Cursuri EMPUE

Universitatea Politehnica București Facultatea de Energetică
Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

Anul universitar 2022-2023
prof. Cosmin Mărculescu, prof. Roxana Pătrașcu, Ș.l. Gabriela Ionescu
C1. Aspecte legislative energie-mediu în evaluarea proceselor din

domeniul energiei
1.OBIECTIVE PRIORITARE ALE ROMÂNIEI PE AXA ENERGIE-MEDIU – 2020
Complexitatea problemelor aferente sistemelor energetice, având în vedere ansamblul

subsistemelor componente: producerea, transportul, conversia, distribuţia şi consumul energiei, a
cunoscut o creştere spectaculoasă în ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de
mediu, schimbările climatice şi epuizarea rezervelor naturale. În acest context, obiectivul central
al cooperării internaţionale în domeniul mediului este dezvoltarea durabila.
Deci, politica energetică durabilă se poate defini drept acea politică care maximizează
bunăstarea omenirii pe termen lung, simultan cu păstrarea unui echilibru dinamic între siguranţa
în alimentare cu energie, competitivitatea serviciilor energetice şi protecţia mediului, ca răspuns
la provocările sistemului energetic.
Consiliul European a adoptat în luna iunie 2010 strategia energetică: „Europa 2020 pentru
o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii”. Obiectivele stabilite sunt ambiţioase
atât în ceea ce priveşte aspectele energetice dar şi cele aferente protecţiei mediului, având în vedere
schimbările climatice cu care se confruntă planeta.
Astfel, priorităţile acestei strategii europene sunt:
• reducerea cu 20 % a emisiilor de gaze cu efect de seră;
• creşterea la 20 % din totalul surselor primare a ponderii energiei având la bază energia
regenerabilă;
• scăderea cu 20 % a consumului final de energie prin eficienţă energetică.
Pe termen lung, până în anul 2050, obiectivele energetice corelate cu cele de mediu sunt
îndrăzneţe, şi anume reducerea cu 90-95 % a emisiilor de CO2. Având în vedere că industria
energetică, îndeosebi subsistemul producerii energiei, este principalul răspunzător de acest
fenomen, alaturi de transporturi, obiectivul nu poate fi atins fără implementarea unor soluţii
tehnologice de captare şi stocare a CO2.
Alături de ţările Uniunii Europene (răspunzătoare de producerea a cca. 16 % din emisiile de
CO2), în lupta pentru acest deziderat trebuie să se alinieze şi SUA, Canada, China, India şi Africa
de Sud, având în vedere că cele trei din urmă „sunt cele mai vinovate” de producerea gazelor cu
efect de seră.
În România, pentru implementarea corectă a pachetului energie- schimbări climatice
trebuie avute în vedere următoarele:
• elaborarea unei strategii naţionale coerente cu privire la energia verde, în vederea atingerii
obiectivelor asumate de România pentru perioada 2013-2020;

• instituţiile statului trebuie să fie pregătite pentru promovarea, susţinerea, implementarea şi

urmărirea unor programe energetice;
• este necesară crearea cadrului legal pentru asigurarea investiţiei fondurilor obţinute din
valorificarea certificatelor de CO2 pe piaţa europeană în alte proiecte de mediu;
• derularea la nivel naţional a unor programe de calificare a forţei de muncă destinate
proiectării, realizării şi operării noilor tehnologii destinate protecţiei mediului;
• asigurarea unui cadru legal simpliu şi eficient în vederea implementarii pe piaţa românească
de noi tehnologii care au ca scop reducerea poluării mediului.
Printre obiectivele strategice ale României în domeniul energiei se numără:
• creşterea eficienţei energetice;
• promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile;
• utilizarea raţională şi eficientă a resurselor energetice primare.
Pachetul energie-schimbări climatice – promovează soluţii şi tehnologii pentru reducerea
emisiilor de CO2.
Acte legislative privind protecţia mediului (selecţie) care sprijină implementarea
obiectivelor pachetului energie-schimbări climatice:
• Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 din 22.12.2005 (modificată de OUG 114/2007 şi OUG
164/2008) – protecţia mediului;
• Hotărârea nr. 322/2005 din 14/04/2005 (modificarea şi completarea HG nr. 541/2003) –
limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere;
• Ordinul nr 833/2005 din 13.09.2005 – programul naţional de reducere a emisiilor de dioxid
de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţiile de ardere;
• Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 din 16/06/2000 (completată şi modificată de OUG
61/2003) – regimul deşeurilor;
• Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2001 (r1) din 26/01/2001 (modificată de OUG 61/2003) –
gestionarea deşeurilor industriale reciclabile;
• Hotărârea nr. 878/2005 din 28/07/2005 (completată de OUG 70/2009) – accesul publicului
la informaţia privind mediul;
• Lege nr. 107/1996 din 25/09/1996 – Legea apelor – Versiune actualizată la data de
19/02/2010;
• Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005 din 10/11/2005 (completată de Legea 84/2006) –
prevenirea şi controlul integrat al poluării.
2. STRATEGII PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ

2.1. OBIECTIVELE STRATEGIEI PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A UNIUNII
EUROPENE
Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluţie la criza ecologică determinată de exploatarea
intensă şi necontrolată a resurselor naturale precum şi degradarea continuă a mediului ambiant,
căutând în primul rând soluţii pentru protejarea calităţii mediului înconjurător.
În prezent, conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii prin repartizarea bogăţiei între ţările
dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate sau în curs de dezvoltare, asigurarea unui trai decent
populaţiei, acolo unde planeta pare deja asfixiată de exploatarea excesivă a resurselor naturale, dar

mai ales transmiterea unei planete sănătoase generaţiilor viitoare. În acest sens principalele
obiective a Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene sunt:
• limitarea schimbărilor climatice, a costurilor şi efectelor sale negative pentru societate şi
mediu;
• asigurarea că sistemul nostru de transport satisface nevoile economice, sociale şi de mediu
ale societăţii noastre, minimizând impacturile sale nedorite asupra economiei, societăţii şi
mediului;
• promovarea modelelor de producţie şi consum curate, durabile;
• îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor naturale, recunoscând
valoarea serviciilor ecosistemelor;
• promovarea unei bune sănătăţi publice în mod echitabil şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva
ameninţărilor asupra sănătăţii;
• crearea unei societăţi cu includere socială prin luarea în considerare a solidarităţii între şi în
cadrul generaţiilor, asigurarea securităţii şi creşterea calităţii vieţii cetăţenilor ca o
precondiţie pentru păstrarea bunăstării individuale;
• promovarea dezvoltării durabile pe scară largă; asigurarea ca politicile interne şi externe ale
Uniunii Europene sunt în acord cu dezvoltarea durabilă şi angajamentele internaţionale ale
acesteia.
2.2. STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMÂNIEI

„ORIZONTURI 2013-2020-2030”
Documentul urmează prescripţiile metodologice ale Comisiei Europene şi reprezintă un

proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, şi al
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin Centrul Naţional pentru Dezvoltare
Durabilă. Strategia stabileşte obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil
şi realist, la un nou model de dezvoltare propriu Uniunii Europene şi larg împărtăşit pe plan
mondial – cel al dezvoltării durabile, orientat spre îmbunătăţirea continuă a vieţii oamenilor şi a
relaţiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.
Elaborarea Strategiei este rezultatul obligaţiei asumate de România în calitate de stat membru al
Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele statuate în
Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă şi în Strategia reînnoită
a UE pentru Dezvoltare Durabilă din 2006
Obiective strategice ale României pe termen mediu şi lung :
• Orizont-2013: încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în
ansamblul programelor şi politicilor publice ale României;
• Orizont-2020: atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii
indicatori ai dezvoltării durabile;
• Orizont-2030: apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor
UE.
Direcţiile principale de acţiune, detaliate pe sectoare şi orizonturi de timp sunt următoarele:

• corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale în

profil inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului
natural;
• modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională, sănătate publică şi
servicii sociale, ţinând seama de evoluţiile demografice şi de impactul acestora pe piaţa
muncii;
• folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic
şi ecologic, în deciziile investiţionale; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în
toate activităţile de producţie şi servicii;
• anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea din timp a unor planuri de măsuri
pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau antropice;
• asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale
României, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea fertilităţii solului,
conservarea biodiversităţii şi protejarea mediului;
• identificarea unor surse suplimentare de finanţare pentru realizarea unor proiecte şi programe
de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei
alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;
• protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional, racordarea la
normele şi standardele europene privind calitatea vieţii.
3.POLITICA DE MEDIU – PRINCIPII GENERALE SI CADRUL DE BAZA
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării poluării la

sursă și „poluatorul plătește”. Programele multianuale de acțiune pentru mediu stabilesc cadrul
pentru viitoarele acțiuni în toate domeniile politicii de mediu. Acestea sunt integrate în strategiile
orizontale și sunt luate în considerare în cadrul negocierilor internaționale în materie de mediu. Nu
în ultimul rând, punerea în aplicare este fundamentală.
Articolul 11 și articolele 191-193 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). UE
are competența de a acționa în toate domeniile politicii de mediu, precum poluarea aerului și a
apei, gestionarea deșeurilor și schimbările climatice. Sfera de aplicare a competenței sale este
limitată de principiul subsidiarității și de cerința unanimității în Consiliu în ceea ce privește aspecte
precum cele de natură fiscală, amenajarea teritoriului, utilizarea terenurilor, gestionarea cantitativă
a resurselor de apă, alegerea surselor de energie și structura aprovizionării cu energie.
3.1.ASPECTE PRIVIND EVOLUTIA POLITICII DE MEDIU
Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului European de la Paris din 1972,
unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de stat sau de guvern europeni au
declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de însoțire a expansiunii economice și
au solicitat un program de acțiune. Actul Unic European din 1987 a introdus un nou titlu „Mediul”,

care furniza primul temei juridic pentru o politică de mediu comună care are drept obiective
conservarea calității mediului, protejarea sănătății umane și asigurarea unei utilizări raționale a
resurselor naturale. Revizuirile ulterioare ale tratatului au consolidat angajamentul Uniunii față de
protecția mediului și rolul Parlamentului European în dezvoltarea acesteia. Prin intermediul
Tratatului de la Maastricht (1993), mediul a devenit un domeniu oficial de politică a UE, s-a
introdus procedura de codecizie, iar votul cu majoritate calificată în Consiliu a devenit regulă
generală. Tratatul de la Amsterdam (1999) a stabilit obligația de integrare a protecției mediului în
cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE, în vederea promovării dezvoltării durabile. Prin
intermediul Tratatului de la Lisabona (2009), „combaterea schimbărilor climatice” și dezvoltarea
durabilă în relațiile cu țările terțe au devenit obiective specifice. Personalitatea juridică i-a permis
astfel UE să încheie acorduri internaționale.
3.2 PRINCIPII GENERALE
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării poluării la

sursă și „poluatorul plătește”. Principiul precauției este un instrument de gestionare a riscurilor
care poate fi invocat în cazul în care există o incertitudine științifică cu privire la un posibil risc la
adresa sănătății umane sau a mediului, provenit dintr-o anumită acțiune sau politică. De exemplu,
în cazul în care apar incertitudini cu privire la posibilele efecte periculoase ale unui produs și în
cazul în care ele persistă în urma unei evaluări științifice obiective, pot fi furnizate instrucțiuni de
interzicere a distribuției produsului sau de eliminare a sa de pe piață. Astfel de măsuri trebuie să
fie nediscriminatorii și proporționale și trebuie revizuite imediat ce există informații științifice
suplimentare.
Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind răspunderea
pentru mediul înconjurător, care vizează prevenirea sau remedierea daunelor aduse mediului (și
anume, speciilor sau habitatelor naturale protejate, apei și solului). Operatorii care desfășoară
anumite activități profesionale, precum transportul de substanțe periculoase sau activități care
presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri preventive în cazul unei amenințări iminente la
adresa mediului. Dacă s-au produs deja pagube, operatorii sunt obligați să adopte măsurile
adecvate pentru remedierea acestora și să suporte cheltuielile aferente. Domeniul de aplicare al
Directivei a fost extins de trei ori pentru a include gestionarea deșeurilor extractive, funcționarea
siturilor geologice de stocare și, respectiv, siguranța activităților petroliere și gaziere offshore.
În plus, de când a apărut pentru prima dată în urma unei inițiative a Consiliului European de la
Cardiff din 1998 („procesul de la Cardiff”), integrarea preocupărilor legate de mediu în cadrul
altor domenii de politică ale UE a devenit un concept important la nivelul politicilor europene. În
ultimii ani, integrarea politicii de mediu a înregistrat progrese semnificative, de exemplu, în
domeniul politicii energetice, astfel cum s-au reflectat în dezvoltarea în paralel a pachetului
energie/climă al UE sau în Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii
scăzute de dioxid de carbon până în 2050. Aceasta arată cum pot sectoarele responsabile de

emisiile Europei - generarea de electricitate, industria, transporturile, sectorul clădirilor și al

construcțiilor, precum și agricultura - să realizeze trecerea la o economie cu emisii reduse de
carbon în cursul deceniilor următoare.
3.3. CADRUL DE BAZA
A. Programele de acțiune pentru mediu
Din 1973, Comisia a inițiat programe de acțiune pentru mediu (PAM) multianuale, care stabilesc
viitoarele propuneri legislative și viitoarele obiective pentru politica de mediu a UE. În 2013,
Consiliul și Parlamentul au adoptat cel de-al șaptelea PAM pentru perioada până în 2020, cu titlul
„O viață bună, în limitele planetei noastre.” Bazându-se pe o serie de inițiative strategice,
programul stabilește nouă obiective prioritare, printre care se numără: protejarea naturii, o
reziliență ecologică sporită, o creștere durabilă, eficientă din punctul de vedere al resurselor și cu
emisii reduse de dioxid de carbon și combaterea amenințărilor la adresa sănătății legate de mediu.
Programul subliniază, de asemenea, nevoia unei mai bune aplicări a legislației UE în domeniul
mediului, a cunoștințelor științifice de vârf, a investițiilor și a integrării aspectelor legate de mediu
în cadrul altor politici.
B. Strategii orizontale
În 2001, UE a introdus Strategia sa de dezvoltare durabilă (SDD), venind astfel în completarea

Strategiei de la Lisabona adoptate anterior pentru promovarea creșterii și a locurilor de muncă cu
o dimensiune de mediu. Reînnoită în 2006 pentru a combina dimensiunea internă a dezvoltării
durabile cu cea internațională, SDD revizuită a UE încearcă să îmbunătățească în mod constant
calitatea vieții prin promovarea prosperității, a protecției mediului și a coeziunii sociale. În
conformitate cu aceste obiective, Strategia Europa 2020 pentru creșterea economică vizează „o
creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”. Sub egida acestei strategii, inițiativa
emblematică „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor” pregătește terenul
pentru o creștere durabilă și sprijină trecerea la o economie eficientă din punctul de vedere al
utilizării resurselor și cu emisii scăzute de carbon. În plus, în 2011, UE s-a angajat ca, până în
2020, să combată declinul biodiversității și degradarea serviciilor ecosistemice (Strategia UE în
domeniul biodiversității).
C. Evaluarea impactului asupra mediului și participarea publicului
Anumite proiecte (private sau publice) care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, de
exemplu, construirea unei autostrăzi sau a unui aeroport, fac obiectul unei evaluări a impactului
asupra mediului (EIM). De asemenea, o serie de planuri și programe publice (de exemplu, privind
destinația terenurilor, transportul, energia, deșeurile sau agricultura) fac obiectul unui proces
similar care poartă denumirea de evaluare strategică de mediu (SEA). În cazul acesteia, aspectele
ecologice sunt deja integrate în etapa de planificare, iar posibilele consecințe se iau în considerare
înainte de aprobarea sau autorizarea unui proiect, în vederea asigurării unui nivel sporit de protecție

a mediului. În ambele situații, consultarea publicului reprezintă un aspect fundamental. Acest lucru
se datorează Convenției de la Aarhus, un acord multilateral de mediu sub auspiciile Comisiei
Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite (UNECE), care a intrat în vigoare în
2001 și la care UE și toate statele sale membre sunt părți. Convenția garantează publicului trei
drepturi: dreptul cetățenilor de a participa la luarea Deciziei în probleme de mediu, dreptul de acces
la informațiile referitoare la mediu deținute de autoritățile publice (de exemplu, privind starea
mediului sau starea sănătății oamenilor în cazul în care aceasta este afectată de starea mediului) și
dreptul de acces la justiție în cazul încălcării celorlalte două drepturi.
D. Cooperarea internațională în domeniul mediului
UE are un rol fundamental în cadrul negocierilor internaționale în domeniul mediului. UE este

parte la numeroase acorduri globale, regionale sau subregionale în domeniul mediului care vizează
o gamă largă de chestiuni, printre care protecția naturii și biodiversitatea, schimbările climatice și
poluarea transfrontalieră a aerului sau a apei. De exemplu, la cea de a zecea Conferință a părților
la Convenția privind diversitatea biologică, organizată la Nagoya (Japonia) în 2010, UE a adus o
contribuție majoră la stabilirea unui acord privind o strategie globală pentru stoparea pierderii
biodiversității până în 2020. De asemenea, Uniunea a participat la Decizia privind elaborarea unor
obiective globale de dezvoltare durabilă pentru toate statele, care a fost adoptată în urma
Conferinței „RIO+20” privind dezvoltarea durabilă, care a avut loc în 2012. În mod tradițional,
UE a stabilit standarde, de asemenea, în cadrul negocierilor internaționale în domeniul climei, în
temeiul Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC). UE a
aderat, de asemenea, la Convenția privind comerțul internațional cu specii ale faunei și florei
sălbatice pe cale de dispariție (CITES), pentru a-și continua lupta împotriva infracțiunilor legate
de speciile sălbatice la nivel internațional.
E. Punerea în aplicare, respectarea și monitorizarea
Legislația UE în domeniul mediului a fost elaborată începând cu anii 1970. În prezent, există
câteva sute de directive, regulamente și decizii în vigoare în acest domeniu. Totuși, eficacitatea
politicii europene de mediu este determinată, în mare parte, de punerea în aplicare a acesteia la
nivel național, regional și local, iar punerea în aplicare și executarea defectuoasă rămân o problemă
majoră. Monitorizarea - atât a stării mediului, cât și a nivelului de aplicare a legislației UE în
domeniul mediului - este fundamentală.
Pentru a contracara diferențele mari dintre statele membre în ceea ce privește punerea în aplicare,
Parlamentul European și Consiliul au adoptat în 2001 criterii minime (neobligatorii) pentru
inspecțiile de mediu. În vederea îmbunătățirii aplicării legislației UE în domeniul mediului, statele
membre trebuie să prevadă sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de descurajare pentru
cele mai grave infracțiuni în domeniul mediului. Printre acestea se numără, de exemplu: evacuarea
sau eliberarea ilegală de substanțe în apă, aer sau sol, comerțul ilegal cu specii ale faunei și florei
sălbatice, comerțul ilegal cu substanțe care afectează stratul de ozon și transportul ilicit sau
deversarea ilicită de deșeuri. Rețeaua Uniunii Europene pentru punerea în aplicare și respectarea

legislației din domeniul mediului (IMPEL) este o rețea internațională a autorităților din domeniul
mediului din statele membre ale UE, statele în curs de aderare și statele candidate, precum și din
Norvegia, creată pentru stimularea punerii în aplicare prin furnizarea unei platforme care
facilitează schimbul de idei și de bune practici între factorii de decizie, inspectorii din domeniul
mediului și executorii judecătorești.
În mai 2016, Comisia a lansat Evaluarea punerii în aplicare a politicilor de mediu, un nou
instrument care are rolul de a contribui la punerea în aplicare pe deplin a legislației UE în domeniul
mediului, care este strâns legat de verificarea adecvării (Programul privind o reglementare
adecvată și funcțională - REFIT) obligațiilor de monitorizare și raportare în domeniul politicii de
mediu, în vederea simplificării sale și a reducerii costurilor.
În 1990, a fost înființată Agenția Europeană de Mediu (AEM), cu sediul în Copenhaga, pentru
sprijinirea dezvoltării, punerii în aplicare și evaluării politicii de mediu și pentru informarea
publicului larg cu privire la această chestiune. Această agenție a UE (deschisă statelor care nu sunt
membre ale UE) este responsabilă pentru furnizarea de informații fiabile și independente cu privire
la starea și la perspectivele mediului. Prin urmare, aceasta colectează, gestionează și analizează
date și coordonează Rețeaua europeană de informare și observare pentru mediu (Eionet). Pentru a
sprijini factorii de decizie în luarea unor decizii informate și în elaborarea legislației și politicilor
de mediu, UE desfășoară, de asemenea, Programul european de monitorizare a Pământului
(Copernicus), care abordează, printre altele, probleme legate de sol, mediul marin, atmosferă și
schimbările climatice. În ceea ce privește poluanții eliberați în aer, apă sau sol, precum și
transferurile de deșeuri în afara amplasamentului și de poluanți în apele uzate, Registrul European
al Poluanților Emiși și Transferați (E-PRTR) furnizează date fundamentale referitoare la mediu de
la peste 30 000 de instalații industriale din UE, precum și din Islanda, Liechtenstein, Norvegia,
Serbia și Elveția. Registrul este disponibil gratuit publicului, pe internet.
4.POLITICA ENERGETICA – PRINCIPII GENERALE, CADRUL DE BAZA
Uniunea Eurpeană se confruntă cu provocări fără precedent cauzate de dependența crescândă față
de importurile de energie și de cantitatea redusă de resurse energetice, precum și de necesitatea de
a limita schimbările climatice și de a depăși criza economică.
In acest context, eficiența energetică reprezintă o modalitate importantă prin care pot fi abordate
provocările în cauză. Aceasta îmbunătățește securitatea aprovizionării cu energie a Uniunii
Europene, prin reducerea consumului de energie primară și a importurilor de energie. Eficiența
energetică contribuie la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-o manieră rentabilă, și
prin urmare contribuie la atenuarea efectelor schimbărilor climatice.
Pe termen mediu se estimează o creștere de consumuri de energie până în anul 2030 cu circa 50%
față de 2003. Rezervele de resurse neregenerabile cunoscute pot susține o dezvoltare economică
la consumul actual, până în 2040 (rezervele de petrol) și 2070 (cele de gaze naturale)

Din punct de vedere al structurii consumului de energie primară la nivel mondial, evoluţia si
prognoza de referinţă realizată de Agentia Internationala pentru Energie (IEA) evidenţiază pentru
perioada 2010 - 2020 o creștere mai rapidă a ponderii surselor regenerabile, dar şi a gazelor
naturale.
De asemenea se estimează că circa un sfert din necesarul de resurse energetice primare, la nivel
global, vor fi acoperite în continuare de cărbune, de aceea se impune dezvoltarea unor noi
tehnologii eficiente, care utilizează acest tip de combustibil.
Din aceste considerente, se alocă un loc central cresterii eficienței energetice, simultan cu
creșterea interesului pentru utilizarea resurselor regenerabile de energie.
Strategia include trei obiective majore complementare în domeniul energiei şi schimbărilor
climatice până în 2020, şi anume reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră comparativ
cu 1990, obţinerea energiei primare în proporţie de 20% din surse regenerabile de energie şi
atingerea unor economii de energie primară de 20% în comparaţie cu prognozele din 2007 pentru
2020.
Măsurile privind creșterea eficienţei energetice au un rol critic în garantarea realizării la cele mai
mici costuri a obiectivelor stabilite prin pachetul energie-schimbări climatice. Este concludent
faptul că obiectivul referitor la eficienţa energetică va contribui în mare măsură la atingerea
obiectivelor privind durabilitatea şi competitivitatea în UE. Diminuarea consumului prin cresterea
eficienţei energetice este cel mai puțin costisitor mod de a reduce dependenţa de combustibilii
fosili neregenerabili şi de importuri.
Aspecte privind cadrul legislativ actual

În UE, domeniul eficienței energetice este reglementat în principal de următoarele
directive:
- Directiva nr. 2012/27/UE privind eficiența energetică;
- Directiva nr. 2009/28/UE privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile;
- Directiva nr. 2010/31/UE privind performanța energetică a clădirilor.
Trebuie subliniat faptul că deși obiectivul principal urmărit de fiecare dintre aceste directive poate
fi diferit, eficiența energetică este vizată de toate acestea.
Directiva nr. 2012/27/UE privind eficiența energetică prevede cerințele minime pe care statele
membre trebuie să le îndeplinească în materie de îmbunătățire a eficienței energetice. Conform
acesteia, statele membre ale Uniunii trebuie să își stabilească pentru 2020 o țintă națională în
materie de eficiență energetică, prin parghii cum sunt:
• stabilirea unei strategii pe termen lung privind mobilizarea investițiilor în renovarea fondului
național de clădiri rezidențiale și comerciale, atât publice cât și private;
• stabilirea unei scheme de obligații în materie de eficiență energetică sau introducerea de taxe
pe energie/CO2 , care au ca efect reducerea consumului de energie la utilizatorii finali sau
introducerea unor sisteme și instrumente de finanțare sau stimulente fiscale care duc la
aplicarea tehnologiei sau tehnicilor eficiente din punct de vedere energetic și care au ca efect
reducerea consumului de energie la utilizatorii finali;

• promovarea pieței de servicii energetice ;

• sprijinirea cogenerarii de înaltă eficiență și/sau sistemele eficiente de termoficare și răcire
centralizată, ori de câte ori beneficiile depășesc costurile.
Începând cu 2013, statele membre au trebuit să prezinte Planuri naționale de acțiune în domeniul
eficienței energetice. Aceste Planuri trebuie să conțină măsurile semnificative de îmbunătățire a
eficienței energetice, precum și economiile de energie preconizate și/sau realizate, inclusiv cele
privind consumul final de energie, în vederea atingerii țintelor naționale în materie de eficiență
energetică.
Directiva europeana privind eficiența energetică poate fi considerată un document ce trasează
liniile directoare cu privire la mecanismele de mobilizare a resurselor financiare necesare
implementării politicii de eficiență energetică pe care o promovează. Astfel, Directiva face referire,
printre altele, la mecanismele de finanțare bazate pe resurse provenite din fondurile structurale și
fondul de coeziune sau de la Banca Europeană de Investiții și de la Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare, precum și pe resurse naționale.
Statele membre pot institui și un fond național pentru eficiență energetică al cărui scop este să
sprijine inițiativele naționale privind eficiența energetică. În cazul în care statele membre au ales
să implementeze o schemă de obligații în materie de eficiență energetică, părțile obligate în cadrul
unei astfel de scheme își pot îndeplini obligațiile prevăzute de schemă printr-o contribuție anuală
la acest fond național, echivalentă cu investițiile necesare pentru a îndeplini obligațiile respective.
În plus, statele membre pot folosi veniturile proprii din nivelurile anuale de emisii alocate în
temeiul Deciziei nr. 406/2009/CE pentru elaborarea unor mecanisme inovatoare de finanțare prin
care să pună în practică obiectivul de îmbunătățire a performanței energetice a clădirilor utilizate
de administrația centrală.
Aspecte privind legislaţia natională aferentă eficienţei energetice

• Legea 121/2014 privind eficienţa energetică;
• HG nr. 1069/2007 pentru aprobarea Strategiei Energetice a României 2007 – 2020,
actualizata pentru perioada 2011- 2020;
• HG nr. 163/2004 - Strategia naţională în domeniul eficienţei energetice;
• HG nr. 1460/2008 Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă a României - Orizonturi
2013-2020-2030;
• Strategia naţională privind alimentarea cu energie termică a localităţilor prin sisteme de
producere şi distribuţie centralizate (HG nr. 882/2004);
• Hotărârea Guvernului nr. 219/2007 privind promovarea cogenerării bazată pe cererea de
energie termică;
• Legea 372/2005 privind performanța energetică a clădirilor, republicată;
• Legea nr. 215/ 2001 a administrației publice locale republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;
• Legea nr. 286/2006 pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale
nr. 215/2001;

• Ordonanţa de Urgenţă Nr. 28/ 2013 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare
locală.
Scopul reglementărilor având ca obiectiv eficienţa energetică constă în promovarea şi stimularea
unor abordări şi a unor mecanisme precum :
• managementul energiei la consumator;
• dezvoltarea tehnologiilor eficiente şi sub aspect energetic;
• promovarea surselor noi şi regenerabile de energie;
• dezvoltarea şi diversificarea serviciilor în domeniul eficienţei energetice;
• pregătirea profesională şi educaţia în domeniul conservării energiei;
• promovarea programelor de cooperare internaţională pentru eficienţa energetică.
Conform Directivei 27, privind eficiența energetică a UE, termenul de „eficiență energetică” se
definește ca raportul dintre rezultatul constând în performanță, servicii, bunuri sau energie și
energia folosită în acest scop”.
Pentru ca într-o organizaţie (întreprindere, companie, societate, etc), eficienţa energetică să ajungă
la un nivel înalt, ea trebuie să constitue pentru conducere o preocupare continuă şi o prioritate.
Îmbunătăţirea eficienţei energetice presupune identificarea fluxurilor de energie care se
risipesc, stabilirea celor mai profitabile măsuri pentru eliminarea pierderilor, estimarea
prealabilă a costurilor pe care acestea le presupun şi a profiturilor pe care acestea le asigură şi
găsirea celor mai convenabile surse de finanţare a proiectelor respective.
Universitatea Politehnica București
Facultatea de Energetică

