gazoşi calorică redusă
O2-Referinţă: 3 %
50 < P < 500 300
NOx, ca NO2
P > 500 200
De regulă 5
Pulberi Gaz de furnal 10
Gaz de oţelărie 50
 3.1.3. Tehnici de reducere a emisiilor de oxizi de sulf

Tehnicile de reducere a emisiilor de SOx sunt următoarele:

 desulfurarea combustibililor;
 alegerea corespunzătoare a combustibililor;
 desulfurarea gazelor de ardere.

În cărbune sulful este prezent în formă de sulf organic (30...70% din sulful total),
radical sulfat (0,05% din sulful total) şi pirită. Conţinutul în pirită al cărbunelui poate fi
redus prin reducerea granulaţiei, urmată de separare gravitaţională (densitatea piritei este
de aprox. 5 kg/dm3, iar a cărbunelui de max. 1,8 kg/dm3).

În păcură, sulful se găseşte doar sub formă se sulf organic şi radical sulfat. Reducerea
conţinutului de sulf se face prin procese catalitice de hidrodesulfurare. Conţinutul de sulf
din combustibilii lichizi uşori se poate regla prin amestecarea mai multor sortimente, cu
concentraţii diferite de sulf. În plus, combustibilii lichizi uşori se pot trata cu gaze cu
hidrogen (hidrofinare) în prezenţă de catalizatori de cobalt şi molibden pe suport de
alumină, la temperatura de 320...340°C şi presiunea de 25...70 bar. În timpul procesului,
sulful este eliminat sub formă de hidrogen sulfurat, care ulterior poate fi transformat în sulf
elementar.
Combustibilii gazoşi naturali au conţinut redus de sulf (sub formă hidrogen sulfurat).
Desulfurarea lor se face prin absorbţia hidrogenului sulfurat, din care se recuperează apoi
sulful.
Cea mai largă categorie de metode de reducere a emisiilor de SO2 este cea de desulfurare
a gazelor de ardere.

Denumirea comercială
Tipul procesului Tipul reactantului
a procesului
Soluţii alcaline de calciu Lime/Limestone
Soluţie de oxid de magneziu -
Soluţii alcaline de sodiu -
Absorbţie Soluţie de amoniac Cominco
Soluţie de sulfat de aluminiu
Dowa Dual Alkali
şi soluţie de carbonat de calciu
Amestec de orto, meta, paraxilidină în apă Asarco
Adsorbţie Pulberi de săruri de calciu Lime/Limestone
(neregenerabil) sau sodiu (uscat)
Aluminat de sodiu -

Adsorbţie Oxid de cupru -

(regenerabil) Oxid de magneziu -
Cărbune activ Hitachi
(fără reactant)
Oxidare catalitică
Conversie în faza gaz -
Reducere catalitică la H2S
Reducere electrochimică la sulf
 I. Procese de absorbţie
a. Procese de absorbţie în soluţie alcalină de calciu
Procedeul convenţional de desulfurare utilizează o soluţie apoasă de calcar
(CaCO3-Limestone) ca reactiv, într-o instalaţie absorbantă (scruber), care constă
într-un recipient vertical în care gazele de ardere intră în contact cu soluţia de
calcar.
Curgerea se face de regulă în contracurent.
Produsul de reacţie care se depozitează în partea de jos a scruberului este o soluţie
apoasă care conţine sulfit de calciu (CaSO3) şi sulfat de calciu (CaSO4). După
recuperarea parţială a apei din soluţie, aceasta este depozitată, necesitând
dezafectarea unor suprafeţe întinse.

Pe lângă problemele ridicate de depozitare, un alt dezavantaj al procedeului

convenţional este pericolul de depunere pe suprafeţele metalice ale scruberului şi
conductelor a sărurilor conţinute de soluţie. Aceasta necesită opriri frecvente ale
instalaţiei şi face necesară instalarea unui modul de rezervă, în felul acesta
dublându-se cerinţele de spaţiu ale instalaţiei pentru a permite funcţionarea
continuă.
Au fost dezvoltate procedee alternative, în care soluţia conţinând sulfat şi sulfit de
calciu reacţionează cu oxigenul pentru a trece sulfitul de calciu în sulfat de calciu
(gips) care poate fi valorificat. De regulă, această reacţie presupune un alt vas,
utilizând aerul atmosferic ca agent oxidant.
 Procedeul AFGD
Această metodă realizează îndepărtarea dioxidului de sulf din gazele de ardere într-o
singură instalaţie absorbantă în care au loc toate cele trei faze ale procesului de desulfurare:
răcirea gazelor de ardere, absorbţia dioxidului de sulf şi oxidarea în vederea producerii
gipsului.

Obiectiv urmărit: evaluarea posibilităţilor tehnice şi economice de realizare a

desulfurării într-o singură instalaţie în care să aibă loc toate fazele procesului.
În cazul procedeului de desulfurare avansată, calcarul pulverizat este injectat direct în
absorber. Reacţia de oxidare este favorizată de agitaţia creată cu un sistem de ventilare, care
generează un nivel de turbulenţă şi o distribuţie a aerului, care realizează oxidarea practic
completă a sulfitului de calciu la sulfat de calciu. Procedeul include o fază de aglomerare a
gipsului, rezultând un produs cu calităţi superioare. În plus, procedeul utilizează o metodă
de evaporare a apei reziduale utilizând căldura gazelor de ardere.
Procedeul AFGD nu diferă esenţial de cel convenţional. Succesiunea de reacţii chimice
din instalaţie fiind următoarea:
SO2 + H2O → H2SO3 (3.3)
H2SO3 + 0,5 O2 → H2SO4 (3.4)
CaCO3 + H2SO4 + H2O → CaSO4· 2 H2O + CO2 (3.5)

Sistemul AFGD utilizează un singur scruber absorbant căptuşit cu o răşină sintetică în

care curgerea soluţiei se face în echicurent cu gazele de ardere. În acest utilaj are loc atât
absorbţia dioxidului de sulf cât şi oxidarea soluţiei de sulfit de calciu.
Figura 3.2.Procedeul AFGD
 b. Procese de absorbţie în soluţie de oxid de magneziu
Aceste procese se bazează pe reacţia SO2 cu soluţie de oxid de magneziu cu formare de
sulf sau sulfit de magneziu. Prin calcinarea produşilor de reacţie se regenerează oxidul de
magneziu.

c. Procese de absorbţie în soluţie alcalină de sodiu

Aceste procese se bazează pe reacţia SO2 cu soluţii alcaline de sodiu cu formare de sulfit
sau sulfat de sodiu. Când conţinutul de SO2 în gaze este mic, procesul se bazează pe reacţia
nereversibilă cu soluţie de alcalie (se formează predominant sulfit de sodiu).
Un alt procedeu de absorbţie a SO2 foloseşte soluţii mixte de alcalii.

d. Procese de absorbţie în soluţie de amoniac

Aceste procese se bazează pe absorbţia SO2 în soluţii apoase de sulfit de amoniu. Procedeul
Cominco se aplică pentru absorbţia SO2 din fluxuri de gaze provenite din industria
metalurgică şi din instalaţiile de fabricare a acidului sulfuric (H2SO4). Regenerarea soluţiei
se face prin adăugare de H2SO4 cu formare de sulfat de amoniu ca produs secundar

e. Procese de absorbţie în soluţie de sulfat de aluminiu

Procedeul Dowa Dual Alkali utilizează o soluţie de sulfat de aluminiu pentru a
absorbi SO2. În urma reacţiei se formează sulfit de aluminiu.
II. Procese de adsorbţie

Procesele de adsorbţie, în funcţie de mecanismul de contact sunt:

 neregenerabile
 regenerabile.

Cele neregenerabile se bazează pe injecţia (la baza furnalului, la vârful furnalului, în

economizor sau în conducte) sau prin contactare în strat fluidizat cu săruri alcaline: Lime,
Limestone sau carbonat de sodiu.

În procesele regenerabile se folosesc ca adsorbanţi: aluminatul de sodiu (injectat în

conductele unităţii de ardere), oxidul de magneziu (în strat fluidizat), oxidul de cupru
(injectat în conducte, în economizor sau în strat fluidizat) şi cărbunele activ.

a. Procese uscate (Lime/Limestone)

Aceste procese constau în injectarea în tuburile cuptoarelor a pulberilor de săruri de
calciu sau în gazele de ardere. Particulele mici adsorb mai mult SO2, deoarece au o
suprafaţă specifică mai mare. Reacţia are loc iniţial, cu viteză foarte mare, pe suprafaţa
exterioară a porilor. Particulele cu pori mai mari (suprafaţă internă mai mare) adsorb mult
SO2, dar cu viteză mai mică, controlată de viteza de difuzie prin pori. Produsul de reacţie
blochează porii.
b. Procese de desulfurare semiuscată în strat fluidizat
Se aplică gazelor de ardere şi se bazează pe contactarea lor cu un amestec dens de hidroxid
de calciu (Lime). Produsul de reacţie este un amestec de compuşi de calciu, în funcţie şi de
ceilalţi constituenţi ai gazelor de ardere.

Figura 3.9. Schema

procesului de recuperare a
SO2 prin adsorbţie
în hidroxid de calciu
(Lime) în reactor în strat
fluidizat (cu recirculare).

Gazele de ardere calde intră pe la partea de jos a reactorului vertical printr-o ştrangulare gen
tub Venturi, unde prin spălare cu apă se reţin particulele materiale. Apoi, gazele circulă prin
stratul fluidizat de oxid de calciu unde se reţine peste 99% din dioxidul de sulf şi complet
trioxidul de sulf. Fluxul de gaz iese pe la partea superioară şi deoarece este încărcat cu
particule solide trece printr-un separator electrostatic sau un filtru textil. O parte din
particulele solide sunt recirculate la reactor, dar cea mai mare parte reprezintă un deşeu
care se depozitează. Faza densă de adsorbant este alcătuită din oxid de calciu hidratat şi
este preparată în exteriorul reactorului. Cu ajutorul unei suflante ea este fluidizată şi apoi
este injectată în reactor.
 c. Procese de adsorbţie pe cărbune activ

Aceste procese constau în adsorbţia SO2 în prezenţă de aer. Regenerarea se poate face
prin spălare cu apă când se formează o soluţie diluată de H2SO4 sau prin încălzire când se
obţine acid sulfuric concentrat sau sulf.
Un exemplu de proces de adsorbţie cu regenerare prin spălare cu apă este procedeul
Hitachi.

Figura 3.10. Schema

procedeului Hitachi de
recuperare
a SO2 prin adsorbţie cu
regenerare prin spălare cu
apă.

Gazele de ardere, după îndepărtarea particulelor materiale sunt trecute prin patru adsorbere
operate în serie. Al cincilea adsorber este în faza de spălare şi regenerare. Operaţia de
adsorbţie durează 48 de ore, iar desorbţia 12 ore. Instalaţia are şase rezervoare de colectare a
H2SO4 de concentraţii diferite (de la cea mai concentrată spre cea mai diluată). Fluxul cu
concentraţia cea mai mare de H2SO4 (20%) este dirijat spre un evaporator pentru a obţine
soluţie concentrată 65 %.
 III. Procese de oxidare catalitică
Procesele de oxidare catalitică se aplică pentru recuperarea SO2 din fluxurile de gaze cu
conţinut mic de SO2. Dioxidul de sulf este oxidat la trioxid de sulf prin reacţia cu oxigenul, în
prezenţa unui catalizator. Trioxidul de sulf cu apa şi vaporii din gazele de ardere formează
H2SO4 care este condensat şi separat din fluxul de gaze. Un procedeu de oxidare catalitică
poartă numele de procedeul SNOX.
Gazele de ardere răcite până la
190…200°C trec într-un sistem de
filtre cu saci pentru a fi reţinute
particulele materiale. La ieşirea
din filtre, gazele sunt preîncălzite
cu gazele de la reactorul de
desulfurare catalitică până la
aprox. 300°C, se injectează
amoniac şi intră în reactorul de
reducere a oxizilor de azot. La
ieşire din acest reactor, gazele sunt
încălzite până la 400…420°C într-o
cameră de combustie (cu
combustibil gazos) şi apoi merg la
reactorul catalitic de oxidare a
dioxidului de sulf la trioxid de sulf
Gazele cu trioxid de sulf sunt răcite cu aer până la 250°C şi condensate la 100°C într-un
condensator cu tuburi de sticlă (pentru a preveni coroziunea). Se obţine acid sulfuric vapori,
de concentraţie 93…95% care merge la rezervorul de stocare şi apoi este comercializat.
 3.1.4. Efectul poluării cu oxizi de sulf asupra sănătăţii şi mediului

Evacuat în atmosferă, SO2 reacţionează în proporţie de 1...2 ‰/h cu oxigenul, sub

acţiunea radiaţiilor violete, se formează SO3 care se combină apoi cu vaporii de apă din
atmosferă şi rezultă acidul sulfuric.
Oxizi devin sursa precipitaţiilor acide, formă sub care îşi exercită la nivelul solului
acţiunea distrugătoare asupra vegetaţiei (chiar a morţii pădurilor), clădirilor, monumentelor
istorice.
În ceea ce priveşte acţiunea lor individuală, sau ca parte componentă din particulele
materiale, asupra sănătăţii umane aceasta se manifestă sub formă de afecţiuni acute sau
cronice ale aparatului respirator: bronşite cronice, astm, cancer pulmonar.
Dioxidul de sulf în concentraţie redusă (100...500 μm/m3) reacţionează sinergetic, atât cu
ozonul, cât şi cu dioxidul de azot, afectând ţesutul plantelor, cu atât mai mult cu cât acestea
sunt mai sensibile.
Dioxidul de sulf şi acidul sulfuric format, au acţiune foarte corozivă asupra metalelor,
construcţiilor, pielii, hârtiei şi textilelor, mai ales când umiditatea aerului depăşeşte 70%.

Prezenţa oxizilor de sulf în spaţiul atmosferic reduce vizibilitatea când se produc procese
fotochimice cu ceaţă, dar şi determină apariţia unui miros neplăcut.
 3.1.5. Perspective privind valorile limită ale emisiilor de oxizi de sulf

Începând cu 1990, ţările Europei Centrale şi de Est şi-au mărit producţia de

energie de trei ori faţă de cea din ţările Europei de Vest, context în care emisiile de SO2 şi
NOx s-a estimat să crească de patru ori. Pentru a evita această situaţie, pentru aceste ţări s-
au creat patru „scenarii” de reducere a emisiilor acestor poluanţi:
 „Modificări de bază (base case)”: instalaţiile noi de ardere se vor echipa cu cele mai
bune tehnologii din vestul Europei;
 „Înlocuirea accelerată (accelerated substitution)”: vechile instalaţii se vor echipa cu
cele mai bune tehnologii din vestul Europei, şi începând cu 2010 se vor utiliza doar
combustibili gazoşi.
 „Best Available Technology (BAT policy)”: în toate instalaţiile de ardere se înlocuiesc
combustibilii solizi cu cei gazoşi;
 „Cel mai rău caz (worst case)”: vechile tehnologii rămân funcţionale şi nu se fac
schimbări în tipul combustibililor.
Pentru aceste „scenarii” se estimează următoarele schimbări în ceea ce priveşte
emisiile de SO2 :
Tabelul 3.10. Procentul de reducere al emisiilor de SO2 în 2010 faţă de 1990

„Modificări de „Înlocuirea accelerată „Best Available „Cel mai rău caz

bază (base case)” (accelerated Technology (worst case)”
SO2 substitution)” (BAT policy)”
60 95 98 30
 3.2. REDUCEREA EMISIILOR DE HIDROGEN SULFURAT
ŞI AL ALTOR COMPUŞI CU SULF

3.2.1. Surse de emisie ale hidrogenului sulfurat şi a altor compuşi cu sulf

Gazele cu diverse conţinuturi de hidrogen sulfurat pot proveni din următoarele surse:
procese directe de prelucrare a petrolului:
o gaze din cocsare, reducere de vâscozitate;
o gaze de reformare catalitică;
o gaze din procese de hidrodesulfurare a distilatelor petroliere;
procese de prelucrare a gazelor naturale;
procese de recuperare a sulfului;
procese din diferite ramuri ale industriei chimice:
o fabricarea gazului de sinteză.

Pe lângă hidrogen sulfurat (H2S), toate fluxurile de gaze provenite din procesele directe de
prelucrare a petrolului mai pot conţine dioxid de carbon (CO2) şi alţi compuşi cu sulf în
concentraţii mici: disulfură de carbon (CS2), oxisulfură de carbon (COS), tiofeni şi tioli.

De aceea, când se pune problema desulfurării acestor gaze se are în vedere atât eliminarea
H2S cât şi a celorlalţi compuşi cu sulf.
 3.2.3. Tehnici de reducere a emisiilor de hidrogen sulfurat

Tehnicile de reducere a emisiilor de hidrogen sulfurat se grupează astfel:

 procese de absorbţie în soluţii alcaline;
 procese de oxidare în faza lichidă;
 procese de membrană.

Procese de absorbţie în soluţii alcaline

a. Procese de absorbţie în soluţii apoase de etanolamine

Cel mai frecvent utilizat proces de eliminare a H2S din gaze este cel de absorbţie cu
reacţie chimică reversibilă în soluţii apoase de diferite etanolamine (alcanolamine).
Alcanolaminele sunt substanţe ce conţin cel puţin o grupă hidroxil şi o grupă amino.
Grupa amino furnizează alcalinitatea soluţiilor apoase necesară desfăşurării reacţiei
chimice cu gazele acide.
Denumirea substanţei Formula chimică Formula structurală

Monoetanolamină (MEA)
C2 H 7 NO

Dietanolamină (DEA)

C4 H11 NO2

Trietanolamină (TEA)
C6 H15 NO3

Metildietanolamină (MDEA)

C5 H13 NO2
 Diaminoizopropanol (DAIP)

C3 H 10 N 2 O

,'
- Hidroxiaminoetileter
C4 H11 NO2

Principalele reacţii care stau la baza principiului de eliminare a H2S din gaze sunt:
2(R  NH 2 )  H 2S 
 (RNH 3 ) 2 S

(RNH 3 ) 2 S  H 2S 
 2RNH 3 HS
2R 2 NH  H 2S 
 (R 2 NH 3 ) 2 S
(R 2 NH3 ) 2 S  H 2S 
 2R 2 NH2HS

2R 3 N  H 2S 
 (R 3 NH) 2 S
(R 3 NH) 2 S  H 2S 
 2R 3 NHHS
*R reprezintă radicalul HO-CH2-CH-2
Alegerea tipului de amină pentru eliminarea H2S depinde în primul rând de capacitatea de
absorbţie (încărcarea) soluţiei de amine (exprimată ca moli H2S/mol amină).
Încărcarea aminei depinde de tipul aminei şi concentraţia ei: încărcarea aminei creşte cu
creşterea concentraţiei.