C 2. Evaluarea energetica a proceselor din domeniul energiei
-eficienta energetica
-metodologii de evaluare a eficientei energetice (analiză
internă, audit energetic)/etape metodologice
-indicatori energetici / evaluare eficienta energetica
2.1. Eficienta energetica - Notiuni, definitii
Resursele energetice constituie o parte importantă a resurselor materiale,

fapt devenit de notorietate în urma aşa numitelor crize petroliere care au lovit în
special economiile ţărilor industrializate importatoare de purtători de energie
primară pe parcursul deceniului al optulea al secolului trecut.
Decuplarea consumului de creşterea economică reprezintă tendinţa politicii
comune în domeniul energiei, prin care se încearcă reducerea influenţelor negative
ale sectorului energetic asupra mediului şi vieţii sociale. Printre direcţiile generale
de acţiune recomandate în documentele cele mai recente se numără conservarea
energiei managementul energiei şi promovarea surselor noi şi regenerabile de
energie.
Scopul reglementărilor din domeniul energetic au ca obiectiv promovarea
eficienţei energetice şi stimularea unor abordări şi a unor mecanisme precum :
• Managementul energiei la consumator;
• Dezvoltarea tehnologiilor eficiente şi sub aspect energetic;
• Promovarea surselor noi şi regenerabile de energie;
• Dezvoltarea şi diversificarea serviciilor în domeniul eficienţei energetice;
• Pregătirea profesională şi educaţia în domeniul conservării energiei;
• Promovarea programelor de cooperare internaţională pentru eficienţa
energetică.
Reglementările în domeniul managementului energie la consumator
(DSM) rebuie să vizeze în special sectorul industrial, fără a omite însă şi celelalte
sectoare de activitate. Consumatorii industriali deţin cea mai importantă pondere în
categoria utilizatorilor finali de energie, motiv pentru care aplicarea
managementului energetic şi îmbunătăţirea eficienţei energetice în întreprinderile
industriale vor duce la importante economii de energie.
Pentru ca într-o organizaţie (întreprindere, companie, societate, etc),
eficienţa energetică să ajungă la un nivel înalt, ea trebuie să constitue pentru
conducere o preocupare continuă şi o prioritate. Îmbunătăţirea eficienţei energetice
presupune identificarea fluxurilor de energie care se risipesc, stabilirea celor mai
profitabile măsuri pentru eliminarea pierderilor, estimarea prealabilă a costurilor pe

care acestea le presupun şi a profiturilor pe care acestea le asigură şi găsirea celor

mai convenabile surse de finanţare a proiectelor respective.
Creşterea eficienţei energetice într-un contur dat, în interiorul căruia se
desfăşoară în mod organizat o activitate profitabilă, este o cerinţă care derivă din
necesitatea mai generală ca activitatea respectivă să aducă un beneficiu maxim
celui sau celor care au investit bani pentru demararea ei. Cheltuielile cu energia,
cunoscute şi sub denumirea generică de factură energetică, constitue o parte a
cheltuielilor totale implicate de buna desfăşurare a activităţii prestate în interiorul
conturului analizat. Ele reprezintă totalitatea efortului financiar pentru
achiziţionarea şi/sau producerea în interiorul perimetrului a tuturor formelor de
energie necesare proceselor de consum final. Reducerea lor contribuie la reducerea
cheltuielilor totale şi implicit la majorarea beneficiului obţinut. În cazul în care în
interiorul conturului analizat se desfăşoară o activitate neprofitabilă, această cerinţă
se rezumă la minimizarea cheltuielilor şi eventual la încadrarea lor în anumite
limite prestabilite. În ultimă instanţă, indiferent de natura activităţii desfăşurate în
conturul dat, mărimea şi structura facturii energetice constitue premize ale analizei
situaţiei eficienţei energetice în interiorul unui perimetru dat.
Conceptul de eficienţă energetică capătă un caracter concret şi un conţinut
numai dacă este asociat unui contur bine definit în interiorul căruia se desfăşoară o
anumită activitate care implică, printre altele, consumul uneia sau mai multor
forme de energie. În general se consideră că activitatea respectivă este cu atât mai
eficientă sub aspect energetic cu cât pierderile de energie inventariate la nivelul
conturului stabilit sunt mai mici. În cazul celor mai multe procese de consum final,
definirea pierderilor de energie este complicată şi nu poate fi susţinută cu
argumente unanim acceptate. Prin urmare, conţinutul conceptului respectiv trebuie
altfel definit.
În perspectivă istorică, sintagma eficienţă energetică a apărut în
vocabularul limbii engleze ca o necesitate impusă de realitatea creşterii dramatice a
preţurilor purtătorilor de energie, fără a fi mai întâi definită şi fundamentată
teoretic de către specialişti. Ea a fost preluată şi în limba română, fiind utilizată cu
o frecvenţă mult mai mare după 1990. Înainte de 1990, în România era preferată
din considerente de natură propagandistică o altă sintagmă şi anume aceea de
independenţă energetică, care implica însă indirect eficienţa energetică.
În momentul de faţă şi în limba română, noţiunea de eficienţă energetică
are două semnificaţii. În sens restrâns, noţiunea de eficienţa energetică are înţelesul
de performanţă energetică şi este folosită ca atare de multă vreme. Prin urmare,
creşterea eficienţei energetice în sens restrâns are drept consecinţă economisirea
energiei. În sens larg, noţiunea are aceeaşi semnificaţie ca şi în limba engleză, fiind
legată de cerinţa reducerii mărimii facturii energetice absolute sau specifice.
În mod natural, economisirea energiei are drept consecinţă reducerea
facturii energetice, dar se pot întâlni situaţii în care factura energetică poate fi
redusă deşi consumurile energetice la nivelul conturului analizat rămân
neschimbate şi viceversa. Cele două semnificaţii nu sunt deci total diferite, sensul
larg al noţiunii de eficienţă energetică incluzând sau cel puţin implicând în

principiu sensul său restrâns. Sensul larg al noţiunii de eficienţă energetică este
caracteristic capitalismului modern şi perfect compatibil cu economia de piaţă.
Îmbunătăţirea eficienţei energetice la nivel naţional constitue de regulă efectul unor
politici energetice pe termen mediu sau lung.
Esenţa unei politici energetice corecte constă în realizarea unui echilibru
între cererea şi oferta de energie în condiţii suportabile din punct de vedere
economic, social şi ecologic. Până nu demult, atenţia tuturor factorilor de decizie a
fost concentrată asupra ofertei, fapt care a favorizat consumuri neraţionale şi a
declanşat situaţii de criză energetică cu repercursiuni la nivel mondial. În ultimii
douăzeci şi cinci de ani, factorii responsabili au înţeles necesitatea schimbării
modului de abordare a problemei energetice. A apărut astfel cu claritate un nou tip
de politică energetică, orientată spre cererea de energie, ale cărei direcţii prioritare
de acţiune sunt conservarea energiei şi promovarea surselor regenerabile de
energie.
Astfel, în vederea diversificării surselor de purtători de energie, statele sau
organizaţiile suprastatale tip UE acţionează pentru identificarea de noi zăcăminte
de cărbuni, petrol şi gaze naturale şi susţin financiar eforturile companiilor în
vederea creşterii gradului de valorificare a energiilor regenerabile. În acelaşi timp,
sunt create condiţiile pentru educarea, stimularea şi motivarea consumatorilor finali
de energie (industriali, terţiari şi casnici) privind efectele benefice ale reducerii
consumurilor energetice atât asupra situaţiei lor financiare cât şi a stării mediului
înconjurător.
Reglementările care stau la baza unor astfel de politici prevăd :
• sprijin financiar pentru acţiuni demonstrative şi proiecte pilot în domeniu;
• promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice în domeniu;
• asistenţă tehnică gratuită pentru implementarea noilor tehnologii;
• diseminarea rapidă a rezultatelor pozitive obţinute;
• condiţii şi sprijin pentru instruirea personalului;
• condiţii pentru schimburi de experienţă, relaţii şi contacte internaţionale.
Studiile şi analizele efectuate au pus în evidenţă patru tipuri de bariere
importante care stau în calea aplicării politicilor energetice. Astfel, barierele de
natură tehnică constau în lipsa echipamentelor performante, categorie care include
şi aparatele de măsură, în lipsa de cunoştinţe şi experienţă în managementul
energiei şi în lipsa cadrului adecvat pentru cercetarea ştiinţifică şi transferul
tehnologic. Barierele de natură economică constau în preţuri ale purtătorilor de
energie care nu reflectă costurile de producere, transport şi distribuţie, în sistemul
de control al preţurilor şi neconsiderarea preţurilor marginale şi în deformarea
participaţiei energiei în preţul de cost al produselor. Barierele de natură
financiară sunt legate de caracterul limitat al fondurilor disponibile pentru
măsurile de economie de energie şi de lipsa unui cadru adecvat pentru procurarea
acestor fonduri (licitaţii financiare şi fiscale, alte priorităţi adiţionale, etc).
Barierele de natură instituţională şi managerială derivă din structura decizională
inadecvată la nivel local şi naţional, din caracterul incomplect al legislaţiei şi
reglementărilor în domeniul eficienţei energetice, din necunoaşterea potenţialului

real de conservare a energiei, din lipsa consultanţei economice şi bancare în

domeniu şi din lipsa tehnicilor managementului energetic modern în întreprinderi.
Cunoaşterea acestor bariere constituie un element esenţial în stabilirea
unor strategii de eficienţă energetică, deoarece atât alegerea obiectivelor strategice
cât şi a metodelor şi naturii programelor trebuie făcută de în aşa fel încât să facă
posibilă depăşirea lor. De asemenea, este importantă ordinea de prioritate în care
aceste bariere sunt atacate şi mijloacele folosite în acest scop.
Astfel, în prezent, depăşirea unor probleme de ordin instituţional, legislativ
şi managerial pot beneficia de un important sprijin financiar din partea unor
programe ale Uniunii Europene sau ale altor organisme instituţionale vital
interesate de asigurarea stabilităţii economice a ţărilor în tranziţie şi de reducerea
poluării atmosferice, în special a emisiilor de bioxid de carbon rezultate, în
principal, din procesele energetice.
Pe plan mondial lipseşte totuşi un mecanism financiar adecvat finanţării
unui număr mare de proiecte cu valori între 0,1 şi 3 milioane USD pentru proiecte
de eficienţă energetică. În acest context, recurgerea la soluţii de finanţare de tip
Third Party Financing (finanţarea prin terţi), Energy Service Company (companie
de servicii energetice) sau Demand Side Management (care include şi investiţii ale
producătorului la consumator) conduce de regulă la rezultate surprinzătoare.
Industria reprezintă unul din principalii consumatori de energie ai societăţii
moderne, ponderea acesteia la nivelul Uniunii Europene variind între 30 – 40% din
consumul total de resurse energetice primare. Costurile cu energia au o pondere
importantă, aceasta fiind diferită în funcţie de sectorul industrial şi putând atinge
cote de până la 70 % din costurile totale. Cu cât cota parte a costurilor cu energia
din costurile totale este mai mare, cu atât devine mai important managementul
resurselor energetice. Potenţialul energetic estimat a fi economisit în sectorul
industrial se consideră cuprins între 10 şi 50 %. În consecinţă, având în vedere
aspectele legate de creşterea preţurilor la energie, este de aşteptat apariţia unui
număr din ce în ce mai mare de proiecte de eficienţă energetică implementate în
industrie.
Efectele implementării soluţiilor de creştere a eficienţei energetice sunt
resimţite în primul rând la nivelul organizaţiei (întreprindere, companie, societate,
etc) care le implementează, unde constau în creşterea profitabilităţii şi a
competitivităţii pe piaţă, în reducerea impactului asupra mediului, etc. În al doilea
rând ele sunt resimţite la nivelul întregii societăţi umane, în contextul promovării
dezvoltării durabile şi al preocupării generale de utilizare eficientă a tuturor
resurselor materiale epuizabile.
2.2. Analiza interna
Situaţia existentă iniţial într-o organizaţie înainte de întocmirea primului

audit energetic este stabilită prin analiza internă. Analiza internă a organizaţiei

urmăreşte mai multe aspecte importante ale activităţii desfăşurate în interiorul

conturul analizat din punctul de vedere al modului de utilizare a energiei :
- mărimea şi structura facturii energetice;
- reacţia personalului la mărimea consumurilor şi deci a facturii energetice;
- complexitatea, starea tehnică şi modul de funcţionare a sistemului de
monitorizare şi evaluare în ansamblul său.
Situaţia existentă în interiorul conturului analizat sub aspectul eficienţei
utilizării energiei poate fi definită prin formularea unor răspunsuri la o serie de
întrebări precum :
1. Cine răspunde de managementul energiei în organizaţia respectivă (nume,
funcţie, calificare, experienţă, numărul de persoane din care este format colectivul
pe care îl conduce, etc) ?
2. În faţa cui răspunde acesta, cât de dese sunt şi ce conţin rapoartele sale ?
3. Cum este organizată măsurarea fluxurilor de energie care intră în contur
(număr de aparate de măsură, amplasare, frecvenţa de citire/înregistrare, clasa de
precizie, etc) ?
4. Sunt aceste aparate de măsură adecvate, precise şi fiabile ?
5. Un sistem central de achiziţie automată sau semiautomată a datelor ar fi
eficient economic ?
6. A fost stabilită pe bază de măsurători o relaţie directă între mărimea şi
structura facturii energetice şi volumul şi structura activităţii prestate în conturul
respectiv (producţie, vânzări, timp de lucru, etc) ?
7. Cât de des este calculat şi cui este raportat consumul specific de energie ?
8. S-au stabilit limite ale consumului de energie (detalii) ?
9. Există o prognoză a consumurilor de energie sau un buget limită pentru
procurarea energiei ?
10. Urmărirea consumurilor energetice se practică la intervale regulate şi în
mod organizat ?
11. Există stabilit un program de măsuri de conservare a energiei la nivelul
organizaţiei ?
12. A stabilit conducerea executivă obiective pentru reducerea facturii
energetice ?
13. Ce paşi au fost făcuţi în vederea recuperării şi reciclării resurselor
energetice secundare, în ipoteza că acestea sunt cunoscute şi inventariate ?
14. Termenii contractelor de livrare a energiei, în special modalităţile de
tarifare, sunt consideraţi convenabili şi corespunzători specificului organizaţiei ?
Trebuie subliniat faptul că răspunsurile la o parte dintre aceste întrebări vor
putea fi formulate mai corect şi mai complect după întocmirea auditului preliminar
sau chiar după întocmirea auditului propriu-zis. La momentul analizei interne este
totuşi importantă percepţia conducerii şi a restului colectivului în legătură cu
fiecare dintre aspectele şi problemele amintite mai sus.
Precizarea aspectelor calitative şi cantitative ale alimentării cu energie a
activităţilor desfăşurate în perimetrul respectiv include următoarele aspecte :
- stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ;

- stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare categorie de purtător

de energie;
- stabilirea modalităţii de plată (de tarifare) pentru fiecare dintre aceştia.
Mărimea şi structura facturii energetice, precum şi prevederile contractelor
de furnizare privind modalitatea de tarifare aleasă reprezintă deci primul aspect al
analizei interne.
Al doilea aspect avut în vedere este reacţia personalului la mărimea facturii
energetice. Experienţa acumulată în ţările dezvoltate a arătat că, la nivelul
conducerii executive a unei organizaţii, atitudinea în raport cu factura energetică se
poate încadra într-una dintre următoarele situaţii :
- facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de analiză sau de control
intern;
- facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările) lunare ale
aparatelor de măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
- citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna
respectivă, calculându-se un consum specific global de energie;
- există un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează cel
puţin săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor
consumatori interni şi raportarea acestora la partea care le revine din volumul
activităţii;
- este implementat şi funcţionează un sistem automatizat/informatizat de
supraveghere şi evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a altor
resurse materiale.
Atitudinea conducerii executive şi a restului personalului organizaţiei faţă
de eficienţa cu care este utilizată energia este reflectată de gradul de conştientizare
a importanţei problemei, calitatea şi eficacitatea sistemului de monitorizare, modul
de valorificare a rezultatelor astfel obţinute şi reacţia aşteptată din partea fiecăruia
dintre nivelurile de autoritate la mărimea şi evoluţia în timp a cheltuielilor cu
energia.
Al treilea aspect important este legat de modul de funcţionare şi
eficacitatea sistemului de monitorizare şi evaluare a eficienţei utilizării energiei în
interiorul conturului dat. Trebuie avute în vedere concepţia, baza materială aferentă
şi importanţa acordată sistemului la nivelul organizaţiei. În acest sens trebuie
urmărite următoarele aspecte :
- modul şi frecvenţa de citire/înregistrare a aparatele de măsură, cu deosebire a
celor care constitue baza de facturare;
- modul de transmitere la centru a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip,
prin semnale electrice, printr-o reţea informatică, etc.);
- modul de prelucrare a informaţiilor (modelul, algoritmul, mărimile calculate etc.);
- conţinutul, frecvenţa întocmirii şi destinatarii rapoartelor;
- efectele raportării şi modul în care se iau deciziile privind eficienţa energetică.
Trebuie subliniat că toate cele trei aspecte ale analizei sunt interdependente
şi la fel de importante. Dacă mărimea facturii energetice reprezintă elementul

determinant, la reducerea ei contribue în egală măsură angajamentul sincer al

întregului personal şi un sistem eficient de monitorizare.
Din analiza sistemului de monitorizare şi evaluare poate decurge
necesitatea suplimentării numărului de aparate de măsură, reorganizării modului de
citire, de înregistrare şi de transmitere a datelor, elaborării unor formulare tip în
acest scop, implementării unui sistem automat sau semiautomat de achiziţie a
datelor măsurate, elaborării unui algoritm unic de prelucrare a datelor, stabilirii
unei noi formule de prezentare a raportului, etc.
2.3. Auditul energetic
Analiza critică a eficienţei utilizării resurselor energetice alocateunei

activităţi desfăsurate într-un perimetru dat, cunoscută şi sub denumirea de audit
energetic, este una dintre componentele de bază ale oricărui program de acţiune
având ca obiectiv îmbunătăţirea eficienţei energetice. Auditul energetic reflectă
nivelul eficienţei energetice atins în interiorul perimetrului analizat pe durata unui
ciclu de activitate. În acelaşi timp, auditul energetic furnizează informaţiile
necesare pentru stabilirea celor mai potrivite şi mai convenabile măsuri şi soluţii în
vederea creşterii eficienţei energetice a activităţilor desfăşurate în cadrul
organizaţiei analizate.
Termenul audit din limba engleză echivalează în limba română cu revizie
contabilă şi nu cu bilanţ contabil. În acelaşi mod, termenul auditor are înţelesul de
revizor contabil şi nu de contabil. Revizia contabilă presupune verificarea
înregistrărilor, a calculelor efectuate şi analiza critică a termenilor bilanţului,
finalizată cu o evaluare. Similar, termenul energy audit din limba engleză
echivalează în limba română cu expresia “analiză critică a eficienţei utilizării
energiei” sau cu sintagma audit energetic.
Trebuie precizat faptul că auditul energetic nu trebuie confundat cu
bilanţul energetic. Auditul energetic este o analiză a modului de valorificare a
energiei consumate într-un perimetru dat, în timp ce bilanţul energetic este doar
unul dintre instrumentele acestei analize la care se recurge numai în anumite
situaţii. Evaluarea eficienţei energetice a activităţii desfăşurate într-un contur
dat nu necesită în mod obligatoriu cunoaşterea tuturor termenilor bilanţului
energetic care intră în perimetrul analizat, ci doar a celor care intră în mod
organizat şi contra cost. În privinţa fluxurillo de energie care ies, acestea
prezintă interes pentru auditor doar în măsura în care ele mai pot fi valorificate.
În cadrul auditului, bilanţul energetic constitue un instrument care permite
obţinerea unor informaţii suplimentare, necesare de regulă în situaţiile în care se
caută soluţii concrete de îmbunătăţire a eficienţei energetice într-un perimetru
circumscris unuia sau mai multor subsisteme aparţinând sistemului analizat.
Bilanţul energetic poate contribui la verificarea indicaţiei unui aparat de măsură, la
măsurarea unui flux de energie care în mod normal nu se măsoară sau estimarea

cantitativă a unui flux de energie care nu se poate măsura. Bilanţul energetic al

unui contur, care poate include transformatori de energie şi/sau consumatori finali
de energie, pune la dispoziţia auditorului informaţii suplimentare referitoare la
conţinutul de energie al unor fluxuri care nu fac obiectul auditului propriu-zis. Pe
baza acestor informaţii suplimentare auditorul poate propune sau recomanda în
cunoştiinţă de cauză anumite măsuri şi/sau soluţii de îmbunătăţire a eficienţei
energetice.
Întocmirea unui audit energetic implică stabilirea clară a limitelor
perimetrului analizat şi a perioadei de timp pe durata căreia se face analiza.
Perimetrul poate cuprinde o întreagă organizaţie (regie, companie, societate, grup,
trust, întreprindere etc), o sucursală a unei organizaţii cu contabilitate proprie sau o
clădire. El poate cuprinde elemente care nu sunt neapărat situate pe acelaşi
amplasament, dar între care există legături şi/sau schimburi materiale (cabluri de
forţă, conducte, instalaţii sau sisteme de transport, etc.).
Auditul energetic preliminar
Auditul energetic preliminar este de regulă unul general, în care întreg

sistemul analizat este considerat ca o "cutie neagră". Nu se iau în considerare nici
componenţa şi structura sistemului, nici relaţiile şi interdependenţele între
subsistemele care îl compun. Intrările şi ieşirile sunt deci definite numai în raport
cu conturul general.
Datele necesare pentru întocmirea auditului preliminar, care este
recomandabil, cel puţin pentru obiectivitate, să fie întocmit de cineva din afara
organizaţiei respective, sunt următoarele :
1. Numele şi adresa organizaţiei (firmei, companiei, întreprinderii).
2. Natura activităţii sau activităţilor organizaţiei (aspecte calitative).
3. Statutul juridic şi comercial (forma de organizare, forma de proprietate,
sectorul de activitate, tipul afacerii, etc).
4. Numele, funcţia şi adresa persoanei de legătură (telefon, fax, e-mail).
5. Numărul angajaţilor.
6. Programul de lucru (zilnic, săptămânal, lunar, anual, numar de schimburi,
etc).
7. Istoricul consumurilor de energie pe o anumită perioadă de funcţionare
normală (cel puţin pentru ultimii 5 ani de activitate).
8. Factura energetică anuală detaliată pentru ultimul an financiar.
9. Oricare alte date disponibile, brute sau prelucrate, privind consumurile
absolute şi specifice de energie ale organizaţiei pentru ultimul an financiar
(provenind din sistemul propriu de monitorizare).
10. Date privind volumul şi structura activităţii organizaţiei pentru aceeaşi
perioadă de timp.
Formularele tip pentru datele numerice necesare sunt prezentate în anexă.
Un istoric al consumurilor energetice din ultimii 5 sau chiar 10 ani de activitate

normală este necesar pentru stabilirea unui eventual raport între volumul şi
structura activităţii şi volumul şi structura facturii energetice. Aceste date provin
din evidenţele contabile ale organizaţiei, care înregistrează facturile energetice la
capitolul cheltuieli. Ele permit calcularea unor indicatori globali (consumuri
specifice de energie, cheltuieli specifice cu energia, etc) pe baza cărora rezultatele
obţinute de către organizaţia analizată se pot compara cu un set de valori de
referinţă (cifre de proiect, rezultatele altor organizaţii aparţinând aceluiaşi segment
de activitate, valorile minime teoretice ale consumurilor specifice de energie,
realizări anterioare ale organizaţiei respective în anumite condiţii, etc). Indicatorii
specifici prezintă avantajul că nu sunt influenţaţi de modificări ale valorilor
absolute ale consumurilor de energie determinate de modificări în structura
producţiei, de extinderea sau diversificarea activităţii, etc.
Auditul energetic se întocmeşte pentru o perioadă de timp egală cu durata
unui întreg ciclu de activitate (ciclu de fabricaţie, ciclu climatic, etc). Eficienţa
energetică nu se evaluează pentru perioade mai scurte (o oră, o zi, o săptămână, o
lună, etc) deoarece rezultatele astfel obţinute nu sunt în general relevante.
Auditul energetic propriu-zis
Auditul energetic propriu-zis urmează întocmirii auditului preliminar şi

corectării şi complectării sistemului de monitorizare cu toate elementele cerute de
către auditorul extern. În comparaţie cu auditul preliminar, auditul energetic
propriu-zis este mai detaliat, oferind posibilitatea identificării subsistemelor unde
se consumă cea mai mare parte din energia intrată în conturul care delimitează
organizaţia analizată şi a evaluării separate a fiecăruia dintre ele. Denumite centre
de consum energetic, acestea vor constitui zonele care în mod obligatoriu trebuie
monitorizate separat. Definirea limitelor fiecărui centru de consum energetic se
face într-un mod convenabil, luându-se în considerare criteriile tehnologice,
funcţionale, economice, administrative sau de altă natură. Pentru fiecare astfel de
centru de consum se prevede posibilitatea măsurării şi consemnării separate a
consumurilor pe tipuri de purtători de energie şi a volumului activităţii.
În acest fel sunt apoi identificate subsistemele unde se manifestă
ineficienţă şi poate fi evaluată mărimea pierderilor cauzate la nivelul fiecăruia. Este
evident faptul că atât eforturile de identificare a punctelor de ineficienţă cât şi baza
de stabilire a unei strategii pe termen mediu materializată printr-un plan de măsuri
de conservare a energiei vor avea o eficacitate cu atât mai mare cu cât amploarea
analizei şi implicit gradul de detaliere (numărul de centre de consum energetic)
sunt mai mari.
Întocmirea auditului energetic implică un inventar al surselor de alimentare
cu purtători de energie exterioare conturului, care trebuie să acopere următoarele
aspecte :
- tipul şi caracteristicile purtătorului de energie furnizat de sursa externă;
- caracteristicile cererii de energie acoperite de către sursa externă;

- tariful actual stabilit prin contractul de livrare şi tarifele alternativele disponibile;

- alte aspecte legate de statutul, amplasarea şi capacitatea sursei externe, de
condiţiile şi de restricţiile de livrare, stabilite sau nu prin contract.
În interiorul conturului analizat se întocmeşte un inventar al
consumatorilor finali de energie, organizaţi sau nu pe centre de consum energetic,
precum şi un inventar al transformatorilor interni de energie. Inventarul
consumatorilor finali trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte :
- natura activităţii sau procesului tehnologic care primeşte fluxul de energie;
- tipul, parametrii şi sursa din care provine fiecare flux purtător de energie;
- caracteristicile cererii de energie, pentru fiecare tip de purtător de energie;
- legăturile tehnologice cu alţi consumatori finali şi consecinţele acestor legături
asupra caracteristicilor cererii de energie;
- natura şi potenţialul resurselor energetice secundare disponibilizate din motive
tehnologice;
- starea tehnică a instalaţiilor la momentul întocmirii auditului.
Transformatorii interni de energie (centrale termice, centrale electrice de
termoficare, instalaţii frigorifice, staţii de aer comprimat, staţii de pompare etc.)
alimentează de obicei mai mulţi astfel de consumatori finali. Pentru fiecare
transformator intern de energie se recomandă a fi specificate următoarele aspecte :
- natura, sursa şi caracteristicile fluxurilor de energie care intră;
- tipul transformării suferite, randamentul realizat, alte caracteristici tehnice;
- natura şi parametrii fluxului sau fluxurilor de energie care ies;
- capacitatea instalată a transformatorului energetic;
- consumatorii sau centrele de consum alimentate;
- modalitatea de alimentare a consumatorilor şi consecinţele ei (direct, prin
intermediul unei reţele de distribuţie, etc.);
- natura, potenţialul energetic şi impactul asupra mediului pentru fiecare dintre
fluxurile de energie evacuate în atmosferă;
- starea tehnică a instalaţiilor şi a sistemului de distribuţie la momentul întocmirii
auditului.
Întocmirea auditului energetic nu presupune în mod obligatoriu întocmirea
în prealabil a unuia sau mai multor bilanţuri energetice. Auditul energetic propriu-
zis include anumite părţi din bilanţul energetic întocmit pe durata ciclului de
activitate. Termenii bilanţurilor energetice pe perioade scurte (o oră, un schimb, o
şarjă, etc) nu se regăsesc ca atare în valorile care stau la baza întocmirii auditului.
În ciuda caracterului lor detaliat, aceste bilanţuri nu sunt relevante pentru auditor
decât în cazurile în care rezultatele obţinute pentru un an sau o perioadă mai lungă
de timp indică existenţa unor puncte de ineficienţă energetică în interiorul
conturului analizat. Ele stau la baza analizei care succede auditul propriu-zis şi care
are ca obiectiv stabilirea măsurilor şi acţiunilor destinate să îmbunătăţească situaţia
sub aspectul eficienţei energetice.
Consumurile de energie consemnate într-un prim audit energetic nu trebuie
să provină nici măcar în parte din indicaţiile unor aparate de măsură instalate de
auditor în mod special numai pentru perioada întocmirii auditului energetic. Ele

trebuie să fie obţinute exclusiv prin intermediul sistemul propriu de monitorizare al

organizaţiei, ale cărui concepţie şi structură rămân ca atare şi după întocmirea
auditului. Rolul auditorului extern nu este acela de a-şi instala propriile sale aparate
de măsură pe durata întocmirii auditului. Unul dintre efectele benefice ale
întocmirii unui audit energetic constă în complectarea în prealabil a sistemului de
monitorizare intern cu acele aparate absolut necesare şi după întocmirea auditului.
În acelaşi timp trebuie subliniat faptul că practica actuală a celor mai
multe întreprinderi industriale din România în domeniul monitorizării
consumurilor de energie lasă încă mult de dorit. În cele mai multe cazuri este
monitorizat şi înregistrat consumul global de combustibil şi cel de energie
electrică, care sunt mai uşor de măsurat, dar lipsesc multe date legate de
consumurile de căldură, frig, aer comprimat, etc. Stabilirea unor centre de
consum energetic şi monitorizarea tuturor consumurilor de energie pentru
fiecare astfel de centru constitue încă un deziderat pentru viitor.
Această situaţie nu este de natură să contribuie la eficientizarea
activităţii sub aspect energetic, iar comandarea şi întocmirea unui audit
energetic nu este utilă în absenţa unui sistem de monitorizare şi evaluare
complect. Acest lucru trebuie bine înţelese de către toţi cei care au
responsabilităţi la diverse niveluri în acest domeniu.
Economisirea energiei consumate presupune mai întâi măsurarea ei.
Instalarea unor aparate de măsură sigure şi precise (în limitele tehnologiilor
actuale) presupune o cheltuială de capital care va produce efecte ulterior, nu de la
sine ci ca urmare a angajării întregului personal într-o acţiune al cărui scop îl
înţelege şi îl aprobă fiecare sau cât mai mulţi dintre angajaţi. Întocmirea auditului
propriu-zis se bazează pe indicaţiile aparatelor de măsură care fac parte în mod
normal din dotarea sistemului intern de monitorizare al organizaţiei. Unele dintre
aceste aparate constitue baza de facturare în raport cu furnizorii externi de energie.
Dacă acurateţea indicaţiilor unuia sau mai multor aparate de măsură care constitue
baza de facturare este pusă la îndoială, fie de către furnizor, fie de către
consumator, întocmirea unui audit energetic este prematură. Reglementarea
statutului acestor aparate de măsură este o problemă a cărei rezolvare trebuie să fie
prevăzută în contractul de furnizare a energiei şi care trebuie rezolvată înainte de
întocmirea auditului energetic propriu-zis.
Modul de întocmire, gradul de detaliere şi modul de exprimare a mărimilor
prezentate şi calculate depind de scopul auditului şi trebuie să fie pe înţelesul celui
căruia îi este destinat. Auditul energetic, întocmit pe baza datelor măsurate sau pe
baza prelucrării acestora, poate conţine mărimi exprimate în unităţi fizice (de
putere sau de energie) sau în unităţi valorice (monetare). Trebuie precizat faptul că
în bilanţurile energetice, mărimile care intră şi care ies se exprimă numai în unităţi
fizice de putere sau de energie. În cadrul auditului energetic se obişnuieşte
recurgerea la exprimarea valorică a acestora, care prezintă avantajul că asigură cea
mai corectă echivalare a tuturor formelor de energie consumate şi are şi un caracter
mai accesibil. Indicatorii valorici de performanţă sunt mai uşor de interpretat de
către cei mai mulţi dintre cei cărora le este destinat raportul.

Întocmirea unui singur audit energetic nu rezolvă definitiv problema

eficienţei energetice într-un perimetru dat. Aplicarea tehnicilor managementului
energiei trebuie să fie o preocupare continuă, ceea ce conduce printre altele la
necesitatea repetării auditul energetic cu o anumită ciclicitate. Experienţa
acumulată în ţările dezvoltate în acest domeniu demonstrează că cea mai nimerită
continuare a acţiunii demarate prin întocmirea unui audit energetic constă în
implementarea în cadrul organizaţiei a unui sistem informatizat de monitorizare şi
evaluare continuă de tip M&T.
Exemplu privind prelucrarea datelor rezultate din monitorizare

în vederea întocmirii auditului energetic propriu-zis al unei
întreprinderi industriale
O întreprindere industriala are ca obiect de activitate realizarea a trei tipuri

de produse (P1, P2 si P3). Organizarea producţiei şi amplasamentul pe teren au
permis stabilirea a şase centre de consum energetic direct productive, cărora li se
adaugă încă doua centre de consum neproductive sau indirect productive (birouri,
magazii, servicii generale, etc). Conturul mai conţine patru transformatori interni
de energie (CET proprie, staţia centrală de aer comprimat, transformatorul electric
110/6 kV şi staţia de pompare a apei industriale). Deşi produsele P1, P2 si P3 sunt
înrudite, ele au caracteristici fizice diferite, motiv pentru care producţiile anuale ale
întreprinderii vor fi exprimate numai valoric.
Organizaţia preia din exterior următoarele tipuri de purtători de energie :
- energie electrica la înaltă tensiune (atunci când necesarul intern depăşeşte
capacitatea sursei proprii);
- combustibil lichid (motorină);
- combustibil gazos (gaz natural).
Transformatorii interni furnizează în interiorul conturului de bilanţ următoarele
tipuri de purtători de energie direct utilizabilă :
- energie electrică la medie tensiune MT;
- abur tehnologic cu presiunea de 8 bar;
- apă fierbinte pentru încălzirea spaţiilor şi prepararea apei calde sanitare;
- aer comprimat cu presiunea de 5 bar.
Staţia centrală de pompe asigură menţinerea în funcţiune a sistemului de
răcire cu apă în circuit închis. Căldura preluată de apă de la diversele procese
tehnologice este disipată în atmosferă prin intermediul unui turn de răcire.
Consumurile totale anuale de energie pentru ultimii cinci ani de activitate
sunt prezentate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Consumurile de energie pentru ultimii cinci ani de activitate
Tipul purtătorului de 2012 2013 2014 2015 2016


energie achiziţionat
Energie electrică (TJ) 19,2 18,6 16,4 17,9 17,8
Motorină (TJ) 41,8 39,7 45,6 44,4 44,3
Gaz natural (TJ) 251,0 255,5 238,7 241,8 242,6
Pentru ultimul an financiar, situaţia consumurilor energetice şi a costurilor

procurării energiei din exterior (factura energetică) este prezentată în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2
Situaţia consumurilor energetice şi a costurilor aferente pentru ultimul an
financiar
Tipul purtătorului Unitatea de Consum Cost unitar Cost total

de energie masură USD/GJ mii USD
achiziţionat
Energie electrică IT TJ 18,5 15,0 277,5
Motorină TJ 42,0 3,5 147,0
Gaz natural TJ 240,0 3,0 720,0
Total TJ 300,5 - 1144,5
Performanţele anuale ale transformatorilor interni de energie sunt prezentate în

tabelele 2. 3 – 2. 6.
Tabelul 2.3
Bilantul energetic şi financiar al transformatorului 110/6 kV
Sensul Natura fluxului de Unitate de Consum Cost Cost total

fluxului energie măsură unitar mii. USD
USD/GJ
Energie electrică TJ 18,50 15,0 277,0
Intrări Alte cheltuieli Mii USD 13,4
Cheltuieli totale Mii USD 290,4
Ieşiri Energie electrică TJ 18,15 16,0 290,4
Pierderi de energie TJ 0,35 0,0 0,0
Tabelul 2.4
Bilantul energetic şi financiar al CET
Sensul Natura fluxului de Unitate de Consum Cost Cost total

fluxului energie măsură unitar mii. USD
USD/GJ

Gaz natural TJ 200 3,0 600,0

Motorină TJ 40 3,5 135,0
Intrări Aer comprimat Mil. m3N 0,2 4 0,8
USD/103
m3N
Alte cheltuieli Mii USD 145,7
Energie electrică TJ 36 10,0 360,0
Ieşiri Abur tehnologic TJ 85 3,9 331,5
Apă fierbinte TJ 50 3,8 190,0
Pierderi de energie TJ 69 0,0 0,0
Se constată că, în perioada ultimilor cinci ani de activitate, consumurile

anuale de energie ale întreprinderii nu au înregistrat modificări semnificative,
micile diferenţe explicându-se prin structura diferită a producţiei.
Energia electrica provine în proporţie de circa 1/3 din exterior, restul fiind
generat în interiorul conturului de bilanţ. Media ponderata a costului energiei
electrice la medie tensiune (MT) este de 12,01 USD/GJ. Această valoare este luată
în calculul cheltuielilor cu energia electrică ale tuturor celorlalţi consumatori
interni din perimetrul organizaţiei.
Tabelul 2.5
Bilanţul energetic şi financiar al staţiei de aer comprimat
Sensul Natura fluxului de Unitate Consum Cost Cost total

fluxului energie de unitar mii. USD
măsură USD/GJ
Intrări Motorină TJ 2,0 3,5 7,0
Alte cheltuieli Mii USD 1,0
Aer comprimat Mil. m3N 2,0 4 8,0
Ieşiri USD/103
m3N
Apă caldă răcire TJ 1,0 0,0 0,0
Alte pierderi TJ 0,4 0,0 0,0
Tabelul 2.6.
Bilanţul energetic şi financiar al staţiei centrale de pompare
Sensul Natura fluxului de Unitate Consum Cost Cost

fluxului energie de unitar total
măsură USD/GJ mii.
USD
Energie electrică TJ 0,15 12,01 1,80

Intrări Alte cheltuieli Mii USD 0,30

Ieşiri Apă pompată Mii tone 350,0 6 USD/t 2,10
Pierderi de energie TJ Neglija 0,00
bile
Menţinerea în funcţiune a sistemului intern de răcire prin intermediul

staţiei de pompare a apei poate fi considerată o utilitate internă comună sau un
serviciu general. Din acest motiv, cheltuielile aferente funcţionării sistemului de
răcire urmează a fi repartizate în mod egal în cheltuielile cu energia ale fiecăruia
dintre cele trei produse finale.
Ansamblul consumatorilor finali de energie din perimetrul întreprinderii a
fost împărţit în opt centre de consum energetic. Contribuţia acestora la realizarea
celor trei produse principale este următoarea :
- centrele nr. 1, 2 şi 3 contribuie în mod direct la realizarea P1;
- centrele nr. 1, 4 şi 5 contribuie în mod direct la realizarea P2;
- centrul nr. 6 contribuie în mod direct la realizarea P3;
- centrele nr. 7 şi 8 sunt centre indirect productive.
Situaţia consumurilor energetice ale celor opt centre de consum energetic final este
prezentată în tabelele 2.7 –2.15.
Tabelul 2.7
Consumurile energetice ale centrului de consum nr. 1
Tipul purtătorului de Unitate de Consum Cost unitar Cost total

energie măsură USD/GJ mii. USD
Energie electrică MT TJ 9,0 12,01 108,1
Abur tehnologic TJ 28,0 3,9 109,2
Apă fierbinte TJ 8,0 3,8 30,4
Aer comprimat Mil. m3N 0,5 4,0 2,0
Total centru de consum 321,7
Tabelul 5.8

energie măsură USD/GJ mii USD

Tabelul 2.9

Tabelul 2.10

Tabelul 2.11.


Tabelul 2.12

Tabelul 2.13
Tipul purtătorului de Unitate de Consum Cost Cost

energie măsură unitar total
USD/GJ mii
USD
Tabelul 2.14


Consumurile de energie şi cheltuielile totale cu energia ale tuturor consumatorilor

finali din perimetrul întreprinderii sunt prezentate în tabelul 2.15.
Tabelul 2.15
Consumurile şi cheltuielile totale cu energia ale consumatorilor finali

Motorina TJ 0,0 3,5 0,0
Ponderea activităţii de transport intern şi extern este nesemnificativă,

monitorizarea separată a acestui sector în vederea evidenţierii performanţelor
energetice şi financiare fiind, ca şi în cazul sistemului de producere şi distribuţie a
aerului comprimat, nejustificată. În contabilitatea întreprinderii, transportul poate fi
inclus în categoria servicii generale.
Totalului de 1297300 USD/an astfel obţinut i se adaugă cheltuielile de
funcţionare ale staţiei de pompare a apei de răcire de 2100 USD/an, care constitue
un serviciu general. Rezultă suma totală de 1299400 USD/an. Diferenţa de 154900
USD/an în raport cu factura energetică se explică prin cheltuielile suplimentare
făcute în interiorul perimetrului întreprinderii pentru generarea energiei direct
utilizabile (energie electrică MT, abur tehnologic, apă fierbinte, aer comprimat,
etc). Întreprinderea este deci un autoproducător de energie direct utilizabilă,
activitate care presupune atât cheltuieli de funcţionare cât şi investiţii aferente
instalaţiilor de producţie specifice.
Modul în care au fost finanţate şi statutul actual al acestor instalaţii
(proprietatea organizaţiei, leasing, finanţare terţi, alte variante) este important
deoarece amortizarea lor nu poate fi separată de factura energetică. Aceasta trebuie
să includă şi amortismentele. Având în vedere că instalaţiile respective pot fi
incluse în categoria instalaţiilor de productie, amortismentele respective pot apare
în contabilitatea organizaţiei împreună cu amortismentele aferente altor instalaţii şi
utilaje de producţie. Ele trebuie separate de acestea din urma şi adăugate la factura
energetica doar atunci când scopul auditului este evaluarea soluţiei actuale de
alimentare cu energie a conturului de bilanţ.

Defalcarea cheltuielilor cu energia între cele trei produse finale ale

organizaţiei trebuie să ia în considerare contribuţia fiecăruia dintre centrele de
consum energetic final, precum şi contribuţia serviciilor generale. Stabilirea
contribuţiei centrelor de consum final direct productive la realizarea fiecăruia
dintre produsele finale este o problema de politica interna a organizaţiei. Ponderea
centrelor de consum final direct productive este de obicei mult mai mare în
comparaţie cu centrele de consum final neproductive şi serviciile generale.
Contribuţiile fiecăruia dintre aceste centre de consum determină practic cheltuielile
cu energia pentru fiecare produs şi deci influenţează costurile totale de producţie.
Acestea la rândul lor determină preţul de vânzare al produselor şi deci
competitivitatea organizaţiei pe piaţă. În cazul de faţă, defalcarea cheltuielilor cu
energia este prezentată în tabelul 2.16.
Tabelul 2.16
Defalcarea cheltuielilor totale cu energia între produsele finale P1, P2 şi P3
Nr. Consumatori interni care Produsele finale ale organizaţiei

Crt. contribuie la producţia finală P1 P2 P3
1 Centrul de consum energetic 1 160,0 161,7 0,0
9 Utilitaţi interne comune 0,7 0,7 0,7
10 Total cheltuieli cu energia 655,2 479,0 165,2
11 Valoare productie finală 5515,2 3897,4 1364,5
12 Cota cheltuielilor cu energia (%) 11,88 12,29 12,1
2.4. Evaluarea eficientei energetice (indicatori energetici)
Evaluarea eficienţei energetice la nivelul unui perimetru în interiorul

căruia se desfăşoară o activitate organizată este un proces complex, al cărui rezultat
are de regulă un caracter sintetic.
Eficienţa şi respectiv ineficienţa energetică nu pot fi măsurate direct. Ele
pot fi exprimate cu ajutorul unuia sau mai multor indicatori de performanţă
energetică, ale căror valori determinate pe baza rezultatelor monitorizării sunt
comparate cu câte o valoare de referinţă. Nivelul de referinţă al unui indicator de
performanţă poate fi, de exemplu, valoarea obţinută utilizând cele mai bune
tehnologii dezvoltate pe plan mondial, cea obţinută utilizând doar acele tehnologii

care s-au dovedit economic eficiente, valoarea obţinută de organizaţia analizată

într-o perioadă anterioară în anumite condiţii, etc. Referinţa este aleasă de obicei în
funcţie specificul şi de interesele organizaţiei analizate. Valoarea de referinţă
trebuie să fie aleasă în aşa fel încât să poată fi atinsă în condiţii reale de
funcţionare. Alegerea unei valori de referinţă imposibil de atins are de regulă
efecte psihologice negative şi poate demobiliza personalul de exploatare.
Indicatorii de performanţă energetică pot fi mărimi absolute sau mărimi
relative, obţinute prin împărţirea a două mărimi absolute. Utilizarea indicatorilor de
performanţă energetică relativi elimină influenţa modificării volumului de
activitate şi a structurii producţiei. În funcţie de modul de exprimare a mărimilor
care constitue sau intră în componenţa indicatorilor de preformanţă energetică,
aceştia pot fi exprimaţi fizic (în unităţi de energie) sau valoric (în unităţi monetare).
Toţi indicatorii de performanţă energetică se determină fie în urma
întocmirii auditului energetic al unui sistem, căruia i se asociază un anumit
perimetru, fie în urma întocmirii bilanţului energetic al unui element component al
sistemului (aparat, echipament, agregat, instalaţie, etc). În primul caz indicatorul
defineşte întregul sistem iar în cazul al doilea el defineşte numai elementul izolat la
rândul său prin intermediul unui contur de bilanţ. Întocmirea unui bilanţ energetic
al întregului sistem pentru un ciclu întreg de activitate este o soluţie mai rar
întâlnită, deoarece presupune eforturi suplimentare şi nu aduce întotdeauna un
câştig care să justifice aceste eforturi.
Indicatorul de performanţă energetică întrebuinţat în special în cazul
analizei proceselor de transformare a energiei este randamentul energetic. În
energetică, randamentul este definit ca raport între efectul util şi efectul consumat.
El este o mărime adimensională, ceea ce presupune că atât efectul util cât şi cel
consumat sunt două mărimi absolute de aceeaşi natură, exprimate în aceeaşi unitate
de măsură. În cazul proceselor de consum final, efectul consumat este un flux sau o
cantitate de energie, în timp ce efectul util este prin definiţie de altă natură. Din
acest motiv, randamentul energetic este considerat un indicator specific de natură
cantitativă potrivit pentru procesele de transformare a energiei şi mai puţin potrivit
pentru cele de consum final.
Situaţia definită cu ajutorul randamentului energetic permite numai o
analiză cantitativă, plecând de la primul principiu al termodinamicii. Acolo unde
aspectele cantitative nu sunt suficiente, bilanţul exergetic poate furniza aspectele
calitative necesare analizei. Bilanţul exergie-anergie complectează bilanţul
energetic şi pune în evidenţă limitele capacităţii de transformare a unui tip de
energie în altul şi consecinţele celui de-al doilea principiu al termodinamicii asupra
eficienţei energetice a conturului analizat. Din acest tip de bilanţ rezultă indicatorul
numit randament exergetic, util în special în analiza proceselor de transformare a
energiei.
Indicatorul de performanţă fizic care caracterizează cel mai bine eficienţa
energetică a unui proces de consum final de energie este consumul efectiv de
energie, absolut sau specific (relativ). Consumul specific efectiv de energie este
calculat ca raport între consumul absolut efectiv de energie şi mărimea efectului

util (volumul activităţii, durata activităţii, etc) asociat. El reprezintă deci cantitatea
de energie de un anumit fel necesară pentru realizarea unei singure unităţi în care
se exprimă volumul activităţii analizate.
În cazul unui singur fel de energie intrat în conturul de bilanţ şi al unui
singur produs principal, definiţia consumului efectiv de energie este simplă şi uşor
de aplicat. Dacă din activitatea prestată în conturul dat ies două sau mai multe
produse principale, repartizarea consumului efectiv de energie între acestea trebuie
să se facă după un anumit criteriu sau pornind de la o anumită ipoteză, în funcţie de
specificul activităţii.
Situaţia se complică de asemenea şi în cazul în care în conturul dat intră
mai multe forme de energie. Valoarea energetică a fiecăreia fiind în general
diferită, ele nu pot fi adunate. În această situaţie, conţinutul efectiv de energie al
fiecăruia dintre fluxurile intrate trebuie echivalat cu un singur fel de energie. În
majoritatea cazurilor, energia echivalentă este energie primară (echivalent
combustibil convenţional). Raportul de echivalare este specific fiecărui caz în parte
şi trebuie bine justificat. Trebuie subliniat faptul că cea mai bună echivalare este
asigurată prin exprimarea valorică, în unităţi monetare, a consumurilor de energie
de orice fel.
În urma echivalării energetice a diferitelor forme de energie consumate
rezultă un al doilea indicator fizic de performanţă energetică şi anume consumul
echivalent de energie primară, absolut sau specific (relativ). Coeficientul de
echivalare a unei forme de energie direct utilizabilă în energie primară este un o
mărime adimensională a cărei valoare depinde de timpul şi de locul în care se face
echivalarea. Consumul specific echivalent de energie primară este proporţional în
anumite condiţii şi cu o anumită marjă de eroare cu principalul indicator valoric şi
anume cheltuielile specifice cu energia.
Consumul specific cumulat de energie primară, cunoscut şi sub
denumirea de energie înglobată sau de conţinut de energie al unui produs,
caracterizează gradul de valorificare a resurselor energetice pentru un întreg lanţ
tehnologic sau pentru un ciclu complect de fabricaţie. Mărimea sa poate include
consumurile de energie primară aferente următoarelor componente :
- obţinerea resurselor materiale consumate pe parcursul întregului lanţ tehnologic
sau numai pentru o anumită parte a acestuia;
- funcţionarea în condiţii normale a tuturor instalaţiilor şi agregatelor incluse în
conturul stabilit;
- transportul resurselor materiale şi produselor intermediare până la locul de
consum;
- echivalentul în energie primară al uzurii mijloacelor fixe care contribuie, direct
sau indirect, la realizarea produsului respectiv.
Calculul consumului cumulat de energie înglobată în unitatea de produs
este cu atât mai complicat cu cât procesul sau lanţul tehnologic este mai extins şi
include mai multe etape. Mărimea consumului specific cumulat de energie
primară exprimă intensitatea energetică a unui produs, a unei activităţi, a unui
întreg lanţ tehnologic, a unei filiere tehnologice, etc.

Consumul cumulat de energie primară este în mod obligatoriu o mărime

specifică sau relativă, deoarece el nu are nici o semnificaţie ca mărime absolută. În
condiţiile economiei de piaţă, în care preţurile purtătorilor de energie şi ale
produselor fabricate cu ajutorul acestora sunt reale şi nu sunt impuse prin
planificare centralizată, utilizarea acestui indicator nu mai este necesară. Acest
indicator fizic de performanţă energetică a fost utilizat în condiţiile economiei de
comandă din România şi din celelalte ţări foste socialiste tocmai pentru a elimina
distorsiunile introduse prin sistemul planificării centralizate asupra oricărui
indicator valoric de performanţă.
Eficienţa energetică a fost separată în mod artificial de rentabilitate în
condiţiile economiei socialiste de comandă. Diferenţa între preţurile stabilite pentru
diferitele produse prin planificare centralizată şi costurile lor reale de producţie sau
de achiziţie nu permitea stabilirea prin calcul a rentabilităţii reale a unei activităţi
sau a unei soluţii tehnice. În aceste condiţii, criteriile energetice de apreciere au
permis compararea pe baze reale dar incomplecte a unor soluţii tehnice sau a unor
tehnologii. Ele au avut la bază o serie de indicatori fizici, absoluţi sau specifici
(randamente, consumuri efective, consumuri echivalente, consumuri cumulate,
etc). Indicatorii tehnici reflectă numai parţial eficienţa cu care sunt valorificate
resursele intrate într-un contur dat.
Eficienţa energetică se exprimă şi se măsoară în special cu ajutorul
indicatorilor valorici. Principalul indicator valoric de eficienţă energetică este
valoarea absolută sau specifică a facturii energetice. Cheltuielile absolute sau
specifice (relative) pentru procurarea energiei, constitue un indicator de
performanţă energetică sintetic, care cumulează toate influenţele consumului de
energie asupra costului de producţie. Trebuie subliniat faptul că exprimarea
valorică a indicatorilor de eficienţă energetică are mai multă relevanţă şi este
accesibilă şi unor persoane fără o pregătire tehnică de specialitate. Pe lângă
cheltuielile specifice cu energia pe unitatea de volum al activităţii prestate,
exprimarea valorică a efectului consumat mai permite evidenţierea unor aspecte
semnificative de natură economico-financiară şi anume :
- ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
- costul pierderilor de energie, al ineficienţei sau/şi al nerecuperării res.
Acest indicator de performanţă sintetic are însă dezavantajul că este
influenţat de situaţia economică generală din zona unde este amplasată organizaţia
analizată. El reflectă nivelul de salarizare, nivelul preţurilor, fiscalitatea, precum şi
alte elemente exterioare conturului în care se desfăşoară activitatea analizată. Din
acest motiv, valoarea de referinţă a unui asemenea indicator de performanţă
energetică trebuie bine aleasă şi justificată.
Mărimile indicatorilor de performanţă energetică realizaţi în interiorul
conturului analizat sunt absolut necesare, dar în cele mai multe cazuri nu sunt însă
şi suficiente pentru a reflecta întreaga complexitate a situaţiei existente într-o
organizaţie. Acest lucru se datorează în primul rând caracterului subiectiv al
modului în care se definesc valorile de referinţă ale acestor indicatori. Prin urmare,
calificativul acordat în finalul analizei efectuate la nivelul organizaţiei trebuie să ia

în considerare şi alte aspecte care influenţează eficienţa energetică şi care nu sunt

toate cuantificabile.
Dacă evaluarea porneşte de la bilanţul energetic al unui subsistem, pe
lângă indicatorul sau indicatorii de performanţă sunt disponibile următoarele
elemente :
- tabelul conţinând mărimile tuturor termenilor bilanţului şi diagrama Sankey
trasată pe baza lui;
- inventarul resurselor energetice secundare disponibilizate (eliminate) din contur,
conţinând aspecte cantitative şi calitative ale potenţialului acestora.
Nivelul sau valoarea de referinţă a indicatorilor de performanţă energetică
este în acest caz stabilită cu ocazia întocmirii bilanţului energetic de proiect, de
omologare sau de recepţie. Fluxurile de energie care intră în conturul de bilanţ pot
fi clasificate astfel :
- intrări organizate, achiziţionate contra cost din exterior, care se regăsesc ca atare
în factura energetică;
- intrări neorganizate, care nu se regăsesc ca atare în factura energetică.
Fluxurile de energie care ies din conturul de bilanţ pot fi în clasificate
astfel :
- termeni utili, cunoscuţi şi sub denumirea de fluxuri de energie utile, a căror lipsă
din proces împiedică buna desfăşurare a activităţii din interiorul conturului de
bilanţ;
- termeni inutili, aparţinând fie categoriei resurselor energetice secundare fie
categoriei pierderilor de energie, considerate irecuperabile în condiţiile date.
Pierderile de energie constitue o categorie complexă şi eterogenă de fluxuri
de energie, din care pot face parte următoarele :
- căldura sensibilă conţinută de gazele reziduale (de ardere, de proces, etc);
- căldura nedezvoltată ca urmare a unei combustii incomplete din cauze chimice
sau mecanice;
- căldura pierdută prin radiaţie şi convecţie prin suprafeţele echipamentului în
contact cu mediul ambiant în care se desfăşoară procesul;
- căldura conţinută în cantităţile de substanţă care se pierd prin evaporare, purjare,
drenare, decantare, reglare sau prin neetanşeităţile instalaţiei;
- căldura evacuată din proces prin intermediul apei de răcire;
- căldura sensibilă cu nivel termic coborât conţinută în produsul principal şi în
rebuturile, deşeurile şi în materialele rezultate din proces ca asociate produsului
principal (zgură, cenuşă, pulberi, balast, etc.);
- lucrul mecanic de frecare transformat în căldură.
În cazul în care procesul desfăşurat în interiorul conturului de bilanţ este
unul de transformare a energiei, definirea efectului util şi a pierderilor este relativ
simplă. În cazul în care în interiorul conturului de bilanţ are loc un proces de
consum final, împărţirea fluxurilor de energie în utile şi inutile este în multe cazuri
discutabilă.
Evaluarea eficienţei energetice pornind de la rezultatele bilanţului
energetic are două etape. Prima etapă constă în determinarea indicatorilor de

performanţă energetică, al căror nivel se compară cu cel de referinţă. Ca urmare a

acestei comparaţii, activitatea desfăşurată în interiorul conturului analizat sau
instalaţia analizată primeşte un prim calificativ în raport cu referinţa. În cazul
bilanţurilor energetice reale, situaţia caracterizată de ele se abate mai mult sau mai
puţin de la situaţia de referinţă. Prima etapă a analizei trebuie să stabilească
motivele abaterii şi să propună măsuri de remediere a situaţiei. Chiar dacă
rezultatul primei etape a analizei indică o situaţie suficient de apropiată de
referinţă, este posibil ca nivelul de referinţă stabilit anterior momentului analizei,
să nu mai corespundă cerinţelor momentului analizei sau celor ale viitorului
previzibil.
În astfel de cazuri, evaluarea eficienţei energetice trebuie abordată şi dintr-
un alt punct de vedere. Această a doua etapă a analizei eficienţei energetice a unei
activităţi desfăşurate într-un anumit contur porneşte de la cantitatea şi calitatea
resurselor energetice secundare disponibilizate. Prin definiţie, resursele energetice
secundare reprezintă cantităţi sau fluxuri de energie de orice fel, evacuate dintr-un
contur în care se desfăşoară o anumită activitate şi care nu pot fi reciclate
(valorificate tot în activitatea respectivă) decât prin modificări aduse instalaţiilor
aflate în conturul respectiv.
Prin urmare, a doua etapă a analizei are ca obiect evaluarea potenţialului
res, a gradului de valorificare la momentul analizei şi a posibilităţilor şi soluţiilor
de valorificare ulterioară a acestora. Dacă potenţialul energetic al res inventariate
pentru conturul analizat este important şi dacă se dovedeşte că există soluţii uşor
accesibile de valorificare a acestora, nivelul eficienţei energetice nu este
corespunzător, indiferent de valoarea absolută su relativă a diferenţei între
indicatorul de performanţă realizat şi valoarea sa de referinţă.
Valorificarea res în interiorul conturului asociat activităţii din care provin
presupune modificarea procesului tehnologic în ansamblul său sau cel puţin a
unuia dintre componentele sale. Ea se numeşte recuperare internă sau interioară
şi are ca efect reducerea consumului propriu de energie primară sau direct
utilizabilă. Acest mod de valorificare a res, care poate fi considerat ca o reciclare
sau o recirculare, nu este întotdeauna tehnic posibil şi/sau avantajos din punct de
vedere economic. Recuperarea internă are ca efect direct reducerea facturii
energetice ca urmare a reducerii consumului propriu de energie.
Valorificarea res în afara conturului respectiv se numeşte recuperare
externă sau exterioară şi implică existenţa unui consumator exterior conturului
asociat activităţii din care provine res. Consumatorul este de obicei amplasat în
apropiere, deoarece transportul la distanţe mari este cu atât mai puţin avantajos din
punct de vedere economic cu cât intensitatea sau densitatea energetică a res este
mai mică. Recuperarea externă are ca efect reducerea în mod indirect a facturii
energetice a activităţii care a generat-o, deoarece din ea se deduc încasările
obţinute din vânzarea în exterior a res.
Consumatorul alimentat printr-o recuperare externă a res renunţă la
serviciile unei surse de energie convenţionale (centrală electrică, centrală termică,
etc), care va produce mai puţină energie direct utilizabilă pentru care va consuma

mai puţină energie primară. El trebuie să prezinte o cerere de energie compatibilă

cu caracteristicile res disponibile (natură, parametrii, simultaneitate, mod de
variaţie în timp, etc.). Dacă compatibilitatea este parţială, res va constitui doar una
dintre sursele sale de alimentare cu energie, cealaltă rămânând sursa convenţională.
Recurgerea la alimentarea cu energie recuperată duce de obicei la complicaţii
suplimentare pentru consumatorul alimentat, dezavantaj compensat printr-un preţ
mai coborât al energiei cumpărate.
Oportunitatea şi gradul de recuperare al unei res sunt întotdeauna rezultatul
unei analize tehnico-economice, care exprimă o anumită situaţie la un moment dat,
într-un anumit loc şi într-un anumit context. Modificarea momentului, a locului sau
a contextului poate infirma o soluţie de recuperare în totalitate sau numai într-o
anumită proporţie. Acest lucru trebuie subliniat, deoarece anumite soluţii practicate
cu succes în alte părţi nu sunt în mod obligatoriu la fel de eficiente şi în condiţiile
actuale din România şi invers.
Analiza gradului de valorificare a energiei intrate în mod organizat şi
contra cost în conturul care delimitează un sistem are la bază un audit energetic
propriu-zis şi este o analiză a eficienţei energetice atât la nivelul fiecăruia dintre
subansamblele care alcătuiesc sistemul cât şi la nivelul ansamblului în
integralitatea lui. Abordarea acestui subiect are trei planuri şi anume :
- analiza oportunităţii şi eficienţei eventualelor etape de conversie internă a
energiei intrate în contur în cadrul subsistemelor transformatoare de energie
(centrala termică, centrala electrică de termoficare, instalaţia centralizată de
producere a frigului sau de climatizare, gospodăria de aer comprimat, staţia
centrală de pompare, etc);
- analiza oportunităţii, compatibilităţii şi eficacităţii schimburilor de energie între
subsistemele identificate în interiorul conturului (atât consumatori finali cât şi
transformatori interni de energie);
- analiza eficienţei fiecăruia dintre consumatorii finali de energie luaţi separat.
Aprecierea eficienţei energetice a sistemului porneşte prin calculul unuia
sau mai multor indicatori de performanţă energetică, care sunt apoi comparaţi cu
câte o valoare de referinţă. Cum alegerea valorii de referinţă este de regulă
subiectivă, efectul dorit al comparaţiei valorii realizate cu valoarea de referinţă
poate fi diferit de la o organizaţie la alta.
Următorul pas constă în considerarea rezultatelor analizei interne, care
indică atitudinea conducerii şi a restului personalului în raport cu cerinţele de
eficienţă energetică şi modul în care această atitudine se materializează în cadrul
organizaţiei. Eventualele rezultate bune sau cel puţin satisfăcătoare, reflectate de
diferenţa între valorile calculate şi valorile de referinţă ale indicatorilor de
performanţă energetică şi obţinute în condiţiile unei lipse de preocupare generale în
domeniu sunt de regulă amendate, deoarece o astfel de situaţie nu indică nimic bun
pentru viitor. Concluziile finale ale analizei organizaţiei nu pot face abstracţie de
această situaţie.
Existenţa unor eventuale resurse energetice secundare precum şi a unor
posibile soluţii pentru valorificarea lor în interiorul sau în exteriorul conturului

sistemului constitue un al treilea aspect al analizei. Inventarierea resurselor

energetice secundare şi stabilirea caracteristicilor şi a potenţialului lor energetic
este prin urmare recomandabilă pentru finalizarea demersului început prin analiza
internă. În acest scop auditorul este de regulă obligat să întocmească bilanţuri
energetice ale componentelor susceptibile să disponibilizeze resurse energetice
secundare.
Acţiunea de evaluare a eficienţei energetice într-un contur dat mai
presupune şi analiza nivelului tehnic şi tehnologic al activităţilor desfăşurate în
conturul dat, care se bazează în special pe comparaţia cu alte organizaţii având
acelaşi profil de activitate, pe informaţiile disponibile în literatura de specialitate pe
şi documentaţiile puse la dispoziţie de furnizorii de echipamente, utilaje şi
tehnologii.
Rezultatul evaluării eficienţei energetice la nivelul unei organizaţii este
exprimat şi prin intermediul listei de propuneri de îmbunătăţire a situaţiei existente.
Conţinutul acesteia reflectă în mod evident gradul de depărtare al situaţiei existente
la momentul analizei faţă de o realitate posibilă în condiţiile date. Planul de măsuri
şi acţiuni elaborat de auditor trebuie să fie bine fundamentat şi să ia în considerare
eventualele interdependenţe existente între măsurile propuse, situaţia financiară
reală a organizaţiei analizate şi contextul economic general.
Natura măsurilor propuse indică printre altele şi nivelul eficienţei
energetice la momentul analizei. Astfel, dacă lista conţine măsuri de natură
organizatorică sau economică, este evidentă lipsa de preocupare internă pentru
buna gospodărire a resurselor energetice. Dacă lista include în special înlocuirea
tehnologiei sau tehnologiilor utilizate cu unele noi şi performante, atunci se poate
afirma că organizaţia a aplicat deja celelalte categorii de măsuri şi că există o
anumită preocupare pentru conservarea energiei.