Se recomandă ca în instalaţiile industriale de eliminare a H2S cu soluţii de MEA sau

DEA să se folosească concentraţii de 15…20% masă şi ocazional concentraţii mai mici (cca
10% masă) sau mai mari.

Capacitatea de absorbţie a aminelor este diferită şi scade în ordinea:

TEA<MDEA<DGA<DEA<MEA.

Alegerea tipului de amină folosită ca absorbant pentru eliminarea impurităţilor din

gaze se face aşadar, în funcţie de capacitatea ei de absorbţie, care este de dorit să fie cât mai
mare, şi aceasta, deoarece, de capacitatea de absorbţie depinde raţia de absorbant utilizat.
Cu cât capacitatea de absorbţie a aminei este mai mare cu atât raţia de absorbant este mai
mică, cu efecte favorabile asupra dimensionării coloanei de absorbţie şi reducerii
consumului energetic la desorbţie.
 Procedeul clasic de absorbţie în soluţii apoase de etanolamine este prezentat în figura
3.13.

Figura 3.13. Procedeul clasic de absorbţie a hidrogenului sulfurat

din gaze (Girbotol).
b. Procese de absorbţie în soluţie de carbonat de calciu

Procedeul Seaboard foloseşte soluţie de carbonat de sodiu de 3...3,5 % masă ca

absorbant pentru H2S din gazele de ardere. Reacţia chimică care stă la baza acestui
procedeu este următoarea:
Na2CO3 + H2S  NaHCO3 + NaHS

Figura 3.15. Procedeul Seaboard în soluţie de carbonat de sodiu.

 Desorbţia se face cu aer cald la presiune joasă.
Un incovenient al acestui proces este că o parte din sulfura acidă de sodiu (NaHS) (5
%) nu se regenerează la desorbţie şi deci se diminuează capacitatea de absorbţie a soluţiei.
Dacă gazul conţine ca impurităţi şi HCN, acesta reacţionează cu NaHS şi apoi se oxidează
cu oxigenul din aerul de stripare:

2NaHS + 2HCN + O2 = 2NaSCN + 2 H2O

Na2CO3 + HCN  NaCN + NaHCO3 ,

de aceea, periodic, o parte din soluţie se înlocuieşte.

De regulă, pentru regenerarea soluţiei de carbonat se folosesc debite de aer de 1,5...3 ori
mai mari decât gazul impurificat, în funcţie de gradul de absorbţie a H2S. Concentraţia H2S
în aerul de stripare va fi de cca. două ori mai mică decât în gazul de alimentare. Întrucât
eliminarea în atmosferă este nedorită, se recomandă folosirea acestui amestec aer - H2S la
unităţi de combustie, deoarece în acest caz H2S se transformă în SO2, mai uşor de redus sau
mai uşor de dispersat.
 c. Procese de absorbţie în soluţie de carbonat şi stripare în vacuum
Aceste procese, se bazează tot pe reacţia chimică reversibilă dintre H2S şi carbonat.
Regenerarea se face cu abur în coloană la presiunea de 0,13...0,17 bar. Realizarea stripării în
vacuum reduce consumul de abur faţă de striparea la presiunea atmosferică, dar necesită
aparatură de vacuum rezistentă la coroziune.
Datorită vacuumului, nivelul de temperatură din coloană este mai scăzut, ceea ce
permite folosirea la refierbător a unui abur de presiune, respectiv temperatură mai scăzută,
sau folosirea în locul aburului, a unor fluxuri calde cu temperatura de 70...80°C, rezultate
din alte procese, în scopul valorificării eficiente a căldurii acestora.
De asemenea, tot datorită vacuumului, striparea H2S se poate face la o temperatură
apropiată (60°C) de temperatura din absorbţie, ceea ce înseamnă o reducere a necesarului
de căldură sensibilă.
 f. Procese de absorbţie în soluţie de hidroxid de sodiu
Absorbţia are loc prin reacţie chimică totală şi se formează săruri stabile de sulfură de
sodiu.
2NaOH + H2S = Na2S + 2H2O
Soluţia caustică se foloseşte pentru eliminarea urmelor de impurităţi din gaze. În acest
fel conţinutul de H2S din gaze este redus până la 1...2 ppm sau chiar mai puţin.

Figura 3.18. Procedeul de absorbţie în soluţie de NaOH.

 Procese de oxidare în faza lichidă
Procesele bazate pe absorbţia şi oxidarea H2S la sulf elementar în sistem lichid au
avantajul faţă de absorbţia – desorbţia clasică că recuperează selectiv H2S faţă de CO2.

Se cunosc trei categorii de astfel de procese care diferă prin soluţia chimică în care
are loc absorbţia:
a) procese în soluţie de politionat;
b) procese în suspensie de oxid de fier;
c) procese în soluţie de cianură ferică.

Procese de separare prin membrane

Recuperarea CO2, H2S şi a vaporilor de apă din gazele naturale pentru a fi transportate pe
diferite distanţe, pentru fi folosite drept combustibili, se poate face folosind membrane
neporoase.
 3.2.4. Tehnici de reducere a emisiilor de oxisulfură de carbon,
disulfură de carbon şi mercaptani

Oxisulfura de carbon, disulfura de carbon şi mercaptani se elimină din gaze

prin procese de absorbţie sau adsorbţie.

I. Procese de absorbţie

Oxisulfura de carbon (COS) şi disulfura de carbon (CS2) sunt compuşi organici

cu sulf ce se găsesc în gazele de la cracare catalitică, de la arderea combustibililor
şi în gazele de sinteză.
Pentru eliminarea din gaze se foloseşte în primul rând absorbţia în soluţie de
etanolamine.
 Absorbţia în MEA este nedorită în cazul în care în gaze există pe lângă H2S şi
COS şi CS2. este preferată DEA.

Diaminoizopropanol (DAIP - amină primară) reacţionează cu COS mult mai

încet decât DEA. Însă, în combinaţie cu sulfolanul (absorbant fizic) formează un
absorbant lichid care se foloseşte în procedeul Sulfinol şi care elimină complet COS
din gaze.

Diglicolamina (DGA) este o amină primară, şi ca şi MEA, reacţionează foarte

rapid cu COS. Din fericire, produsul de reacţie este complet regenerabil în coloana
de desorbţie. Eficienţa la absorbţie COS este de 90 % în instalaţiile care folosesc
DGA.

Metildietanolamina (MDEA) reacţionează foarte încet cu COS şi CS2 cu

formare de complex regenerabil prin desorbţie.
 Mercaptanii (R – SH) sunt forme substituite ale hidrogenului sulfurat în care
un atom de hidrogen este înlocuit cu un grup de hidrocarburi.

Proprietăţile lor depind de lungimea lanţului de hidrocarbură.

Au caracter mai puţin acid decât H2S datorită prezenţei hidrocarburii.
Ei reacţionează cu bazele formând mercaptide.
Solubilităţile mercaptanilor în soluţii de amine sunt mai mari decât în cazul
unei simple solubilităţi fizice, şi creşte cu creşterea alcalinităţii, care la rândul ei
creşte cu temperatura.

Când mercaptanii se găsesc în gaze alături de H2S şi CO2, datorită caracterului

acid mai slab, eficienţa eliminării R - SH este mai mică decât a celorlalte gaze
acide, astfel, metilmercaptanii sunt recuperaţi 45...55%, etilmercaptanii 20...25 %
iar propilmercaptanii 0...10 %.
Unele dintre procedeele de eliminare a H2S pot elimina şi mercaptanii într-o mică
proporţie (10...30%).
Pentru eliminarea practic completă a acestora, schema tehnologică de eliminarea a
H2S cu soluţii de amine trebuie completată şi cu partea de eliminare a
mercaptanilor absorbţia în soluţie de etanolamine cu absorbţia în soluţie de
hidroxid de sodiu (NaOH).

Acest proces se bazează pe reacţia reversibilă dintre mercaptani şi NaOH cu

formarea mercaptidei de sodiu solubilă în soluţia apoasă:

R-SH + NaOH 
 R-SNa +H2O
Figura 3.20. Procedeul de eliminare a mercaptanilor din gaze
prin absorbţie în soluţii apoase de NaOH.
 Pentru eliminarea mercaptanilor din gaze (şi din fracţii petroliere lichide) se aplică şi
procedeul Merox.
Absorbţia în soluţie apoasă de NaOH se bazează pe reacţia anterioara.
În continuare, soluţia de hidroxid de sodiu îmbogăţită în mercaptani nu se mai
regenerează prin stripare cu abur ci prin oxidare, conform reacţiei:

2R-SNa + 1/2O2 + H2O = 2NaOH + R-S-S-R

Oxidarea mercaptidei la disulfură cu regenerarea hidroxidului se face cu aer atmosferic

în prezenţă de catalizator (sarea de cobalt a ftalocianinei sulfonate), la temperaturi apropiate
de cea ambiantă. Prezenţa catalizatorului care accelerează viteza de oxidare a
mercaptanului sau mercaptidei la disulfură constituie elementul principal şi de noutate al
instalaţiei Merox.
 3.2.5. Efectul poluării cu hidrogen sulfurat asupra sănătăţii

Hidrogenul sufurat este detectat în aerul respirabil chiar şi în concentraţii

extrem de mici, sub 0,5 ppb.

Cea mai mare parte din H2S emis în atmosferă provine din surse naturale.
El este produs de unele bacterii rezultate din descompunerea plantelor şi cadavrelor
de animale în ape stătute (mlaştini), cu conţinut mic de oxigen.
Alte surse naturale ar fi vulcanii şi apele termale.
Unele bacterii pot transforma sulfatul de calciu, component major al tencuielilor
pereţilor, în H2S. Acest proces este accelerat atunci când, în construcţii sau activităţi de
demolare, pereţii tencuiţi sunt umeziţi intenţionat sau expuşi precipitaţiilor.

Sănătatea umană este grav afectată de expunerea la concentraţii mari de H2S prin
apariţia crampelor musculare, scăderea presiunii sangvine, respiraţie înceată şi pierdere
de cunoştinţă.
Expunerea în timp scurt la concentraţii moderate de H2S produce iritaţii ale ochilor,
nasului şi căilor respiratorii, dificultăţi respiratorii, pierderea apetitului şi a somnului.
 4.
EMISII DE OXIZI DE AZOT
 4.1. FORMAREA ŞI CARACTERISTICILE
OXIZILOR DE AZOT

Azotul formează în special cinci oxizi prin combinarea cu oxigenul:

monoxidul de azot - NO (denumit şi oxid de azot, oxid nitric, oxid azotic);

dioxidul de azot - NO2;

sesquioxidul de azot - N2O3 (denumit şi anhidrida azotoasă, anhidrida nitroasă, trioxid de

diazot);

hemipentaoxidul de azot - N2O5 (denumit şi anhidrida azotică, anhidrida nitrică,

pentaoxid de diazot);

oxidul nitros - N2O (denumit şi hemioxid de azot, oxid azotos, protoxid de azot, oxid de
diazot).
 Se consideră că NO poate să se formeze în trei moduri:

 azotul din combustibil este eliberat la temperaturi relativ scăzute, formând

NO combustibil;

 reacţia azotului cu oxigenul la temperaturi relativ înalte, formând NO

termic;

 radicalii derivaţi din combustibil reacţionează cu oxigenul formând NO

prompt (instantaneu).

Azotul prezent în unitătile de combustie poate proveni:

 din aerul atmosferic introdus pentru ardere, numit în general azot molecular,
care conduce la NO termic şi NO prompt;

 azotul din moleculele organice prezente în combustibilii solizi sau lichizi

grei, denumit generic azot combustibil, care conduce la NO combustibil.
La orice ardere există două medii diferite de reacţie:

frontul flăcării sau zona de oxidare în care predomină radicalii de hidrocarburi

(fragmente combustibile);

zona post-flacără sau zona produşilor de combustie în care predomină radicalii

de H, OH, O şi CX înaintea dispariţiei complete.

Combinarea celor doi factori: natura reactivului azotat şi natura mediului de reacţie
conduce la existenţa a trei mecanisme distincte de formare a NO:

Provenienţa N2 Mediul de reacţie Mecanismul de formare

Azot din aerul de Gazele de ardere NO termic
combustie
Azot din combustibil Frontul flăcării NO combustibil

NO prompt
 Un factor important care influenţează cantitatea, dar şi tipul emisiilor de oxizi
de azot este tipul procesului de ardere.

De exemplu, în cazul cărbunelui:

 emisiile de NOX sunt mai reduse la un cazan cu grătar mobil datorită

temperaturii de ardere relativ redusă şi datorită arderii progresive;

 emisiile sunt mai mari într-un cazan cu carbune pulverizat, variind în funcţie
de tipul arzătorului şi de construcţia camerei de ardere;

 emisiile de NOX într-un cazan cu pat fluidizat sunt mai scăzute decât cele
produse în cazanele uzuale, însă emisiile de N2O sunt mai mari.
Locul de formare a oxizilor de azot într-un arzător de tip boiler:
 Concentraţia maximă de NOx se realizează la amestecuri sărace, care conţin
10...25% aer în exces.
Oxigenul, sau aerul, oxidează NO în absenţa umezelii după reacţia:

2 NO + O2  2 NO 2

Peste temperatura de 1500°C, NO2 se descompune în NO şi O2, iar sub această

temperatură polimerizează în tetraoxid de diazot. Printr-o serie de reacţii, NO2 dă
cu apa acidul azotic şi monoxidul de azot.
3 NO2 + H2O  2 NO3H + NO

Dioxidul de azot coexistă în special cu specia N2O4 cu care se află în echilibru:

2NO 2 
 N 2O4
 Mecanismul de formare a protoxidului de azot (N2O) nu a fost clarificat încă
complet.
Există un posibil mecanism de formare bazat pe produsele intermediare
(HCN, NH3), acesta fiind comparabil cu formarea de NO.

S-a observat că temperaturile mai joase de ardere, de ex. sub 1000ºC,

cauzează emisii mai mari de N2O.
La temperaturi mai mici, molecula de N2O este relativ stabilă, iar la
temperaturi mai mari, N2O format se reduce la N2.

Alţi oxizi de azot, ca trioxidul de diazot (N2O3), dioxidul de diazot (N2O2) şi

pentaoxidul de diazot (N2O5) sunt emişi în cantităţi infime în urma reacţiilor de
ardere.
 4.2. SURSE DE EMISIE ALE OXIZILOR DE AZOT

Conform Inventarului CORINAIR90, sursele de emisie ale oxizilor de azot

sunt următoarele sectoare economice:

 centralele de producere a energiei electrice şi alte procese distincte de

încălzire;
 instalaţiile de conversie a combustibililor;
 sectorul agricol, comercial şi casnic;
 transporturile;
 industria;
 alte utilizări ale combustibililor (necombustibile);
 alte surse de emisii (sectoare cu mică importanţă).
 Sectorul de producere a energiei electrice şi alte procese distincte de încălzire
se subdivide în: instalaţii noi şi vechi (înainte de 1990) pentru care valorile limită
admise ale emisiilor de NOx sunt diferite.

Sectorul de conversie a combustibililor include prelucrarea petrolului,

producţia de cocs şi brichete de cărbune, instalaţiile de gazeificare a cărbunilor
etc.

Sursele de emisii de oxizi de azot din sectorul denumit transport se divizează

astfel: transport rutier (vehicule grele, vehicule uşoare cu patru cilindri, vehicule
uşoare cu doi cilindri), transport nerutier (maşini agricole, vehicule de transport
intern industrial), transport naval (nave de dimensiuni mari şi medii).
Sursele de emisii de oxizi de azot din sectorul denumit industrie se împarte în
următoarele subsectoare: rafinării, prelucrarea cărbunilor, furnalele de obţinere a
fontei, topitoriile de metale neferoase, instalaţiile de obţinere a acidului sulfuric sau
azotic, instalaţiile de produs ciment şi var nestins şi fabricile de celuloză.

În categoria alte utilizări ale combustibililor se include folosirea fracţiunilor

petroliere grele la asfaltarea drumurilor.

În categoria alte surse de emisii face parte sectorul de tratare a deşeurilor.

Sectorul Contribuţie, %
Transport 49
Arderea combustibililor 45
Procese industriale 4
Diverse 2
 4.3. TEHNICI DE REDUCERE A EMISIILOR DE OXIZI DE AZOT

Tehnicile de reducere ale emisiilor NOx din surse staţionare se grupează în două
categorii:
 primare (modificări aduse arderii)
 secundare (tratarea gazelor de ardere).

O metodă suplimentară de reducere a emisiilor de oxizi de azot este înlocuirea

combustibililor actuali cu unii cu conţinut mai redus de compuşi cu azot.