C3. Evaluarea impactului asupra mediului a

proceselor din domeniul energiei
-eficienta ecologica
-metodologii de evaluare ecologica
(Audit de mediu, Analiza ciclului de viață)
-tipuri de impact asupra mediului/ filiere de combustibil
-indicatori ecologici / evaluare
3.1.Metodologii de evaluare ecologic
Evaluarea impactului asupra mediului a sistemelor consumatoare şi

producătoare de energie se face utilizând următoarele metodologii
(instrumente de evaluare):
• auditul de mediu : constă în aprecierea impactului asupra mediului
(direct sau indirect) al sistemuluio energetic, într-un interval de timp
pentru un contur definit prealabil. Această metodologie permite
diagnosticarea comportării în raport cu mediul, în vederea detectării
priorităţilor privitoare la politica de mediu;
• raportul de mediu: în cadrul acestuia se prezintă interacţiunile între
sistemul deconsum sau producere a energiei şi mediu, printr-un
ansamblu de indicatori specifici. Este un instrument util de informare
şi de planificare, care permite urmărirea evolutivă în timp a impactului
asupra mediului şi fixarea obiectivelor principale;
• studiul de impact: reprezintă un studiu sistematic şi formalistic, prin
prisma reglementărilor şi legilor în vigoare, al consecinţelor asupra
mediului a implementării unui proiect energetic, în cazul funcţionării
normale a instalaţiilor avute în vedere. Acest tip de studiu are un
caracter obligatoriu pentru fiecare cerere a autorizaţiei de funcţionare al
unui obiectiv nou implementat.
• analiza ciclului de viaţă (ACV): permite evaluarea impactului asupra
mediului al unui produs - energia, pe întreaga durată de viaţă a
sistemului care a produs-o.

3.2.Principii de bază ale aplicării auditului de mediu
Auditul ecologic. Gestiunea de mediu
În etapa actuală, reducerea impactului asupra mediulul constituie o

problematică de maximă importanţă pentru “contururile” în care se
desfăşoară o activitate cu caracter industrial şi nu numai. Industria
“energetică”, analizată atât separat cât şi ca parte componentă a unui contur
industrial, ca surse de autoproducere a energiei, este direct răspunzătoare de
creşterea nivelului poluării mediului ambiant. Această preocupare se
reflectă, în primul rând, în auditările ecologice cu caracter intern. Datorită
abordării din ce în ce mai pregnant a problemelor de mediu, este necesară
realizarea de audituri de mediu specializate, conduse de către organisme
autorizate. Principalul rol al acestor audituri este de a conduce către o
politică de mediu corectă concomitent şi direct corelată cu cea energetică. În
cele ce urmează, detalierea elementelor caracteristice auditului de mediu, ca
instrument de evaluare a eficienţei ecologice a unui contur dat, vor fi
referitoare în mod special la aplicarea acestuia sistemelor de producere a
energiei, în speţă pentru centralele de cogenerare. Definiţiile şi etapele
metodologice sunt general valabile şi tuturor contururilor industriale, în
funcţie de specificul activităţii.
Similar cu gestiunea energiei, se pune tot mai pregnant problema
“gestiunii mediului”, în sensul gospodăririi cât mai judicioase a resurselor
naturale, care sunt epuizabile şi a monitorizării emisiilor în aer, apă, sol, în
scopul limitării acestora. Prima etapă în elaborarea programelor de
management al mediului o constituie întocmirea auditului de mediu.
Rezultatele vor fi fructificate ulterior prin implementarea unor planuri de
măsuri în vederea eliminării deficienţelor semnalizate.
Auditul de mediu poate fi definit prin obiectivele abordate, cum ar fi:
• analiza globală a situaţiei ambientale a sistemului de producere
sau de consum a energiei, efectuată atât sub aspectele de tip
constructiv cât şi de tip funcţional;
• tratarea unui singur aspect din activitatea obiectivului auditat:
analiza riscului ambiental determinat de un nou reziduu,
eventual, rezultat prin introducerea unei noi tehnologii sau a unei
modificări a celei existente;
• tratarea aspectelor legate de posibilităţile implementării unei noi
tehnologii energetice; în acest caz sunt analizate o serie întreagă
de aspecte de ordin geografic, economic şi social.
Auditul mai poate fi definit şi prin scopul său final:
• aplicarea politicii generale de mediu la nivelul obiectivului
energetic auditat;

• evaluarea periodică a impactului ambiental al acesteia;

• informarea publicului cu privire la riscul ambiental al
implementării obiectivului energetic.
Gama largă de obiective face să existe mai multe tipuri de audit de
mediu:
-auditul de conformitate: acesta stă la baza tuturor tipurilor de
audit şi are rolul de a verifica dacă conturul auditat (respectă normele de
impact. Trebuie menţionat că aspectele juridice prezintă o foarte mare
importanţă în cadrul auditului de conformitate ;
-auditul pentru accidente şi dezastre naturale: acest tip de audit
este efectuat cu scopul identificării cauzelor accidentelor, in cazul
funcţionării centralelor de cogenerare, stabilirii responsabilităţilor (penale şi
civile), eliminării efectelor nedorite şi limitării acestora pe viitor;
-auditul de risc: care are drept scop determinarea riscului de mediu
şi în consecinţă, a riscului juridic şi economic în cazul implementării noului
proiect;
-audit de fuzionare, absorbţie sau achiziţie : este specific cazului
în care obiectivul analizat fuzionează cu un altul, acesta din urmă fiind
susceptibil de a contamina mediul, peste limitele admise;
-auditul punctual: este acel tip de audit cu obiectiv restrâns şi foarte
precis (urmărirea din punct de vedere al impactului la mediu a unui anumit
produs);
-auditul de gestiune generalizat: are o mare extindere şi urmăreşte
impactul general pe care îl are centrala de cogenerare asupra mediului şi
societăţii.
O altă posibilă clasificare a auditurilor de mediu le împart pe acestea
în două categorii: audit de conformitate şi responsabilitate respectiv eco-
audit operaţional .
Auditul de conformitate şi responsabilitate reprezintă un
instrument eficace pentru evaluarea agresiunii ecologice a unui obiectiv, în
situaţii foarte concrete. Acest tip de audit are un caracter defensiv şi aspect
predominant juridic, evidenţiind responsabilităţile societăţii, precum şi
modul în care centrala de cogenerare se conformează normativelor de
mediu. Din această categorie fac parte următoarele tipuri de audit:
− eco-audit al situaţiei administrative;
− eco-audit de responsabilitate : care constă în studiul
responsabilităţii civile şi penale, în legătură cu relaţia centrala de
cogenerare-mediul ambiant;
− eco-audit de risc ; are scopul de a identifica şi diminua riscul
ecologic al centralei de cogenerare;
− eco-auditul efectuat după accidente şi după dezastre naturale.
În concluzie, auditurile din această categorie pot fi utilizate pentru
stabilirea unor responsabilităţi în legătură cu evenimente trecute (eco-auditul

de dezastru naturale şi accidente), prezente (eco-auditul situaţiei

administrative, eco-auditul de responsabilitate) şi viitoare (eco auditul de
risc).
Eco-auditul operaţional reprezintă categoria de audit cu caracterul
cel mai dinamic.El ia în considerare toate aspectele legate de soluţiile
tehnice şi juridice pentru protecţia mediului, scoţând în evidenţă şi
responsabilităţile potenţiale. Acest gen de audit este destinat pregătirii unei
acţiuni, sau a unei noi activităţi. Astfel, auditul operaţional poate fi:
– audit pentru cumpărarea unei noi tehnologii;
– audit de urbanism;
– audit ecologic al produselor fabricate.
Auditul de mediu trebuie să combine aspectele legate de protecţia
mediului cu acelea de ordin economic, urmărind de fapt echilibrele dintre
cele două aspecte. Auditul ecologic poate fi util unei centrale de cogenerare
noi implementate sau în curs de modernizare şi în mod indirect, prin:
-facilitatea obţinerii de asigurări speciale cu privire la riscul ambiental;
-facilitarea obţinerii de licenţe;
-facilitarea obţinerii de subvenţii şi credite;
-facilitarea obţinerii unor contracte publice.
În Uniunea Europeană, tendinţa actuală este aceea de generalizare a
auditului de mediu. În etapa actuală, aceste audituri periodice au un caracter
opţional.
Etapele auditului de mediu
Etapele necesare realizării unui audit de mediu, aferent unui obiectiv

energetic, sunt
• stabilirea şi aplicarea politicilor, programelor şi sistemelor de
gestiune a mediului, în strânsă concordanţă cu impactul determinat
de activităţile specifice din cadrul conturului analizat;
• evaluarea periodică şi sistemică a stadiului managementului de
mediu al centralei de cogenerare, revizuind obiectivele propuse în
etapa anterioară;
• elaborarea planului strategic de impact a obiectivului energetic
auditat asupra mediului .
De exemplu, in cazul centralelor de cogenerare (surse curate de
energie), se disting următoarele etape de realizare a auditului de
mediu : definirea obiectivelor auditului, efectuarea unui preaudit
propriu-zis şi efectuarea postauditului.
În continuare se vor detalia etapele menţinate , pentru acest tip de

sursă de energie.

Definirea obiectivelor
În această etapă se defineşte misiunea, se stabileşte forma concretă a

obiectivelor auditului şi se realizează o selecţie a criteriilor şi priorităţilor.
Obiectivele unui audit ecologic, în cazul unei centrale de cogenerare,
pot fi generale sau sectoriale.
Exemple de obiective generale:
• realizarea de proiecte de plan de acţiune pentru încadrarea în
normele legiferate de mediu, fie ele pe plan local, naţional sau
comunitar;
• adoptarea celor mai bune tehnologii din punct de vedere tehnic
pentru reducerea impactului la mediu a centralei de cogenerare.
Pe lângă obiectivele cu caracter general, prin auditare trebuie
identifice sectoarele sau departamentele care pot avea obiective distincte şi
să le adapteze, în mod corespunzător, obiectivele generale. Aceste obiective
sectoriale se concretizează de fapt în studii minuţioase care au drept scop
eliminarea agresiunii ambientale determinate de anumite etape ale
procesului de producţie, de transport şi de depozitare a combustibililor şi
reziduurilor, sau în serviciile auxiliare.
În această etapă a auditului ecologic se desfăşoară următoarele
activităţi principale, în strânsă dependenţă de tipul auditului:
• definirea misiunii auditului;
• selecţionarea criteriilor şi a priorităţilor;
• stabilirea obiectivelor şi fixarea metodelor.
Alegerea metodelor de efectuare a auditului este strâns dependentă de
caracteristicile obiectivului auditat. Pentru selecţionarea judicioasă a
activităţilor auditate, este necesară efectuarea unor vizite tehnice
preliminare, acestea având şi scopul de a permite elaborarea calendarului
auditului şi a chestionarelor necesare.
Preauditul
Această etapă are drept scop reducerea timpului consumat de către

echipa completă de auditare. Practic, în această etapă se stabileşte forma
finală de realizare a auditului, chiar dacă pe parcurs pot să mai apară unele
modificări de formă şi de conţinut.
Pregătirea auditului implică o serie de activităţi, unele dintre acestea
fiind specifice numai acestei etape, iar altele putând continua şi în etapa
ulterioară.
Activităţile specifice preauditului pot fi:
• stabilirea planului de auditare a centralei de cogenerare, în
care intră activităţi cum sunt:

− stabilirea aspectelor şi a problemelor care vor fi analizate;

− identificarea surselor de informaţii necesare, a fluxurilor
informaţionale şi elaborarea chestionarelor;
− analiza programului de auditare şi a priorităţilor.
Pentru stabilirea corectă a planului de audit trebuie să fie luaţi în
considerare mai mulţi factori: timpul necesar efectuării auditului, timpul
disponibil pentru aceasta, activităţile desfăşurate în centrala de cogenerare,
complexitatea proceselor tehnologice, resursele economice şi resursele
umane disponibile etc.
Identificarea surselor informaţionale şi a fluxurilor de transmitere a
informaţiilor este o etapă foarte importantă în efectuarea auditului, datorită
faptului că aceasta determină durata de efectuare a acestuia. Principalele
categorii de informaţii pe care trebuie să le prelucreze echipa de audit sunt
următoarele: informaţii generale asupra centralei, documentaţiile tehnice ale
instalaţiilor şi echipamentelor energetice, autorizaţii, licenţe, documentaţii
cu privire la emisiile şi reziduurile poluante specifice proceselor desfaşurate,
precum şi documentaţii referitoare la gestiunea reziduurilor.
Tot în această etapă pot fi incluse şi activităţi de reconsiderare a
planurilor mai vechi de auditare şi de gestiune de mediu, dacă acestea există,
precum şi activităţi de reconsiderare a normativelor de mediu ;
• selectarea membrilor echipei care va efectua auditul. Practic,
activităţile componente sunt următoarele:
− formarea echipei pe criterii de competenţă şi calitate;
− stabilirea sarcinilor şi responsabilităţilor fiecărui membru al
echipei.
Auditul propriu-zis
Primele activităţi ale acestei etape sunt acelea de culegere a datelor
necesare prin: vizite cu caracter tehnic in centrală, elaborarea unor
chestionare, studierea documentelor centralei de cogenerare, efectuarea de
interviuri cu personalul întreprinderii, efectuarea de observaţii directe,
prelevarea şi analizarea probelor etc.
O a doua fază cuprinde activităţi de procesare a datelor, incluzând şi
aspecte de ordin economic şi juridic, pentru evaluarea impactului asupra
mediului.
Etapa efectuării auditului are două faze: identificarea activităţilor şi
efectuarea auditului propriu-zis.
Identificarea activităţilor
Deoarece obiectivele auditului sunt cunoscute în bună măsură,
punctele principale fiind stabilite din etapa de preauditului, la începutul
acestei faze se poate încheia contractul de audit. În contract trebuiesc incluse

următoarele aspecte: misiunile şi obiectivele echipei care efectuează auditul,

tipurile de control tehnic care vor fi efectuate, documentaţiile necesare,
cronologia activităţilor etc.
• Efectuarea auditului propriu-zis

O parte a informaţiilor necesare efectuării auditului fiind cunoscute
din etapa anterioară, de preaudit, poate fi stabilită metodologia de efectuare
a auditului, precum şi tehnicile de auditare adaptate situaţiei particulare date.
În normativele aflate în vigoare în ţările Uniunii Europeanem sunt
sugerate cinci faze pentru efectuarea auditului propriu-zis şi anume: studiul
tuturor informaţiilor culese, studiul punctelor forte şi a celor slabe ale
întreprinderii auditate, prelevarea de probe, evaluarea probelor şi efectuarea
unei informări preliminare asupra rezultatelor.
Faza 1. Toate informaţiile culese din diferite surse trebuiesc
analizate profund şi în manieră constructivă critică. Astfel, atât în ceea ce
proveşte aspectele pozitive cât şi deficienţele în raport cu normativele de
mediu, rezultatul auditului trebuie să fie susţinut de o bază de date foarte
bună.
Faza 2. În această fază de desfăşurare a auditului trebuie efectuată o
evaluare riguroasă şi obiectivă a fiecărui sector în parte. Conform sugestiilor
stipulate în normativele Uniunii Europene, trebuiesc urmărite aspecte
precum:
• nivelul de pregătire profesională şi experienţă personalului;
• dacă sunt stabilite, în mod clar, atribuţiile şi responsabilităţile
personalului;
• care este modul de repartizare a responsabilităţilor la nivelul
factorilor de decizie, astfel încât să poată fi minimizate
suprapunerile în luarea deciziilor, evitându-se astfel conflictele
de decizie;
• care sunt sistemele de autorizare şi acreditare utilizate;
• dacă există un sistem de control intern şi dacă acesta
funcţionează corespunzător;
• dacă există mijloace pentru asigurarea securităţii de mediu;
• dacă există documente de gestiune a emisiilor.
Echipa care efectuează auditul trebuie să analizeze toate aceste
categorii de informaţii în sensul stabilirii riscului ecologic al întreprinderii şi
al eficienţei controlului intern.
Faza 3. În această fază, de prelevare a probelor, nu se desfăşoară
doar simple activităţi de recoltare efectivă a unor mostre de emisii şi de
reziduuri poluante, urmărindu-se de fapt obţinerea unui volum mult mai
mare de date prin: chestionare, teste, interviuri, observaţii directe şi vizite
tehnice ale membrilor echipei care efectuează auditul şi doar în final, prin
prelevarea de mostre destinate analizelor de laborator.

Faza 4. Această fază a programului de efectuare a auditului este

aceea de evaluare a informaţiilor, de orice natură sunt acestea. În mod
concret, sunt analizate toate datele, urmărindu-se evidenţierea eventualelor
deficienţe în funcţionarea întreprinderii şi evaluarea riscului ambiental, în
ipoteza în care aceste deficienţe nu sunt eliminate.
Faza 5. În această ultimă fază se realizează o informare a conducerii
tehnice şi administrative asupra deficienţelor observate şi asupra celor mai
potrivite metode şi tehnologii, care trebuiesc aplicate pentru eliminarea
deficienţelor în raport cu mediul ambiant. De asemenea, această informare
preliminară trebuie să evidenţieze riscul ambiental al obiectivului analizat,
cu toate consecinţele de ordin juridic şi economic pe care le implică aceasta.
Postauditul
Postauditul, ca etapă finală a unui audit de mediu, în cazul centralei

de cogenerare, implică în mod cronologic, următoarele activităţi: evaluarea
rezultatelor, efectuarea unei prime prezentări a acestora – însoţite de discuţii
şi observaţii, elaborarea formei finale a materialului scris, elaborarea
rezumatului şi a concluziilor auditului de mediu.
Rezultatele auditului trebuiesc prezentate sub forma unui material
scris, evidenţiindu-se concluziile şi observaţiile referitoare la deficienţele
observateîn cazul funcţionării centralei de cogenerare, în strânsă legătură cu
mijloacele propuse pentru corectarea acestora. Concluziile trebuiesc
evidenţiate de o manieră care să convingă asupra necesităţii şi urgenţei
adoptării măsurilor propuse pentru ameliorarea impactului asupra mediului.
Într-un prim stadiu de analiză a rezultatelor, este recomandabilă o
informare preliminară, fie ea şi verbală, a administraţiei obiectivului auditat.
Forma finală de prezentare a rezultatelor auditului depinde atât de
obiectivele iniţiale cât şi de rezultatele obţinute prin auditare. Raportul final
trebuie elaborat într-o formă clară şi directă, evidenţiindu-se faptul că au
fost atinse toate obiectivele auditului, iar tehnicile şi metodele de auditare au
fost corect alese şi aplicate pentru cazul dat. De asemenea, acesta trebuie să
sublinieze situaţiile de nerespectare a normelor de mediu, atât ca urmare a
unor deficienţe de natură funcţională, organizatorică, cât şi ca urmare a
neglijenţei.
Structura şi conţinutul raportului final al auditului de mediu nu sunt
impuse prin normative, totuşi este recomandat ca rezultatele să fie
structurate pe categorii, pentru fiecare dintre factorii de mediu (apa, aer,
sol). Conţinutul trebuie să redea cu fidelitate rezultatele auditului şi
permanenta analiză comparativă între rezultate şi legislaţia de mediu.

În mod obligatoriu, partea finală a raportului auditului de mediu

trebuie să conţină sugestiile de ameliorare a situaţiei ambientale a centralei
de cogenerare analizate.
Rezumatul raportului trebuie să conţină informaţii care să susţină
explicit concluzii finale. Acestea pot fi structurate pe două categorii:
• concluzii sectoriale, destinate iniţierii unor acţiuni pe termen
scurt şi care, în ordinea priorităţii, se referă la aspecte precum:
− impactul major asupra sănătăţii publice sau a securităţii
angajaţilor;
− impactul major asupra mediului ambiant;
− impactul major asupra unor bunuri private,
− nereguli administrative;
• concluzii generale şi posibilităţi de utilizare a rezultatelor
auditului, care se referă la următoarele aspecte:
− mai buna cunoaştere a proceselor care se desfăşoară în cadrul
centralei de cogenerare auditate, în strânsă legătură cu
posibilitatea apariţiei unor emisii poluante cu caracter
permanent sau accidental;
− creşterea calităţii activităţii;
− aplicarea unor programe de securitate şi igienă a
personalului;
− creşterea productivităţii muncii;
− creşterea beneficiului.
3.3.Evaluarea impactului asupra mediului prin “Analiza

Ciclului de Viaţă”- ACV
Definiţiile „Analizei ciclului de viaţă” se aplică sub forma generală şi în

cazul impactului asupra mediului a sistemelor emnergetice de producere şi
consum 9.6, 9.7:
• conform Society of Environmental Toxicology and Chemistry
(SETAC), 1993 – “ACV reprezintă o evaluare a impactului asupra
mediului a unui sistem, care constă în ansamblul activităţilor asociate
unui produs, de la extracţia materiilor prime aferente până la eliminarea
deşeurilor rezultate”; după Normele ISO/FDIS 14040 – ACV reprezintă
“Inventarierea intrărilor şi ieşirilor aferente unui sistem de produse
(contur de bilanţ) ca şi potenţialele impacturi asupra mediului ale
acestuia, pe parcursul întregii durate de viaţă”.
Aplicarea ACV-ului, în cazul diferitelor sisteme energetice, se face
parcurgând patru etape metodologice principale (stabilite prin normele ISO
14040):

• definirea obiectivelor urmărite prin studiu a “conturului” de referinţă;

• realizarea bilanţului material şi de energie;
• calculul cantităţilor de poluanţi emişi;
• evaluarea impactului asupra mediului .
Definiţie, etape metodologice
Analiza Ciclului de Viaţă (ACV) este un instrument care se

utilizează în evaluarea impactului asupra mediului a ansamblului de
activităţi asociate unui produs, unui serviciu, unui proces sau unei filiere de
producţie, începând de la extragerea materiei prime până la eliminarea
deşeurilor.
Analiza Ciclului de Viaţă (ACV), în cazul unei surse de producere a
energiei sau a unui sistem consumator energetic, este compusă din patru
etape principale:
• definirea obiectivelor (prezentarea problemei de rezolvat şi
descrierea ciclului de viaţă aferent);
• bilanţul materie-energie sau ecobilanţ (recenzarea fluxurilor de
intrare şi ieşire din conturul analizat, susceptibile a fi responsabile de
consecinţele asupra mediului înconjurător);
• analiza de impact (traducerea acestor fluxuri în impacturi
potenţiale);
• evaluarea comparativă şi interpretarea rezultatelor.
Analiza Ciclului de Viaţă (ACV) este înainte de toate o metodă
iterativă în centrul căreia se regăsesc obiectivele şi cadrul studiului, (vezi
figura 3.1).
Evaluarea impacturilor
Bilant materie-energie (analiza de impact)
Cadrul de studiu
Fig. 3.1 Reprezentarea procedurii Analiza Ciclului de Viaţă (ACV)
Interpretarea rezultatelor

Aceste patru etape ale ACV-ului sunt legate între ele printr-un proces
dinamic şi iterativ şi nu se succed neapărat în mod linear. Foarte adesea
studiile ce cuprind problematica mediului înconjurător se opresc după cea
de-a doua etapă, acest lucru constituind de fapt un ecobilanţ.
Obiectivele sunt dependente de cine comandă ACV-ul: centrala de
cogenerare sau autorităţile publice.
Câmpul de studiu este divizat în mai multe componente:
• câmpul spaţial (teritoriul spaţial): o secţie, întreaga centrală;
• câmpul temporal (perioada de referinţă: trecut, prezent, viitor).
Alegerea acestei perioade şi durata sa trebuie să fie coerentă cu
obiectivele: o comparaţie presupune aceeaşi perioadă de referinţă);
• câmpul tehnic.
De asemenea, în cadrul acestei prime etape de realizare a Analizei Ciclului
de Viaţă (ACV), trebuie precizat cu claritate dacă se doreşte numai
realizarea parţială a ACV pentru produsele obţinute (energia electrică şi
termică) sau filiera de producere a lor luată în considerare, sau se doreşte un
ACV complet. Se vor face de asemenea precizări asupra categoriilor de
efecte asupra mediului ce vor fi luate în considerare în timpul studiului,
precizându-se totodată sursa şi calitatea datelor. 9.6, 9.7,
Bilanţul materie – energie

Întocmirea unui astfel de bilanţ presupune realizarea următoarelor etape:
• definirea cu precizie a limitelor şi a conţinutului sistemului ce face
obiectul studiului;
• alegerea unei metodologii de calcul ce poate lua sau nu în calcul
reciclarea;
• stabilirea tipului datelor necesare întocmirii bilanţului şi al preciziei
acestora în funcţie de obiectivele fixate în cadrul primei etape a
Analizei Ciclului de Viaţă.
Sistemul
Precizia cu care se va defini sistemul şi trasarea frontierelor acestuia,
va condiţiona calitatea ACV-ului. Bilanţul materie – energie constă în
măsurarea fluxurilor de materie şi energie care traversează limitele
sistemului:
• flux de materii intrate (input): materii prime, materiale şi
consumabile;
• flux de materii ieşite (output) : produse finite, subproduse, deşeuri
solide şi lichide din: aer, apă şi sol;
• fluxuri de energie intrate şi ieşite (input şi output.
Trebuie făcută precizarea că prin termenul de „mediu înconjurător” se
înţelege tot ceea ce înconjoară sistemul considerat.

În scopul evaluării impactului unui produs de-a lungul ciclului său

de viaţă, vor fi luate în considerare următoarele etape:
• extragerea de materii prime;
• fabricaţie (proces);
• distribuţie;
• transport;
• utilizare/reutilizare/mentenanţă;
• reciclare (nu mereu);
• tratarea deşeurilor.
Într-o analiză completă a ciclului de viaţă a unui produs este necesar
să fie luat în considerare si bilanţul materie–energie al materialelor auxiliare
aferente produsului.
Pentru stabilirea caracterului neglijabil al unui flux sunt luate în
considerare trei criterii: contribuţia sa la masa ansamblului, contribuţia sa
energetică şi impactul său asupra mediului înconjurător.
Teoretic, ACV-ul unui produs sau proces trebuie să acopere patru
domenii: ciclu de viaţă al produsului sau procesului propriu-zis (de la
materie până la deşeuri), agenţii energetici şi producţia acestora, instalaţiile
şi construcţiile aferente precum şi activităţile umane.
În practică ultimele două domenii sunt neglijate pe baza
considerentelor energetice.
Ultimele recomandări ale cercetătorilor privind întocmirea
bilanţurilor materie–energie privesc luarea în calculul acestora a:
• fluxurilor datorate emisiilor întâmplătoare, ce pot avea loc în
diverse puncte ale ciclului de viaţă. Chiar dacă nu se dispune de date
cantitative, trebuie să fie luată în calcul o estimare calitativă;
• fluxurilor relative la accidente. Dacă nici o schimbare de natură să
diminueze frecvenţa sau gravitatea emisiilor accidentale nu intervine,
atunci trebuie introdus un factor de corecţie privind emisiile
accidentale.
În general la întocmirea unui bilanţ materie–energie, principalele
elemente componente sunt: consumul materiilor prime, consumul de
energie, emisiile în apă, în aer şi deşeurile solide.
De exemplu, aplicarea în cazul centralelor de cogenerare a metodologiei

ACV permite o analiză complexă a impactului asupra mediului a producerii
diferitelor forme de energie este necesară:
• în vederea stabilirii “optimului ecologic” , în cazul implementării
unei surse noi de energie;
• pentru analiza funcţionarii unor surse de energie existente, în
vederea aplicării celor mai eficiente măsuri pentru reducerea
impactului asupra mediului

O analiză completă a impactului asupra mediului, a producerii

diferitelor forme de energie, presupune:
• selectarea unei metodologii cât mai complexe de analiză a
impactului asupra mediului a soluţiilor de producere a diferitelor
forme de energie;
• stabilirea ipotezelor aplicării metodei de analiză ecologică
considerate;
• alcătuirea unei baze de date, necesare întocmirii analizei de mediu
având în vedere ipotezele stabilite;
• determinarea emisiilor aferente producerii diferitelor forme de
energie;
• stabilirea şi calculul indicatorilor de impact;
• analiza indicatorilor de impact determinaţi;
• interpretarea şi compararea indicatorilor de impact rezultaţi pe baza
analizei ecologice efectuate, cu normativele şi reglementările interne
şi internaţionale în vigoare pentru tipologia de instalaţii utilizate în
cadrul surselor de căldură considerate.
3.4.Tipuri de impact asupra mediului a producerii si utilizarii

energiei – Indicatori ecologici
Definirea şi determinarea indicatorilor de impact asupra mediului a

sistemelor energetice, permite cuantificarea impactului ecologic a acestora,
element deosebit de util atât în faza implementării unor soluţii noi de cât şi
în cazul întocmirii auditului funcţionării sistemelor deja existente.
În tabelul 3.1. sunt clasificate efectele asupra mediului a activităţii
umane.

Tabelul 3.1
Clasificarea efectelor asupra mediului
DENUMIREA DE
NIVELUL ORIGINE, INDICE ŞI
EFECT
MĂRIME IMPACTULUI MĂRIMEA
DIMENSIONALĂ
1 3 4
2
CATEGORIA: RESURSE
epuizarea resurselor
valoare absolută global abiotic depletion
abiotice
epuizarea resurselor biotic depletion
valoare absolută global/local
biotice [an-1]
secarea valoare absolută regional dessiccation [m3]
categoria: poluare şi
deşeuri
global warming potential
efectul de seră potenţial global (gwp)
[kg co2 echivalent]
distrugerea stratului de ozone depletion (odp)
potenţial global
ozon stratosferic [kg cfc11 echivalent]
acidificarea acidification (ap)
potenţial regional
(ploi acide) [kg so2 echivalent]
nutrification (np)
entrofizarea potenţial regional
[kg po4-3 echivalent]
aquatic ecotoxicity
ecotoxicitate
(eca), [m3]
- mediul acvatic potenţial regional / local
terrestrial ecotoxicity
- mediul terestru
(ect), [kg]
1 2 3 4
radiaţii radioactive valoare absolută regional / local
radiation [bq]
volume de dechets
volum de deşeuri valoare absolută regional / local
[m3]
CATEGORIA: SĂNĂTATE UMANĂ ŞI RISC
toxicitate umană human toxicity
(incluzând poluanţii în potenţial regional (hca, hcw, hcs)
aer, apă şi sol) [kg]
formarea ozonului oxidant formation
fotochimic în potenţial regional / local (pocp)
troposferă [kg c2 h4 echivalent]
victime valoare absolută local victime
CATEGORIA: INCONFORT, DIVERSE
zgomot valoare absolută local noise [pa2s]
căldura emisă aquatic heat
valoare absolută local
(în apă) [mj]
malodourous air
mirosuri potenţial local
[m3]
condiţii de muncă / local working conditions
degradarea peisajului / local damage to landscape

În tabelul 3.2, sunt sintetizate principalele tipuri de impact asupra

mediului şi factorii care le produc, specifice sistemelor energetice.
Tabelul 3.2
Tipuri de impact asupra mediului a sistemelor energetice 2
Tipul
Acţiunea Asupra cui acţionează
de impact
Epuizarea rezervelor de Consumul de rezerve Rezerve de resurse
resurse naturale neregenerabile naturale
Emisia gazelor cu efect de seră:
Echilibrul termic al
CO2, CH4,N2O,CFC,O3,
Efectul de sera planetei
NOx, CO, COV
Emisia gazelor cu efect
Degradarea stratului de ozon Stratul de ozon
fotochimic (CFC)
Emisii de substanţe chimice,
Toxicitate Oameni, faună, floră
căldură, emisii radioactive
Toxicitate şi Floră, faună
Acidificare Emisii chimice: SO2, NO2, HCl
ecotoxicitate
Emisii de elemente ca azot, fosfor Floră, faună
Eutrofizare
în componenţă apelor uzate
Oameni, faună
Zgomot Emisii sonore
Oameni, faună
Miros Emisii mirositoare
Factori
perturbatori Ocuparea Gradul de ocupare a unei
Oameni, faună, floră
spaţiului suprafeţe şi a timpului
Impact Construcţii (înălţime, volum,
Oameni
vizual formă)
Fiecărui tip de impact se asociază indicatori sau indici de impact,

pe baza cărora se poate face evaluarea din punct de vedere ecologic a
diferitelor sisteme energetice. Calculul indicilor de impact se face pe baza
poluanţilor emişi în cadrul fiecărui tip de impact 2.
Pentru determinarea principalilor indicatori de impact, se consideră
cele două subsisteme, principalele componente ale conturului de analiză.
În continuare se vor prezenta principalii indicatori de impact
prin care se caracterizează efectul ecologic al diferitelor sisteme
energetice.
Epuizarea rezervelor naturale
Pentru calculul acestui indicator se fac următoarele ipoteze:

se consideră materiile prime naturale de natură energetică, aferente
fiecărui subsistem al ciclului de viaţă;
impactul materiilor rezultate din procesele de reciclare sau
recuperare din cadrul diverselor subsisteme se consideră nul.

“Epuizarea resurselor naturale” este caracterizată de de trei

parametrii:
a. consumul de materii prime;
b. contribuţia la epuizarea rezervelor naturale;
c. imposibilitatea regenerării materiilor prime.
a. Consumul de materii prime, M

Acest parametru, exprimă intensitatea impactului şi se defineşte ca
suma tuturor cantităţilor de materii prime energetice (combustibil)
consumate în cadrul soluţiei de cogenerare, în unităţi de masă raportate la
unitatea funcţională.
M =  Mi =  mij [masă/unitate funcţională] (9.1)
Unde : Mi este consumul de materii prime energetice ale
subsistemului “i”, în unităţi de masă/unitate funcţională; mij - masa materiei
prime energetice de tip “j” consumată în cadrul subsistemului “i”, în unităţi
de masă/unitate funcţională.
Un caz particular îl reprezintă procesul de incinerare al deşeurilor
(menajere) cu recuperare de energie, pentru producerea combinată de
energie electrică şi termică (se poate considera un sistem de cogenerare).
Comparativ cu celelalte sisteme de cogenerare, deşeurile menajere pot fi
considerate ca materii prime combustibile, deşi procesul în sine constituie o
filieră de eliminare a deşeurilor.
b. Contribuţia ciclului de viaţă a sistemului de cogenerare la

epuizarea rezervelor naturale de materii prime, T .
Acest parametru caracterizează gradul în care un tip de materie
primă poate fi supusă pericolului dispariţiei datorită consumului său. El
permite estimarea contribuţiei sistemului de cogenerare la epuizarea
rezervelor de materii prime, în funcţie de fracţia masică a fiecărei materii
prime consumate. Parametrul se defineşte pornind de la perioada de
abundenţă “a”(aferentă fiecărui tip de resursă primară, combustibil):
a = Rezerva mondială / Consumul mondial anual [an] (3.2)
Această mărime este variabilă în timp şi este funcţie de locul
rezervei. În tabelul 3.3, se pot urmării valorile perioadei de abundenţă ale
principalelor materii prime ( energetice ) [2]
Tabelul 3.3
Perioadele de abundenţă ale materiilor prime ( energetice )
a ( ani ) Materii prime energetice

Deşeuri
Cărbune Păcură (petrol) Gaze Uraniu
menajere
220 40 50 50 1

Observaţie: Perioada de abundenţă aferentă deşeurilor menajere,

utilizate drept combustibil ( în cazul procesului de incinerare cu recuperare
de energie) are valoarea 1 , deoarece se consideră că toate rezervele de
deşeuri sunt consumate în întregime (tratate sau eliminate).
Cunoscând perioada de abundenţă (a), contribuţia soluţiei
deproducere sau de utilizare a energiei la epuizarea stocului de materii
prime (pentru fiecare subsistem “i”) se poate calcula cu relaţia:
Ti = ( mij / aj ) / Mi (9.3)
în care: aj reprezintă abundenţa materiei prime de tip “j”, în ani.
Valoric, parametrul “T” este cuprins în intervalul 0 – 1 iar limitele
intervalului au semnificaţia:
T = 0, corespunde unei contribuţii nule la epuizarea rezervelor de
materii prime;
T = 1, corespunde unei contribuţii la epuizarea totală a rezervelor de
materii prime.
c. Neregenerarea materiilor prime consumate, R
Acest parametru se calculează pornind de la timpul relativ de
regenerare a materiilor prime, t, ale cărui valori caracteristice sunt
prezentate în tabelul 3.4. [2].
Tabelul 3.4
Timpul relativ de regenerare a materiilor prime ( energetice )
Tipul
Materii minerale Biomasă
materiei Materii fisibile Materii fosile
(nefisibile, nefosile) nefosilă şi apă
prime
t infinit 10000 infinit 1
Timpul relativ de regenerare al materiilor prime este adimensional şi

reprezintă durata de regenerare a materiilor prime în raport cu biomasa
(pentru biomasă t =1). Pentru deşeurile menajere , acesta are valoarea “1”.
Cu ajutorul lui “t” se poate calcula capacitatea de “neregenerare” a
materiilor prime energetice utilizate, R. Pentru un subsistem “i” , relaţia de
calcul este:
Ri =  mij( 1 – 1 / tj ) / Mi (3.4)
Unde tj reprezintă timpul relativ de regenerare a materiilor prime “j”
.Acest indice variază de la valoarea “0” ( materie primă total regenerabilă) ,
la valoarea “1” ( materie primă neregenerabilă).

Efectul de seră
Acesta reprezintă încălzirea atmosferei provocată de captarea

radiaţiilor infraroşii reflectate de suprafaţa pământului. În figura 9.2. este
ilustrat lanţul cauzal al provocării efectului de seră.
Emisia gazelor cu efect de sera
Perturbarea bilantului de radiaţii
Creşterea temperaturii globale
Creşterea nivelului apelor prin topirea

gheţarilor
Impact negativ asupra ecosistemelor
Fig. 3.1 Modul de provocare al efectului de seră
Alături de alte procese, procesele energteice sunt răspunzătoare şi de

producerea acestui tip de impact.
Compararea potenţialelor de încălzire aferente emisiilor de gaze
pentru diferitele procese, se face pe baza indicatorului Global Warming
Potentiel (GWP), recomandat de SETAC (Society of Environmental
Toxicology and Chemistry).
GWP a unui gaz este definit de Intergovernmental Pannel on Climat
Change (IPCC) ca integrala pe un interval de timp dat a variaţiei schimbului
de energie prin radiaţie, generat prin injecţia unui kg de gaz în atmosferă
1.
T
 A (t )C (t )dt
i i
CWP = T
0
(3.5)
A
0
CO2 (t )CCO2 (t )dt
Ai reprezintă forsajul radioactiv instantaneu dat de creşterea cu

o unitate a concentraţiei gazului “i”; Ci – concentraţia gazului “i” ,
menţinută o perioadă de timp “t” după emisie ; ACO2, CCO2 – au
semnificaţiile menţionate anterior fiind aferente CO2. Pentru diferite gaze
GWP este exprimat raportat la GWP aferent CO2.
Cu alte cuvinte, acest indice compară emisia instantanee a unui kg
de gaz cu emisia unui kg de dioxid de carbon considerat drept referinţă
(potenţialul de încălzire global al acestuia este considerat unitar ).

Potenţialul global al efectului de seră al unui efluent gazos este

determinat însumând potenţialele elementare ale efectului corespunzător
fiecărui gaz component al emisiilor aferente cogenerării:
S(ki)=Sij =  mij sj kg/unitatea funcţională (3.6)
Unde: S(ki) reprezintă potenţialul efectului de seră al efluentului
gazos “k” emis de subsistemul “i”; Sij – potenţialul efectul de seră al
elementui “j” emis de subsistemul “i”; mij – cantitatea de element care
produce efectul de seră “j” emis de subsistemul “i”, în kg/unitatea
funcţională ; sj – GWP ( pe 20 ani ) al unui kg de element “j”.
Principalele gaze cu efect de seră sunt: bioxidul de carbon (CO2),
gazul metan (CH4), protoxidul de azot (N2O), vaporii de apă (H2O),
derivaţi clorofloruraţi ai hidrocarburilor saturate (CFC, HCFC), ozonul,
monoxidul de carbon (CO), precum şi compuşii organici volatili (COV).
Primele trei gaze au un efect direct asupra efectului de seră în timp ce
ultimele au un efect indirect.
Ponderea acestor gaze în producerea efectului de seră ţine cont de
trei parametrii:
o durata de viaţă în atmosferă
o capacitatea fiecărui gaz de a absorbi căldură
o concentraţia acestora în atmosferă şi a cantităţilor de
emisii antropogene pentru fiecare gaz.
Perioadele de încălzire pot fi de 20,100 şi 500 de ani. În calcule se
consideră în special perioada cea mai scurtă respectiv cea de 20 de ani.
Tabelul 4.5
GWP caracteristic principalelor gaze cu efect de seră
Substanţă GWP (20 ani) GWP (100 ani) GWP (500 ani)
CO2 1 1 1
CH4 35 11 4
N2O 260 270 170
Determinarea indicelui GWP pentru un sistem se realizează prin

însumarea potenţialelor elementare de efect de seră ale fiecărui gaz ce intră
în componenţa efluentului gazos al sistemului, multiplicate cu cantitatea
corespunzătoare fiecărei componente.
GWP =  mi  GWPi (3.7)

i
unde :
GWPi : potenţialul efectului de seră al elementului i din efluentul
gazos (kg CO2 echivalent)
mi : cantitatea de element i (kg / unitatea funcţională).

Principalele gaze care participă în mod direct la crearea efectului de

seră sunt : dioxidul de carbon (sCO2 = 1 ) şi metanul ( sCH4 = 35 ).
Acidificarea
Reprezintă perturbarea echilibrului acido-bazic al atmosferei

datorate emisiilor gazoase cu caracter acid rezultate (din procesele aferente
cogenerării). Acestea pot provoca perturbări semnificative a tuturor
elementelor mediului ambiant (aer, apă, sol), inducând o creştere a ph–ului.
Cel mai utilizat indicator de acidificare este aciditatea echivalentă (în
raport cu SO2).
Ii = j APi  mij = j (j/Mj)/ (SO2/MSO2)  mij kg echivalent SO2 (3.8)
II reprezintă contribuţia la acidificare a subsistemului “i”, în kg echivalent
SO2.; APj – potenţial de acidificare al substanţei “j” (valaore definită); j –
număr de moli de protoni liberi pe mol de substanţă j; Mj – masa molară de
substanţă j.
Relaţia de determinare a acestui indicator este:
AP =  mi  APi (3.9)
i
unde:
APi : potenţialul de acidificare al unei substanţe i (tabelul 3.6)
mi : cantitatea substanţei i [kg / unitatea funcţională]
AP: potenţialul de acidificare [kg echivalent SO2/unitatea funcţională].
Tabelul 3.6
Valorile AP ale unor substanţe
Substanţa AP
SO2 1
NO 1.07
NO2 0.7
NOx 0.7
NH3 1.88
HCl 1.88
HF 1.6
Degradarea stratului de ozon
Indicele utilizat pentru măsurarea contribuţiei unei substanţe la

distrugerea stratului de ozon este ODP (Ozon Depletion Potential). ODP-ul

unei substanţe gazoase reprezintă efectul asupra ozonului stratosferic al

emisiei unui kg de substanţă raportată la freonul CFC 11.
În tabelul 3.7 sunt prezentate valorile ODP pentru o serie de
substanţe.
Tabelul 3.7
ODP pentru diferite substanţe raportate la CFC 11
Substanţa Factor ODP Substanţa Factor ODP

CFC 11 1 Halon 1211 3.0
CFC 12 1.0 Halon 1301 10.0
CFC 113 0.8 HCFC 22 0.055
CFC 114 1.0 HCFC 123 0.05
CFC 115 0.6 CCl 14 1.1
Determinarea indicelui ODP pentru un sistem se realizează prin

însumarea ODPi ale fiecărui gaz ce intră în componenţa efluentului gazos al
sistemului, multiplicate cu cantitatea corespunzătoare fiecărui component.
ODP =  mi  ODPi (3.10)

i
unde:
ODPi: indicele ODP al elementului i din efluentul gazos [kg CFC11
echivalent]
mi : cantitatea substanţei i [kg / unitatea funcţională].
Eutrofizarea
Acest fenomen are ca efect creşterea consumului de oxigen în

mediile acvatice şi terestre datorită unei concentraţii ridicate de produse
azotate şi fosfatice. Acest lucru are drept consecinţă o dezvoltare a
planctonului în zonele acvatice cu consecinţe directe asupra faunei: o
reducere până la eliminarea ei din cauza consumului ridicat de oxigen.
Trebuie precizat faptul că emisiile din aer ale compuşilor azotaţi şi fosfaţi
contribuie de asemenea la acest efect. În general, in studii se consideră
deocamdată numai fenomenul de eutrofizare a mediului acvatic.
Contribuţia la fenomenul de eutrofizare a unei substanţe i este reprezentat de
potenţialul de eutrofizare NP a cărui valori sunt exprimate în kg echivalent
fosfat PO43-.
NP =  mi  NPi (3.11)
i
unde:

NPi : potenţialul de eutrofizare al unei substanţe i (tabelul 3.8)

mi : cantitatea substanţei i [kg / unitatea funcţională]
NP: potenţialul de eutrofizare [kg echivalent fosfat/unitatea funcţională].
Tabelul 3.8
Valorile NP caracteristice diferitelor substanţe
Substanţa NP
PO43- 1
NO 0.2
NO2 0.13
NOx 0.13
NH4 0.33
N 0.42
P 3.06
CCO (cererea chimică în oxigen) 0.022
Ecotoxicitate – toxicitate
a. Ecotoxicitate
Acest efect regrupează efectele toxice emanate în principal de metale
grele şi hidrocarburi aromatice nehalogenate în mediile acvatice şi terestre.
Se definesc doi indicatori de cuantificare a ecotoxicităţii acvatice şi
respectiv terestre:
ECA (Ecotoxicological Classification factor for Aquatic Ecosistem)
pentru mediul acvatic: apă dulce şi sărată
ECT (Ecotoxicological Classification factor for Terrestrial
Ecosistem) pentru mediul terestru.
Aceşti indici se calculează ca inversul concentraţiei maxime
tolerabile (MTC) :
ECA (T) i=1/MTC A(T) i (3.12)
corespunzător unei substanţe i
ECA =  ma i  ECAi (3.13)
i
ECT =  mt i  ECTi (3.14)

i
unde:
ECAi, ECTi : factori de ponderare a ecotoxicităţii (indici) acvatice şi
terestre pentru o substanţă i, [kg/mg], [m3/mg], (tabelul 3.9)

mai, mti: cantităţile emise de o substanţă i în apă, sol [mg / unitatea

funcţională]
ECA, ECT: indici de caracterizare a ecotoxicităţii acvatice şi terestre
[m3 / unitatea funcţională], [kg / unitatea funcţională].
Tabelul 3.9
Valorile ECA, ECT pentru diferite substanţe
Substanţa ECA ECT

As 0.2 3.6
Cd 200 13
Cr 1 0.42
Co - 0.42
Cu 2 0.77
Pb 2 0.43
Hg 500 29
Ni 0.33 1.7
Zn 0.38 2.6
C6H6 (benzen) 0.029 -
C6H5OH (fenol) 5.9 5.3
dioxină - 1400
petrol brut 0.05 -
b. Toxicitate umană
Contribuţia unei substanţe la indicele de impact asupra mediului,
toxicitate umană, se face pornind de la trei factori de ponderare după mediu:
aer, apă şi sol.
HCA (Human Toxicological Classification factor for the Air) pentru
aer
HCW (Human Toxicological Classification factor for the Water)
pentru apă
HCS (Human Toxicological Classification factor for the Soil) pentru
sol.
Aceşti indici se calculează pentru fiecare substanţă imisă în mediile:
aer, apă şi sol după un mod de calcul complex. În cadrul acestui mod de
calcul se iau în considerare : dimensiunea acestuia mediului, maniera în care
are loc un schimb de substanţe imise între medii, degradarea substanţelor în
cadrul fiecărui mediu, mijloacele prin care omul poate absorbi substanţele,
numărul de persoane expuse, cantităţile acceptabile de substanţe absorbite
de om. Pornind de la aceşti factori se calculează :
TH =  (ma i  HCAi +m wi  HCWi + m si  HCS i ) (3.15)

i
unde:
HCAi, HCWi, HCSi: factori de ponderare pentru imisiile atmosferice,
acvatice şi terestre (sol) pentru substanţa i [kg / kg], (tabelul 4.10).

mai, mwi, msi: cantităţile imise de substanţa i în aer, apă şi sol [kg /
unitatea funcţională]
TH: indice de caracterizare a toxicităţii umane [kg/unitatea
funcţională].
Tabelul 3.10
Valorile factorilor HCA, HCW şi HCS pentru unele substanţe
Substanţa HCA HCW HCS

metale
As 4700 1.4 0.043
Ba 1.7 0.14 0.019
Cd 580 2.9 7
Co 24 2 0.065
Cu 0.24 0.02 0.0052
Fe 0.042 0.0036
Hg 120 4.7 0.15
Mn 120
Ni 470 0.057 0.014
Pb 160 0.79 0.025
Zn 0.033 0.0029 0.007
compuşi neorganici
NH4 0.02 0.0017
CO 0.012
CN (cianură) 2.6 0.22 5.4
F 0.48 0.041
H2S 0.78
NOx 0.78
NO2 0.26 0.022
SO2 1.2
altele
C6H6(benzen) 3.9 0.66
C6H5 OH (fenol) 0.56 0.048 0.62
dioxină 3 300 000 290 000
petrol 1.7 0.00092
Poluarea foto-oxidantă
Ca urmare a reacţiilor fotochimice ale oxizilor de azot şi a

compuşilor organici volatili (COV), în baza troposferei se formează cantităţi
importante de foto-oxidanţi, deosebit de toxici pentru organismele vii.
Creşterea semnificativă a concentraţiei acestor produse are repercusiuni
importante asupra ecosistemelor. Aceste perturbări sunt sesizate în general
la nivel local sau regional. Printre foto-oxidanţi cel mai important este
ozonul. Indicatorul utilizat pentru exprimarea acestui impact se numeşte
indice al potenţialului de formare a ozonului fotochimic (PCOP) şi
reprezintă (HEIJUNGS, 92) masa de ozon produsă de 1 kg de o substanţă

emisă suplimentar 4. Pentru referinţă se consideră etilena. De aceea el

exprimă în kg echivalent etilenă.
Formarea ozonului fotochimic mai este cunoscut şi sub denumirea
de “smog de vara”. Ozonul este considerat dăunător pentru sănătatea
oamenilor. Formarea oxidanţilor fotochimici, dintre care ozonul este
reprezentantul majoritar, este rezultatul reacţiilor între oxizii de azot (NO x)
şi COV sub influenţa radiaţilor ultraviolete. Denumirea originală a POCP
este Photochimical Creation Potential .
Relaţia de calcul a potenţialului de formare a ozonului fotochimic
este:
POCP =  mi  POCPi (3.16)
i
unde:
POCPi: indicii potenţialului de creare a ozonului fotochimic pentru
substanţa i (tabelul 4.11).
mi: cantităţile emise de o substanţă i, ce influenţează formarea
ozonului fotochimic [kg / unitatea funcţională]
POCP: indicele potenţialului de creare a ozonului fotochimic [kg
echivalent C2H4 / unitatea funcţională].
Tabelul 3.11
Valorile POCP ale unor substanţe
Substanţa POCP
metan 0.007
etan 0.082
propan 0.42
alcani 0.398
hidrocarburi halogenate 0.021
metanol 0.123
etanol 0.268
alcooli 0.196
acetonă 0.178
esteri 0.223
etilenă 1
propilenă 1.03
acetilenă 0.168
benzen 0.189
formaldehidă 0.421
aldehide 0.443
hidrocarburi 0.377

Victime
În timpul ciclului de viaţă al unui produs sau al unui proces se pot

întâmpla evenimente nedorite care au ca rezultat pierderi de vieţi omeneşti,
rănirea gravă a unor persoane participante la realizarea ciclului de viaţă
respectiv. Până în prezent, nu există nici o metodă care să ia în calcule
aceste pierderi de vieţi omeneşti sau accidente.
9.4.9. Mirosuri
Aprecierea confortului olfactiv depinde de fiecare individ. Emisia

unei substanţe rău mirositoare este raportată la un prag numit OTV (Odour
Threshold Value). Acest prag este definit drept concentraţia substanţei care
în condiţii standard definite este apreciată de cel puţin 50% dintr-un
eşantion reprezentativ de populaţie ca fiind diferită de aerul curat. În tabelul
4.12 sunt prezentate valorile OTV pentru unele substanţe.
OTV =  vi  OTVi (3.17)
i
unde:
OTVi: indicii corespunzători ai unei substanţe i, ce contribuie la
impactul asupra mediului numit mirosuri (tabelul 4.12)
vi: volumele emise de componentele unei substanţe i [m3]
OTV: indicele ce defineşte efectul de miros al unui produs sau proces
[m3/unitatea funcţională].
Tabelul 3.12
Valorile OTV ale diferitelor substanţe
Substanţă OTV
amoniac (NH3) 1
clorobenzen (C6H5Cl) 1
diclormetan (CH2Cl2) 640
disulfit de carbon (CS2) 0.18
etanol (C2H5OH) 0.64
metanol (CH3OH) 73
fenol (C6H5OH) 0.039
hidrogen sulfurat (H2S) 0.00043
acetonă 72

Zgomot
În general în foarte puţine studii de stabilire a impactului asupra mediului al

unui produs sau proces (stabilirea ACV-ului) este luat în considerare acest
tip de impact.
Stabilirea acestui tip de impact se face după o ecuaţie logaritmică ce
conduce la un rezultat reprezentând o valoare relativ normalizată :
Ni
N t = 10  lg 10 10
(3.18)
i
unde :
Ni: surse sonore [dB]
Nt: zgomotul rezultant [dB]
Dacă se utilizează în calculul ACV, metoda punctajului în situaţia
creată de impactul asupra mediului al zgomotului, penalităţile luate în calcul
sunt:
0 dacă Nt < 60 dB
2 dacă 60  N t < 90 dB
4 dacă Nt  90 dB
În aceste condiţii impactul (I) se calculează după formula :
I = 2 x Nt (60  N t < 90) + 4 x Nt (Nt  90) (3.19)
. Degradarea peisajului
Pentru luarea în calcul a unor astfel de efecte este relativ dificil de a

dezvolta o metoda care să evalueze degradarea peisajului. Această degradare
a mediului este caracterizată de o modificare a mediului ambiant . Cu toate
acestea cele mai recente analize au luat în considerare acest efect, având
grijă ca folosind metoda punctajului să atribuie penalităţi sau bonificaţii
pentru unele reabilitări ale spaţiului considerat.
Se definesc astfel patru nivele de urbanism:
Nivelul I: sisteme naturale fără nici o intervenţie umană
Nivelul II: influenţa umană este mai mare decât cea a florei şi faunei
iniţiale, dar nu sunt prezente suprafeţe cultivate
Nivelul III: majoritatea spaţiului este cultivat
Nivelul IV: urbanizarea este preponderentă (autostrăzi,
imobile.....etc.).
Trecerea de la un nivel de urbanism inferior la unul superior se

traduce printr-o penalizare (P), în timp ce reabilitarea unei zone (trecerea de

la un nivel superior la unul inferior) se face prin acordarea unei bonificaţii,

lucrul ce se poate observa în tabelul 3.13.
Tabelul 3.13
Modul de aplicare al penalităţilor şi bonificaţilor pentru zonele de urbanism
Degradare Penalităţi Reabilitare Bonificaţie

I → II 4 II → I 0.25
II → III 3 III → II 0.33
II → IV 4 IV → II 0.25
III → IV 2 IV → III 0.5
Se remarcă că penalităţile acordate sunt supuse următoarelor reguli:

– cu cât degradarea este mai importantă, cu atât penalizarea este mai
mare;
– cu cât zona considerată este într-o stare iniţială mai aproape de
starea naturală, cu atât mai mult degradarea sa este penalizată.
Impactul este apoi măsurat prin suprafaţa ocupată corespunzătoare
unităţii funcţionale, cât şi ţinând cont de penalităţi:
I=SxP (3.20)
I: impactul asupra mediului
S: suprafaţa ocupată [m2]
P: penalitate.
Pentru o analiză completă trebuieşte luat considerare şi durata de
ocupare a spaţiului (d):
I=SxPxd (3.21)
Pentru exemplificare, în tabelul 4.14 sunt sintetizaţi principalii
indicatori de impact, cel mai curent utilizaţi în evaluarea ecologică a
filierelor de producere a energiei, poluanţii care produc impactul şi modul
de determinare a acestora.
Tabelul 3.14
Principalii indicatori de impact caracteristici filierelor de producere a energiei
Poluanţi care
Impact Indicator Mod de determinare
produc impactul
1 2 3 4
Epuizarea
Consumul de materii Epuizarea rezervelor ERN = i (mi/a)
rezervelor de
prime naturale, ERN (kg/an) A=50 ani
resurse naturale

Global Warming GWP=i (GWPi*mi)

Efect de seră CO2, CH4 Potential, GWP (kg GWP CO2 = 1
CO2) GWP CH4 = 35
AP =i (APi*mi)
Acidificare Potential de acidificare,
SO2, NOx AP SO2 = 1
atmosferică AP (kg SO2)
AP NOx = 0.7
Photochemical Ozone POCP =i (POCPi*mi)
Emisii Creation Potentiel, POCP HC=0.416
HC, CH4, CO
fotooxidante PCOP POCP CH4 = 0.07
(g C2H4) POCP CO = 0.036
Ipraf=i (mi/Ci)
Emisii de praf praf Volumul critic, m3 aer
Cpraf=0.07
Unde mi – masa materiei prime energetice consumată în cadrul

subsistemului “i”, în unităţi de masă/unitate funcţională; a – rezerva
mondială / consumul mondial anual, în ani, aferent unui tip de combustibil.
Evaluarea indicatorilor de impact
O etapă deosebit de importantă a studiului impactului asupra

mediului a sistemelor energetice, constă în interpretarea valorilor
indicatorilor de impact calculaţi. Evaluarea ecologica, se poate face:
A. evaluarea “impact cu impact”, luând în consideraţie câte un
singur indicator de impact calculat;
B. evaluarea globală a impacturilor.
A. Evaluarea sistemelor energetice “impact cu impact”
Se stabilesc indicatorii semnificativi pentru aceste sisteme şi pe baza
acestora se face comparaţia între acestea. Acest mod de evaluare se mai
numeşte şi “sistem cu sistem”. Se poate utiliza şi reprezentarea grafică a
indicilor de impact calculaţi, prin histograme, denumite ecoprofile.
În acest fel se obţin concluzii parţiale privind impactul sistemelor
energetice asupra mediului:
Deficienţele evaluării “impact cu impact”, a cărui grad de elocvenţă
este dat şi de numărul de indicatori de impact consideraţi, se pot elimina
prin aplicarea evaluării globale.
B. Evaluarea globală, constă în traducerea în parametrii decizionali
a rezultatelor calculelor indicatorilor de impact, pentru caracterizarea din
punct de vedere ecologic a sistemelor energetice, prin aprecierea metodelor
matematice de analiză multicriterială, diferenţiate în special prin modul de
formulare a rezultatelor obţinute, ceea ce impune alegerea metodei de
analiză.
Acest mod de evaluare este strict necesar în luarea deciziei pentru
stabilirea unei soluţii optime, în cazul în care evaluarea “impact cu impact”

nu reflectă informaţii complete privind impactul asupra mediului ale

diferitelor sisteme energetice analizate.