Tehnicile primare de reducere a emisiilor de oxizi de azot sunt:

 micşorarea temperaturii în flacără;
 micşorarea timpului de staţionare în zonele cu temperaturi ridicate din flacără;
 micşorarea excesului de aer.
Tehnicile primare de micşorare a emisiilor de NOx din surse staţionare au
cunoscut trei generaţii:

prima generaţie a constat în scăderea temperaturii de preîncălzire a aerului de

ardere prin următoarele metode:
 utilizarea excesului scăzut de aer;
 recircularea gazelor de ardere evacuate în focar;

a doua generaţie constă în:

 realizarea de arzătoare pentru NOx scăzut;
 recircularea gazelor de ardere evacuate în arzător;

 a treia generaţie constă în:

 arderea în trepte;
 perfecţionarea arzătoarelor pentru NOx scăzut;
 emulsionarea combustibililor cu apă.
Reducerea excesului de aer se realizează prin următoarele tehnici:

 amestecarea combustibililor cu mai puţin aer, astfel încât să se reducă vârful de

temperatură a flăcării. Funcţionarea cu exces de aer scãzut este o tehnicã de
reducere a concentraţiei de oxigen pânã la conţinutul minim necesar arderii
complete.
Mãsura este eficientã pentru reducerea formãrii de NOx din combustibil şi pentru
obţinerea unei cantitãţi mai mici de NOx termic.
Este aplicabilã tuturor tipurilor de cazane şi poate duce la o scãdere cu aproximativ
15-25% a NOx în unele centrale, cu costuri minime.
utilizarea aerului terţiar insuflat prin fante speciale amplasate deasupra
arzătoarelor normale.
Aerul terţiar poate reprezenta 15...30% din aerul total necesar arderii. Rolul lui este
de a completa procesul de ardere la o temperatură scãzutã.
Această tehnică se poate aplica la cuptoarele mari, cu mai multe rânduri de
arzătoare situate la înălţimi diferite, unde numai la arzătoarele din zonele
superioare se introduce aer terţiar.
Această tehnică se mai numeşte şi overfire air (aer peste flacără).
„scoaterea din serviciu” a unor arzătoare şi alimentarea lor doar cu aer.
Această tehnică se aplică tot la cuptoare mari cu număr suficient de arzătoare
Recircularea gazelor de ardere (tehnică din prima generaţie, perfecţionată în a
doua) este utilizatã pentru reducerea NOx în special în cazanele pe gaz natural sau
combustibil lichid şi mai puţin în cele pe cãrbune. Obiectivul urmãrit este scãderea
temperaturii flăcării cu ajutorul gazelor de ardere.

În tehnicile de recirculare, o parte din gazele de ardere (la temperaturi de 350...

400ºC) este extrasă din curentul principal de gaze al preîncălzitorului de aer, de
obicei după îndepărtarea oricăror impurităţi şi apoi recirculată în cazan.

Gazele de ardere recirculate pot fi amestecate cu aerul de ardere în arzator (aerul

primar) sau cu aerul introdus în trepte deasupra focului.

Mai eficientă este amestecarea gazelor de ardere recirculate cu aerul primar,

deoarece, în acest fel se acţionează la scăderea maximului de temperatură direct în
nucleul flăcării. Astfel se micşorează viteza de ardere, ceea ce măreşte lungimea
flăcării şi îi descreşte conţinutul de NOx.
Pentru realizarea recirculării gazelor de ardere sunt necesare modificări
constructive ale arzătoarelor.
 Recircularea gazelor de ardere poate fi externă sau internă.
Recircularea externă constã în captarea gazelor de ardere de cãtre un ventilator de
gaze, aflat în aval de echipament, înainte de vatrã şi injectarea lor, fie direct în
arzãtor (sau mai multe arzãtoare), prin orificiile prevãzute în mod special în acest
scop, fie amestecarea cu aerul de ardere înainte de introducerea acestuia din urmã
în arzãtoare.

Figura 4.8. Recircularea externă a gazelor de ardere.

În tehnica de recirculare internã, reducerea flãcãrii se face cu gazele arse care se
gãsesc în camera de ardere în vecinãtatea imediatã a arzãtorului. Punerea în
circulaţie a acestor gaze este fãcutã de un jet format din aerul de ardere şi/sau
combustibil, în cursul intrãrii acestuia în focar. În plus, pentru îmbunãtãţirea
amestecului între jetul primar şi gazele recirculate, este necesar ca jetul sã fie
subdivizat.

Figura 4.9. Recircularea internă a gazelor de ardere.

 Arderea în trepte a combustibilului (se mai numeşte şi recombustie) face parte
din generaţia a treia a metodelor de reducere a emisiilor de oxizi de azot.
Este o tehnologie de reducere a NOx aplicabilã tuturor tipurilor de cazane. Se
disting trei zone de ardere.

Figura 4.10. Arderea în trepte de combustibil (rearderea).

Arzătoarele cu NOx redus modifică mijloacele de introducere a aerului şi
combustibilului pentru a întârzia amestecarea, a reduce disponibilitatea de oxigen
şi a reduce temperatura de vârf a flăcării. Ele întârzie conversia azotului din
combustibil în NOx şi formarea de NO termic, în timp ce menţine o eficienţă
ridicată a arderii.

Figura 4.11. Arzătoare cu conţinut redus de NOx.

 Tehnica de ardere cu NOx redus necesită modificarea arzătoarelor, astfel încât
să se realizeze o instalaţie de introducere a aerului în trepte.
În procesul de introducere în trepte a aerului deasupra focului, aerul primar
este amestecat cu întreaga cantitate de combustibil, producând o flacără de
combustibil, care este relativ rece şi săracă în oxigen; condiţii în care formarea
oxizilor de azot este inhibată. Amestecul de combustibil - aer cu “aerul secundar”
crează o zonă de ardere sub-stoichiometrică (flacăra primară).

O zonă internă de recirculare se creează datorită vârtejului “aerului secundar”

şi a gurii conice a arzătorului. Vârtejul flăcării secundare este necesar pentru
stabilitatea flăcării. Compuşii volatili sunt eliberaţi în flacăra primară împreună cu
o mare parte a compuşilor de azot. Datorită atmosferei de oxigen şi a concentraţiei
ridicate de CO, oxidarea compuşilor de azot în NO este limitată. Împreună cu
“aerul secundar” se creează o zonă de ardere în care are loc o ardere înceată a
combustibilului nears la temperaturi relativ scăzute. Concentraţia scăzută de O2
asigură la acest nivel reducerea compuşilor de azot.
Cele mai recente modele de arzătoare cu NOx redus (numite arzătoare hibride cu
NOx redus) folosesc o combinaţie de introducere în trepte a aerului deaspura
focului, introducere în trepte a combustibilului deaspura focului şi recirculare a
gazelor arse împreună cu tehnici noi pentru emisii extrem de scazute de NOx .

Amestecarea combustibililor grei cu apa (tehnică din a treia generaţie) determină

descreşterea emisiilor din gazele de ardere datorită pulverizării foarte fine şi a
efectului catalitic al vaporilor de apă asupra reacţiilor de ardere intermediare,
realizându-se arderea practic totală şi într-un timp mai redus.
De asemenea, nucleul flăcării se micşorează, ca şi lungimea flăcării.
Această tehnică are efect de diminuare şi a altor emisii: SOx, funingine, cenuşă.
Pentru un combustibil rezidual greu, amestecarea cu aproximativ 9% apă duce la
descreşterea emisiilor de NOx cu 41% faţă de arderea combustibilului
neemulsionat
Pentru o reducere eficientă a emisiilor de oxizi de azot, se aplică combinaţii ale
tehnicilor primare. Aplicarea mãsurilor primare determinã o scãdere importantã
(20...70%) a concentraţiei oxizilor de azot în gazele de ardere ce pãrãsesc focarul,
dar nu întotdeauna şi suficientã pentru a corespunde normelor internaţionale
privind emisia de NOx la coşul instalaţiilor de ardere.

Emisia de NOx, Eficienţa

Măsuri
ppmv (6% O2) reducerii, %

Referinţa 550-800 -
Exces de aer redus 450-650 15-20
Exces de aer redus + trepte de aer 300-500 35-45
Exces de aer redus + recircularea 350-550 30-35
gazelor de ardere
Exces de aer redus + trepte de aer+
200-400 50-60
recircularea gazelor de ardere
Exces de aer redus + trepte de aer+
recircularea gazelor de ardere+ 150-300 60-70
arzătoare sărace în NOx
 În scopul protejãrii mediului ambiant trebuie sã se procedeze şi la o denoxare a
gazelor de ardere. Aceste mãsuri poartã denumirea de mãsuri secundare (tehnici
postcombustie) De multe ori, procesele de denoxare se “contopesc” şi se
“înlãnţuiesc” cu cele de desulfurare a gazelor de ardere. În principal se practicã
procedee uscate şi umede, fiecare cuprinzând mai multe etape ce se deosebesc prin
complexitate şi nivelul investiţiilor

Denoxare Denoxare şi desulfurare

-oxidare/adsorbţie -oxidare/absorbţie
Procese umede -adsorbţie/reducere -absorbţie/reducere
-absorbţie/oxidare -oxidare/reducere
-reducere necatalitică -adsorbţie/reducere
selectivă (SNCR) -radiaţie cu jet de
Procese uscate -reducere catalitică electroni
selectivă (SCR)
În centralele electrice care funcţioneazã cu combustibili fosili, tratarea gazelor de
ardere se poate face folosind procesele uscate: reducerea cataliticã selectivã (SCR)
şi reducerea selectivă necataliticã (SNCR). Cele douã procese se pot folosi singure
sau în combinaţie cu modificãri ale arderii.

Procesul SCR este cel mai rãspândit proces secundar de denoxare şi are o largã
aplicare în Japonia, Germania, SUA. În acest proces, transformarea oxizilor de azot
în azot şi apã, decurge în urma reacţiei cu amoniacul, în prezenţa unui catalizator
(TiO2 combinat cu V2O5 sau WO3).
Procesul SNCR se foloseşte de obicei la denoxarea fluxurilor mici de gaze de
ardere sau când existã pericolul unei otrãviri a catalizatorului, în cazul în care s-ar
folosi procedeul SCR. Condiţia necesarã este însã sã se lucreze la temperaturi înalte
şi optime, capabile sã asigure furnizarea energiei termice necesare pentru
descompunerea şi vaporizarea agentului reducãtor care se injecteazã în curentul
gazelor de ardere. De aici decurge importanţa alegerii corecte a locului în care se
introduce reactantul, în concordanţã cu tipul, componenţa şi sarcina la care
funcţioneazã generatorul de abur.
În procesele de adsorbţie/reducere se foloseşte un adsorbant sau catalizator solid,
care adsoarbe sau reacţionează cu SO2 sau NOx din gazele de ardere.
Materialul reactant este regenerat pentru a fi reutilizat.
În etapa de regenerare (de obicei la termică) sunt recuperaţi compuşi ai sulfului
sau ai azotului.
Din compuşii cu sulf se poate obţine sulful elementar (prin procedeul Claus).
Compuşii cu azot sunt decompuşi în N2 şi apă prin injectarea de amoniac sau
recircularea acestora în camera de ardere.

Materialul adsorbant poate fi cărbunele activ, oxidul de cupru, oxidul de zinc şi

oxidul de magneziu.

În unele procese de adsorbţie, reducerea conţinutului ambilor poluanţi are loc prin
reacţii chimice catalitice. De obicei, în aceste cazuri, SO2 este transformat în SO3
din care apoi se obţine acid sulfuric.
În această categorie intră procedeele WSA-SNOX, DESNOX, SNRB.
Procedeele uscate de desulfurare şi denoxare prin iradiere cu electroni constau în
expunerea gazelor de ardere la un flux de electroni de mare energie.
Din compuşii cu sulf şi azot se obţin radicali şi ioni care apoi, prin reacţia cu
vaporii de apă se transformă în acid azot şi sulfuric.
Aceşti acizi se neutralizează prin injecţie de amoniac, se obţin nitraţi şi sulfat de
amoniu în stare solidă (pulbere).
În scopul valorificării lor ca îngrăşământ, pulberile sunt recuperate prin
intermediul unui filtru electrostatic sau a unui filtru textil.
Aceste procedee sunt în faza de testare în instalaţii pilot.

Procedeele umede de desulfurare şi denoxare se bazează în general pe absorbţia

SO2 în soluţii alcaline. La acestea se adaugă aditivi pentru denoxare.
Datorită costului lor ridicat, aceste procedee sunt recomandate numai pentru
debite mici de gaze. O problemă a acestor procedee o constituie apa reziduală care
are conţinut mare de nitrit şi nitrat.
 Tehnicile de reducere a emisiilor de NOx din surse mobile se clasifică astfel:
 schimbarea configuraţiei motorului;
 schimbări în calitatea combustibililor (reducerea conţinutului de azot,
emulsionarea cu apă, tratamentul cu ultrasunete);
 tratarea gazelor eşapate;
 mai bună întreţinere şi utilizare.
Măsurile de reducere a NOx din surse mobile auto diferă în funcţie de natura
motorului: cu injecţie (MAS) sau cu compresie (MAC).

La vehiculele cu motor pe benzină, metodele de reducere a emisiilor de NOx sunt:

recircularea gazelor de ardere (exhaust gas recirculation – EGR)
motoare cu ardere săracă (lean burn engine);
reducere catalitică (SCR);
catalizatori “cu trei căi” (three-way catalyst);
catalizatori performanţi (advanced catalyst).
Motoarele diesel funcţionează la temperatură şi presiune mai mare decât cele pe
benzină şi la rapoarte combustibil - aer relativ mai reduse, ceea ce reduce
şansele combustiei incomplete şi producerii emisiilor de monoxidului de carbon
şi a compuşilor organici volatili.
Emisiile de NOx depind de construcţia motorului şi de puterea lui.
Aproximativ 10...20% din emisiile de NOx sunt sub formă de NO2.
La motoarele diesel apare un conflict între tehnicile de reducere a emisiilor de
NOx şi cele de reducere a emisiilor de particule materiale.

Tehnicile de reducere a emisiilor de NOx provenite din combustia în motoarele

diesel sunt:
reglarea injecţiei;
turbo – încărcare şi răcire intermediară;
recircularea gazelor eşapate.
O metodă pentru reducerea emisiilor de particule materiale (dar şi a NOx şi CO)
este emulsionarea combustibililor diesel cu apă. S-au produs dispozitive
electronice de emulsionare a apei în motoare (emulsionatoare), care variază
conţinutul de apă din emulsie cu 5…25% în funcţie de sarcina şi turaţia motorului.

Sunt două tipuri de emulsionatoare pentru autovehicule:

K1 pentru motoarele diesel de autoturisme cu puterea până la 112kW;
K3 pentru motoare diesel de autobuze şi autocamioane cu puterea până la 390
kW.
Se pretinde că emulsionatorul K3 permite reducerea noxelor eşapate cu 35…40%
pentru particule solide, cu 15…25% pentru CO, cu 10…15% pentru NOx. În plus,
se micşorează consumul de combustibil cu 2…6%. Reducerile menţionate depind
de tipul motoarelor diesel, de starea tehnică şi de regimul de funcţionare

O metodă pentru reducerea emisiilor poluante provenite din surse mobile este
implementarea de combustibili neconvenţionali. Aceştia se grupează astfel:
combustibili gazoşi: gaz natural comprimat, gaz petrolier lichefiat şi dimetileter;
biocombustibili: biodiesel şi bioetanol;
emulsionarea combustibililor cu 10...15% apă (cod E15D, W10D).
 4.4. EFECTUL POLUĂRII CU OXIZI DE AZOT
ASUPRA SĂNĂTĂŢII ŞI MEDIULUI

Dintre oxizii de azot cel mai periculos pentru sănătatea oamenilor este NO2,
dar în ultimul timp, oxidului nitros i se acordă o deosebită atenţie datorită
influenţei pe care o are asupra păturii de ozon din atmosferă.
Monoxidul de azot are efect direct asupra sistemului nervos: după câteva
minute de respiraţie duce la stare de excitaţie şi râs, iar apoi provoacă paralizia
centrilor respiratorii. Oxizii de azot acţionează asupra aparatului respirator fără a
produce iritaţie şi de aceea se numesc toxic insidioşi.

O acţiune deosebit de nocivă o are formarea smogului fotochimic. Smogul

fotochimic apare numai în zilele însorite, în special deasupra oraşelor mari, cu
trafic intens, şi se manifestă sub forma unei ceţe albicioase.

Efectele smogului fotochimic sunt:

 boli respiratorii,
 creşterea vulnerabilităţii la cancer,
 iritaţia ochilor,
 scăderea vizibilităţii care duce la accidente în traficul rutier
miros neplăcut.
 4.5. PERSPECTIVE PRIVIND VALORILE
LIMITĂ ALE EMISIILOR DE OXIZI DE AZOT
Emisii, kt
Sectorul
1990 1995 2000 2005 2010 2015 2020
Agricultură 341 315 289 263 237 237 237
Combustie în
industria 2757 2396 2035 1673 1312 1312 1312
energetică
Combustie industrială
811 795 779 764 748 748 748

Combustie
571 578 596 608 620 620 620
neindustrială
Extracţie 0 0 0 0 0 0 0
Alte activităţi 1771 1695 1619 1544 1468 1468 1468
Procese 709 692 676 661 645 645 645
Transport rutier 5865 5131 3925 2678 1631 1157 985
Solvent 0 0 0 0 0 0 0
Deşeuri 0 0 0 0 0 0 0
Ţările Uniunii 12824 11608 9920 8190 6661 6188 6015
Europene (15)
Reducere faţă de 1995 -10% 0% 15% 29% 41% 47% 48%
 5.
EMISII DE GAZE
CARE PRODUC EFECT DE SERĂ
 5.1. GAZE CU EFECT DIRECT ŞI INDIRECT DE SERĂ

Gazele care produc efect de seră direct sunt stipulate prin Protocolul de la Kyoto şi
sunt:
 dioxidul de carbon,
metanul,
oxidul nitros,
freonii (hidrofluorocarbonii - HFC, perfluorocarbonii - PFC şi hexafluorura de
sulf - SF6).

O serie de gaze, cum ar fi ozonul troposferic, oxizii de azot, monoxidul de carbon

şi compuşi organici volatili au efect de seră indirect.

O parte dintre gazele cu efect direct sau indirect de seră (SO2, NOx, compuşi
organici volatili şi amoniac) produc şi alte efecte negative asupra mediului,
denumite “acidifiere” şi “eutrofiere”.
 5.2. SURSE DE EMISII ALE GAZELOR CU EFECT DIRECT DE SERĂ

5.2.1. Dioxidul de carbon

Dintre gazele emise în atmosferă, dioxidul de carbon, chiar şi în concentraţie de

0,04%, este răspunzător în proporţie de 60% de producerea efectului de seră.

Emisia de dioxidul de carbon în atmosferă este doar o parte din ciclul carbonului
în natură. El de găseşte dizolvat în apa de mare, în special în adâncul oceanelor, în
biomasă sau în organismele marine, în sol ca biomasă fosilizată (turbă), în
zăcăminte de gaze sau carbune, în minerale tip carbonaţi.

Vegetaţia emite şi absoarbe deopotrivă, dioxid de carbon.

Arderea combustibililor fosili este un proces care odată cu degajarea de energie,

eliberează şi dioxid de carbon (mai mult când este vorba de cărbuni şi mai puţin
din gazele naturale).
Conform UNFCCC sursele de emisii ale dioxidului de carbon sunt:
arderea combustibililor şi biomasei în surse staţionare;
procesele industriale;
emisiile fugitive de la stocarea, transportul şi manipularea combustibililor,
agricultura;
Transportul;
recuperarea deşeurilor;
utilizarea solvenţilor şi a altor produse.

Sectorul Contribuţia, %
Industria energetică 36
Combustie în industrie 18
Conversie 4
Activităţi casnice 16
Transport 19
Procese industriale 3
Conversia deşeurilor 2
Procese „neenergetice” 2
 5.2.2. Metanul

Metanul este al doilea ca importanţă dintre gazele cu efect direct de seră. Sunt
raportate peste 300 de surse de emisii de metan.

Sectorul Contribuţia, %
Deşeurile 28
Tratarea apelor reziduale 1
Ingrăşământul natural 7
Fermentaţia enterică 34
Cultivarea şi prelucrarea orezului 0.3
Extracţia cărbunilor 18
Extracţia gazelor 8
Extracţia ţiţeiului 2
Biomasa 2
 5.2.3. Oxidul nitros

Contribuţia oxidului nitros (N2O) asupra schimbărilor climatice este de 310

ori mai mare decât aceeaşi cantitate de emisie de CO2. Durata de viată a
oxidului nitros în atmosferă este de 120 de ani.

Sursele importante de emisii de oxid nitros sunt:

 agricultura (emanaţie din sol);
 producerea de energie;
 procesele industriale;
 transportul;
 recuperarea deşeurilor.

Procesele microbiologice din sol şi îngraşămintele naturale sunt surse

dominante de emisii de N2O. Din conţinutul total de azot din sol 1,5% este emis
sub formă de N2O şi depinde de pH-ul şi textura solului.
O atenţie deosebită se acordă solurilor organice, foarte prolifice în emisiile de
oxid nitros.

Procesele industriale din care se emit cantităţi enorme de N2O sunt: producţia
de acid adipic şi nitric.
Metodele de reducere a emisiilor de NOx adoptate pentru instalaţiile de ardere din
industrie şi din termocentrale (combustia în strat fluidizat, SNCR) favorizează
formarea de N2O.

Aplicarea metodelor de reducere a emisiilor de poluanţi la transportul auto nu duce

la diminuări în cuantumul emisiilor de N2O, chiar mai mult, aplicarea SCR ca
metodă de denoxare la vehiculele grele pentru atingerea normelor EURO-IV ar
putea creşte aceste emisii.
 5.2.4. Freonii

Hidrofluorocarbonii (HFC), perfluorocarbonii (PFC) şi hexafluorura de sulf

(SF6) sunt gaze grupate sub denumirea de freoni.

Contribuţia lor la efectul de seră este de doar 1%, li se acordă o atenţie

deosebită datorită tendinţei de creştere a acestor emisii.

Pentru anul 2010 se estimează că vor contribui cu 2,9% la efectul de seră

datorită folosirii lor intense la aparatele de aer condiţionat, aparate frigorifice,
aplicaţii ale aerosolilor.
În 1995, 2/3 din emisiile de freoni se referă la producţia de hidrofluorocarboni
(HFC) şi multiplelor întrebuinţări ale acestora.

Hidrofluorocarbonii se utilizează ca agenţi de răcire în aparatele frigorifice de uz

casnic, comercial, industrial, pentru transportul alimentelor, pentru aparatele de
aer condiţionat. Pierderile hidrofluorocarboni la fabricarea şi instalarea aparatelor
de produs frig sunt aproape nule, însă, în aproape toate reîncărcările anuale se
produc pierderi semnificative.
Emisiile de perfluorocarboni (PFC) provin din producţia primară de aluminiu şi
din utilizările lui si industria semiconductorilor.

Perfluorocarbonii (PFC) înseamnă tetrafluormetan (CF4) şi hexafluoretan (C2F8)

şi sunt componente cu efect potenţial asupra încălzirii globale de 6500, respectiv
9200 ori mai mare decât dioxidul de carbon şi cu durată mare de viaţă în atmosferă.

Hexafluorura de sulf (SF6) provine din fabricarea şi utilizarea echipamentelor

electrice, din producţia de magneziu si din alte surse (mingi de tenis, pantofi de
sport, izolaţii acustice, comunicaţii).
 5.3. TEHNICI DE REDUCERE
A EMISIILOR DE GAZE CU EFECT DE SERĂ

5.3.1. Tehnici actuale şi de perspectivă de reducere a emisiilor de dioxid de

carbon

Opţiunile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon sunt limitate datorită

faptului că prin aplicarea lor se intensifică producerea altor emisii poluante
(particule materiale, ozixi de sulf, oxizi de azot, metan).

Cu toate acestea, pentru sectorul de producere a energiei electrice se pot aplica

următoarele metode de reducere a emisiilor de dioxid de carbon:

 înlocuirea combustibililor;

 creşterea eficienţei combustiei (cogenerarea de energie şi ciclurile combinate

de intensificare a gazeificării. Aceste metode se pot aplica separat sau combinate) ;

 capturarea şi stocarea dioxidului de carbon.

Una dintre cele mai practice metode de reducere a emisiilor de dioxid de carbon
este înlocuirea combustibililor cu conţinut mare de carbon cu alţii cu conţinut
redus sau fără carbon.
Se pot aplica următoarele înlocuiri:
antracit, lignit, combustibil lichid petrolier, gaz natural, cu: gaz natural, energie
nucleară, hidrocentrale, combustia biomasei, energie eoliană, energie solară,
energie geotermală, a mareelor.

Fiecare opţiune de înlocuire depinde de potenţialul de resurse din ţara respectivă şi

de costul investiţiei.

Emisiile de dioxid de carbon din sectorul de transport se pot reduce prin

creşterea eficienţei combustibililor actuali sau înlocuirea lor cu combustibili noi,
neconvenţionali.
Pentru vehiculele de transport pasageri şi alte vehicule uşoare cu motoare pe
benzină, creşterea eficienţei acestui combustibil se poate realiza prin două
metode, denumite vehicule îmbunătăţite pe benzină şi vehicule avansate pe
benzină .
Emisiile de CO2 din sectorul transport se vor putea reduce prin înlocuirea benzinei
şi motorinei cu combustibili neconvenţionali, cu emisii mai scăzute de dioxid de
carbon, cum ar fi: biodiesel, etanol, gaz natural comprimat, hidrogen.
Emisiile de dioxid de carbon din sectorul casnic se vor putea reduce prin
următoarele măsuri: economia de energie şi înlocuirea combustibililor.
Economia de energie se poate realiza prin folosirea lămpilor fluorescente compacte
şi utilizarea mai eficientă a aparatelor casnice.

Metodele de reducere a emisiilor de dioxid de carbon din sectorul industrie diferă

în funcţie de sursa de provenienţă a gazului (natura lui), presiune, concentraţia
CO2, gradul de purificare dorit, destinaţia dioxidului de carbon recuperat.

Cel mai frecvent proces de recuperare a CO2 din gaze este absorbţia cu reacţie
chimică în soluţii apoase de etanolamine sau soluţii apoase ale sărurilor de sodiu
sau potasiu cu pH 9...11.
În viitor, unele dintre sectoarele sursă vor avea o dezvoltare rapidă (de ex.
transportul), şi ca urmare, emisiile de dioxid de carbon vor creşte, context în care,
măsurile de reducere au un rol esenţial în a le menţine în limitele acceptate.

Tabelul 5.17 Distribuţia de CO2 pe surse de emisie (2020)

Sectorul Contribuţia, %
Industria energetică 35
Combustie în industrie 13
Conversie 3
Activităţi casnice 15
Transport 27
Procese industriale 3
Conversia deşeurilor 1
Procese „neenergetice” 3
 5.3.2. Tehnici actuale şi de perspectivă de reducere a emisiilor de metan

Emisiile de metan provin în proporţie de 34% din procesele de fermentaţie a

reziduurilor animalelor. Metodele de reducere a emisiilor de metan provenite din
aceste surse sunt:
 conversia eficientă, însemnând: înlocuirea furajelor cu concentrate, schimbarea
grăsimilor din dietă.
 utilizarea precursorilor de propionat (acizi organici) care au rolul de produce
mai mult hidrogen şi propionaţi decât metan.

O altă sursă importantă de metan (28%) o reprezintă reziduurile solide

depozitate în gropile de gunoi.
Ca metode de reducere a acestor emisii se propun: reciclarea hârtiei, reducerea
deşeurilor prin: balotare, incinerare, tratare biologică şi mecanică, captarea gazelor
şi utilizarea lor pentru generare de electricitate şi căldură.
Emisiile de metan din sectorul de extracţie a cărbunilor contribuie cu 18% la
totalul acestor emisii. O metodă de reducere a acestor emisii este modernizarea
minelor sau construirea unora noi dotate cu metode mai eficiente de (captare) a
metanului. Modernizarea acestor sisteme ar conduce la creşterea eficienţei de
recuperare a metanului de la 30% la 80%. Metanul colectat poate fi folosit la
producerea de energie şi caldură.

Producţia şi transportul gazelor sunt surse care produc 8% din emisiile de metan.
Metodele de reducere a acestor emisii constau în: inspecţia şi întreţinerea
instalaţiilor de producţie, introducerea metodelor de detecţie a scăpărilor de gaze
pe conducte, înlocuirea conductelor vechi.

Prelucrarea petrolului contribuie cu 2% la emisiile totale de metan. Ca metode de

reducere a emisiilor de metan se aplică: arderea lui la “faclă” alături de alte gaze,
utilizarea lui în combinaţie cu alte gaze pentru generarea de electricitate.
 5.3.3. Tehnici actuale şi de perspectivă de reducere a emisiilor de oxid nitros

Cela mai multe tehnici pentru la reducerea emisiilor de oxid nitros se referă şi
la reducerea altor poluanţi, cum ar fi oxizii de azot şi amoniacul.
Tabelul 5.19. Sumarul tehnicilor de reducere a emisiilor de oxid nitros şi
eficienţa lor
Reducerea
Costul,
Sectorul şi metoda de reducere emisiilor,
[€/t de N2O]
[%]
Proces: fabricarea de acid adipic – SCR 95 0
Proces: fabricarea de acid nitric – SCR 80 130
Tratarea apelor reziduale:
utilizarea optimizată a N2O 40 0
înlocuirea N2O cu xenon (Xe) 100 200 000*
Agricultura: testarea solurilor pentru
a introduce cantitatea optimă de azot 3 -20 000*
Agricultura: Optimizarea fertilizării
solurilor pentru a evita exesul de azot 5 6000
Agricultura: Introducerea de inhibitori de
nitrificare în curs de în curs de
evaluare evaluare
Emisiile de oxid nitros sunt legate de alte emisii poluante. Astfel, oxizii de azot se
formează în tipul procedeelor de combustie la temperaturi ridicate.
Scăderea timpului de şedere şi scăderea temperaturii, specifice combustiei în strat
fluidizat, conduc la reducerea acestor emisii, dar cresc emisiile de oxid nitros.
În mod analog, unele metode (SNCR şi SCR) reduc emisiile de oxizi de azot, dar
favorizează în final pe cele de oxid nitros.
 5.3.4. Tehnici actuale şi de perspectivă de reducere a emisiilor de freoni

Metodele de reducere a emisiilor de hidrofluorocarboni (HFC) sunt:

Potenţialul Reducerea
Sectorul Metoda de reducere
de aplicare emisiilor, [%]
Producţia de HCF-22 Post combustie 100 95
Refrigeraţie industrială Bună utilizare 100 80
Modificarea
procedeelor 100 92
Refrigeraţie comercială Bună utilizare 100 48
(supermarket-uri etc.) Modificarea
procedeelor 75 80
Transport frigorific Bună utilizare 100 32
Aparate de aer condiţionat Modificarea
(staţionare) procedeelor 100 100
Bună utilizare 100 50
Aparate frigorifice mici Recolectarea 100 90
(casnice) Alternative 100 100

Aparate de aer condiţionat Bună utilizare 100 70

(la vehicule)
Spume Bună utilizare 90 90
 Metodele de reducere a perfluorocarbonilor (PFC) proveniţi din producţia
primară a aluminiului, dar şi de creştere a eficienţei procedeului de producţie, se
referă la reducerea frecvenţei şi duratei “fenomenelor de anod”. Unele dintre
tehnologiile de obţinere a aluminiului sunt mai puţin poluante şi se recomandă
ca în viitor doar acestea să fie aplicate.

Emisiile de hexafluorură de sulf (SF6) din procesele de producere a

bateriilor pot fi reduse prin operarea corectă a acestora şi colectarea emisiilor. În
ceea ce priveşte emisiile din producţia şi turnarea magneziului, aceste pot fi
reduse prin transformarea lor în dioxid de sulf.

Rezultate preliminarii arată o tendinţă de creştere a emisiilor de freoni de la 51 Mt

CO2eq. în 1995 la aprox. 182 Mt CO2eq. în 2020.

Prin restricţiile impuse acestor emisii şi prin obligaţia ţărilor de a implementa cele
mai bune tehnici de reducere se încearcă limitarea lor la 145 Mt CO2eq. în 2020.
Din totalul acestor emisii se apreciază că 25…30% vor proveni din aparatele mobile
de aer condiţionat şi alte 25…30% din surse staţionare de produs frig.
 5.4. EFECTUL GAZELOR DE SERĂ
ASUPRA SĂNĂTĂŢII ŞI MEDIULUI

În prezenţa oxizilor de azot, compuşilor organici volatili şi monoxid de

carbon au loc reacţiile fotochimice care produc ozonul troposferic. Dacă ozonul
stratosferic constituie un strat protector împotriva radiaţiilor ultraviolete şi are
efecte benefice asupra oamenilor, ozonul troposferic reprezintă un pericol asupra
oamenilor şi plantelor. Ozonul perturbă activitatea de fotosinteză a plantelor şi
are repercursiuni climatice.
 6.
EMISII DE COMPUŞI
ORGANICI VOLATILI
 6.1. CATEGORII DE COMPUŞI ORGANICI VOLATILI

Compuşii organici volatili (volatile organic compounds –VOC) sunt definiţi

ca substanţe organice, excluzând metanul, conţinând carbon şi hidrogen care
este substituit parţial sau total de alţi atomi şi care se găsesc în stare gazoasă sau
de vapori în condiţiile funcţionării unei instalaţii.
Printr-o Directivă Europeană s-a completat această definiţie adaugând că:
sunt consideraţi compuşi organici volatili şi acei compuşi care se comportă
asemeni compuşilor organici având o presiune de vapori mai mare sau egală cu
10 Pa la 273,15 K. În acest fel, s-a adăugat la grupul compuşilor organici volatili
şi solvenţii organici.

Principalele familii de solvenţi, asimilaţi cu compuşii organici volatili sunt:

 alifatici (heptan, hexan, pentan, benzine minerale etc);
 alcooli (etanol, butanol, metanol, alcool izopropilic etc);
 esteri (acetat de etil, de butil, de izopropil, tetrahidrofuran etc);
 cloruri (percloretilena, tricloretilena, diclormetan etc);
 plastifianţi (dioctilfalat etc);
 cetone (acetona, metiletilcetona, metilizobutilcetona, ciclohexanona);
 compuşi azotaţi (amine, nitrili etc);
 compuşi sulfaţi (mercaptani, dimetilsulfura etc).
 6.2.SURSE DE EMISII
ALE COMPUŞILOR ORGANICI VOLATILI

Conform Inventarului CORINAIR90 sunt peste 300 de surse de emisie a

compuşilor organici volatili, grupate în surse mobile şi staţionare.
La nivelul anului 1990, în Europa, peste 40% din totalul emisiilor de aceşti
compuşi proveneau din transport.
Sursele staţionare cu pondere semnificativă la totalul emisiilor de compuşi
organici volatili sunt:
 utilizarea solvenţilor (aprox. 30%);
 combustia staţionară (aprox. 10%);
 producţia, distribuţia şi utilizarea combustibililor fosili (aprox. 10%).

Solvenţii se utilizează într-o gamă largă de activităţi, incluzând: producţia şi

utilizarea vopselelor, a cosmeticelor, a cauciucurilor, chimicalelor în curăţarea
suprafeţelor etc.
Aprox. 14% din emisiile de compuşi organici volatili provin din utilizarea
solvenţilor în activităţile industriale, comerciale sau casnice de vopsit.
 6.3. TEHNICI DE REDUCERE
A EMISIILOR DE COMPUŞI ORGANICI VOLATILI

Tehnicile generale de reducere a emisiilor de compuşi organici volatili sunt

clasificate astfel:

tehnici de distrugere:
oxidare termică;
oxidare catalitică;
oxidare biologică.

tehnici de recuperare prin:

condensare, refrigerare, criogenie;
adsorbţie;
separare prin membrane;
absorbţie.
 I. Tehnici de distrugere
a. Oxidarea termică

Tehnicile de distrugere prin oxidare termică constau în transformarea

moleculelor de compuşi organici volatili în molecule de dioxid de carbon şi apă,
prin utilizarea aerului ca agent de oxidare.
Datorită procesului de ardere apar în cantităţi mici, atât monoxid de carbon cât
şi oxizi de azot.