C4. Evaluarea economică a proceselor din domeniul

energiei
-eficienta economică
-indicatori economici cu valori actualizate (VNA, RIR, DRA)
-evaluare economică pe baza de indicatori
4.1. Aspecte generale

Analiza economică evaluează efectele proiectului şi în special
profitabilitatea acestuia la nivel macroeconomic (al economiei naţionale) şi este
elaborată de regulă la cererea guvernului în vederea obţinerii autorizaţiei de
funcţionare, a deschiderii unei linii de credit la o bancă de stat, în vederea
garantării de către stat a unui împrumut extern, etc. Dacă proiectul de investiţii
aparţine unei firme cu capital de stat, analiza economică poate furniza argumentele
decisive pentru deciziile majore, chiar dacă concluziile analizei financiare sunt
negative. Analiza financiară complectează studiul, punând în evidenţă unele
aspecte critice (insuficienţa fondurilor de investiţii, necesitatea unor credite, etc.)
care nu rezultă din analiza economică.
Analiza financiară şi analiza economică trebuie să însoţească diferitele

variante de realizare a proiectului de investiţii în toate etapele de pregătire a
investiţiei (studiile de oportunitate, de prefezabilitate şi de fezabilitate). Diferenţele
între analizele financiare şi economice efectuate în diversele faze constau în gradul
de precizie diferit acceptat şi anume :
– pentru studiul de oportunitate  30 % ;
– pentru studiul de prefezabilitate  20 % ;
– pentru studiul de fezabilitate  10 %.
Gradul de precizie diferit al analizei financiare este o consecinţă a gradului
diferit de credibilitate al premiselor studiului respectiv, concepţia şi algoritmul de
calcul fiind aceleaşi în toate cazurile.
De regulă, calculele efectuate în analizele financiare şi economice sunt
deterministe, aceasta în condiţiile în care viitorul nu este un lucru sigur.
Previziunilor nu li se pot asocia certitudini, ci doar probabilităţi. Pentru a ţine
seama de incertitudinile şi riscurile aferente estimărilor legate de viitor, în calculele
deterministe se consideră mai multe variante de premise ale studiului, constând
fiecare dintr-un set de ipoteze compatibile, cu ajutorul cărora se acoperă într-o
anumită proporţie întregul câmp al posibilităţilor.
Analiza şi evaluarea economică şi financiară a unui proiect de investiţie
înainte de punerea lui în practică au ca obiectiv estimarea profitabilităţii şi
rentabilităţii acestuia şi reprezintă una dintre premisele succesului în afaceri. Într-o
economie de piaţă, orice agent economic (asociaţie, întreprindere, societate,
companie, regie, etc.) care funcţionează pe baze comerciale trebuie să fie capabil să
identifice ocaziile şi soluţiile optime ale unor investiţii profitabile.
Analiza economică şi financiară a unui proiect de investiţie este un demers
complex, care necesită competenţă şi calificare, în special atunci când ea presupune
cunoaşterea politicii fiscale a statului şi aplicarea corectă a prevederilor sistemului
de impozitare. Studiile de oportunitate, prefezabilitate şi fezabilitate au menirea de
a compara mai multe variante tehnic posibile de realizare a obiectivului de
investiţii şi de a furniza decidentului toate informaţiile necesare alegerii variantei
celei mai convenabile. Stabilirea unuia sau mai multor indicatori de performanţă
economico-financiară asociaţi proiectului dă posibilitatea identificării variantei
care, în condiţiile date, asigură minimizarea efortului financiar, maximizarea
beneficiului, minimizarea riscului, etc.
Analizele economice şi financiare includ de cele mai multe ori comparaţii
între variantele tehnic posibile, accesibile sau disponibile de realizare a unui anumit
scop. Pentru a putea fi comparate, variantele analizate în cadrul acestor studii
trebuie să fie echivalente. Echivalarea soluţiilor de realizare a unui obiectiv de
investiţii presupune în principiu :
– capacităţi egale;
– efecte (producţii şi/sau consumuri) egale;
– durate egale de activitate.
În realitate, în funcţie de tipul indicatorilor de performanţă la care se
recurge în analiză, echivalarea este necesară numai în anumite situaţii şi nu
neapărat sub toate aspectele amintite mai sus.
Decizia finală de realizare sau de nerealizare a obiectivului de
investiţie propus este luată de către investitor sau reprezentantul acestuia, rol
jucat după caz, separat sau împreună, de conducerea executivă a organizaţiei,
de creditor, de ministerul de finanţe, etc. Decizia finală privind o nouă investiţie
ţine seama de politica financiară a investitorului, de interesele sale pe termen
mediu şi lung, de resursele financiare disponibile de contextul economic general în
care urmează să opereze noua investiţie, etc.
4.2. Proiectul de investiţie
Proiectul de investiţie constitue un ansamblu de acţiuni planificate în

vederea demarării unei activităţi profitabile noi sau în vederea eficientizării sau a
extinderii unei activităţi deja existente. Prin acţiunile prevăzute în proiect, resursele
financiare ale investitorului urmează să fie cheltuite pentru achiziţionarea şi
montarea într-un anumit perimetru a unor noi mijloace productive. Utilizarea
acestora în cadrul activităţii respective este menită să genereze beneficii sub formă
de noi lichidităţi pe o perioadă mai lungă de timp.
Realizarea unui proiect de investiţii prezintă în mod normal trei etape
distincte. Etapa preinvestiţională începe din momentul lansării ideii şi durează
până la luarea deciziei privind soluţia de realizare a proiectului. Ea cuprinde
perioada întocmirii analizelor şi studiilor de oportunitate, de prefezabilitate şi de
fezabilitate, care pun în final la dispoziţia decidenţilor toate elementele necesare.
Etapa investiţională începe din momentul luării deciziei şi durează până la punerea
în funcţiune a obiectivului. Ea poate cuprinde procurarea creditului, elaborarea
proiectului tehnic, contractarea echipamentelor şi lucrărilor, pregătirea prealabilă a
personalului, construcţia, montajul şi punerea în funcţiune a obiectivului. Ultima
etapă este etapa operaţională, în care obiectivul funcţionează şi produce efecte
economice.
Analiza financiară este localizată în etapa preinvestiţională. Elementele de
bază ale unei analize financiare sunt componentele principale ale bilanţului
contabil al obiectivului de investiţii, considerate pe o anumită perioadă de timp.
Aceste componente sunt următoarele:
– costurile de capital şi de producţie, atât ca mărime cât şi ca eşalonare în
timp;
– sursa şi costul fondurilor care urmează să fie investite;
– încasările, economiile şi/sau veniturile realizate, atât ca mărime cât şi ca
eşalonare în timp;
– impozitele, taxele şi alte sarcini financiare care revin activităţii respective
conform reglementărilor în vigoare;
– inflaţia sau deflaţia;
– riscuri şi alte elemente nesigure sau impredictibile.
Costurile de capital sau investiţiile efective pot fi clasificate în trei
categorii şi anume:
– investiţii directe, reprezentând resurse financiare cheltuite fie pentru
achiziţionarea unor bunuri materiale (aparate, echipamente, instalaţii, utilaje,
agregate, terenuri, etc.), fie pentru cumpărarea unor bunuri imateriale (brevete,
patente, programe de calcul, know-how, etc.);
– investiţii conexe, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru
amenajarea terenului în zona de amplasare a obiectivului de investiţie;
– investiţii colaterale, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru
racordarea amplasamentului obiectivului de investiţii la un anume circuit sau la o
anume reţea (gaze naturale, apă potabilă, apă industrială, canalizare, căi ferate,
drumuri, etc.).
Condiţia echivalării variantelor impune alte două categorii de investiţii şi
anume investiţiile de echivalare şi investiţiile de înlocuire. Investiţiile de echivalare
sunt impuse de condiţia instalării aceleaşi capacităţi în toate variantele analizate,
condiţie care decurge din cerinţele planificării interne la nivelul organizaţiei.
Investiţiile de înlocuire apar atunci când durata de viaţă a unei părţi sau a unei
întregi soluţii este mai mică decât durata de activitate scontată a obiectivului de
investiţie.
Bunurile materiale sau imateriale cumpărate constitue capitalul fix şi
urmează să fie utilizate în activitatea respectivă o perioadă mai lungă de timp, care
depăşeşte în orice caz durata unui an. Costurile de capital sunt considerate de către
economişti o categorie de cheltuieli care aduc beneficii pe termen lung.
Capitalul curent sau circulant cuprinde lichidităţi, valori sau bunuri avute
în gestiune sau în custodie o perioadă scurtă de timp în vederea vânzării sau a
transformării lor în lichidităţi prin activităţi de comerţ sau de schimb.
În cazul în care investiţia este asociată unei afaceri şi deci unei activităţi
aflate în curs de desfăşurare, costurile directe de capital pot fi împărţite în alte două
categorii.
Prima categorie este constituită din costurile de capital aferente
dezvoltării afacerii şi include investiţii în noi capacităţi de producţie sau în
activităţi de cercetare-dezvoltare care preced lansarea unor noi produse. Rezultatele
lor asigură fie acoperirea unei cereri sporite de produse existente pe o piaţă în
extindere fie noi produse destinate pieţei existente sau unor noi pieţe.
A doua categorie constă din costurile de capital aferente menţinerii
situaţiei existente. Ele asigură producţia existentă pe seama capacităţilor existente
şi desfacerea ei pe pieţele existente. Cheltuielile de menţinere se împart la rândul
lor în cheltuieli obligatorii şi cheltuieli facultative. Cheltuielile obligatorii au
scopul să asigure organizarea internă a activităţii, buna desfăşurare sau siguranţa
acesteia şi să reducă impactul activităţii respective asupra mediului. Cheltuielile
facultative au prioritate redusă şi impact minor asupra activităţii. O cercetare
realizată în SUA şi Europa de Vest în anii 80 a arătat că măsurile de economisire
a energiei erau incluse în această ultimă categorie de cheltuieli, având deci cea
mai redusă prioritate.
Cheltuielile curente de producţie sunt destinate asigurării resurselor
materiale, financiare şi umane necesare bunei desfăşurări a activităţii curente,
întreţinerii utilajelor şi echipamentelor de producţie, asigurării desfacerii
produselor sau serviciilor, etc. Prin tradiţie, cheltuielile sau costurile de producţie
sunt clasificate în fixe şi variabile. Costurile fixe sunt cele care nu depind de
volumul activităţii desfăşurate (amortizări, reparaţii, dobânzi, chirie, cheltuieli
administrative, asigurări, etc.). Costurile variabile sunt cele care depind în mod
direct de mărimea şi structura producţiei (materii prime şi materiale, energie,
întreţinere, ambalare, etc.).
Distincţia este importantă deoarece ea influenţează mărimea costului
mediu realizat în cazul diverselor niveluri ale activităţii, limita profitului şi preţul
minim de vânzare al produsului sau serviciului. Cheltuielile cu forţa de muncă
(salariile) pot fi considerate ca parte a oricăreia dintre cele două categorii de
cheltuieli, în funcţie de politica organizaţiei, de practica curentă şi de legislaţia în
vigoare.
Condiţia echivalenţei variantelor analizate poate duce uneori la
introducerea unei noi categorii de cheltuieli şi anume cheltuielile de echivalare.
Acestea sunt de obicei cheltuielile aferente bunei desfăşurări a activităţii în
investiţiile de echivalare.
O analiză mai amănunţită arată că şi cheltuielile cu energia includ la rândul
lor o componentă fixă şi una variabilă. Componenta fixă acoperă consumul de mers
în gol al agregatelor, în timp ce componenta variabilă este proporţională cu
producţia realizată. Această clasificare este importantă în cazul proiectelor având
drept obiectiv economia de energie şi aplicate unui proces existent, deoarece în
puţine cazuri sunt influenţate în aceeaşi proporţie ambele componente. Spre
exemplu, îmbunătăţirea izolaţiei termice a unui cuptor influenţează în mai mare
măsură componenta fixă a cheltuielilor cu energia. Recuperarea căldurii la acelaşi
cuptor va influenţa în special componenta variabilă.
În cazurile în care o măsură având drept scop economia de energie
influenţează în mod diferit cele două componente ale cheltuielilor cu energia, este
recomandabilă exprimarea economiilor realizate astfel încât aceasta să nu genereze
confuzie.
O evaluare corectă a costurilor de capital trebuie să includă toate
cheltuielile făcute în vederea realizării obiectivului, inclusiv cele pentru studii,
pentru cercetare-dezvoltare, pentru concepţie, pentru proiectare, pentru punere în
funcţiune, etc. Nu trebuie neglijate nici costurile reziduale de capital (investiţiile
reziduale), care apar la sfârşitul perioadei de activitate a obiectivului de investiţie
şi sunt destinate demontării şi dezafectării obiectivului şi aducerii terenului pe care
s-a desfăşurat activitatea la starea iniţială, în special sub aspectul calităţii mediului
ambiant (sol, apă, aer).
Valoarea remanentă şi valoarea reziduală a mijloacelor fixe care intră în
componenţa obiectivului reprezintă la rândul lor elemente importante, în special
atunci când durata scontată de activitate este mai mică decât durata de viaţă sau de
serviciu a mijloacelor respective. Valoarea remanentă a unui mijloc productiv este
valoarea sa la un moment dat, ulterior punerii în funcţiune a obiectivului de
investiţie în care este integrat. Având deja o anumită perioadă de funcţionare, deci
o anumită uzură fizică şi morală, valoarea mijlocului respectiv este mai mică decât
valoarea sa iniţială. În cazul în care se intenţionează înlocuirea unui mijloc de
producţie vechi cu unul nou şi performant şi vânzarea celui vechi pentru
recuperarea unei părţi din capitalul investit iniţial, valoarea comercială a vechiului
utilaj va fi dictată în ultimă instanţă de piaţă. Valoarea reziduală a unui mijloc
productiv este valoarea sa remanentă la momentul încetării activităţii obiectivului
de investiţii. Valoarea reziduală nu trebuie confundată cu investiţia reziduală.
Un aspect esenţial este momentul în care se cheltuiesc sau se încasează
sumele de bani. Conceptul actualizării valorii banilor este legat nemijlocit de
esenţa capitalismului şi a economiei de piaţă. Eficienţa şi capacitatea de dezvoltare
a capitalismului sunt legate de necesitatea ca orice sumă de bani disponibilă să fie
valorificată în vederea creării de noi valori. În condiţiile capitalismului modern este
de neconceput ca lichidităţile să fie ţinute în afara circuitului productiv sub forma
unor acumulări primitive de capital, singura excepţie bine cunoscută fiind aşa-
numiţii bani negrii, proveniţi din activităţi ilicite.
Lichidităţile disponibile ca atare sunt investite de către posesorii lor fie
direct, fie indirect, prin intermediul băncilor comerciale sau al fondurilor de
investiţii. În ipoteza că investiţiile sunt profitabile, orice sumă de bani investită
aduce un profit anual, cel puţin egal cu dobânda bancară. Pe cale de consecinţă,
valoarea unei sume de bani investite creşte în timp. Economiile şi veniturile
încasate mai devreme vor avea deci o valoare mai mare decât cele realizate sau
încasate mai târziu. Cheltuielile de capital făcute mai devreme vor costa mai mult
decât cele făcute mai târziu. Conceptului de actualizare a valorii banilor i se
asociază un anumit moment în raport cu care se actualizează o sumă de bani şi
este esenţial într-o analiză economico-financiară care se întinde pe o durată mai
mare de timp.
Compararea unor sume de bani disponibile la momente diferite trebuie
făcută atribuindu-se acestor sume valori mai mari sau mai mici decât cele reale,
calculate în funcţie de momentul de referinţă (de actualizare) şi momentul în care
ele apar în contabilitatea organizaţiei. Astfel, coeficientul de actualizare dintr-un an
„n” ulterior anului „0” de referinţă este :
1
C 0,n = (4.1)
(1 + a )n
Valoarea reală în anul n, notată Vn , devine în anul de referinţă 0 valoarea
actualizată A0 :
Vn
A0 = (4.2)
(1 + a )n
Ipoteza unei actualizări discrete, pe intervale de timp egale cu un an,
corespunde situaţiei din practica contabilă curentă, în care bilanţurile financiare,
care furnizează date pentru fluxurile de fonduri, se întocmesc anual. În calcule
foarte precise, atunci când decalajele între unele fluxuri de fonduri sunt mai mici
decât un an (începutul realizării unui proiect la jumătatea anului; intrarea în
funcţiune de asemenea la jumătatea anului, etc.), actualizările pot fi făcute folosind
exponenţi fracţionari.
Mărimea ratei de actualizare „a” este o valoare foarte importantă pentru
efectuarea calculelor economice. Valoarea acestei rate de actualizare poate fi
stabilită prin politica guvernamentală în cazul economiilor centralizate sau prin
acţiunea pieţei de capital în cazul economiilor de piaţă.
Chiar şi în cazul economiilor de piaţă, guvernul poate interveni stabilind
rate de actualizare reduse pentru a încuraja investiţiile în domenii strategice sau
pentru a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, aspecte dificil de exprimat
direct în fluxurile de fonduri din calculele economice.
În general, o întreprindere face apel la diferite surse de obţinere a capitalului
pentru realizarea unui proiect de investiţie, la care pot contribui fonduri proprii,
creşteri de capital prin emitere de acţiuni sau obligaţiuni şi credite. Pe baza
ponderii fiecăruia dintre acestea poate fi calculat costul mediu al capitalului.
Teoriile economice asociază capitalului, asimilat unei mărfi, costuri
aferente procurării acestuia, diferenţiate după sursa de finanţare. Mărimea ratei de
actualizare la nivel de întreprindere are la bază costul mediu cu care obţine
această întreprindere capitalul necesar realizării proiectului de investiţie. Costul
mediu al capitalului stă deci la baza stabilirii ratei de actualizare.
În economiile în care mecanismele de piaţă funcţionează bine,
nedistorsionat, dacă o anumită activitate prezintă un profit procentual ridicat, atrage
oamenii de afaceri doritori să investească în domeniul respectiv, raportul cerere-
ofertă fiind influenţat în sensul scăderii profitului procentual mediu. Piaţa joacă
rolul de egalizare dinamică a profiturilor procentuale pe întreaga economie, fără
însă ca să se atingă o egalizare perfectă în toate domeniile.
Se pot distinge deci :
– o rată de actualizare medie pe ansamblul economiei, stabilită pe baza
unui cost mediu al capitalului, egal cu dobânda anuală procentuală la depunerile de
capital oferită de băncile foarte sigure, cu un risc practic nul;
– rate de actualizare pe întreprinderi sau domenii de activitate,
determinate pe baza costului mediu al capitalului, calculat pentru condiţiile
concrete ale întreprinderii.
Rata de actualizare mai poate fi :
– aparentă ai , folosită atunci când calculele se fac în monedă curentă
afectată de inflaţie;
– reală a , folosită atunci când calculele se fac în monedă constantă.
Între aceste două valori ale ratei de actualizare există relaţia :
1 + ai = (1 + a )(1 + i ) (4.3)
unde i este rata anuală a inflaţiei. Rata reală de actualizare poate fi scrisă la rândul
ei :
1 + a = (1 + c )(1 + r )(1 + s )  1 + c + r + s (4.4)
unde c este costul capitalului considerat; r este rata riscului în afacere; iar s este
rata de siguranţă.
Rata riscului în afacere este o mărime care cuantifică factorii de risc, atât
cei asociaţi stabilităţii economiei în ansamblu cât şi cei asociaţi unui domeniu
particular de activitate. O regulă generală în acest domeniu stipulează că riscul
acceptat este cu atât mai mic cu cât suma investită este mai mare. Rata specifică a
riscului este :
r = rg  rd (4.5)
unde rg este rata generală a riscului, iar rd diferenţa între rata de risc specifică
domeniului şi cea generală. În mod curent r = 1  2,5 % . Rata de siguranţă se
poate considera s = 0,5  1 % .
În energetică, datorită duratelor de viaţă foarte mari ale proiectelor de
investiţii, se lucrează cu rata de actualizare medie pe ansamblul economiei, la baza
stabilirii ei stând rata dobânzii reale d la depunerile de capital la băncile foarte
sigure, cu risc practic nul.
Rata dobânzii reale la nivelul ţărilor dezvoltate economic este de ordinul
d = 7 9 %.
Pentru sectorul energetic a  (7  9 ) + (1  2,5) + (0,5  1)  8  12 % .
Este de remarcat faptul că rata reală de actualizare nu are de regulă o
valoare constantă în timp, mărimea ei fiind influenţată de situaţia economică
internă şi internaţională. De aceea, valoarea sa trebuie analizată periodic şi
corectată. Calculele economice se fac pentru valori ale ratei reale de actualizare
într-un domeniu posibil de variaţie, analizând sensibilitatea deciziei la variaţia ratei
de actualizare în domeniul respectiv.
Rata de actualizare este strict pozitivă în cazul valorilor tezaurizabile
(bani). Literatura de specialitate indică şi rate de actualizare negative, întâlnite în
economiile primitive unde moneda de schimb este netezaurizabilă (produsele
agricole, vânat, etc.).
Momentul de referinţă în raport cu care se face actualizarea poate să fie în
urma sau înaintea momentul în care suma apare în cash flow. Principalele formule
de actualizare utilizate în aceste două cazuri sunt :
= Vn (1 + a )
Vn −n
A0 =
(1 + a )n
(4.6)
A0 = Tn (1 + a )
n
unde A0 este valoarea actualizată (în anul de referinţă 0), Tn este valoarea reală cu
n ani înainte de momentul de referinţă (notaţia T semnificând trecutul), iar Vn este
valoarea reală cu n ani după momentul de referinţă (notaţia V semnificând viitorul).
Dacă n1, actualizarea pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 0 şi anul n,
care include deci mai mulţi ani, conduce la următoarele relaţii, obţinute ca serii
continue şi constante de sume :
n
A0 = V  (1 + a ) = V
(
−n1+ a) −1
n
(4.7)
1 (1 + a )n a
şi
A0 = T  (1 + a ) = T
n (1 + a )n − 1 (4.8)
a
Fondurile necesare unei investiţii pot proveni în principal din trei direcţii :
– fondurile proprii ale organizaţiei;
– credite obţinute de la bănci sau alte instituţii financiare;
– emiterea de noi acţiuni ca urmare a majorării capitalului social al
organizaţiei.
Trebuie precizat faptul că mai există şi variantele investiţiilor în
contrapartidă, prin concesiune sau prin leasing.
În cazul fondurilor proprii, beneficiul trebuie să fie cel puţin egal cu cel
realizat de investiţia existentă. În cazul creditului, beneficiul trebuie să fie cel puţin
egal cu costul creditului (anuitatea plătită). În cazul emiterii de acţiuni, beneficiul
trebuie să fie cel puţin egal cu cheltuielile ocazionate de emiterea şi vânzarea
acţiunilor. Sursa fondurilor este determinată de natura, mărimea şi desfăşurarea în
timp a proiectului respectiv, de conjunctura economică, de influenţa sistemului de
impozitare, de alte cerinţe de finanţare ulterioare, de inflaţie, etc.
Achiziţionarea unor echipamente în sistem de leasing poate constitui o
soluţie avantajoasă şi pentru proiectele de investiţii având ca scop conservare a
energiei.
Sistemul sau codul fiscal, care stabileşte în detaliu modul de impozitare şi
de taxare a oricărei activităţi poate influenţa viabilitatea oricărui proiect de
investiţii. Natura activităţii asociate proiectului de investiţii poate atrage atât o
reducere cât şi o creştere a impozitelor şi taxelor în raport cu media. Obligaţiile
(sarcinile) fiscale trebuie bine cunoscute şi fundamentate înaintea derulării propriu-
zise a proiectului. Trebuie reţinut faptul că atât reducerea cât şi majorarea de
impozit se vor simţi în contabilitatea obiectivului de investiţie începând din anul
următor realizării acestuia.
La prima vedere, inflaţia şi respectiv deflaţia constituie un factor
semnificativ care influenţează orice proiect de investiţii. Considerarea inflaţiei sau
deflaţiei în analiza economico-financiară implică însă o bună cunoaştere a evoluţiei
viitoare a acestui indicator, care are un puternic caracter probabilistic. În lipsa unor
informaţii sigure este preferabilă neglijarea sau escamotarea efectului inflaţiei prin
exprimarea fluxurilor de lichidităţi (cash flow-ului) în monedă constantă sau
cvaziconstantă.
Metodele statistice şi analitice de evaluare a riscului şi a elementelor
neprevăzute sunt cu atât mai precise cu cât durata studiului este mai mică. Durata
perioadei de studiu se alege în funcţie de durata utilă de viaţă a mijloacelor fixe
utilizate. Elementele principale ale oricărei analize economice sunt mărimea şi
eşalonarea în timp a cheltuielilor de capital, a cheltuielilor prilejuite de
desfăşurarea activităţii, a economiilor şi a veniturilor realizate.
În final nu trebuie neglijate aspecte legate de perspectiva unor elemente
potenţial generatoare de perturbaţii de natură financiară precum preţul materiilor
prime, preţul purtătorilor de energie, costul forţei de muncă, rata inflaţiei, rata
dobânzii, etc. Aceşti factori perturbatori nu se află sub controlul investitorului şi
pot avea în orice economie o evoluţie surprinzătoare, greu predictibilă, în special
pe termen lung.
4.3 Indicatori de performanţă economică

şi financiară utilizaţi pentru evaluarea
proiectelor de investiţie
Investitorul trebuie să stabilească dacă un proiect de investiţii este rentabil

şi dacă beneficiul acestuia este suficient de mare în raport cu alte soluţii de
valorificare a capitalului. În plus, el trebuie să aleagă dintre variantele tehnice de
realizare a proiectului de investiţii aceea variantă care are un efect economic
maxim. Principalii indicatori de performanţă pentru evaluarea eficienţei economice
a unei variante de realizare a unui proiect de investiţii sunt:
a. Indicatori având la bază valori actualizate :
– venitul net actualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori actualizate;
– cheltuielile totale actualizate;
– rata internă de rentabilitate;
– rata internă de acumulare a capitalului.
b. Indicatori având la bază valori neactualizate (indicatori empirici) :
– venitul net neactualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori neactualizate;
– randamentul contabil;
c. Indicatori având la bază analiza costurilor :
– costuri medii şi costuri marginale;
– costul de revenire economic.
4.3.1 Indicatori de performanţă economică
având la bază valori actualizate
Pentru ca rezultatele analizei economice să fie corecte, iar concluziile

obţinute în urma interpretării rezultatelor să fie pertinente, este necesară
respectarea mai multor condiţii.
În primul rând este obligatorie estimarea duratelor de realizare şi de
exploatare a proiectului de investiţii. De asemenea, este absolut necesară estimarea
costurilor de investiţii şi de exploatare pe toată durata de viaţă a echipamentelor.
Bunurile sau serviciile produse în timpul exploatării proiectului de
investiţii trebuie să fie perfect cuantificabile atât în unităţi fizice cât şi în unităţi
valorice, chiar şi atunci când acestea nu sunt destinate să constituie obiectul unei
tranzacţii comerciale.
Calculele se fac de regulă în monedă constantă. O consecinţă directă a
acestei ipoteze o constituie faptul că nu mai este necesară estimarea inflaţiei şi nici
a efectelor ei asupra elementelor de natură economică ce intervin în calcule
(preţuri, costuri de investiţii, rate de actualizare, dobânzi etc.). Acest lucru
simplifică esenţial calculele. În cazul finanţării investiţiilor prin credite, la calculul
anuităţilor, trebuie considerate dobânzile reale şi nu cele aparente (dobânda reală
este cea obţinută în urma eliminării efectului inflaţiei).
Valoarea ratei de actualizare este fie estimată pe baza literaturii de
specialitate, fie impusă de politica organizaţiei analizate sau de normativele în
vigoare. Valorile ratelor de actualizare depind esenţial de sursa de finanţare
(fonduri proprii sau credite). În cazul general al finanţărilor din surse mixte
valoarea ratei de actualizare este stabilită în funcţie de costul mediu al capitalului.
Pentru simplificarea calculelor se lucrează cu o rată unică de actualizare. Această
ipoteză este justificată prin faptul că, dacă investitorul dispune de capital propriu, el
îl poate valorifica pe piaţa financiară sau îşi reduce proporţional creditul luat. Totul
se petrece ca şi cum capitalul disponibil ar fi fost plasat pe piaţa de capital cu
aceiaşi dobândă procentuală care stă la baza determinării ratei de actualizare.
De regulă fiscalitatea nu este luată în consideraţie. Atunci când
considerarea ei conduce la aspecte particulare, acest lucru trebuie specificat şi
analizat pentru fiecare indicator în parte.
Sumele considerate în calcule sunt încasările şi plăţile reale, cheltuielile de
investiţie fiind considerate în momentul în care au fost făcute în cazul utilizării
fondurilor proprii sau prin intermediul anuităţilor în cazul recurgerii la credite,
actualizate în momentul plăţii acestora. Amortismentele se includ în cheltuielile
anuale numai în cazul calculelor costurile de producţie specifice.
Momentului actualizării se poate alege arbitrar de către cel care efectuează
analiza, cu condiţia ca acesta să fie acelaşi pentru toate variantele de realizare a
proiectului considerate.
Ca o consecinţă a cerinţelor anterioare, calculele efectuate sunt calcule
deterministe. În cazul în care există îndoieli asupra valorilor unor mărimi ce
intervin în calcule, se face o analiză de sensibilitate a indicatorului de eficienţă
economică (criteriului economic) respectiv la variaţia mărimilor ale căror valori
sunt incerte.
a. Se numeşte venit net actualizat (VNA) suma algebrică a veniturilor nete
anuale actualizate pe întreaga perioadă de activitate considerată. Forma analitică a
indicatorului depinde esenţial de momentul de referinţă considerat pentru
actualizare.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului demarării
proiectului de investiţii, venitul net actualizat se defineşte cu relaţia :
n
IN i − Ci − Ai − I i
VNA =  (4.9)
i =1 (1 + a )i
unde IN i sunt încasările efetuate în anul „i”, C i sunt cheltuielile de operare din
anul „i” exclusiv amortismentele, Ai sunt anuităţile plătite în anul „i” pentru
returnarea creditelor luate, I i sunt investiţiile efectuate din fonduri proprii în anul
„i”, a este rata de actualizare considerată iar n este durata de studiu. Durata de timp
pentru care se calculează venitul net actualizat este n = nr + n f , unde nr
reprezintă durata de realizare a investiţiei, care se termină în momentul punerii în
funcţiune a obiectivului, iar n f este durata de activitate scontată (funcţionare) a
obiectivului.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului începerii
exploatării proiectului de investiţii, venitul net actualizat se determină cu relaţia :
IN i − Ci − Ai nr
nf
VNA =  −  I i (1 + a )
i
(4.10)
i =1 (1 + a )i
i =1
în care s-au utilizat aceleaşi notaţii ca în relaţia (2.9). În relaţia (2.10), la calculul
celei de a doua sume trebuie avut în vedere sensul axei timpului. Altfel spus,
actualizarea investiţiilor se face în viitor, în timp ce actualizarea cheltuielilor de
operare se face în trecut. Indiferent de momentul considerat pentru actualizare, o
soluţie este economică dacă VNA  0 , iar în cazul comparării mai multor soluţii,
soluţia optimă corespunde condiţiei VNA = max .
Pentru evitarea complicaţiilor datorate unor surse de finanţare multiple,
pentru studiile de fezabilitate, investiţiile se pot considera acoperite numai din
fonduri proprii. În acest fel, din relaţiile (2.9) şi (2.10) dispare termenul Ai .
Această ipoteză nu conduce la concluzii eronate deoarece:
– de regulă, cota de investiţii realizată pe bază de credite este limitată;
– dacă o soluţie este economică atunci când este realizată din fonduri
proprii, ea va fi cu atât mai rentabilă când se realizează din credite deoarece, de
regulă, costul capitalului propriu este mai mare decât costul creditelor;
– ipoteza nu modifică relaţia de mărime între veniturile nete actualizate ale
variantelor analizate.
Aplicarea criteriului VNA necesită cunoaşterea graficului de realizare a
investiţiilor atunci când acestea se realizează din fonduri proprii sau când se
percepe dobândă şi pe perioada de graţie în cazul realizării lor prin credite.
Influenţa graficului de realizare a investiţiei asupra venitului net actualizat porneşte
de la faptul că o investiţie se realizează etapizat, de cele mai multe ori diferit de o
repartiţie uniformă în timp. Dacă momentul actualizării investiţiilor este momentul
punerii în funcţiune a obiectivului, valoarea actualizată a investiţiei este :
nr
IA =  I i (1 + a )
i
(4.11)
i =1
în care I i este valoarea investiţiei realizată în anul „i” iar nr este durata de
realizare a investiţiei.
Calculul investiţiei actualizate cu relaţia (2.12) este dificil deoarece, în faza
de studii, este necunoscut modul de realizare în timp a investiţiei. De aceea, pentru
simplificare, în calcule se consideră o repartiţie uniformă a investiţiei pe perioada
de realizare a ei :
nr
 (1 + a )
I
IA 
i
(4.12)
nr i =1
nr
unde I este investiţia totală: I = I
i =1
i .
Erorile introduse de ipoteza repartiţiei uniforme a investiţiilor pe perioada

de realizare sunt cu mult sub cele admise în diversele etape ale analizei economice
şi ipoteza acestei repartiţii poate fi acceptată.
Influenţa capacităţii de producţie instalate apare numai în cazul în care
criteriul VNA este folosit pentru compararea mai multor variante. În această
situaţie, pentru ca variantele să poată fi comparabile, este necesar ca ele să fie
identice (echivalente) din punct de vedere al efectelor. În caz contrar, concluziile
obţinute pot fi false. De regulă, proiectele de investiţii pornesc de la ipoteza
satisfacerii unor cereri impuse, ca urmare, în mod automat, variantele comparate
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. În cazul în care variantele
analizate nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor, în unele situaţii este
necesară aducerea lor la echivalenţă. Necesitatea echivalării variantelor, precum şi
metodologia efectivă de echivalare se stabileşte de la caz la caz, în funcţie de
condiţiile concrete.
Influenţa duratei de studiu decurge din condiţia ca variantele să fie
comparate pentru aceiaşi perioadă de activitate (de studiu). În cazul analizei unor
variante cu durate de viaţă diferite, problema se poate rezolva în două moduri :
– considerarea drept durată de studiu a celui mai mic multiplu comun a
duratelor de viaţă a variantelor comparate, cu considerarea investiţiilor de înlocuire
în anul expirării duratelor de viaţă respective;
– considerarea drept perioadă de studiu a duratei de viaţă celei mai scurte
şi considerarea unor investiţii reziduale în celelalte variante.
În concluzie, criteriul venitului net actualizat :
– poate fi folosit pentru estimarea eficienţei economice a unui proiect de
investiţii, constituind criteriul cel mai concludent;
– poate fi folosit pentru compararea mai multor variante de realizare a unui
proiect de investiţie. Pentru ca compararea să fie concludentă, în anumite cazuri,
este necesară echivalarea variantelor din punct de vedere al efectelor utile;
– necesită un volum relativ mare de calcule şi respectarea unor ipoteze
prezentate anterior;
– în unele cazuri particulare se pot utiliza forme simplificate ale criteriului
care să reducă considerabil volumul de calcule. Forma cea mai des utilizată este:
VNA = −ki I + k c (IN − C ) +
Ir
(4.13)
(1 + a )ns
unde k i şi k c sunt coeficienţii de actualizare a investiţiilor, respectiv a
cheltuielilor; I sunt investiţiile, IN sunt încasările anuale, C sunt cheltuielile anuale
de exploatare iar I r este investiţia remanentă sau cheltuielile reziduale.
Coeficienţii k i şi k c se determină cu relaţiile:
1 (1 + a ) r − 1
n
ki = (1 + a ) (4.14)
nr a
kc =
(1 + a )n − 1
s
(4.15)
(1 + a )n a s
în care nr este durata de realizare a investiţiei, iar ns durata de studiu, egală cu