COV care conţin legaturi de azot (ex: solvenţi cu conţinut de azot precum n-
metil-pirolidona) conduc si la formarea oxizilor de azot.

La oxidarea compuşilor cloruraţi rezultă acid clorhidric, care face necesară o

tratare suplimentară a gazelor reziduale, datorită faptului că se poate ajunge la
formarea dioxinelor.
Oxidarea termică se împarte în ardere suplimentară termică şi catalitică.

În cazul ambelor metode are loc o preîncălzire a gazului brut cu ajutorul

schimbătoarelor de caldură. Stadiul tehnic actual oferă un grad de eliminare a COV
introduşi, ce se ridică la 99,5...99,8%.

În funcţie de modul de construcţie a schimbătoarelor de căldură, cele două metode

se pot împărţi fiecare în metode regenerative şi recuperative.
Pentru atingerea sau menţinerea temperaturii necesare reacţiei, în cazul operării
instalaţiei în alt regim decât cel autoterm sunt necesari combustibili suplimentari.

Necesarul de combustibili suplimentari depinde de:

compoziţia gazului brut;
conţinutul de substanţe inflamabile;
temperatura de preîncălzire a gazului brut;
de temperatura de reacţie.

Combustibilul suplimentar poate fi păcură, petrol sau gaz. Prin utilizarea

combustibililor pot rezulta emisii suplimentare.
În cazul arderii termice suplimentare de tipul recuperativ, gazul brut este
preîncălzit de gazul pur fierbinte prin intermediul unui schimbător de caldură
compus dintr-un fascicul de tevi, după care acesta este ars, în general prin
alimentarea cu combustibil, în camera de ardere la temperaturi de 700...900°C.
Se foloseşte la: depoluarea curenţilor de aer viciat proveniţi de la uscătoare şi
parţial de la camerele de vopsit autoturisme, camioane, autobuze, vehicole de tonaj
mare, piese metalice şi din material plastic.

Figura 6.1 Schema de principiu

a arderii termice suplimentare de tip recuperativ
Principala caracteristică a instalaţiilor de ardere suplimentară de tipul regenerativ
sunt recuperatoarele de căldură regenerative: în cadrul acestui proces, energia
termică a gazului purificat este înmagazinată într-o masă de recuperare a căldurii,
masă care se află chiar în zona de oxidare şi care permite utilizarea căldurii direct
în procesul de oxidare. Ca masă de înmagazinare a căldurii se utilizează o
umplutură formată din piese fasonate din ceramică.
Instalaţiile de ardere suplimentară de tipul regenerativ sunt cu sisteme cu
generatoare compacte şi sisteme cu generatoare individuale.

Figura 6.2 Schema de principiu a instalaţiilor

de ardere suplimentară de tip regenerativ compact
b. Oxidarea catalitică

Arderea suplimentară de tipul catalitic are loc la temperaturi mai scăzute decât
arderea suplimentară termică, implicând astfel un consum mai redus de energie
primară. Arderea suplimentară de tipul catalitic se desfăşoară la temperaturi între
200...400°C, în funcţie de tipul subsţantelor poluante din gazul rezidual şi de tipul
catalizatorului. La fel ca la arderea suplimentară termică, gazul brut este încălzit în
schimbătoare de căldură cu ajutorul gazului purificat fierbinte.

Catalizatorul are rolul de a creşte viteza de reacţie şi de a reduce temperatura de

reacţie astfel încât transformarea COV să fie posibilă la temperaturi mai scazute
decât la arderea suplimentară termică.

Catalizatorii pentru arderea suplimentară trebuie să satisfacă următoarele

cerinţe:
 activitate mare la temperaturi reduse;
 stabilitate termică, chimică şi mecanică;
 durată lungă de exploatare.
Se pot folosi drept catalizatori pentru arderea suplimentară catalitică:
metale preţioase (platină, rodiu, paladiu) depuse pe suporturi anorganice solide
(de tip ceramică şi de formă sferică);
oxizi metalici (de crom, fier, molibden, wolfram, cobalt, cupru, nichel) pe
suporturi anorganice.

În funcţie de tipul de construcţie se face deosebirea între arderea catalitică

regenerativă şi arderea suplimentară catalitică de tipul recuperativ.

Procedeul de reducere catalitică a COV este aplicabil şi pentru fluxuri de gaze care
conţin alcooli, aldehide, eteri, esteri, cetone. Nu se poate aplica însă, pentru fluxuri
de gaze care conţin substanţe care prin descompunere pot genera hidrocarburi
halogenate. Acestea sunt nedorite în proces atât datorită otrăvirii catalizatorilor cât
şi datorită efectului lor coroziv.

De asemenea, se aplică cu prudenţă pentru fluxuri care conţin compuşi cu sulf sau
azot, siliconi, cenuşă sau metale ca zinc, arsen, plumb, mercur. În acest caz este
necesară o purificare anterioară, care să îndepărteze aceşti compuşi care pot otrăvi
catalizatorul.
 c. Oxidarea biologică

Distrugerea pe cale biologică se bazează pe degradarea COV poluanţi şi/sau

rău mirositori, la CO2 şi apă, de către bacteriile ce trăiesc în suspensie în lichide
sau depuse pe un suport solid.

Metoda este mai adecvată pentru tratarea efluenţilor lichizi (tratarea apei uzate
pe cale aerobă sau anaerobă), a deşeurilor solide (resturi menajere) sau în
depoluarea solurilor.

Aplicarea metodei în cazul purificării gazelor cu conţinut ridicat de compuşi

poluanţi se face numai după ce aceste gaze au fost supuse unui alt tratament
preliminar, în care s-a redus cea mai mare parte din poluanţi.

Oxidarea biologică se aplică în două variante: biofiltrare şi spălare biologică.

 O instalaţie de biofiltrare este compusă din: sistem de condiţionare
preliminară a gazului rezidual, sistem de distribuire a gazului brut pentru o
curgere uniformă prin stratul filtrant şi stratul filtrant propriu-zis.
Condiţionarea (pregătirea) preliminară a gazului rezidual înseamnă, pe de o
parte, atingerea unei umidităţi relative a gazului rezidual de peste 95% şi o
temperatură de 20...30°C, şi pe de altă parte, îndepărtarea particulelor materiale
pulberilor). În cazul gazelor reziduale fierbinţi, acestea sunt aduse la temperatura
de lucru cu ajutorul unui schimbător de caldură.
Din punct de vedere al materialului suport, se cunosc două categorii:

biofiltre cu suport biologic: turba pământoasă şi turba fibroasă, compost,

extract de coajă, resturi lemnoase din curăţarea pădurilor, amestecuri din coajă
de copaci şi resturi lemnoase;

filtre cu suport mineral (zeolit, şamotă şi altele) care sunt însămânţate cu

bacterii, iar un dispozitiv de stropire continuă distribuie apa şi elementele
nutritive complementare. Dezvoltarea bacteriilor în acest caz poate genera o
colmatare sau pierderi de încărcătură importante care sunt reţinute apoi prin
epurare.
Ca metodă de reducere a poluării, oxidarea biologică este utilizabilă pentru gaze ce
conţin compuşi organici cu miros puternic, solubili în apă.

Capacitate foarte bună Capacitate medie de Capacitate redusă de

de descompunere descompunere descompunere
Acetona
Toluen Stiren
Xileni Benzen Dioxan
Butanoli Tricloretan
Metanol Fenoli Tetracloretan
Formaldehidă Hexan
Metiletilcetona
 Spălătoarele biologice se utilizează în scopul eliminării emisiilor mirositoare, a
unor emisii de COV şi în domeniul tratării apei uzate. Realizarea tehnică se
bazează absorbţie. Mediul absorbant este pus în contact cu amestecul de gaze
supus procesului de purificare. Substanţele absorbite din fluxul de gaz sunt, în
final, descompuse de microorganisme.

Sunt cunoscute două procedee de spălare biologică:

a. metoda cu nămol activ în care microorganismele sunt fin distribuite în
lichidul absorbant introdus în contracurent cu fluxul de gaze impurificat.
Regenerarea microorganismelor din lichidului absorbant are loc într-un bazin de
epurare cu namol activ.
 b. metoda cu percolaţie continuă se bazează pe faptul că microorganismele
sunt colonizate pe particulele de umplere (ex: pe substanţe spumoase cu pori
deschişi pe bază de poliuretan). Mediul absorbant ce curge peste acestea (apa)
asigură microorganismelor necesarul de oxigen şi substrat, fiind astfel regenerat.

Descompunerea biologică se aplică următoarelor categorii de solvenţi:

 alcooli (etanol, izopropanol, metanol), fenoli, glicoli (etilenglicol), eteri glicolici,

esteri, cetone (acetona, metiletilcetona), aldehide (formaldehida),

substanţe poluante care din punct de vedere al microorganismelor sunt mai puţin
solubile sau toxice (ex: benzen, toluen, stiren), solvenţi cloruraţi.
Descompunerea substanţelor poluante depinde, în principal, de următorii
parametri:

substanţele poluante trebuie să prezinte capacitatea de a fi descompuse;

substantele poluante trebuie să prezinte capacitatea de a fi spălate din gazele

de ardere cu apa sau cu un amestec de nămol activat;

concentraţia de COV din gazul rezidual;

conţinutul de O2;

valoarea pH-ului;

temperatura şi raportul de fosfat şi azot din lichidul de spălat;

gradul de încărcare a lichidului de spălat cu COV;

concentraţia microorganismelor şi capacitatea acestora de adaptare la COV ce

trebuie transformaţi.
I. Tehnici de recuperare
a. Condensarea, refrigerarea, criogenia
Condensarea, refrigerarea sau criogenia compuşilor organici volatili se bazează
pe condensarea vaporilor pe suprafeţe reci. Compuşii organici volatili condensaţi se
recirculă în procesul din care au provenit. Ca agent de condensare se poate folosi
apa rece care circulă prin tuburile unui schimbător de căldură .

Eficienţa recuperării COV este de 50...95% şi depinde de debitul de gaze,

concentraţia lui, temperatură şi proprietăţile fizice ale componenţilor din fluxul de
gaze. Componenţii cu temperatură de fierbere mai mare, şi care se condensează
mai uşor, se recuperează mai economic.
Condensarea este adecvată, în special, pentru fluxuri de gaz rezidual care
prezintă o concentraţie ridicată de solvenţi scumpi.
Se aplică în domeniul chimiei şi al industriei farmaceutice.
Pentru o recuperare completă a acestor solvenţi se cuplează tehnicile de
condensare cu alte procese, cum ar fi adsorbţia.

Refrigerarea şi criogenia se folosesc în cazul compuşilor organici volatili cu

temperatură mică de fierbere.
Ca agenţi de refrigerare se pot folosi freonii sau azotul lichid care sunt contactaţi
direct (dispersaţi) cu fluxurile de gaze volatile sau indirect (prin schimbătoare de
căldură). Eficienţa recuperării este de peste 99%.

Dezavantaje ale proceselor de condensare:

 nu se pot recupera selectiv anumiţi componenţi din fluxul de gaze poluat.

cheltuieli mari cu energia necesară pentru atingerea punctului de rouă a
substanţelor supuse procesului de condensare.
 b. Adsorbţia

Adsorbţia este un proces frecvent utilizat în scopul recuperării compuşilor

organici volatili şi se realizează în special pe cărbune activ, dar şi pe silicagel,
sorturi de argilă, zeoliţi şi răşini. În situaţia în care nu prezintă interes
reintroducerea COV în procesul din care au provenit, se pot distruge printr-un
procedeu termic, de obicei autoterm (datorită concentraţiei mari compuşi
recuperaţi).

Proprietatile cărbunilor activi folosiţi la adsorbţia de gaze sunt:

 activitate mare,
rezistenţa mecanică mare,
să asigure o cădere de presiune mică în stratul granular,
să aibă densitate mare,
selectivitate.

În general, cantitatea adsorbită din compuşii organici creşte cu creşterea masei lor
molare.
Între compuşii cu acelaşi număr de atomi de carbon, compuşii nesaturaţi se
adsorb mai uşor decât cei saturaţi.
Recent, un nou tip de adsorbant, numit fibre de cărbune activat (activated carbon
fiber - ACF), este comercializat şi este promiţător în ceea ce priveşte recuperarea
COV.

Baza acestor materiale este alcătuită dintr-o matrice de filamente de carbon foarte
fine, microporoase.
Numărul mare de micropori asigură o foarte mare suprafaţă totală de contact cu
vaporii de compuşi organici.
Adsorbţia are loc prin difuzia vaporilor de COV în microporii fibrelor.
Fibrele activate au faţă de cărbunii granulari avantajul că adsorbţia şi regenerarea
au loc mai rapid.
 Din punct de vedere constructiv, adsorbţia se poate realiza în strat fix, în strat
fluidizat sau mobil de adsorbant.

Pentru realizarea unui proces continuu, adsorbţia se cuplează cu desorbţia.

Desorbţia se realizează prin două metode:

 stripare cu abur (la temperaturi de 120...140°C)
 stripare cu vapori (la temperaturi de 150...350°C).
După desorbţia cu abur, amestecul de vapori de apă şi compuşi recuperaţi se
condensează şi răceşte şi se separă într-un vas separator de faze (când compuşii
organici recuperaţi nu sunt solubili în apă). În cazul solvenţilor solubili în apă,
separarea lor se face prin fracţionare.

Solvenţii recuperaţi din aer prin adsorbţie pe cărbune activ sunt:

 eteri, alcooli (metil, etil, izopropil, butil - alcooli),
 hidrocarburi clorurate (tetraclorura de carbon, dicloretilena, diclorpropilena),
 esteri (metil, etil, izopropil, butil şi amilacetaţi),
 acetona şi alte cetone,
 eteri,
 hidrocarburi aromatice (benzen, toluen, xileni),
 CS2 şi alţi componenţi.
 Câteva tipuri de compuşi organici nu pot fi recuperaţi pe cărbune activ prin
metode clasice:

 compuşi care reacţionează cu cărbunele sau cu aburul de la regenerare (acizii

organici, aldehidele, unele cetone, unii esteri care hidrolizează uşor şi unele
hidrocarburi halogenate;

 compuşi care polimerizează pe cărbune;

 compuşi cu masă molară mare (plasticidele, răşinile, hidrocarburile grele).

Figura 6.8 Schema de principiu a adsorbţiei pe cărbune activ.
 Pentru recuperarea compuşilor organici volatili se poate aplica şi adsorbţia în
strat fluidizat de polimeri.
La Nobel Industries s-a dezvoltat procedeul denumit Polyad FB.
Elementul important este adsorbantul denumit Bonopore 110, care este din
material microporos, sub formă de particule sferice cu diametrul porilor de 80Å.

Avantajele folosirii acestui adsorbant sunt:

 regenerare uşoară,
 durată mare de viată,
 senzitivitate redusă la umiditate,
 poate fi utilizat pentru adsorbţia compuşilor cu tendinţă de a oxida, polimeriza
sau hidroliza.

Adsorbţia pe zeolit constă în capturarea compuşilor organici volatili pe suprafaţa

unei reţele cristaline de dimensiuni ale porilor de 0,3...1,3 nm.

Metoda nu are răspândirea adsorbţiei pe cărbune activ, dar are avantajul faţă de
aceasta că zeoliţii sunt mai puţin sensibili la ridicarea temperaturii.
Capacitatea lor de adsorbţie este mai mică decât cea a cărbunelui activ.
Recuperarea vaporilor de solvent din aer se poate realiza prin membrane neporoase.

Procesele de membrană se aplică pentru recuperarea :

vaporilor de clorura de vinil nereacţionaţi de la fabricarea policlorurii de vinil;
freonilor;
vaporilor de hidrocarburi emişi din rezervoarele de stocare;
vaporilor de solvenţi de la fabricarea cernelurilor, vopselelor;
vaporilor de solvenţi din curăţătorii chimice

Figura 6.10. Recuperarea solvenţilor prin membrane.

c. Absorbţia

Se poate utiliza atât absorbţia fizică, cât şi cea cu reacţie chimică reversibilă.

În absorbţia fizică, compuşii organici volatili se solubilizează în absorbantul ales.

Se aplică pentru recuperarea amestecurilor de solvenţi complecşi, în concentraţii în
aerului uzat de până la 50g COV/Nm3.

În absorbţia chimică, produsul de reacţie se introduce într-o coloană de desorbţie,

unde la temperaturi ridicate şi presiuni mici are loc reacţia inversă şi deci
regenerarea absorbantului şi recuperarea compuşilor organici volatili.

Procedeul de absorbţie este adecvat, în special, pentru purificarea debitelor mici şi

medii de aer poluat, cu o încărcare mare de substanţe poluante.
În cazul debitelor mari de aer uzat se poate utiliza un număr mai mare de
absorbere.
Gazul purificat poate avea un conţinut final de COV de 30...100 mg/m3.

Ca utilaje se pot folosi:

coloane cu talere sau umplutură,
 turnuri spray,
turnuri Venturi,
 scrubere umede.

Avantajele folosirii absorbţiei sunt:

se aplică şi în cazul amestecurilor de gaze reziduale cu concentraţii mari de
compuşi organici;
procedeul nu este sensibil la variaţii de concentraţie ale substanţelor poluante;
nu prezintă dificultăţi la eliminarea compuşilor polimerizabili;
gazul rezidual saturat cu apă nu provoacă disfuncţii în operare.