durata de viată. Relaţia este aplicabilă în cazul unor producţii constante an de an pe
toată durata de studiu. I r poate fi atât pozitivă, când reprezintă o investiţie
remanentă, cât şi negativă când reprezintă un cost rezidual.
b. Cheltuielile totale actualizate (CTA) este un indicator rezultat prin
simplificarea venitului net actualizat, cu condiţia ca toate variantele analizate fie
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor. În caz că ele nu sunt echivalente
iniţial, ele sunt aduse la echivalenţă ulterior prin calculele de echivalare. Astfel:
n
CTi n
Ci + Ai + I i
CTA =  =  =MIN (4.16)
i =1 (1 + a ) i=1 (1 + a )i
i
în care CT sunt cheltuielile totale în anul „i” aferente realizării unui proiect de
investiţii, C i sunt cheltuielile de exploatare (exclusiv amortizările); Ai anuităţile
plătite pentru returnarea creditelor şi Ii sunt investiţiile realizate din fonduri proprii,
toate corespunzătoare anului „i”.
În condiţiile în care variantele de realizare ale proiectului de investiţie au
aceleaşi efecte utile, condiţia VNA = MAX este identică cu condiţia CTA = MIN şi
criteriul CTA conduce la aceiaşi ierarhizare a variantelor.
Faţă de criteriul VNA, criteriul CTA prezintă următoarele aspecte
caracteristice:
– este mai simplu, întrucât nu necesită determinarea încasărilor anuale,
respectiv nu necesită estimarea preţurilor de valorificare a efectelor utile;
– poate fi aplicat în analiza unor variante de realizare a unor proiecte de
investiţii pentru care ar fi dificilă definirea unor încasări (de exemplu: variante de
dimensionare hidraulică a unor conducte, variante de dimensionare a unor izolaţii
termice etc.);
– permite doar analiza comparativă a eficienţei unor variante, fără ca să
dea informaţii despre eficienţa economică efectivă a variantelor. De aceea, după o
triere a variantelor, cu criteriul CTA, varianta sau variantele reţinute sunt analizate
din punctul de vedere al eficienţei economice efective printr-un alt criteriu (VNA,
RIR, termen de recuperare etc.);
– pentru ca să conducă la aceleaşi rezultate (la aceiaşi ierarhizare a
variantelor) cu criteriul VNA este necesară echivalarea variantelor din punct de
vedere al efectelor utile.
Observaţie : Dacă în cazul criteriului VNA echivalarea variantelor era
opţională, în funcţie de situaţia concretă, în cazul criteriului CTA echivalarea este
obligatorie indiferent de cazul studiat.
Modul de efectuare al echivalării variantelor depinde esenţial de situaţia
concretă a proiectelor de investiţii. Pot apare două situaţii diferite, şi anume:
a. obiectivul proiectului de investiţii este componentă a unui sistem
existent. În această, situaţie, echivalarea se face la nivelul sistemului, trebuind să
fie îndeplinite două condiţii:
– capacităţile de producţie nominale la nivelul sistemului trebuie să fie
aceleaşi în toate variantele de realizare a proiectului. Echivalarea se face faţă de
varianta cu capacitate nominală de producţie maximă, şi constă în adăugarea la
cheltuielile totale ale celorlalte variante a unor investiţii de echivalare:
(
I ech = M max
c
)
− M c iech (2.17)
c
unde M max este capacitatea nominală de producţie în varianta cu capacitate
maximă, M c este capacitatea de producţie în varianta considerată; iar iech este
investiţia specifică de echivalare. Se poate considera că diferenţa de capacitate
(
nominală M max c
)
− M c se instalează fie în unităţi etalon, caracterizate prin
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat, stabilindu-se astfel
valoarea iech . În cazul unor sisteme cu capacităţi nominale de producţie
excedentare faţă de cerere (cazul actual al SEN din România) nu este necesară
echivalarea variantelor din punctul de vedere al capacităţilor de producţie, şi
I ech = 0 . În mod convenţional, investiţiile de echivalare se consideră o singură
dată, şi apar în anul anterior punerii în funcţiune a variantei respective;
– efectele utile anuale trebuie să fie aceleaşi în toate variantele de realizare
a proiectului. Echivalarea se face faţă de varianta cu efectul anual maxim şi constă
la adăugarea în celelalte variante a unor cheltuieli de echivalare:
(
Cech = M maxa
)
− M a cech (4.18)
a a
în care M max şi M sunt efectele anuale în varianta cu efecte anuale maxime,
respectiv în varianta considerată, iar cech cheltuielile specifice pentru producerea
diferenţei de efecte anuale fie în nişte unităţi etalon cu caracteristici date de
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat. Cheltuielile de echivalare
apar în fiecare an pe întreaga durată de studiu a proiectului de investiţii.
În cazul analizei proiectelor de investiţii pentru obiective având mai multe
tipuri de efecte utile este necesară echivalarea variantelor pe fiecare tip de efect
util, cheltuielile totale de echivalare vor fi o sumă de cheltuieli de echivalare.
În cazul particular al energiei electrice, cheltuielile de echivalare se
determină cu relaţia:
Cech  Emax(a
)
− E a bech p B (2.19)
unde (E a
max − Ea ) este diferenţa de producţie anuală de energie electrică în
varianta cu producţie maximă şi varianta considerată, bech fiind consumul specific
de combustibil de echivalare (fie în unităţi etalon, fie în condiţiile medii din
sistem), iar p B este preţul combustibilului.
Relaţia (2.19) a fost scrisă în ipoteza că în cheltuielile specifice de
producţie a energiei electrice se consideră doar componenta combustibil.
b. obiectivul proiectului de investiţii este independent (nu face parte dintr-
un sistem). În această situaţie se face o echivalare a variantelor numai după efectele
utile anuale. Aceasta se face prin considerarea unor cheltuieli de echivalare (care
apr în fiecare an, pe întreaga perioadă de studiu) calculate cu relaţia:
(
Cech = M max
a
− M a pM ) (4.20)
a
în care M max , M a au fost definite anterior, iar p M reprezintă preţul de cumpărare
pe piaţă al efectului util respectiv (energie electrică, căldură, produs fizic etc.).
În cazul particular al energiei electrice, cumpărarea acesteia la un tarif
binom (taxă de putere şi taxă de energie consumată) face în mod indirect şi o
echivalare din punct de vedere al capacităţilor nominale de producţie.
Aplicarea criteriului CTA necesită respectarea tuturor ipotezelor generale şi
a celor particulare definite în cazul VNA, în special cea referitoare la perioada de
studiu, care trebuie să fie aceeaşi în toate variantele. În cazul unor valori pozitive
ale investiţiilor reziduale (valorificare a echipamentelor dezafectate), acestea se
scad din cheltuielile ultimului an, ele reprezentând de fapt un venit.
c. Rata internă de rentabilitate a unei investiţii (RIR) reprezintă acea rată de
actualizare pentru care venitul net actualizat se anulează, respectiv:
ns
IN i − Ci − Ai − I i

i =1 (1 + a0 )i
=0 (4.21)
unde RIR = a0 .
Soluţia ecuaţiei (2.21) rezultă prin încercări dintr-un calcul iterativ,
utilizând fie tabelele de actualizare, fie un program specializat de calculator,
ecuaţia neputând fi rezolvată analitic.
RIR poate fi interpretată ca fiind dobânda procentuală care poate fi
acceptată atât pentru investiţii cât şi pentru fondul de rulment, astfel ca proiectul de
investiţii propus să nu producă pierderi.
Notând cu Fi fluxul de capital în anul „i”:
Fi = INi − Ci − I i
relaţia (2.21) devine :
F1 F2 Fn
F0 + + + .... + =0 (4.22)
(1 + a0 ) (1 + a0 )2
(1 + a0 )n
sau, notând cu x = 1 + a0 , rezultă :
F0 x n + F1 x n−1 + ... + Fn = 0 (4.23)
Determinarea ratei interne de rentabilitate RIR se reduce la determinarea
rădăcinilor ecuaţiei 2.23. Fiind un polinom de gradul „n”, ecuaţia are rădăcini reale
şi imaginare.
Numărul de soluţii reale depinde de semnele fluxurilor de capital Fi astfel:
– dacă fluxul F0  0 şi restul fluxurilor F1 ,......Fn  0 , proiectul de
investiţii este caracterizat de o singură rată internă de rentabilitate;
– dacă fluxurile F0 şi Fn sunt negative, restul fluxurilor fiind pozitive,
rata internă de rentabilitate poate avea două valori distincte. Este cazul caracteristic
al unor proiecte de investiţii cu valori importante şi negative ale investiţiilor
reziduale;
– dacă pe parcursul timpului apar mai multe fluxuri de capital negative
(cazul unor investiţii de înlocuire), rata internă de rentabilitate poate avea valori
multiple (mai multe de două). În general, situaţia este foarte rar întâlnită.
Rentabilitatea unui proiect se estimează în raport cu valoarea RIR astfel:
– dacă RIR are o valoare unică, proiectul este rentabil dacă a  RIR ;
– dacă RIR are două valori, proiectul este rentabil dacă RIR1  a  RIR2 ;
– dacă RIR are valori multiple (mai mult de două valori), domeniile de
rentabilitate se stabilesc de la caz la caz.
Rata internă de rentabilitate se utilizează pentru estimarea eficienţei
economice a unei investiţii. Ea nu poate fi utilizată pentru compararea mai multor
variante întrucât poate conduce la concluzii false.
Determinarea ratei interne de rentabilitate nu necesită cunoaşterea ratei de
actualizare, însă, aprecierea economicităţii unei investiţii face apel la aceasta,
deoarece ea trebuie comparată cu rata internă de rentabilitate.
d. Rata internă de acumulare a capitalului (RIA) este definită de relaţia :
VBA INA − CA
Rc = = (2.24)
IA IA
unde VBA reprezintă venitul brut actualizat (încasări totale actualizate minus
cheltuieli totale de exploatare – fără amortizări – actualizate), iar IA investiţia
actualizată.
Dacă Rc  1 soluţia este eficientă economic, iar dacă Rc  1 , ea este
ineficientă economic. Criteriul ratei interne de acumulare este echivalent criteriului
VNA deoarece:
VBA
Rc =  1 (4.25)
IA
corespunde
VBA − IA = VNA  0 (4.26)
Acest criteriu elimină efectul de scară şi poate fi utilizat în compararea unor
variante care nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. Dă practic
aceleaşi informaţii ca şi criteriul venitului net actualizat relativ vna (randamentul
contabil) :
VNA VBA − IA
vna = = = Rc − 1  0 (4.27)
IA IA
în care notaţiile au fost definite anterior.
Fie valoarea venitului net actualizat, dat de relaţia:
n
IN i − Ci − I i
VNA =  (4.28)
i =1 (1 + a )i
unde INi sunt încasările din anul „i”; Ci - cheltuielile de exploatare din anul „i”
(exclusiv amortizările); iar Ii investiţiile din anul „i”.
e. Durată de recuperare a capitalului nr , se defineşte ca fiind numărul de ani
pentru care se îndeplineşte relaţia:
nr
IN i − Ci − I i
VNA =  =0 (4.29)
i =1 (1 + a )i
Definirea duratei de recuperare a capitalului necesită stabilirea unei origini
a timpului. De regulă, convenţia acceptată este de a calcula această durată începând
cu momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv.
Durata de recuperare a capitalului (în valori actualizate) este durata de
exploatare a obiectivului, la sfârşitul căreia se poate acoperi investiţia iniţială şi
realiza un venit suplimentar corespunzător ratei de actualizare considerate.
Teoretic, decizia de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii ar trebui
luată prin compararea duratei de recuperare a capitalului nr cu durata de viaţă a
obiectivului nv . Dacă nr  nv , proiectul de investiţii poate fi acceptat, el aducând
venituri actualizate nete, iar dacă nr  nv , proiectul trebuie respins, el neaducând
venituri nete pe perioada de viaţă a echipamentului.
În practică, ţinând cont că se lucrează cu un viitor incert, pragul de timp
care conduce la respingerea unui proiect de investiţii se alege empiric, fiind mult
mai redus decât durata de viaţă a obiectivului.
Durata de recuperare a capitalului în valori actualizate este un criteriu des
folosit deoarece:
– este un criteriu simplu de aplicat;
– oferă informaţii având semnificaţie fizică, uşor de înţeles;
– permite atât stabilirea economicităţii unei soluţii cât şi alegerea soluţiei
optime dintr-un şir de soluţii posibile (cu respectarea aceloraşi condiţii de
actualizare);
– permite compararea unor soluţii care nu trebuie să fie în mod obligatoriu
echivalente din punct de vedere al efectelor.
Indicatori de performanţă economică având la bază valori

neactualizate
Criteriile empirice de analiză economică nu fac apel la actualizare şi permit
o estimare grosieră dar rapidă a interesului economic pentru un proiect de investiţii.
a. Venitul net neactualizat (VNN) este o mărime care rezultă din relaţia
de definiţie a VNA pentru a = 0. El are o semnificaţie similară cu VNA, cu diferenţa
că valoarea sa reprezintă profitul efectiv (neactualizat) însumat pe durata de
activitate scontată. Atunci când VNN = 0, proiectul de investiţie astfel caracterizat
nu este profitabil dar nici nu produce pierderi. Dacă VNN < 0, atunci sigur proiectul
produce pierderi. În cazul VNN > 0, proiectul produce un profit, a cărui valoare
absolută neactualizată este chiar VNN. Pentru exprimarea ei procentuală se poate
recurge la calculul RIR.
b. Termenul de recuperare a investiţiilor unui proiect este egal cu durata
de exploatare a acestuia care permite ca veniturile realizate să recupereze investiţia
iniţială, adică:
T
 (IN
i =1
i − Ci − I i ) = 0 (4.30)
Definiţia termenului de recuperare este asemănătoare definiţiei duratei de

recuperare a capitalului, singura diferenţă constând în faptul că diversele sume nu
mai sunt actualizate. De multe ori, pentru evitarea confuziilor, durata de recuperare
a capitalului este numită termen de recuperare în valori actualizate.
Dacă producţiile anuale pot fi considerate constante (sau puţin variabile) în
timp, termenul de recuperare este:
I
T= (2.31)
IN − C
Termenul de recuperare necesită definirea unei origini a timpului, similar
cazului duratei de recuperare a capitalului. De regulă, se consideră drept origine a
timpului momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv.
Pentru utilizarea termenului de recuperare ca un criteriu pentru admiterea
sau eliminarea unei soluţii necesită stabilirea unui valori de referinţă ( Tr ), numită
de unii autori termen normat de recuperare a investiţiei.
Pentru ca acest criteriu să ofere informaţii coerente, cel puţin într-o primă
aproximaţie, cu criteriul duratei de recuperare a capitalului, timpul de referinţă
trebuie să îndeplinească condiţia T  nv în care nv este durata de viaţă a
proiectului de investiţii. Calculele din literatura de specialitate arată că pentru o
concordanţă cât mai exactă a acestui criteriu cu criteriul duratei de recuperare a
capitalului (termenul de recuperare în valori actualizate) este necesar ca:
1 1
Tr   nv (4.32)
2 3
Astfel, pentru rate de actualizare ridicate şi pentru proiecte de investiţii cu
durate de viaţă ridicate, criteriul termenului de recuperare este coerent cu criteriul
duratei de recuperare a capitalului. De exemplu, un termen normat de recuperare
de 4 ani corespunde unei rate de actualizare a de 0,25 şi unei durate de viaţă de
minim 12 ani; iar un termen normat de recuperare de 6 ani, corespunde unei rate de
actualizare de 0,15 şi unei durate de viaţă de minim 18 ani, etc.
Este un criteriu simplu, iar dacă se respectă condiţiile prezentate anterior
conduce la concluzii coerente cu criteriile bazate pe actualizare. Utilizarea lui este
recomandată pentru o primă triere a unor variante de realizare a unui proiect de
investiţii şi pentru uşurarea deciziei în cazul proiectelor de investiţii cu costuri de
investiţie relativ reduse.
c. Rata randamentului contabil este raportul dintre venitul anual mediu
şi valoarea investiţiei corespunzătoare:
rc =
(IN − C )mediu (4.33)
I
Se observă că acest criteriu este similar ratei interne de acumulare a
capitalului, cu diferenţa că nu ia în consideraţie actualizarea, respectiv nu ţine cont
de momentele de timp diferite la care apar diversele elemente ale fluxului de
capital (investiţii, încasări, cheltuieli). Din acest motiv criteriul nu poate constitui
un criteriu de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii şi nici de
comparare a variantelor. Se foloseşte în cazuri particulare: proiecte de investiţii cu
o rată a randamentului contabil într-un domeniu foarte larg eliminându-se soluţiile
cu valorile foarte reduse ale ratei randamentului contabil.
Rata randamentului contabil şi rata internă de rentabilitate sunt egale în
cazul proiectelor de investiţii cu producţii constante pe o durată de viaţă infinită.
Elemente legate de creditare
Valoarea creditului reprezintă suma totală de bani împrumutată. Data

creditului este data la care se eliberează împrumutul. Acesta poate fi ridicat odată
sau, în cazul cel mai des întâlnit, în mai multe tranşe eşalonate în funcţie de modul
de realizare a proiectului de investiţii.
Perioada de graţie reprezintă un interval de timp în care creditul este
scutit de plata de rate pentru acoperirea creditului şi a dobânzilor aferente. Durata
perioadei de graţie este de regulă perioada de realizare a proiectului de investiţii
(conform principiului - nu încasări, nu plăţi) şi este stabilită prin condiţiile
contractuale. Este posibil ca pe durata perioadei de graţie dobânda procentuală (rata
dobânzii) percepută de bancă să fie mai mică decât cea pentru întregul credit sau
chiar nulă. În cazul unei dobânzi procentuale nenule pe perioada de graţie,
debitorul va fi obligat să plătească o sumă suplimentară faţă de credit şi egală cu:

DPG =  Ci (1 + d g ) 
g
g −i
−1 (4.34)
i =1
unde D PG este dobânda totală datorată pe perioada de graţie, C i este valoarea
creditului ridicat în anul „i”, d g este dobânda procentuală pe perioada de graţie iar
g este numărul de ani ai perioadei de graţie.
Între dobânda procentuală pe perioada de graţie d g şi cea percepută pentru
întregul credit există o relaţie de tipul 0  d g  d . În cazul în care creditorul nu
acordă o perioadă de graţie sau durata acordată acesteia este mai mică decât durata
de realizare a proiectului de investiţii, este probabil ca investitorul să recurgă la
credite secundare, de scurtă durată, pentru acoperirea ratelor şi dobânzilor aferente
creditului principal.
Dobânda procentuală nominală (rata nominală a dobânzii) reprezintă o
valoare procentuală din suma creditată, plătită anual deţinătorului de capital pentru
folosirea temporară (un an) a creditului. Această dobândă procentuală include rata
profitului mediu pe economie, rata de profit a creditorului şi rata riscului (care ţine
cont şi de rata inflaţiei). Atunci când rata inflaţiei nu poate fi apreciată în momentul
contractării creditului, dobânda procentuală poate fi dată în procente din valoarea
creditului exprimată în monedă constantă sau variabilă în timp în funcţie de rata
dobânzii interbancare (LIBOR) sau de rata dobânzii percepute de banca naţională a
ţării respective. De exemplu în România, băncile comerciale au o dobândă
procentuală mai mare cu 5 - 10 procente decât dobânda procentuală percepută de
Banca Naţională a României, asigurându-se astfel împotriva riscului modificării
necontrolate a inflaţiei.
Între valoarea dobânzii procentuale exprimate în monedă constantă d * şi
cea exprimată în monedă curentă d există relaţia:
1 + d = (1 + d *)(1 + i ) (4.35)
în care i este rata anuală a inflaţiei.
Dobânzile se scad de regulă din veniturile impozabile, ca urmare valoarea
reală a unei dobânzi procentuale exprimate în monedă constantă după plata taxelor
fiscale d *f este:
d *f =
(1 − t )d − i (4.36)
1+ i
unde t reprezintă impozitul procentual anual exprimat în monedă constantă, restul
mărimilor fiind definite anterior.
Perioada de rambursare a creditului reprezintă perioada de timp
cuprinsă între prima şi ultima rată de rambursare a creditului. Mărimea şi
eşalonarea în timp a ratelor depinde de condiţiile contractuale. De regulă, creditele
se returnează prin plata unor tranşe fixe pe întreaga perioadă de rambursare, numite
anuităţi:
d (1 + d )
n
A = Ct (4.37)
(1 + d )n − 1
în care C t este valoarea totală a creditului; d – dobânda procentuală anuală cu care
a fost acordat creditul; iar n – durata de rambursare a acestuia.
Valoarea totală a creditului este:
Ct = C + DPG (4.38)
unde C este valoarea efectivă a creditului; iar D PG dobânda totală percepută pe
perioada de graţie.
Anuităţile pot fi exprimate în monedă curentă, caz în care dobânzile
procentuale sunt cele reale, care ţin cont de inflaţie, sau în monedă constantă, caz
în care şi dobânda procentuală se exprimă în monedă constantă. Între anuitatea
plătită în anul „x” în monedă constantă A * şi cea în monedă curentă A există
relaţia
A
A* = (4.39)
(1 + i )n
unde A este anuitatea în preţuri constante; A * anuitatea în monedă constantă; i –
rata anuală a inflaţiei; iar n – numărul de ani dintre momentul de referinţă şi
momentul de plată a anuităţii.
Valoarea creditului rambursat C R până la o anumită dată „n” se determină
cu relaţia:
d
C R = Ct (4.40)
(1 + d )n − 1
iar valoarea ce mai rămâne de rambursat este:
CRR = Ct − CR (4.41)
Mărimile C R şi C RR pot fi exprimate în monedă curentă sau în monedă
constantă. Uneori, contractele de credit prevăd indexarea creditelor nerambursabile
exprimate în monedă curentă cu inflaţia, caz în care relaţia de calcul atât a
anuităţilor cât şi a creditelor rambursate şi nerambursate se complică. Pentru a evita
aceste complicaţii, de regulă, în cazul unor economii afectate de o inflaţie cu
evoluţie necontrolată, se lucrează în monedă constantă.
Proiectele de investiţii pot face fie apel la credite internaţionale, la
importuri de echipamente şi materii prime, fie rezultatele producţiei pot fi
exportate. Toate aceste situaţii impun folosirea ratei de schimb valutar. Când aceste
aspecte sunt cotate în diverse valute ele trebuie convertite în aceiaşi valută pentru a
face posibilă compararea efectelor. Pentru compararea economică a variantelor este
necesară conversia tuturor monedelor în care se exprimă diversele cheltuieli şi
venituri într-o valută de referinţă, ceea ce implică:
– alegerea valutei de referinţă;
– stabilirea ratelor de schimb;
– stabilirea metodei de conversie.

C5. Evaluarea economică a impactului asupra mediului a

proceselor din domeniul energiei - mecanisme de
cuantificare economică e efectelor de mediu aplicate în
UE, România
5.1.Oportunitatea internalizării efectelor de mediu
Elaborarea unui model complex de analiză tehnico-economică a unui sistem

energetic de producere sau de consum are în vedere următoarele aspecte:
o elemente de natură energetică
o elemente economice
o elemente ecologice
În general, efectele asupra mediului ale diferitelor solutii de producere a
energiei sau de consum, utilizând diferite filiere de combustibil, sunt cuantificate
ecologic prin indicatori de impact, cum sunt: epuizarea resurselor neregenerabile,
eutrofizarea, efectul de seră, acidificarea, poluarea foto-oxidantă . Concluziile
rezultate dintr-o astfel de analiză nu sunt direct cuantificabile economic. De
aceea se impune “internalizarea” efectelor ecologice în cadrul unui model
complex de analiză tehnico-economică.
În sfera impactului asupra mediului a acestor procese , “externalităţile”
reprezintă efectele indirecte induse de aceste procese. Astfel, “externalităţile”
sunt materializate de diferitele tipuri de impact asupra mediului, ca de exemplu:
– construcţii aferente minelor, sondelor, clădirilor aferente obiectivului
analizat;
– pierderi de combustibil în timpul transportului şi prelucrării acestuia;
– efectul emisiilor în aer, apă şi sol.
În general, încorporarea „costurilor” impactului asupra mediului ale
diferitelor soluţii de producere sau consum energetic este denumită
“internalizare” şi se poate realiza atât prin metode directe, cât şi indirecte.
5.2.Ecotaxele
Cele mai uzuale metode de evaluare a externalităţilor de mediu sunt taxele de

mediu (ecotaxele).În afara ecotexelor, pe plan mondial, se utilizeaza şi alte
metode de “internalizare” a “externalităţilor” de mediu, cum sunt:
– aprecierea valorii statistice a unei vieţi umane – VOSL (Value of
Statistical Life);
– cuantificarea valorică a unui an de viaţă pierdut datorită degradării
mediului – YOLL (Years of Life Lost).
Evaluarea monetară prin metoda VOSL se exprimă prin relaţia:
VOSL=WTP/MRD ( 5.1.)

în care: WTP reprezintă disponibilitatea individului afectat de a plăti pentru a

evita impactul negativ al poluării iar MRD - modificarea riscului de deces. Ca
valori uzuale în studiile europene se consideră VOSL în intervalul 2,6 – 3,6
MECU (1995) iar YOLL în jur de 70000 ECU (1995).
În evaluarea “externalităţilor”, prin aceste metode, intervin diferite grade
de incertitudine: date statistice cu caracter tehnic, epidemiologice, modele meteo
de împrăştiere a emisiilor, etc. Din aceste motive în ultimul timp ecotaxele sau
penalităţile de mediu reprezintă soluţiile cele mai adecvate de internalizare a
externalităţilor de mediu.
Dificultatea aplicării ecotaxelor constă în stabilirea legăturii directe între
“efecte” (indicatorii de mediu) şi taxele propriu-zise (valorile economice).
În cele ce urmează sunt specificate principalele tipuri de taxe de mediu
aplicate în prezent şi caracteristicile acestora
Taxa pe energie – este o taxă de tip cantitativ, se aplică asupra
consumului de energie. Pe baza acesteia sunt promovate măsurile de economisire
a energiei şi eficientizare energetică. Aceste taxe se aplică atât în sfera producerii
cât şi a consumului (utilizării) energiei.
Taxa pe diferiţi poluanţi (SO2, NOx, etc) – este o taxă de tip calitativ.
Rolul determinant îl are conţinutul unui anumit poluant al combustibilului ars.
Aceasta poate constitui o motivaţie pentru schimbarea structurii consumului de
combustibil, nu numai energetic dar şi tehnologic.
Dintre taxele pe poluanţi cea mai utilizată este taxa pe carbon.
Aceasta este o taxă de tip calitativ, în care rolul determinant îl are
conţinutul de carbon al combustibilului ars.
Taxa mixtă (poluant/energie), înglobează atât aspecte cantitative dar şi
calitative îmbinând elementele menţionate anterior.
Studiile europene în domeniu, subliniază principala caracteristică a taxelor
de mediu: spre deosebire de celelalte taxe, îmbunătăţesc eficienţa energetică şi
implicit şi pe cea economică. Această caracteristică rezultă din faptul că taxele de
mediu stimulează interesul simultan pentru: utilizarea resurselor energetice curate,
regenerabile, alături de tehnologiile curate de producere (tehnologii cu eficienţă
energetică ridicată şi poluare redusă).
Efectele ecotexelor
Pentru exemplificare se vor prezenta efectele ecotaxelor asupra costurilor de

producere a energiei electrice si termice
Cuantificarea economică a efectelor ecologice ale diferitelor filiere de
cogenerare, trebuie să se reflecte în costurile de producere, respectiv preţurile
energiei electrice şi căldurii.
O importanţă deosebită o are stabilirea prealabilă a ipotezelor în care se
face analiza ecologică şi economică, precum şi a legaturilor existente între
valorile ecologice (mărimea emisiilor, a indicatorilor de impact) şi valorile

economice corespunzătoare (taxa pe energie, taxa pe carbon, taxa mixtă, alte taxe
pe diverşi poluanţi - în cazul existenţei acestora).
În cadrul costului de producţie al celor două forme de energie, o pondere
importantă o au cheltuielile anuale variabile cu combustibilul. Această
componentă se consideră ca fiind afectată de “externalităţile” de mediu, efectul
fiind atât direct, cât şi indirect.
Efectul direct este cuantificat ecologic prin mărimea emisiilor aferente iar
economic prin mărimea taxelor pe poluanţi (taxa pe carbon).
Efectul indirect este cuantificat ecologic prin indicatorul de impact
"mărimea consumului de combustibil”, iar economic prin mărimea taxei pe
energie (consum de combustibil).
Utilizarea ecotaxei mixte (carbon/energie) permite înglobarea in costurile
energiei electrice si a căldurii atât a aspectelor cantitative, cât şi a celor calitative.
În prezent cea mai utilizata ecotaxă este taxa pe carbon (emisiile de CO2),
valoarea ei variind în funcţie de legislatia în vigoare din fiecare stat . Tendinţa
este de creştere.
5.3. CERTIFICATELE VERZI
La nivel național, există la ora actuală o Schemă de Sprijin (SS) a producției

de energie din surse regenerabile de energie, demarată în anul 2005 și
îmbunătățită ulterior în anii 2008 și 2010, după ce Comisia Europeana a validat
posibilitatea acordării Ajutorului de Stat în acest domeniu. Ca urmare a efectului
stimulativ generat de această Schemă de Sprijin, s-a intensificat producția de
energie din aceste surse în perioada 2011-2013, cu precădere în domeniul eolian,
unde s-a generat o putere electrică echivalentă a 1905 MW în anul 2012, față de
numai 13 MW în anul 2009.
Această politică de încurajare și stimulare a producției de energie din surse
regenerabile se aplică sub forma unor cote obligatorii pentru furnizorii de energie
electrică din surse regenerabile, bazate pe Certificate Verzi (CV) ce sunt
tranzacționate pe o piață concurențială de Certificate Verzi și pentru care sunt
stabilite prețuri minime/maxime/per CV.
Definiții
• ANRE – Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei –
autoritate publică ce are ca obiect de activitate elaborarea, aprobarea și
monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări obligatorii la nivel
național necesar funcționării sectorului și pieței energiei electrice, termice și
a gazelor naturale în condiții de eficiență, concurență, transparență și
protecție a consumatorilor;
• Certificat Verde (acronim CV) – Document care atestă o cantitate de 1
MWh de energie electrică produs din surse regenerabile de energie (solară,

eoliană, hidro, biomasă, biogaz, geotermală, gaze rezultate din fermentarea

deșeurilor și nămolurilor;
• OPCOM – Operatorul Pieței de Energie Electrică şi Gaze naturale din
Romania – Persoană juridică ce asigură tranzacționarea Certificatelor Verzi
și care determină prețurile pe Piața centralizată a Certificatelor Verzi,
îndeplinind funcțiile prevăzute de Regulamentul de organizare și
funcționare a Pieței de Certificate Verzi (conform Ordinului ANRE nr.
15/2005);
• Sistem de cote obligatorii – Mecanism de promovare a producerii de
energie electrică din surse regenerabile de energie, prin achiziția de către
furnizori a unor cote obligatorii de energie electrică produsă din aceste surse
în vederea vânzarii către consumatorii deserviți.
Funcționarea sistemului de cote obligatorii pentru promovarea energiei
electrice din surse regenerabile presupune parcurgerea următorilor pași:
• ANRE stabilește o cotă fixă de energie electrică produsă din surse
regenerabile de energie, pe care furnizorii sunt obligați să o cumpere;
• ANRE califică anual producătorii de energie electrică din surse regenerabile
de energie, pentru a obține Certificate Verzi;
• producătorii primesc pentru fiecare unitate de energie electrică livrată în
rețea (1 MWh), un Certificat Verde, care poate fi vândut separat de energia
electrică, pe Piața de Certificate Verzi;
• pentru îndeplinirea obligației, furnizorii trebuie să dețină un număr de
Certificate Verzi egal cu cota de energie electrică din surse regenerabile de
energie impusă;
• valoarea Certificatelor Verzi reprezinta un câstig suplimentar primit de
producători pentru „energia curată” pe care o livrează în rețele.
Prețul energiei electrice este determinat pe piața de energie electrică. Prețul
suplimentar primit pentru Certificatele Verzi vândute este determinat pe o piață
paralelă, unde sunt tranzacționate beneficiile aduse mediului. Valoarea
Certificatelor Verzi se stabilește prin mecanisme de piață:
• prin contracte bilaterale între producatori și furnizori;
• pe o piață centralizată organizată și administrată de OPCOM.
Prețul Certificatelor Vezi variază într-un interval: [Preț min. ÷ Preț max.]
stabilit prin Hotarâre de Guvern. Prețul minim este impus pentru protecția
producătorilor, iar prețul maxim, pentru protecția consumatorilor. Pentru perioada
2008-2014 valoarea de tranzacţionare a Certificatelor Verzi se încadrează între o
valoare minimă de tranzacţionare de 27 Euro/certificat şi o valoare maximă de
tranzacţionare de 55 Euro/certificat. Valoarea în Lei va fi calculată la valoarea
medie a cursului de schimb stabilit de Banca Naţională a României pentru luna
decembrie a anului precedent. (Legea 220/27.10.2008). Energia electrică se
tranzacționează separat de Certificatele Verzi.
Actorii cu rol activ pe piața certificatelor verzi sunt:
• ANRE – Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei;

• Producătorii de energie electrică din surse de energie regenerabile;

• Furnizorii de energie electrică la nivel național și local;
• Operatorul de Transport și de Sistem;
• OPCOM – Operatorul Pieței de Energie Electrică și Gaze naturale din
Romania.
Potrivit Legii nr.220/27.10.2008 , sursele regenerabile de energie eligibile
să participe în sistemul de tranzacționare a Certificatelor Verzi sunt următoarele:
• energia solară;
• energia geotermală și gazele combustibile asociate;
• biomasa;
• biogazul;
• energia eoliană;
• energia hidro utilizată în centrale cu o putere electrică instalată de cel mult
10 MW;
• gaze de fermentare a deșeurilor;
• gaze de fermentare a nămolurilor din instalațiile de epurare a apelor uzate.
Se acordă CV pentru fiecare tip de sursa regenerabilă, însă în mod
diferențiat în funcție de tehnologii, pentru atragerea cât mai multor investitori. În
acest mod, Certificatele Verzi se atribuie producătorilor de energie din surse
regenerabile care le pot vinde direct distribuitorilor de energie electrică sau le pot
tranzacționa pe piața centralizată de energie Opcom S.A., deținută de Stat.
Distribuitorii de energie sunt apoi obligați să cumpere CV pentru fiecare MWh
vândut, transferând costul de achiziție al acestora către clienții finali –
consumatorii industriali și casnici .
Cotele obligatorii anuale de Certificate Verzi sunt:
• pentru anul 2008: 5,26 %;
• pentru anul 2009: 6,28 %;
• pentru anii 2010-2012: 8,3 %;
• pentru anul 2013: 9,0 %;
• pentru anul 2014: 10,0 %;
• pentru anul 2015: 10,8 %;
• pentru anul 2016: 12,0 %;
• pentru anul 2017: 13,2 %;
• pentru anul 2018: 14,4 %;
• pentru anul 2019: 15,6 %;
• pentru anul 2020: 16,8 %.
Cotele obligatorii pentru perioada 2021-2030 se vor stabili de către
Ministerul Energiei și nu vor fi mai mici decât cota deja stabilită pentru anul 2020
(16,8 %).
Nivelul țintelor naționale privind ponderea energiei electrice din consumul
final de energie electrică în perspectiva anilor 2015 si 2020, este de 35 % și,
respectiv, de 38 %, conform Legii nr.220/27.10.2008.