Dezavantajele procesului de absorbţie sunt:

tehnologie şi manipulare complexă a instalaţiei;
concepţia instalaţiei depinde de natura solvenţilor recuperaţi şi datorită acestui
fapt cresc cheltuielile de adaptare în cazul absorbţiei altor compuşi.
Figura 6.11. Schema unei instalaţii de absorbţie în vederea recuperării solvenţilor.
În sectoarele care utilizează solvenţi se pot aplica şi următoarele metode de
reducere:

în activităţile care presupun curăţarea suprafeţelor folosind ca degresanţi solvenţi

halogenaţi se pot utiliza sisteme la temperaturi coborâte (în plasmă), sisteme
automate închise din care se pot recupera solvenţii;

la utilizarea vopselelor în lucrări arhitectonice se pot modifica tehnicile de

vopsire şi se pot utiliza noi vopsele reformulate (cu conţinut redus de solvent:
2...3% sau pe bază de apă);

la utilizarea vopselelor în lucrări domestice (casnice) se impune schimbarea

metodelor de aplicare a solvenţilor (roll-on, pompe-spray), utilizarea propelanţilor
(aerosoli);

în activitatea de vopsit automobile (noi sau revopsirea celor vechi) se pot utiliza
proceduri noi de acoperire: tehnici de pulverizare tip spray care să utilizeze volume
mari de vopsea la presiuni mici, sisteme cu aer, în cuptor şi vopsele noi pe bază de
apă sau pulberi. Aceste metode trebuie completate cu măsuri de bună gospodărire
şi planuri de management al utilizării solvenţilor;
în activităţile de tipărire se pot utiliza cerneluri cu conţinut mic de solvenţi sau
cerneluri pe bază de apă. Se pot folosi sisteme închise care să fie cuplate cu unele
din tehnicile generale de recuperare a solvenţilor;

în activităţile de impregnare a lemnului se recomandă folosirea sistemelor închise

de impregnare în vacuum, cuplate cu măsuri de bună gospodărire.
În funcţie de importanţa şi ponderea proceselor din industria chimică organică se
produc emisii de compuşi organici volatili care variază între 0,5 şi 5% din totalul
acestor emisii din ţara respectivă. Dintre acestea, 70% reprezintă emisii cauzate de
producţia de etilenă, propilenă, polipropilenă şi polietilenă.

Tehnicile de reducere a emisiilor de COV din acest sector includ:

modificări ale proceselor;
programe de prevenire a scăpărilor;
colectarea emisiilor şi arderea lor la faclă;
incinerarea termică sau catalitică;
adsorbţia;
absorbţia;
condensarea.

Pentru a preveni emisiile de COV la stocarea şi manipularea produselor chimice se

pot aplica următoarele tehnici de reducere:
folosirea rezervoarelor cu capac flotant interior şi dispozitiv secundar de
siguranţă;
folosirea unităţilor într-o singură treaptă sau în două trepte de recuperare a
vaporilor.
 Din industria de prelucrare a petrolului şi gazelor se emit 9% din totalul
emisiilor de COV din Europa. Acest sector se împarte în trei activităţi majore:
 extracţia şi distribuţia petrolului şi gazelor,
 prelucrarea
 distribuţia de combustibili.

În activităţile de extracţie a petrolului se folosesc următoarele metode de

reducere a emisiilor de hidrocarburi:
 colectarea vaporilor şi arderea în sisteme de faclă
 reîntoarcerea lor în sistem.
Emisii de compuşi organici volatili pot apare la încărcarea şi descărcarea vaselor de
transport a ţiţeiului.

Ca metode de reducere a acestor emisii se pot aplica:

instalaţii de colectare a COV situate pe vase şi legate prin conducte submersibile
pentru reîntoarcerea vaporilor pe platforma de producţie (fixă sau plutitoare);
instalaţii de colectare a COV situate pe vase în care vaporii de hidrocarburi sunt
condensaţi, iar condensul este colectat şi stocat pentru a fi descărcat şi valorificat.

Procesele de prelucrare a petrolului (cracare catalitică, cracrare termică, reducere

de vâscozitate, distilare în vacuum, instalaţii de recuperare a sulfului, faclă) sunt
surse directe de emisii de compuşi organici volatili.

O sursă majoră de emisii atmosferice o reprezintă ejectoarele şi pompele de

vacuum. Metodele aplicate pentru reducerea emisiilor de gaze necondensabile
provenite de la sistemele de vacuum sunt:
dirijarea lor spre sistemele de vase separatoare şi condensatoare sau spre
sistemul de colectare a gazelor arse;
incinerarea lor în cuptoare sau în sisteme de recuperare a căldurii (boilere).
 O altă sursă importantă de emisii de compuşi organici volatili o reprezintă
“scăpările” de vapori de hidrocarburi prin neetanşeităţile echipamentelor,
pierderile prin evaporare din vasele deschise şi din gurile de aerisire sau ventilaţie
ale echipamentelor.
Toate aceste emisii de numesc “fugitive”.

Sursele de emisii fugitive sunt:

 toate tipurile de ventile,
 flanşele,
 blindele,
 conectorii,
 pompele şi compresoarele,
 turnurile de răcire,
 vasele separatoare etc.

Ventilele, datorită numărului lor mare dintr-o rafinărie, reprezintă o sursă

majoră de emisii.

Reducerea emisiilor fugitive înseamnă minimizarea pierderilor din echipamente,

schimbarea tehnicilor de lucru şi a operării echipamentelor, introducerea
metodelor de depistare a “scăpărilor”, îmbunătăţirea întreţinerii lor, curăţirea
echipamentelor, modificarea sau înlocuirea echipamentului.
Stocarea şi transportul materiilor prime, a produselor intermediare şi finite sunt
surse de emisii de tip COVNM (COV non-methane) obţinute prin evaporare
(transpiraţie) din rezervoare, la încărcare-descărcare şi partea care se
vaporizează din scurgerile de lichide.

Produsele intermediare sau finite se depozitează în diverse tipuri de rezervoare.

Cele mai frecvente tipuri sunt rezervoarele cu capac fix şi rezervoarele cu capac
flotant exterior sau interior.

Măsurile pentru reducerea emisiilor fugitive la depozitarea produselor

intermediare sau finite sunt:
 stocarea produselor în rezervoare adecvate:
vase sub presiune pentru gaze;
rezervoare cu capac plutitor pentru lichide volatile;
rezervoare cu capac fix pentru produse petroliere grele sau nevolatile;
 deschiderea rezervoarelor numai în cazuri strict necesare;
 menţinerea temperaturii de stocare cât mai coborâtă posibil;
 inspectarea frecventă a stării recipienţilor;
 colectarea vaporilor emişi în timpul manevrelor şi dirijarea lor spre sistemele
de recuperare prin: absorbţie, comprimare, adsorbţie, incinerare;
 modificări aduse în construcţia (etanşarea) şi operarea rezervoarelor
(introducerea de ventile suplimentare de etanşare).
Transportul produselor finite din rafinării se face cu cisterne.
Pentru a reduce emisiile de COV în timpul transportului se aplică următoarele
tehnici:
utilizarea cisternelor cu capac flotant interior sau cu capac flotant exterior şi cu
dispozitiv secundar de siguranţă. În ambele situaţii pentru o eficienţă şi mai mare a
reducerii emisiilor se instalează sisteme (linii) de recuperare/ returnare a vaporilor;
modificarea tehnicilor de încărcare: încărcarea prin conductă superioară
submersibilă sau încărcarea inferioară.

Emisiile atmosferice din staţiile de tratare a apelor reziduale sunt emisii fugitive de
COV şi gaze din evaporare.
Pentru reducerea emisiilor de COV se pot aplica măsuri simple, cum ar fi:
acoperirea utilajelor din care emisiile sunt mai mari (de exemplu: separatoarele
de produse petroliere/apă, bazinele de decantare);
separarea anterioară a hidrocarburilor dizolvate în apă (de exemplu: recuperarea
fenolului prin extracţie, adsorbţie).
 Peste 40% din emisiile de compuşi organici volatili din Europa, la nivelul
anului 1990, proveneau din surse mobile.
Prin introducerea tehnicilor de reducere a emisiilor de NOx are loc şi
reducerea emisiilor de compuşi organici:
 pentru vehiculele de călători şi vehicule uşoare de transport comercial (diesel),
prin utilizarea catalizatorilor, emisiile de compuşi organici volatili se reduc cu
20…50%.
 pentru vehiculele noi de călători şi vehicule uşoare de transport comercial
(injecţie cu benzină), prin utilizarea catalizatorilor, emisiile de compuşi organici
volatili se reduc cu 0…50%.
 pentru vehiculele grele (diesel), prin introducerea catalizatorilor, emisiile
poluante de hidrocarburi nearse se reduc cu 60...95%.

Introducerea din 2005 a standardului EURO-IV pentru combustibilii auto

convenţionali are drept consecinţe şi reducerea emisiilor de compuşi organici
volatili.
O metodă pentru reducerea emisiilor poluante provenite din surse mobile este
implementarea de combustibili neconvenţionali:
 combustibili gazoşi (gaz natural comprimat, gaz petrolier lichefiat şi
dimetileter), biocombustibili (biodiesel şi bioetanol),
 emulsionarea combustibililor diesel cu 10...15% apă.
 6.4. EFECTUL POLUĂRII CU COMPUŞI ORGANICI VOLATILI
ASUPRA SĂNĂTĂŢII ŞI MEDIULUI

Compuşii organici volatili pot avea efecte directe şi indirecte asupra sănăţătii şi
asupra mediului. Efectele directe sunt legate de nocivitatea intrinsecă şi unele
proprietăţi fizico-chimice ale acestor compuşi. Cele indirecte, prin care se
degradează atmosfera, sunt poluarea fotochimică şi efectul de seră.
Valorile maxime ce nu trebuie depăşite pentru apărarea sănătăţii şi care ţin seama
de subiecţii cu risc ridicat (copii, insuficienţe respiratorii, persoane în vârstă)

Valorile de Durata de
Componenţii
ghidare WHO expunere
1,2 dicloretan 0.7 mg/m3 24 h
Dicloretan 3 mg/m3 24 h
Formaldehidă 100 g / m
3
30 min.
Stiren 800 g / m 3
24 h
Tetracloretilenă 5 mg/m3 24 h
Toluen 8 mg/m3 24 h
Tricloretilenă 1 mg/m3 24 h
 Poluarea fotochimică accelerează degradarea materialelor, în special a
plasticului şi contribuie la scăderea vizibilităţii atmosferice, prin particulele fine pe
care le generează.

Efectul de seră se manifestă prin încălzirea generală a pământului. Compuşii

organici volatili participă direct la încălzirea climei prin absorbţia radiaţiilor
infraroşii reflectate de pământ, datorită prezenţei freonilor, tricloretanului,
metilcloroformului, tetraclorurii de carbon.

Compuşii organici volatili, aflaţi la baza atmosferei, contribuie şi indirect la

producerea efectului de seră, participând la producerea de ozon fotochimic şi
influenţând conţinutul atmosferic în general.
 6.5. PERSPECTIVE PRIVIND VALORILE LIMITĂ
ALE EMISIILOR DE COMPUŞI ORGANICI VOLATILI

Cele mai semnificative reduceri de emisii de COV se estimează pentru transportul

rutier (cu 87 % faţă de 1995) şi pentru utilizarea solvenţilor (cu 65% faţă de anul
1995).

Pentru anul 2010 se aşteaptă o reducere a emisiilor de benzen cu 50% faţă de anul
1995 şi cu 60% în anul 2020. Cele mai semnificative reduceri de emisii de benzen se
estimează pentru transportul rutier.
 7.
EMISII PROVENITE
DIN ARDEREA INCOMPLETĂ
 7.1. CATEGORII DE COMPUŞI DE ARDERE
INCOMPLETĂ ŞI FORMAREA LOR

Din arderea incompletă a combustibililor fosili şi a deşeurilor în instalaţii

staţionare de ardere se emit poluanţi alcătuiţi din:
 monoxid de carbon,
compuşi nesaturaţi,
aldehide,
acizi organici,
hidrocarburi aromatice policiclice.

Din arderea incompletă a combustibililor lichizi şi gazoşi în motoarele auto se

emit:
 hidrocarburi aromatice policiclice (PAH),
monoxid de carbon.
În procesele de combustie, monoxidul de carbon şi alţi compuşi de oxidare
incompleta se formează în zonele de combustie unde temperatura gazului este prea
mică sau este insuficient oxigen.
Astfel se condiţii sunt determinate de mai multe probleme în funcţionarea unităţii
de combustie: amestec sărac de aer şi combustibil, infiltrare de aer rece în unele
zone, exces de aer scăzut, umezeală excesivă a combustibilului.
 Compuşii aromatici policiclici sunt compuşi cu structură similară, alcătuită
din două sau mai multe inele benzenice sau alte inele aromatice legate în
configuraţii diferite.
Sunt generate atât din surse naturale (vulcani şi focuri naturale), cât mai ales
din arderea incompletă a combustibililor fosili (cărbuni, petrol, lemn).

Compuşii aromatici policiclici se formează prin reacţii de oligomerizare şi

ciclizare a acetilenelor. Aceste reacţii au loc în faza gaz, însă la scăderea
temperaturii, compuşii cel mai greu volatili condensează şi se depun pe ţevile şi
pereţii unităţii de ardere.
O parte din aceşti compuşi, cei mai volatili, rămân în faza gaz până la
evacuarea lor în atmosferă, unde, prin condensare sunt încorporaţi în particulele
materiale fine.

Compuşii semivolatili au o mare mobilitate în mediul înconjurător: ei se depun

pe sol, în condiţii favorabile se revolatilizează şi se distribuie în aer, sol sau ape.

O mare parte din compuşii aromatici policiclici care se regăsesc în atmosferă

se transportă pe distanţe lungi faţă de sursa de emisie, situaţie care nu numai
creează o problemă locală, ci globală.
Structura emisiilor de compuşi aromatici policiclici din procesele de combustie
este un subiect complex şi cu multe aspecte neclarificate încă. Un lucru este însă
cert: expunerea umană (prin inhalare, contact epidermic sau ingerare), la compuşi
aromatici policiclici în amestec cu alţi compuşi rezultaţi din arderea
combustibililor fosili favorizează apariţia cancerului, în special cel pulmonar.

O altă categorie de compuşi rezultaţi din arderea combustibililor şi anume

nitroderivaţii compuşilor aromatici policiclici, prezenţi în aerul respirat,
favorizează apariţia leucemiei, a tumorilor mamare şi de colon.

Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului (Agency for Research on

Cancer- IARC) evidenţiază şase compuşi din clasa compuşilor aromatici policiclici
ca “probabili” sau “posibili” agenţi cancerigeni, grupaţi sub denumirea de
benzo[a]piren (B[a]P).

Se remarcă faptul că s-a ales ca “marker” compusul benzo[a]piren, fiind cel mai
cancerigen dintre compuşii aromatici policiclici, iar efectul celorlalţi compuşi se
raportează la acesta.
 7.2. SURSE DE EMISIE ALE COMPUŞILOR DE ARDERE INCOMPLETĂ

Sursele de emisie ale monoxidului de carbon sunt:

 transporturile;
 arderea combustibililor fosili;
 industria;
 alte utilizări ale combustibililor (necombustibile);
 alte surse de emisii (sectoare cu mică importanţă).

În categoria alte utilizări ale combustibililor se include folosirea fracţiunilor

petroliere grele la asfaltarea drumurilor.
Din categoria alte surse de emisii face parte sectorul de tratare a deşeurilor.

Sectorul Contribuţia, %
Transport 77
Arderea combustibililor 5
Procese industriale 7
Diverse 11
Sursele de emisie ale compuşii aromatici policiclici sunt:
industria
de obţinere şi prelucrare a cocsului;
de obţinere a aluminiului;
prelucrarea lemnului;
arderea lemnului şi a cărbunilor şi a biomasei în sectorul agricol;
transportul rutier.
 7.3. TEHNICI DE REDUCERE
A EMISIILOR DE COMPUŞI DE ARDERE INCOMPLETĂ

Reducerea emisiilor de monoxid de carbon se poate realiza prin:

 modificarea combustiei:
creşterea temperaturii în flacără;
creşterea excesului de aer;
 utilizarea combustibililor alternativi.
Tehnicile de reducere a emisiilor de monoxid de carbon favorizează creşterea
emisiilor de oxizi de azot.

Emisiile de monoxid de carbon provenite din motoarele cu aprindere prin

scânteie se reduc folosind catalizatorul cu trei funcţii. Depoluarea gazelor de ardere
eşapate are loc prin producerea de CO2, conform reacţiilor:

2CO  O 2  2CO 2

2C 2 H 6  7O 2  4CO 2  6H 2 O

2NO  2CO  2CO 2  N 2

 În ceea ce priveşte tehnicile de reducere a emisiilor de compuşi aromatici
policiclici acestea sunt:

 pentru emisiile din industrie:

introducerea metodelor sau tehnologiilor alternative;
reamplasarea instalaţiilor;
interzicerea producţiei.

 pentru arderea combustibililor solizi în sectorul domestic:

schimbarea combustibililor solizi cu combustibili alternativi (gaz natural,
gaz petrolier lichefiat etc);
optimizarea combustiei;
introducerea măsurilor de creştere a eficienţei producerii de energie;
interzicerea arderii combustibililor solizi.

 pentru emisiile din traficul auto:

introducerea standardului EURO-IV;
utilizarea tehnologiilor şi combustibililor alternativi;
creşterea eficienţei vehiculelor;
reducerea masei vehiculelor.
Emisiile de compuşi aromatici policiclici din industria de producere a cocsului
sunt în principal emisii fugitive în timpul operaţiilor de încărcare-descărcare.
Emisiile din timpul procesului sunt reduse prin colectarea şi dirijarea lor spre
instalaţii în care sunt valorificate pentru producerea amoniacului şi gudronului.

Emisiile de compuşi aromatici policiclici (în special benzo[a]piren) se pot

reduce prin aplicarea conceptului de “cea mai bună tehnologie”, în sensul de cea
mai puţin poluantă.

Se estimează ca în 2010, producţia de cocs să rămână printre sursele

importante de emisii de benzo[a]piren.

O variantă de reducere a emisiilor de compuşi aromatici policiclici este

reamplasarea cocseriilor în zonele cel mai puţin populate ale Europei sau, în ultimă
instanţă, închiderea cocseriilor şi importarea cocsului.
 Emisiile de compuşi aromatici policiclici din industria aluminiului depind de
tipul procesului de obţinere: proces Soderberg sau electroliza.

Emisiile din procesele Soderberg sunt de două ori mai mari (pe tona de
aluminiu produsa) decât cele din procesele de electroliză.

Metodele de reducere a emisiilor de compuşi aromatici policiclici din

procesele Soderberg sunt:
 introducerea tehnologiilor alternative:
modificarea procesului Soderberg astfel încât să scadă emisiile;
reconstruirea instalaţiilor de producere a aluminiului prin electroliză.
 reamplasarea acestor instalaţii în zonele cel mai puţin populate;
 închiderea instalaţiilor Soderberg şi reciclarea aluminiului.
Arderea combustibililor solizi în sobele din multe locuinţe din mediul rural este
preferată datorită:
costului redus al combustibilului,
lipsei accesului la combustibili alternativi,
dorinţa estetică de a avea foc natural.

Pentru a reduce cu 45% emisiile de compuşi aromatici policiclici provenite din

arderea combustibililor solizi în sobe se pot aplica măsuri simple de optimizare a
arderii:
insulfarea de căldură în scopul atingerii rapide a temperaturii de operare;
 modificarea conţinutului de aer;
menţinerea plată a flăcării.

Ca ultimă măsură de reducere a emisiilor compuşi aromatici policiclici este

interzicerea arderii combustibililor solizi. Această măsură trebuie cuplată, de
asemenea, cu asigurarea de combustibili alternativi, dar şi cu educarea populaţiei
din zonele rurale.
Metodele de reducere a emisiilor de compuşi aromatici policiclici din transportul
auto se grupează în trei categorii:
tehnice;
manageriale;
politice.
Cartuşe filtrante pentru reţinerea particulelor
materiale
Standarde de emisii
Tratarea gazelor de eşapament
(convertoare catalitice)
Reducerea Creşterea eficienţei motorului
consumului de Reducerea masei vehiculului
combustibil
Opţiuni
tehnice Sporirea severităţii şi a frecvenţei
controalelor şi inspecţiilor tehnice
Îmbunătăţirea
Diagnosticarea “la bord”
durabilităţii
Aplicarea de programe
de “conformare a vehiculelor în circulaţie”
Combustibili Gaz petrolier lichefiat, gaz natural
alternativi comprimat, biocombustibili
 Restricţionarea traficului
Cerinţe manageriale Restricţii de viteză

Restricţii în accesul Stabilirea de zone unde pot circula

vehiculelor doar vehicule care produc puţine emisii
poluante
Opţiuni Decongestionarea Supravegherea computerizată a traficului
manageriale traficului Construcţia de noi drumuri
Mai bună administrare a transportului în
comun
Încurajarea altor Reducerea taxelor la transportul în comun
tipuri de transport Introducerea de noi mijloace de transport
în comun
Subvenţionarea transportul în comun
 Taxe de drum
Creşterea accizelor la combustibili
Taxe diferenţiate pentru a promova
utilizarea combustibililor “curaţi” (taxe
Opţiuni politice Ecomomice de emisii)
Taxe diferenţiate pentru vehicule cu
scopul de a promova achiziţionarea de
vehicule puţin poluante
Subvenţionarea casării vehiculelor vechi
 Creşterea eficienţei la arderea combustibililor şi reducerea masei vehiculului
au ca efect reducerea utilizării combustibililor convenţionali şi în consecinţă
emisiile poluante de de compuşi aromatici policiclici se vor reduce substanţial.

Reduceri semnificative ale emisiilor poluante se vor înregistra odată cu

introducerea sistemelor de reducere a emisiilor, cum ar fi:
 creşterea severităţii şi a frecvenţei inspecţiei vehiculelor;
 instalare de senzori electronici la bord care să indice starea emisiilor;
 îmbunătăţirea mecanismelor de detectare a emisiilor „din mers” (pe drum),
scoaterea din circulaţie a vehiculelor care datorită stării tehnice neconforme emit
cantităţi mari de poluanţi.

Utilizarea combustibililor alternativi (gaz natural comprimat, gaz petrolier

lichefiat, biodiesel, etanol, metanol) şi a vehiculelor neconvenţionale (cu motor
electric sau hibride) au ca efect reducerea semnificativă a tuturor emisiilor
poluante.
 7.4. EFECTUL POLUĂRII CU COMPUŞI AROMATICI POLICICLICI
ASUPRA SĂNĂTĂŢII

Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului (Agency for

Research on Cancer- IARC) delimitează din compuşii aromatici policiclici un
grup de agenţi cancerigeni sub denumirea de benzo[a]piren - (B[a]P).

Populaţia poate fi expusă la contaminarea cu agenţi cancerigeni prin

inhalarea aerului poluat, prin contactul lor cu pielea sau prin ingerarea
acestor poluanţi.
Principalul efect al expunerii la aerul contaminat este cancerul pulmonar,
al pielii sau al sângelui.

Un efect particular asupra sănătăţii uname îl au nitroderivaţii

compuşilor aromatici policiclici formaţi în special în timpul proceselor de
combustie, care provoacă atât leucemie cât şi cancer mamar sau al colonului.
 8.
DIOXINE ŞI FURANI
 8.1 CLASE DE COMPUŞI ORGANICI PERSISTENŢI
ŞI COMPORTAMENTUL LOR ÎN MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Termenul “dioxine” se referă la compuşii chimici de tip p-dioxine-dibenzo-

policlorurate (polychlorinated dibenzo–p–dioxins-PCDD),
iar “furani” la compuşii chimici de tip dibenzofurani policloruraţi
(polychlorinated dibenzofurans - PCDF).

Aceşti compuşi chimici sunt aromate ciclice formate din două inele benzenice
legate între ele de doi atomi de oxigen (în cazul p-dioxinelor dibenzo
policlorurate), sau legate de un atom de oxigen şi o legătură carbon-carbon (în
cazul dibenzofuranilor policloruraţi) şi din atomi de hidrogen care pot fi înlocuiţi
de mai mult de opt atomi de clor.

În total sunt cunoscuţi 210 compuşi de tipul dioxine şi furani, dar din punct de
vedere al poluării mediului înconjurător sunt importanţi doar 17 (şapte dioxine şi
zece furani).
Dioxinele şi furanii fac parte, alături de hidrocarburile aromatice policiclice
(PAH) şi de hexaclorobenzen (HCB) şi bifenili policloruraţi (PCB) din grupul
de poluanţi denumiţi “poluanţi organici persistenţi” (persistent organic
poluants POP’s).

Toţi aceşti compuşi organici sunt capabili să rămậnă intacţi în mediul

înconjurător pentru o perioadă foarte lungă de timp, sunt distribuiţi pe arii
geografice extinse, se acumulează în organismele vii şi posedă o serie de
proprietăţi toxice.

Bifenilii policloruraţi (PCB) reprezintă un grup de 206 compuşi aromatici

halogenaţi, definiţi chimic ca substanţe formate din molecule de bifenil (două
cicluri benzenice legate împreună printr-o legătură carbon-carbon) la care atomii
de hidrogen sunt înlocuiţi de peste zece atomi de clor.
PCB nu diferă foarte mult ca structură chimică de dioxine, chiar au proprietăţi
fizico-chimice asemănătoare, iar din punct de vedere al toxicităţii sunt similare
dioxinelor.
 PCB sunt utilizaţi ca:
 agenţi dielectrici (în condensatori de diferite capacităţi şi utilizări),
 ca agenţi termici,
 lubrifianţi,
 aditivi de vopsele,
 plastifianţi,
 materiale rezistente la apă.

Bifenilii policloruraţi (PCB) sunt clasificaţi de către Agenţia Internaţională

pentru Cercetarea Cancerului (Agency for Research on Cancer- IARC drept
compuşi cancerigeni.
Ei sunt, de asemenea, responsabili de infertilitatea femeilor, de unele
disfuncţionalităti de comportament, de dificultăţi de învăţare şi, bineînţeles, de
efect cancerigen, ca şi dioxinele.

Din categoria largă a bifenililor policloruraţi, din 2002 sunt monitorizaţi în mod
regulat doar şapte (PCB 28, 52, 101, 118, 138, 153, 180), şi acest lucru doar în ţările
Europei nordice şi cele de coastă.
 Hexaclorbenzenul (HCB) a fost utilizat în trecut ca pesticid/fungicid al
boabelor de grâu, cepei etc. A fost considerat ca un subprodus obţinut în procesul
de obţinere al unor pesticide.
Este utilizat ca intermediar în fabricarea solvenţilor cloruraţi (tricloretilenă,
tetracloretilenă şi tetraclorură de carbon).

Hexaclorbenzenul (HCB) este un compus organic persistent caracterizat

prin cel mai mare potenţial de transport pe distanţe lungi, lucru explicat de faptul
că are cea mai mare durată de viată în atmosferă: 2,7…6 ani, în funcţie de
altitudinea geografică (spre deosebire PCB la care, în funcţie de tipul compus,
durata de viată este între 9 şi 95 de zile).

Emisiile de HCB dintr-o anumită sursă pot avea efecte semnificative la

distanţe foarte mari (de ex. emisii din surse europene pot avea efecte în America,
Asia Centrală sau sud-estul Asiei, dar şi invers, sau surse din Europa pot induce
poluare în regiunile arctice).
În ultimii ani s-au făcut progrese remarcabile, şi multe ţari au înţeles că poluarea
cu aceşti compuşi nu mai este una de interes naţional, ci una de interes global.

Efectul compuşilor organici persistenţi asupra mediului înconjurător este unul

complex şi cuprinde mai multe compartimente: aer, sol, apă (în special apa
mărilor) şi vegetaţia.

Figura 8.3 Distribuţia dioxinelor şi furanilor

Figura 8.4 Distribuţia hexaclorbenzenului
 8.2. EMISII DE COMPUŞI ORGANICI PERSISTENŢI

Sursele de emisie ale compuşilor organici persistenţi sunt foarte variate,

diferă de la ţară la ţară şi depind de metoda de inventariere folosită în ţara
respectivă. În ultimii ani, datorită atenţiei crescânde care s-a acordat acestui tip de
emisii, s-a încercat o armonizare a informaţiilor.

Surse primare de dioxine si furani:

Combustia biogazului
Incinerarea deşeurilor:
Incinerarea deşeurilor municipale
Incinerarea deşeurilor periculoase Combustia lemnului:
Cuptoare (combustie) industrială Rezidenţială
Cuptoare din industria acizilor halogenaţi Industrială
Incineratoare a deşeurilor spitaliceşti Comercială/industrială
Crematorii: umane şi animale
Incinerarea reziduurilor de la fabricarea hârtiei

Combustia cărbunilor:
Combustie în: Cazane industriale de abur
 motoarele vehiculelor rutiere si nerutiere Rezidenţială
Echipamente Comercială
Căi ferate
Nave comerciale
Combustie accidentală sau voită:
Focuri accidentale – clădiri
Focuri accidentale – vehicule
Arderea paielor
Arderea deşeurilor (în gospodării)
Combustia uleiurilor
Combustia gazului natural
Combustia combustibililor petrolieri:
Industrială (combustibili reziduali)
Industrială (distilate petroliere)
Comercială (combustibili reziduali)
Comercială (distilate petroliere)
Rezidenţială (distilate petroliere
Procese metalurgice:
Topirea/rafinarea metalelor feroase
Producţia cărbunilor
Furnale în arc electric
Topirea/rafinarea metalelor feroase
o Aluminiu primar
o Cupru primar
o Magneziu primar
o Nichel primar
o Aluminiu secundar
o Cupru secundar
Alte surse cu temperaturi înalte:
Cuptoare din ind. cimentului (de ardere a
deşeurilor periculoase)
Cuptoare din ind. cimentului (de ardere a
deşeurilor nepericuloase)
Instalaţii de amestecare a asfalturilor
Instalaţii de regenerarea a catalizatorilor
(prelucrarea petrolului)
Fabricarea argilei de olărit
Fabricarea sticlei
Cuptoare de ardere a varului
Fabricarea cauciucului
Fabricarea ţiglelor şi cărămizilor
Fabricarea cleiurilor
Combustia necontrolată a PCB’s
Arderea lumânărilor
Fabricarea produselor chimice
(inclusiv a pesticidelor şi produselor farmaceutice)
 Deşi se constată un număr foarte mare de surse de astfel de emisii, contribuţiile cele mai
însemnate (aprox. 90%) le au doar trei dintre ele:
combustia deşeurilor 40,9% ;
focurile accidentale (fără combustibili) 34,6% ;
arderea deşeurilor din agricultură 13,4%.

Sursele secundare (“rezervor”): locurile şi acumulările de dioxine, furani şi PCB din care
apar emisii.
Sursele “rezervor” sunt de două tipuri: punctuale şi difuze.
Surse punctuale
Depozitele de deşeuri şi gunoi
Fabricile de producţie a compuşilor organici cloruraţi şi a pesticidelor
Locurile de tratare a lemnului (scândurilor)
Vechile instalaţii de gazeificare a cărbunilor
Uleiurile de transformatoare şi condensatoare (surse de PCB’s)
Surse difuze
Solurile contaminate cu fertilizanţi sau erbicide
Bazinele de deşeuri rezultate din tratarea apelor menajere
Lemnele impregnate cu pentaclorfenol
Sedimentele de dragare
UNEP (2005) a identificat o serie de procese de producţie a compuşilor organici
cloruraţi şi a pesticidelor considerate ca răspunzătoare de formare a dioxinelor:
fabricarea fenolilor cloruraţi şi a derivatelor;
fabricarea aromaticelor clorurate şi a derivatelor;
fabricarea alifaticelor clorurate;
fabricarea catalizatorilor cloruraţi şi a produselor chimice anorganice.

Pentaclorfenolul este cunoscut ca fiind un compus tradiţional care a fost utilizat

la tratarea prin procedee la presiuni ridicate a scândurilor din lemn.
Un mijloc neadecvat de administrare a deşeurilor solide a fost incinerarea lor,
ocazie cu care se consideră că s-au eliberat în atmosferă şi emisii a acestor
poluanţi.
Un alt mod al dioxinelor de a ajunge în aerul atmosferic este, în timp, direct din
scândurile tratate.
Este greu de cuantificat difuzia de dioxina din această sursă, fiind greu de
stabilit volumul de lemn tratat în ţara respectivă sau cel importat.
Sursele de emisii de HCB sunt:
producţia de solvenţi cloruraţi;
utilizarea pesticidelor în agricultură;
industria producătoare de metale;
procesele de combustie (a combustibililor, incinerarea deşeurilor, fabricarea cimen
transportul rutier;
locurile de depozitare a deşeurilor;
surse secundare (în special volatilizarea din sol).
 9.
EMISII DE METALE GRELE
 9.1. CATEGORII DE METALE GRELE

Dintre metalele grele emise în atmosferă cel mai mare interes pentru studiu îl
prezintă arseniul, cadmiul şi nichelul datorită faptului că au acţiune cancerigenă şi
mercurul datorită riscului mare pentru sănătatea umană.

9.2. SURSE DE EMISIE ALE METALELOR GRELE

Conform raportului Comisiei Europene din martie 2001 privind metalele grele
surselor de emisie sunt:

 procesele din industria oţelului şi fontei;

 procesele din industria metalelor neferoase (cupru, nichel, zinc, plumb);
 procesele de combustie: generarea de energie, instalaţii mici de combustie;
 transportul rutier şi naval;
 alte procese: industria prelucrării petrolului, producţia de ciment, prelucrarea
deşeurilor, producţia de cloruri alcaline şi cea de sticlă.
Din grupul comun al proceselor de fabricare a oţelului şi fontei, instalaţiile de
sinteză au cea mai mare contribuţie la emisiile de poluanţi, inclusiv de metale grele
Cuprul rafinat (catodic) se obţine din materii prime primare şi secundare
(reciclate) într-un număr relativ mic de instalaţii. Emisiile de metale depind de
compoziţia materiei prime folosită în procese.

Figura 9.1. Categorii de emisii din stadiile procesului de obţinere a cuprului.

 Nichelul primar se produce din minereuri de oxid (40% din producţie), sau
sulfat de nichel (60% din producţie).

Topirea minereului este prima sursă de emisii poluante, directe sau fugitive.
Topitoriile sunt prevăzute cu sisteme de colectare şi curăţăre a gazelor.
Sistemele de colectare sunt hote sau, în cazul furnalelor închise, filtre cu
ţesături sau scrubere umede.

Pulberile sunt provenite din evacuarea metalului sau a zgurei şi sunt în general
alcătuite din oxizi metalici.

Din gazele colectate se recuperează pulberile care sunt recirculate apoi în

unitatea de topire printr-un sistem pneumatic închis. Dacă gazele nu sunt colectate
şi tratate, emisiile fugitive sunt în cantităţi semnificative.
Sursele majore de emisii fugitive sunt:
•pulberi din depozitarea şi manipularea materiilor prime;
•scăpări din topitorii şi convertoare;
•pulberi din gazele de evacuare din etapele de spălare şi purificare a produşilor;
•pulberi din gazele emanate la turnarea topiturii;
•scăpări de gaze din sistemele de ventilaţie.
Zincul se produce din concentrate de zinc prin procese pirometalurgice sau
hidrometalurgice.

Sursele de emisii directe din aceste procese sunt:

calcinarea (cele mai multe emisii sunt datorate întreţinerii necorespunzătoare);
alte procese de pretratare (ruperea bateriilor);
transportul şi manipularea materialelor;
topirea şi rafinarea;
spălarea şi purificarea;
electroliza;
turnarea.
Sursele de emisii fugitive din aceste procese sunt:
•pulberile din transportul şi manipularea concentratelor şi din manipularea
materialelor intermediare;
•scăpările din cuptoarele de prăjire şi din topitorii;
•pulberile din operaţiile de spălare şi purificare (conţin predominant arsen);
•gazele de evacuare din turnurile de răcire din unităţile de spălare şi purificare;
•gazele de evacuare din turnurile de răcire din unităţile de electroliză;
•tratarea zgurii şi răcirea ei.
 Plumbul se obtine prin topirea concentratelor de plumb.
Aceste procese au emisii poluante reduse.
Instalaţiile existente au fost modificate şi îmbunătăţite cu tehnologii de
reducere şi combatere a poluării.
 În procesele de combustie a cărbunilor în scopul generării de energie
emisiile de metale sunt semnificative.
Urmele de metale conţinute în cărbune sunt distribuite între cenuşa care se
depune, în cenuşa “zburătoare” şi în gazele de ardere.

Cantitatea de metale emisă depinde de mai mulţi factori:

 concentraţia de arsen, cadmiu, mercur şi nichel din cărbune
 cantitatea de cărbune utilizată;
 performanţa sistemelor de reducere a emisiilor.

Prin utilizarea tehnologiilor de reducere (separarea unei părţi din materialul

anorganic din cărbuni prin tehnici bazate pe diferenţele de densitate, curăţarea
chimică şi biologică) a conţinutului de metale din cărbuni, înaintea folosirii lor în
procesele de combustie se reduc substanţial emisiile de metale din timpul
combustiei.
În gazele emise la arderea cărbunilor în sectorul comercial, instituţional şi
casnic se găseşte 4% din totalul emisiilor de arseniu din Europa, iar în cele
emise din combustia din industrie 20%.

În unităţile de producere a energiei se foloseşte şi combustibil petrolier greu

lichid.
În acest caz se emit cantităţi semnificative de gaze şi particule materiale.
Nichelul este prezent în aceste gaze sub formă de sulfaţi şi oxizi metalici
complecşi.
Cantitatea de nichel emisă depinde de mai mulţi factori:
• concentraţia de nichel din combustibil,
•cantitatea de combustibil utilizată,
•performanţa sistemelor de reducere a emisiilor.
Transportul rutier din mediul urban reprezintă sursă importantă de emisii de
metale în atmosferă.
Cadmiul emis în atmosferă din arderea combustibililor în motoarele auto
reprezintă 18% din emisiile de cadmiu din Europa în anul 1990.
Introducerea progresivă a standardelor auto EURO I…IV a impus modificări atât
în compoziţia combustibililor cât şi în metodele de reducere a emisiilor din
gazele eşapate (ne referim în special la utilizarea catalizatorilor) şi în consecinţă,
emisiile de metale s-au redus semnificativ.

În industria prelucrării petrolului emisiile atmosferice conţin şi urme de metale,

cum ar fi: vanadiu, nichel, arseniu, cadmiu şi mercur.

Conţinutul de metale depinde de:

 tipul ţiţeiului.
de profilul rafinăriei
de procesele aplicate şi produsele obţinute.
Majoritatea poluanţilor emişi din instalaţiile de producere a cimentului sunt de
oxizi de azot, oxizi de sulf şi praf sau particule materiale şi mai puţin emisii directe
de metale. În cuptoarele de calcinare s-au găsit urme de metale provenite atât din
arderea materiilor prime cât şi a combustibilii utilizaţi.

În activitatea de incinerare a deşeurilor (municipale, clinice, nămoluri etc) se

înregistrează emisii de metale provenite atât din metalele prezente ca atare, cât şi a
compuşilor metalici.
În timpul incinerării, metalele grele se concentrează atât în cenuşă cât şi în
gazele reziduale, în funcţie de volatilitatea lor.
O parte din metalele volatile din faza gaz (cu excepţia mercurului), odată cu
răcirea gazelor condensează şi sunt încorporate în particulele materiale fine
“zburătoare”.
 9.3. TEHNICI DE REDUCERE A EMISIILOR DE METALE GRELE

Metodele de reducere a emisiilor de metale grele provenite din instalaţiile de

sinteză a oţelului şi fontei sunt:
 desprăfuirea gazului rezidual cu ajutorul separatoarelor electrostatice avansate
cuplate cu filtre cu ţesături, sau cicloane cuplate cu scrubere umede de înaltă
presiune
 recircularea unei părţi din gazele reziduale
 metode speciale pentru reducerea emisiilor de metale grele: scrubere umede
fine cuplate cu separatoare electrostatice, cu rolul de a reţine în apă clorura de
plumb.
 Metodele de reducere a emisiilor de metale grele şi a particulelor materiale provenite
din instalaţiile de producere a cuprului sunt:

Componente
Etapa procesului Metoda de reducere
în gaz la ieşire
Manipularea materiei prime Praf şi metale Depozitare, manipulare şi transport corecte.
Colectoare de praf şi filtre textile
Manipularea materiei prime Praf şi metale Pretratare corectă
pretratate termic Colectoare de gaz şi filtre textile
Topire primară Praf şi metale Operare corectă a procesului şi colectarea gazelor
Mercur Depoluarea gazelor urmată de răcirea gazelor/ curăţare
finală
Dacă în alimentare conţinutul este mare, se reţine după
aplicarea metodelor de reducere a SO2
Topire secundară Praf şi metale Operare corectă a procesului şi colectarea gazelor, răcire şi
reţinere cu filtre textile
Conversie primară Praf şi metale Operare corectă a procesului, colectarea gazelor,
depoluarea gazelor
Conversie secundară Praf şi metale Operare corectă a procesului şi colectarea gazelor, răcire şi
reţinere cu filtre textile
Rafinare caldă Praf şi metale Operare corectă a procesului şi colectarea gazelor, răcire şi
reţinere cu filtre textile
sau scrubere
Topire şi turnare Praf şi metale Operare corectă a procesului şi colectarea gazelor, răcire şi
reţinere cu filtre textile
Tratare pirometalurgică a zgurii Praf şi metale Operare corectă a procesului şi colectarea gazelor, răcire şi
reţinere cu filtre textile
Metodele de reducere a emisiilor de metale grele şi a particulelor materiale
provenite din instalaţiile de producere a nichelului sunt:

pentru stadiul de stocare şi manevrare: stocare, manipulare şi transport corecte.

Pulberile sunt colectate şi purificate cu filtre cu ţesături;

sfărâmare şi spălare: pulberile sunt colectate şi purificate cu filtre cu ţesături;

topire şi convertire: colectarea şi purificarea gazelor cu ajutorul precipitatoarelor
electrostatice calde;

tratarea zgurei, rafinarea termică, retopirea şi turnarea: gazele sunt colectate, iar
pulberile sunt recuperate cu ajutorul filtrelor cu ţesături sau filtrelor cu membrane.

Pulberile recuperate sunt recirculate în stadiul de producţie de unde au provenit.

Metodele de reducere a emisiilor de metale grele şi a particulelor materiale
provenite din instalaţiile de producere a zincului şi plumbului sunt:
manipularea materiei prime: stocare corectă şi colectarea şi purificarea pulberilor
cu filtre cu ţesături moderne, de înaltă performanţă.
pretratarea materiei prime: pretratare corectă şi colectarea şi purificarea
pulberilor cu filtre cu ţesături moderne, de înaltă performanţă.
calcinarea primară şi topirea: gazele emanate din aceste procese care conţin
pulberi se colectează şi se curăţă cu ajutorul separatoarelor electrostatice uscate
sau umede;
topirea secundară: colectarea gazelor şi recuperarea pulberilor cu filtre cu
ţesături moderne de înaltă performanţă;
rafinarea chimică: colectarea gazelor şi recuperarea pulberilor cu scrubere
oxidante;
rafinarea termică: colectarea gazelor, răcirea lor şi utilizarea filtrelor cu ţesături
moderne, de înaltă performanţă;
amestecarea şi alierea: colectarea gazelor, răcirea lor şi utilizarea filtrelor cu
ţesături moderne de înaltă performanţă;
tratarea zgurii: colectarea gazelor, răcirea lor şi utilizarea filtrelor cu ţesături
moderne de înaltă performanţă sau a separatoarelor electrostatice umede.
Metodele de reducere a emisiilor de metale grele şi a particulelor materiale
provenite din instalaţiile de prelucrare a petrolului sunt:
pentru procesele de combustie:
o sisteme mecanice de reţinere a particulelor materiale;
o arderea combustibililor selecţionaţi (proveniţi din ţiţeiuri cu conţinut mai
mic se sulf sau desulfurizarea ţiţeiului prin procese catalitice de tratare cu
hidrogen);
o schimbarea combustibililor convenţionali cu gaze naturale.
pentru cracarea catalitică:
o utilizarea sistemelor multicicloane,
o a separatoarelor electrostatice
o şi a scruberelor umede.
 Metodele de reducere a emisiilor de metale din gazele de la arderea deşeurilor
sunt:
 evitarea incinerării deşeurilor cu conţinut mare de metale, cum ar fi bateriile
nichel-cadmiu;
 aplicarea tehnicilor de reducere adecvate particulelor materiale: filtrele cu
ţesături impregnate în var, separatoare electrostatice cu mai mult de două camere,
scrubere semi-uscate.
Unele sisteme au fost dezvoltate în scopul exclusiv de a reduce emisiile de
anumite metale din fluxurile de gaze de ardere (mercur, As, Cd şi Pb) din
incineratoarele de deşeuri. Aceste sisteme conţin filtre de seleniu, filtre de cărbune
activ şi de diverşi agenţi adsorbanţi (silice, alumina, kaolinita, var).

9.4. EFECTUL POLUĂRII CU METALE GRELE ASUPRA SĂNĂTĂŢII

Metalele grele (arseniu, cadmiu, nichel) au în primul rând efect cancerigen.

Emisiile de metale grele nu au efecte cunoscute asupra mediului terestru şi
acvatic.
 10. DISPERSIA ATMOSFERICĂ

Efectele poluării aerului se apreciază în funcţie de caracteristicile sursei de poluare şi

de mecanismul de dispersie al poluanţilor în atmosferă.

După originea surselor de poluare, există două mari categorii:

• Surse naturale - nu produc decât în cazuri rare poluări majore ale atmosferei. Dintre
poluările naturale enumerăm: poluările cu pulberi (furtuni de praf - provenit din eroziune;
consumatorii care evacuează CO2 şi germeni patogeni; producătorii primari care evacuează
diferite substanţe anorganice sau organice, polen etc.; apa - din care se degajă aerosoli cu
diverse săruri marine; descompunerea materiilor organice provenite de la producătorii
primari şi consumatori (amoniac NH3, metan CH4, hidrogen sulfurat H2S, CO2 etc.);
erupţiile vulcanice (cenuşă, compuşi de sulf etc.); incendiile; radioactivitatea terestră şi
cosmică (diverşi radionuclizi); descărcările electrice - generează ozon la altitudini mici.
• Surse artificiale - au devenit cele mai importante. Sursele artificiale de poluare a
aerului sunt consecinţa industrializării şi urbanizării.

După formă, se disting următoarele categorii de surse de poluare:

• Surse punctiforme - gazele poluante sunt evacuate în atmosferă prin diverse instalaţii care
au secţiunea de evacuare de dimensiuni mici– conducte, coşuri etc.
• Surse liniare – au dimensiunea orizontală mare (de exemplu o autostradă intens circulată).
• Surse de suprafaţă - aria acestor surse nu poate fi neglijată în comparaţie cu dimensiunile
zonei - de exemplu un cartier pentru un oraş.
• Surse volumice - emisia poluanţilor se realizează tridimensional – volume mari de aer
poluat în atmosferă.
 În funcţie de înălţime, sursele de poluare a aerului pot fi:
• Surse la nivelul solului
• Surse de joasă înălţime (mai mică de 50 m)
• Surse de înălţime medie (între 50 şi 150 m)
• Surse de mare înălţime (peste 150 m).

După mobilitate, distingem:

• Surse staţionare - procesele de combustie şi procesele industriale. Combustia
reprezintă arderea combustibililor pentru obţinerea de energie sau incinerarea diverselor
deşeuri.
• Surse mobile - în special transporturile auto (îndeosebi terestre, dar şi aeriene şi
navale).
După durata emisiilor poluante, sursele de poluare atmosferică se clasifică în:
•Surse continue, caracterizate prin funcţionarea continuă, cu emisie relativ constantă pe
perioade medii sau lungi de timp.
•Surse intermitente, care funcţionează cu întreruperi (de ore, zile sau chiar luni).
•Surse instantanee - emisiile instantanee sunt de durată foarte scurtă (minute sau zeci de
minute) după care încetează (accidente industriale, explozii).
 10. 3. MODELE DE DISPERSIE ATMOSFERICĂ

Un model de dispersie atmosferică este:

o simulare matematică a fizicii şi chimiei care guvernează transportul, dispersia şi
transformarea poluanţilor în atmosferă;
înseamnă un mijloc de estimare concentraţiei poluanţilor dând informaţii despre
emisiile şi natura poluanţilor în atmosferă.

Modele de dispersie pot lua diferite forme: grafice, tabele şi relaţii matematice scrise.

Astăzi, modelele de dispersie sunt cel mai frecvent sub formă de programe pe computer.
Modelele de dispersie ca programe pe computer calculează concentraţia poluanţilor
folosind următoarele informaţii:
debitul emisiei poluante;
caracteristicile sursei de emisie;
topografia locală;
aspectele meteorologice ale zonei;
date despre concentraţia poluanţilor.
Figura 10.1 Etapele unui program de modelare a dispersiei atmosferice.
Datele meteorologice sunt cele mai importante intrări în orice model de dispersie.
Concentraţia poluanţilor la nivelul solului este controlată de două elemente meteorologice:
direcţia şi viteza vântului (importante pentru transportul poluanţilor);
turbulenţa şi amestecarea pe verticală (importante pentru dispersia poluanţilor).

Modelarea dispersiei atmosferice a emisiilor poluante pentru sursele de emisie staţionare, se

face ţinând cont de:
tipul surselor de emisie
tipul emisiilor: emisii de gaze mai puţin dense decât aerul atmosferic, emisii de gaze mai
dense decât aerul atmosferic, emisii de aerosoli lichizi cauzate de procese de evaporare,
emisii sub formă de particule solide, emisii sub formă de flăcări, emisii sub formă de jet;
tipul panajelor de emisie: panaje susţinute termic – emisii “fierbinţi” cu flux termic
ascensional, panaje nesusţinute termic – emisii “reci” cu sau fără flux gazodinamic;
durata emisiilor: emisii continue constante, emisii continue variabile, emisii de durată
limitată (scurgeri accidentale), emisii instantanee (de tipul exploziilor);
caracteristici de emisie: debitele de emisie (pentru emisii continue), debitul şi durata
emisiilor (pentru emisii accidentale), masa emisiilor (pentru emisii instantanee);
proprietăţi fizico-chimice ale efluenţilor (temperatura, masa molară, densitatea, căldura
specifică, compoziţia chimică etc.);
localizarea, dimensiunile şi caracteristicile funcţional-constructive ale surselor de
emisie: înălţimea fizică (constructivă) a gurii de evacuare a efluenţilor, diametrul interior în
zona de evacuare a efluenţilor, viteza de evacuare a efluenţilor;
caracteristicile topografice ale zonei supuse modelarii: zone adiacente surselor de emisie,
teren accidentat (topografie complexă);
parametri meteorologici:
odate meteorologice de rutină: viteza si direcţia vântului mediu de transport,
temperatura medie, radiaţia solară globală, gradul de nebulozitate şi tipul (plafonul)
formaţiunilor noroase;
odate meteorologice preprocesate:
- de tip secvenţial orar: clasa de stabilitate atmosferică, înălţimea de amestec, respectiv alţi
parametri fizici ai stratului limită planetar obţinuţi prin apelarea la un preprocesor
meteorologic;
- de tip climatologic: roze anuale de vânt şi de stabilitate atmosferică, valori medii anuale
ale vitezei vântului şi înălţimii de amestec pentru fiecare clasă de stabilitate, valori medii ale
temperaturii aerului;
estimarea vârfurilor de concentraţie (episoade severe de poluare) în condiţiile
meteorologice cele mai defavorabile dispersiei: scanare automată a maximelor de
concentraţie pentru diverse combinaţii viteze de vânt - stabilitate atmosferică şi localizarea
în diferite sisteme de coordonate a punctelor respective de maxim, detectarea celor mai
nefavorabile direcţii de vânt pentru fiecare combinaţie sursă - receptor.
Rezultatele modelării dispersiei atmosferice sunt utilizate pentru:
compararea valorilor emisiilor poluante cu standardele de calitate ale aerului;
calcularea înălţimii coşurilor de dispersie;
managerierea emisiilor existente;
proiectarea unor reţele mondiale de monitorizare a aerului;
identificarea principalilor contributori la problemele existente ale poluării aerului;
prevederea episoadelor de poluare;
evaluarea riscului şi planificarea managementului evenimentelor întâmplătoare;
estimarea influenţelor factorilor geofizici asupra dispersiei poluanţilor;
furnizarea datelor pentru cercetarea ştiinţifică a accidentelor;
reducerea timpului şi cheltuielilor cu monitorizarea periodică a emisiilor.
Cele mai frecvent utilizate modele de dispersie sunt cele staţionare, gaussiene.
Ele se bazează pe aproximarea matematică a comportamentului poluanţilor şi sunt cele mai
uşor de utilizat modele.
Încorporând o descriere simplistă a procesului de dispersie şi bazându-se pe unele ipoteze
simplificatoare, modelele gaussiene nu reflectă cu acurateţe realitatea.
Modelele gaussiene (tip pană) sunt: AUSPLUME, ISCST3 (EPA1), AERMOD (EPA 2) şi
CTDMPLUS.
Noua generaţie de modele de dispersie avansate adoptă o abordare mai sofisticată pentru a
descrie difuzia şi dispersia utilizând proprietăţile fundamentale ale atmosferei.
Ele sunt capabile să abordeze mai bine situaţiile dificile cum ar fi complexitatea terenului şi
transportul poluanţilor pe distanţe lungi.
Modelele avansate cele mai cunoscute pe plan mondial sunt CALPUFF şi TAPM.