Distribuirea Certificatelor Verzi pentru stimularea producției de energie

electrică din SRE până în anul 2020 trebuie să se facă în următoarea manieră :
• 2 CV/1 MWh pentru hidrocentrale renovate mici (capacitate sub 10 MW);
• 3 CV/1 MWh pentru hidrocentrale noi, de capacitate mică și pentru unități
ce utilizează biomasa din culturi agricole;
• 0,5 CV/1 MWh pentru hidrocentrale vechi (înainte de 2004) de capacitate
redusă;
• 2 CV/1 MWh pentru eoliene izolate – până în anul 2017;
• 1 CV/1 MWh pentru centrale eoliene – până în anul 2018;
• 2 CV/1 MWh pentru energie geotermală, biomasă, bio-lichid sau biogaz;
• 2-3 CV/1 MWh pentru centrale noi funcționând pe biomasă, biogaz sau
biocombustibil rezultat din procesarea deseurilor și tratarea apei din culturi
agricole energetice;
• 2 CV/1 MWh pentru energie solară.
Tranzacțiile cu Certificate Verzi se pot desfășura în cadrul pieței
centralizate de tranzacționare operate de SC Opcom SA sau prin contacte
bilaterale.
În anul 2011, prin OUG 88, a fost introdusă posibilitatea ca producătorii de
energie electrică din surse regenerabile să primească 1 CV/MWh în perioada de
testare, pe baza deciziei de acreditare emisă de ANRE, cu condiția ca operațiunile
să înceapă înainte de anul 2016. Excepție fac producătorii în domeniu cu
capacități de producție de peste 125 MW, și care sunt evaluați de Uniunea
Europeană.
Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească ANRE în gestionarea
Certificatelor Verzi sunt următoarele :
• să clasifice producătorii de energie electrică din surse regenerabile de
energie eligibile, în vederea participării la piața de tranzacționare a
Certificatelor Verzi;
• să stabilească prețul anual minim și maxim pentru Certificatele Verzi;
• să urmarească îndeplinirea cotei obligatorii de către furnizori;
• să aplice penalități pentru neîndeplinirea cotei obligatorii.
Rolul furnizorilor este de a achiziționa anual un număr de Certificate Verzi
egal cu produsul dintre valoarea cotei obligatorii și cantitatea de energie electrică
furnizată anual consumatorilor finali.
Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească Operatorul de Transport și
Sistem sunt următoarele:
• să primească lunar de la producători și de la operatorii rețelelor electrice la
care aceștia sunt racordați, notificări privind cantitățile de energie electrică
din surse regenerabile de energie livrată în aceste rețele;
• să emită lunar Certificate Verzi producătorilor în conformitate cu cantitatea
de energie electrică din surse regenerabile produsă și livrată în rețea în luna
anterioară;

• să colecteze sumele corespunzătoare penalizărilor de la furnizori care nu și-

au îndeplinit cota obligatorie la sfârșitul perioadei de conformare.
Sumele de bani rezultate din aplicarea penalizărilor, colectate de operatorul
de transport și de sistem, sunt alocate anual de catre ANRE în baza unor criterii
obiective, pentru investiții, în vederea facilitării accesului la rețeaua de transport
și distribuție, conform Legii nr.220/27.10.2008.
Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească OPCOM sunt următoarele:
• să înregistreze participanții la Piața de Certificate Verzi;
• să prognozeze și să facă publice cererea și oferta de Certificate Verzi la
nivel național;
• să înregistreze contractele bilaterale de tranzacționare a Certificatelor Verzi
între producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie și
furnizori;
• să înființeze și să administreze Registrul certificatelor verzi;
• să asigure cadrul de tranzacționare pentru Certificatele Verzi pe Piața
Centralizată;
• să primească ofertele de vânzare/cumparare a certificatelor verzi de la
producători/furnizori (consumatori);
• să stabilească și să facă publice: Prețul de Închidere al Pieței Centralizate de
Certificate Verzi și numărul de Certificate Verzi tranzacționate lunar pe
Piața Centralizată de Certificate Verzi;
• să afișeze lunar cererea cumulată de Certificate Verzi și oferta cumulată de
Certificate Verzi pe anul în curs;
• să stabilească drepturile și obligațiile de plată ale participanților la Piața
Centralizată de Certificate Verzi;
Piața Centralizată de Certificate Verzi (PCCV) trebuie să asigure:
• concurență, transparență, nediscriminare;
• reducerea prețurilor de tranzacționare;
• stabilirea prețurilor de referință pentru alte tranzacții din piața certificatelor
verzi.
Functionarea PCCV:
• înscrierea participanților la Piața Centralizată de Certificate Verzi;
• participanții transmit lunar oferte de vânzare sau de cumpărare, în Intervalul
de Ofertare.
Operatorul Pieței de Certificate Verzi are următoarele roluri:
• să preia ofertele și să transmită Confirmări de primire;
• să valideze ofertele și să transmită Notificări despre acceptarea sau
respingerea lor;
• în ziua de Tranzactionare, să stabilească Numărul de Certificate Verzi
tranzacționate și Prețul de Închidere al Pieței de Certificate Verzi (PIPCV);
• să întocmească și să transmită fiecărui participant Notele de decontare.
Determinarea PIPCV și a numărului de CV tranzacționate pe PCCV:

• ofertele reprezintă perechi preț-cantitate: cel puțin o pereche și cel mult trei
perechi;
• PIPCV și Numărul de CV tranzacționate se stabilesc la intersecția curbelor
ofertă-cerere.
5.5. CERTIFICATELE DE CARBON
Certificatele de emisii de gaze de efect de seră, denumite generic

„certificate de carbon” sau „certificate de CO2” sunt drepturi liber tranzacționabile
pe piața de profil, iar un singur certificat de acest tip reprezintă, din punct de
vedere al cantității emise, o tonă de dioxid de carbon echivalent ne-emisă în
atmosferă.
Certificatele de Carbon (acronim CC) la nivelul Sistemului European de
Tranzacționare a Emisiilor de gaze cu efect de seră (acronim: EU ETS) pot
proveni din alocările anuale pe care Comisia Europeană le împarte țărilor și
respectiv instalațiilor prevăzute în EU ETS (certificate tip EUA), precum și din
proiecte realizate sub egida Organizației Națiunilor Unite, prin care se reduc
emisiile globale de dioxid de carbon sau de alte gaze cu efect de seră (proiecte
CDM – „Clean DevelopmentMechanism” pentru certificate tip CER și proiecte JI
– „Joint Implementation” pentru certificate tip ERU) .
Certificatele de Carbon (CC) nu trebuie confundate cu Certificatele Verzi
(acronim CV), care se referă la certificatele obținute ca urmare a producției de
energie din surse regenerabile.
În concluzie, Certificatele de carbon tranzacționabile în Schema europeană
EU ETS sunt de următoarele tipuri :
• EUA – Emission Unit Allowance (alocările curente ale instalatiilor EU
ETS);
• EUAA – European Union Aviation Allowance (alocările pentru sectorul
aviatic);
• CER – Certified Emission Reduction (certificate provenite din proiecte de
reduceri de emisii CDM – Clean Development Mechanism);
• ERU – Emission Reduction Unit (certificate provenite din proiecte de
reduceri de emisii JI – Joint Implementation).
Tranzacționarea certificatelor EUA se realizează ca urmare a existenței unui
surplus sau deficit de emisii de gaze cu efect de seră, comparativ cu plafonul
stabilit la nivel european. Instalațiile care au un surplus de certificate EUA
întrucât au emis mai puțin într-un an de zile față de cota de emisii alocată, au
dreptul să-și vândă acest surplus, obținând astfel un beneficiu. În sens invers,
instalațiile ce prezintă un deficit de certificate EUA determinat de o producție mai
mare și, implicit, emisii mai multe față de cele alocate anual, trebuie să cumpere
certificate EUA pentru a-și realiza conformarea (la sfârșitul lunii aprilie a fiecărui
an). Tot la fel, liniile aeriene se încadrează aceluiași tipar de vânzare-cumpărare
de EUAA-uri .

Prin definiție, există o corespondență între aceste unități de măsură a

emisiilor de gaze cu efect de seră, mai precis: 1 EUAA = 1 CER = 1 ERU = 1
tonă CO2.
Valoric, prețul certificatelor de mai sus diferă în funcție de numeroși factori,
iar volatilitatea prețului este foarte mare, chiar în decursul aceleiași zile de
tranzacționare.
România a semnat și a transpus în legislația națională ambele tratate:
Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unitea supra Schimbărilor Climatice (UNFCCC),
prin Legea nr. 24/1994, precum și Protocolul de la Kyoto, prin Legea nr. 3/2001.
În afara pieței obligatorii de tranzacționare a certificatelor de carbon, există
și o piață voluntară pentru aceste instrumente, liber accesibilă de către orice agent
economic.
Piața voluntară a certificatelor de carbon oferă tuturor posibilitatea de a-și
compensa emisiile (de exemplu amprenta de carbon) și operează independent de
piața obligatorie. În prezent ea este activă și funcțională, iar persoanele fizice,
companiile și alte organizații posedă instrumentele necesare pentru a-și compensa
propriile emisii de gaze cu efect de seră, prin cumpărarea de certificate de carbon
provenind de la proiecte care au obținut rezultate reale în reducerea emisiilor de
carbon .
Piața voluntară de tranzacționare a certificatelor de carbon este un mijloc
eficient de reducere a producției de energie cu emisii ridicate de gaze cu efect de
seră, prin sprijinirea proiectelor concentrate pe resurse regenerabile.
În prezent, această piață este încă mult mai redusă decat piața obligatorie,
datorită naturii sale și a perioadei scurte de funcționare. Cu toate acestea, experții
estimează o creștere bruscă în acest sector. Până la finele lui 2015, cifra de afaceri
se estimează să ajungă la 500 de milioane de tone de dioxid de carbon exprimate
echivalent în certificate de carbon, reprezentând o creștere imensă comparativ cu
cifra de astăzi de 42-45 de milioane de tone .
Pe piața voluntară, dezvoltatorii de proiecte, vânzătorii en-gros și brokerii
au împreună oportunitatea de a tranzacționa certificate de carbon. Pe baza
standardelor utilizate, pe piața voluntară există diverse tipuri de certificate de
carbon. Ele sunt denumite VER sau Unități de Reducere Voluntară a Emisiei. Cea
mai înaltă valoare comercială este calitatea, urmărind același mecanism ca în
orice alt segment al comerțului și al tranzacționării .
Certificatele de carbon trebuie verificate și aprobate de către organizații
independente cu dreptul de a emite certificate, în scopul de a avea o valoare
comercială reală. Certificatele de carbon lipsite de verificare și de certificare de
către organizațiile recunoscute oficial nu au nicio valoare și nu pot fi
tranzacționate .
Certificatele de tip EUA, CER și ERU se tranzacționează în România
conform HG 780/2006, privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii a gazelor cu efect de seră .
În anul 2013 a fost emisă Hotărârea de Guvern nr. 204/2013 pentru
modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea

schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, ce

transpune în România reglementările cu privire la sectorul aviatic [.
În anul 2015 a fost emisa Hotărârea de Guvern nr.578/2015 pentru
schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră,
precum şi a unor dispoziţii din Hotărârea Guvernului nr. 204/2013 pentru
schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră .
Conform HG 780/2006 actualizate, se stabilesc următoarele (Art.1 din HG):
• schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră
pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod
eficient din punct de vedere economic;
• creşterea nivelului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, astfel
încât să contribuie la obţinerea unor niveluri de reducere considerate
necesare din punct de vedere ştiinţific pentru a evita schimbări climatice
periculoase.
În Art.2 al aceleiași HG 780/2006 actualizate, se precizează că: „Prezenta
hotărâre se aplică emisiilor provenite din activităţile prevăzute în anexa nr.1 şi
gazelor cu efect de seră prevăzute în anexa nr.2, cu respectarea, după caz, a
dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.152/2005 privind prevenirea
şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr.84/2006 “.
Conform Anexei 1 a HG 780/2006 actualizate, activitățile recunoscute
pentru emisii de gaze cu efect de seră se împart în două mari categorii:
• activități efectuate în cadrul unor instalații staționare de producție utilizate
în diverse ramuri industriale;
• activități de aviație, la care sursa de emisie este mobilă (nestaționară).
În Anexa 2 a HG 780/2006 sunt enumerate cele 6 specii gazoase cunoscute
ca având potențial de producere a efectului de seră, mai precis:
• Dioxidul de carbon (CO2);
• Metanul (CH4);
• Oxidul azotos (N2O);
• Hidrofluorocarburile (HFC);
• Perfluorocarburile (PFC);
• Hexafluorura de sulf (SF6).
Reglementarea la care facem referire (HG 780/2006 actualizată) mai conține
două anexe importante, și anume:
• Anexa 4, ce detaliază principiile privind monitorizarea și raportarea
emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă;
• Anexa 5, ce detaliază criteriile privind verificarea emisiilor raportate
conform metodologiei prezentate în Anexa 4.

Ambele anexe (4 și 5) tratează separat și detaliat cele două tipuri de

activități ce fac obiectul HG 780/2006: activități efectuate în cadrul unor instalații
staționare de producție, respectiv activități de aviație.
În ceea ce privește metodologia de raportare a emisiilor de gaze cu efect de
seră, în Anexa 4 a HG 780/2006 (punctul (5) – literele C si D) se precizează două
aspecte importante și anume:
• C. Pentru fiecare activitate prevăzută în anexa nr. 1, desfăşurată pe
amplasamentul pentru care sunt măsurate emisiile, trebuie incluse:
a) emisii totale;
b) informaţii privind credibilitatea metodelor de măsurare;
c) incertitudinea.
• D. Pentru emisiile rezultate din procesul de ardere, raportul trebuie să
includă, de asemenea, factorul de oxidare, în afara cazului în care oxidarea a
fost luată deja în considerare la fundamentarea factorului de emisie specific.
Conform Anexei 4, pentru a putea calcula din punct de vedere cantitativ,
emisiile de gaze cu efect de seră, este necesară cunoașterea „factorilor de emisie”
a acestor gaze, pentru toate tipurile de activități prevăzute în Anexa 1 a HG
780/2006. În acest sens, reglementarea dă posibilitatea considerării unor factori de
emisie specifici acceptati la nivel international pentru activitățile specifice și
pentru toate tipurile de combustibili, cu excepția combustibililor necomerciali
(proveniți din arderea deșeurilor rezultate din procedee industriale). De asemenea,
factorii inițiali de emisie prevăzuți de IPCC (Grupul interguvernamental privind
schimbările climatice) sunt acceptați pentru produsele de rafinărie, în timp ce
factorul de emisie pentru biomasă este considerat egal cu zero (instalațiile ce
utilizează exclusiv biomasa sunt considerate 100% ecologice din punct de vedere
al emisiei de gaze cu efect de seră).
In cadrul HG 780/2006 actualizate mai sunt tratate punct cu punct
următoarele aspecte:
• Art.4, Art.5 şi Art.6 – date despre autoritățile competente responsabile de
aplicarea HG, datele necesare operatorilor economici pentru obținerea
autorizațiilor de emisie a gazelor cu efect de seră;
• Art.7 si Art.8 – modalitatea de emitere a autorizației de emisie a gazelor cu
efect de seră și conținutul acestui document;
• Art.9 – obligațiile operatorilor economici de a informa autoritățile publice
cu privire la modificările planificate sau efective ale capacității de
producție, nivelului de activitate sau modului de funcționare a unor instalații
pe care aceștia le gestionează;
• Art.10 – Art. 14 – modul de alocare și de tranzacționare a CC-urilor valabil
pentru România;
• Art.15 – Art.17 – alte obligații, interdicții și completări privind modul de
alocare a CC-urilor;
• Art.18 – modul de transfer al CC-urilor în cadrul statelor membre ale
Uniunii Europene;

• Art.19 – Art.32 – alte prevederi de detaliu privind emiterea, realocarea sau

anularea CC-urilor.
5.4.Model de analiză a impactului asupra mediului a sistemelor energetice şi

cuantificarea economică a acestora
În cadrul unui model complex de analiză a unui sistem energetic o parte
componentă o constituie analiza impactului asupra mediului a acestuia şi
cuantificarea economică a efectelor ecologice.
De asemenea, evaluarea economică a efectelor de mediu este o componentă
structurală a unui model complex de analiză a eficienţei tehnico-economice a
sistemelor energetice, având conexiuni structurale şi funcţionale cu celelalte două
module principale de analiză energetică şi economică.
Un rol important l-a reprezentata stabilirea principalelor ipoteze
simplificatoare, printre care se numără:
o se analizează în general următoarele etape principale: o etapă anterioară
intrării combustibilului în conturul aferent (sistemul energetic) şi a doua etapă
conversia combustibilului în cadrul conturului analizat;
o se neglijează aspectele legate de impactul asupra mediului a fabricării
instalaţiilor componente a sistemelor energetice analizate, deoarece acesta este în
general mult mai scăzut decât impactul funcţionării acestora, pe întreaga durată de
viaţă (relativ mare);
o se consideră un randament global al sistemului energetic analizat;
o efectele asupra mediului a sistemelor energetice se consideră pe întreaga
durată de viaţă (aceeaşi cu durata de viaţă considerată în cadrul analizei
economice).
Modelul de analiză ecologică şi cuantificare economică a impactului asupra
mediului a unui sistem energetic este structurat în cinci module principale.
o Baza de date aferentă combustibilului utilizat - cuprinde date privind
tipul, caracteristicile si conversiile intermediare ale combustibilului anterior
sistemului energetic, aferente extracţiei, prelucrării si transportului acestuia.
o Baza de date privind sistemul energetic analizat - de exemplu pentru
sursele de producere a energiei: caracteristici tehnico-funcţionale ale
echipamentelor energetice, randamente de conversie a combustibilui în cadrul
acestora.
o Modulul de calcul al emisiilor aferente funcţionării sistemului energetic
– în cadrul căruia (pentru etapele prestabilite conform baza ipotezelor avute în
vedere) se determină valorile anuale a emisiilor care însoţesc procesul energetic
analizat.
Emisiile specifice pentru diferite substanţe utilizate în determinarea emisiilor
totale pe întraga durată de viaţă a obiectivului energetic analizat se obţin astfel:
a.în cazul implementarii unor obiective energetice noi, ca de exemplu centrale de
cogenerare/trigenerare sau alte surse de producere a energiei centrale termice
sau centrale termoelectrice:
- din caracteristicile tehnico-funcţio nale ale echipamentelor (date de catalog);

- din emisiile specifice limită admisibile – stabilite prin actele normative în

vigoare aferente tipologiei de echipamente, tipului de combustibil utilizat si gamei
de puteri a acestora.
b.în cazul analizei funcţionării unor obiective energetice existente:
- din masurători;
- din emisiile specifice limită admisibile – stabilite prin actele normative în
vigoare aferente tipologiei de echipamente, tipului de combustibil utilizat şi gamei
de puteri a acestora.
o Modul de calcul a indicatorilor de impact asupra mediului a sistemelor
energetice- se selectează indicatorii ecologici semnificativi pentru sistemele
energetice analizate si se calculează conform relaţiilor.
o Cuantificarea economică a efectelor ecologice – se face prin aplicarea
ecotaxelor, certificatelor verzi, vânzări de CO2, incluzându-le în relaţiile de
calcul a indicatorilor economici.
În concluzie internalizarea efectelor ecologice poate reprezenta o componentă
structurală a unui model complex de analiză a eficienţei energetice şi economice
a unui sistem energetic.

C6. Integrarea metodologiilor de analiză energetică, ecologică ăi

economică în modele complexe de analiză multicriterială în domeniul
energetic
Abordarea integrată a problematicilor din domeniul energetic, impune dezvoltarea unor metode
şi metodologii de analiză complex: energetică, ecologică şi economică, în scopul determinării
„zonelor țintă”, cu eficiență scăzută (sub aspectele mentionate), conducând ulterior la elaborarea
de soluţii de creştere a eficienţei energetice, cu impact pozitiv din punct de vedere ecologic si
economic. Se pot propune si elabora soluții tehnologice noi, care să permită o productii si
produse curate (eficiente energetic, ecologic şi economic). Modelele de analiză complexă
(energetică, ecologică şi economică), trebuie sa e caracterizeze prin flexibilitate si a fie scalabile,
permitand extinderea ulterioara a domeniului de aplicabilitate.
Obiective urmarite in realizarea modelului de analiză multicriteriala a proceselor din

domeniul energetic
Datorită complexităţii proceselor şi a problematicilor abordate aferente acestora, de natură

tehnologică, energetică, ecologică, economică, modelul de analiză complexă (multicriteriala) are
ca scop determinarea indicatorilor energetici, ecologici şi economici pe baza cărora să se facă
evaluarea proceselor din domeniul energetic, in cadrul contururilor analizate.
Având în vedere natura proceselor şi a echipamentelor din cadrul proceselor energetice , se
mentioneaza urmatoarele obiectivele, avute in vedere in cadrul analizei multicritaeriale:
• creşterea eficienţei energetice a acestor procese;
• optimizarea solutiilor tehnologice implementate
• alegerea optima a surselor de energie
• reducerea impactului asupra mediului prin reducerea emisiilor (CO2, NOx, SOx ) şi pulberi în
atmosferă;
• înlocuirea echipamentelor şi instalaţiilor neperformante din cadrul tehnologiilor energetice cu
soluţii tehnice noi, performante din punct de vedere energetic şi ecologic;

• internalizarea efectelor de mediu în modelele economice, prin intermediul ecotaxelor,

certificatelor verzi şi comercialilizarea gazelor cu efect de seră;
• elaborarea unor soluţtii de valorificare a srselor regenerabile si resurselor energetice
secundare
• extinderea aplicării modelelor complexe de analiză energetică, ecologică şi economică şi
validarea acestora şi în alte domenii cu caracteristici asemănătoare.
Modelul prezentat este aplicabil într-o ramură industrială energo-intensivă şi cu un impact ridicat
asupra mediului. Permite implementarea de soluţii de creştere a performanţelor energetice şi de
mediu precum şi justificarea oportunității aplicării unor categorii de tehnologii energetice curate.
Monitorizarea consumurilor de energie şi a emisiilor poluante este cea specifică auditului
energetic si de mediu, şi este realizată pe o anumită perioadă de timp reprezentativă.
Structura modelului de analiză multicriteriala

Modelul de analiză propus îndeplineşte următoarele funcţii :
• structurarea, descrierea şi stocarea datelor tehnice, energetice, ecologice şi economice
aferente proceselor din domeniul energetic si alocarea acestora unor contururi prestabilite;
• descrierea şi stocarea datelor tehnico-economice pentru echipamentele aferente acestor
procese;
• întocmirea auditului energetic, pe bază de bilanţ, la nivele de centre de consum energetic
şi pe ansamblul conturului de referinta prestabilit;
• întocmirea auditului de mediu (avand in vedere aceeasi perioada si acelasi contur de
referinta);
• identificarea şi analiza soluţiilor de creştere a eficienţei energetice;
• determinarea si analiza eventualelor soluţii tehnologice noi, curate;
• evaluarea ecologică a soluţiilor propuse;
• evaluarea economică a soluţiilor propuse.
Din punct de vedere informatic, modelul cuprinde:
• bază de date;
• module de calcul a bilanţurilor (masice, energetice, emisii poluante);

• proceduri de audit energetic si de mediu (simple, complex);

• determinarea indicatorilor energetici, ecologici si economici;
• interfaţă cu utilizatorul.
Modelul de analiză multicriteriala este structurat în patru module principale. Se evidentiaza in
continuare funcţiile fiecăruia şi legăturile structurale cu celelalte module ale modelului general.
În figura 6.1 este prezentată schema logică generală a modelului propus si legaturile structurale şi
funcţionale dintre module. Modelul este compus din urmatoarele module:
Modulul A – Baza de date;
Modulul B – Elaborarea unor metode şi metodologii de analiză complex (energetica – B1,
de mediu - B2, economica – B3) a diferitelor tehnologii din domeniu;
Modulul C – Demonstrarea şi validarea funcţionalităţii şi utilităţii metodelor şi
metodologiilor de analiză energetică, ecologică şi economică, pentru diferite tehnologii
utilizate.
Modulul A – Baza de date

(A1 – A7)
Modulul B Modulul C
Metode şi metodologii de Demonstrarea şi validarea
analiză complexă: funcţionalităţii şi utilităţii
-energetică (B1) metodelor şi metodologiilor de
-ecologică (B2) analiză complexă
-economică (B3)
Fig.6.1 Schema generală a modelului analizei multicriteriale
Structura bazei de date si a modulelor de calcul


Modulul A – Baza de date
Este un modul structurat sub forma unei baze de date, compus din submodulele: A1, A2, A3, A4,
A5, A6, A7 care indeplinesc urmatoarele functii:
Submodulul A1 - defineşte limitele conturului de referinta si procesul/procesele incluse;
Submodulul A2 – date de natura tehnica si energteica aferente echipamentelor si proceselor din
contur
Submodulul A3 – defineşte calitativ şi cantitativ fluxurile energetice şi de materii prime. Formele
de energie sunt detaliate pe forme şi tipuri de agenti energteici purtători precum şi fluxurile de
materii prime, având în vedere cele trei categorii: de bază, secundare, deşeuri utilizate.
Submodulul A4 – in cadrul acestuia se realizeaza măsurarea parametrilor fluxurilor energetice şi
de materii prime, se identifică principalele puncte de măsură pe centre de consum şi fluxuri
energetice (agenti energetici purtatori).
Submodulul A5 - defineşte centrele de consum energetic “direct productive” (care apartin
fluxurilor tehnologice din domeniul energetic ) şi neproductive (auxiliare).
Submodulul A6 – definește și caracterizează sursele de alimentare cu energie: surse externe si/sau
interne care utilizeaza combustibil conventional si/sau regenerabil si/ sau eventuale resurse
energetic secundare (RES)
Submodulul A7 – date de natura economica aferente conturului definit, precum: preţuri unitare
pentru materii prime, energie, cheltuieli salariale, mentenanta, operare, etc.
Modulul B – Elaborarea unor metodologii specific de analiză multicriteriala particularizate pe

tipuri de procese.
Submodulele component sunt:
Submodulul B1 – elaborarea de metodologii de analiză energetică – procedura audit energetic,

determinarea indicatorilor energetici specifici proceselor analizate (ex: consumuri specifice pe
forme de energie şi cumulat);

Submodulul B2 – elaborarea de metodologii de analiză a impactului asupra mediului (ecologică):

auditul de mediu, (eventual Analiza ciclului de viata): procedura/etape metodologice, ipoteze
simplificatoare), stabilirea si determinarea indicatorilor de impact asupra mediului reprezentativi.
Submodulul B3 – elaborarea de metodologii de analiză economică, determinarea indicatorilor

economici aferenţi: VNA, RIR, TRA, internalizarea efectelor ecologice, utilizand diferite parghii,
precum: prin ecotaxe, certificate verzi, certificate gri.
In concluzie, Modulul B este un modul de calcul, care utilizează ca date de intrare din baza de
date prezentată anterior (Modulul A) si are legaturi functionale si cu Modulul C .
Elaborarea procedurilor de analiza multicriteriala, mentionate anterior, va începe cu dezvoltarea

unor funcţii precise şi rapide pentru calculul numeric al proprietatilor fizice si/sau termodinamice
aferente agentilor energetici aferenti proceselor analizate, cu posibilităţi de extindere a
aplicabilitatii.
Modulul C – Demonstrarea şi validarea funcţionalităţii şi utilităţii metodelor şi metodologiilor de

analiză energetică, ecologică şi economică, pentru diferite procese din domeniul energetic
.
Este un modul cu caracter aplicativ având rolul de simulare pentru modelele complexe realizate,
demonstrându-se funcţionalitatea lor pentru diferite situatii. Are legături funcţionale cu Modulul
B şi Modulul A (baza de date), permiţând determinarea indicatorilor energetici, ecologici (emisii
şi indicatori de impact) şi economici , precum si analiza acestora - compararea cu indicatorii de
referinţă din domeniu, pentru instalatii similare şi cu normele legislative din domeniul Se vor
identifica astfel „zonele” cu eficienţă scăzută din punct de vedere energetic şi ecologic.

A A1. Definire contur industrial
A2. Date tehnice si de natura energetica
A3. Fluxuri energetice
A4. Măsurarea parametrilor
A5. Centre de consum energetic
A6. Surse de alimentare cu energie
A7. Date economice
Modul B B -------→C Modul C
Figura 6.2. Schema Modul A – structură bază de date.
Modulul B – Evaluarea energetica (Auditul energetic – procedura, determinarea indicatorilor

energetici, soluţii de crestere a eficientei energetice, evaluarea recuperarii resurselor
energetice secundare)

Modulul B este un modul de calcul, care utilizează ca date de intrare baza de date prezentata
anterior (Modulul A) si are legaturi functionale si cu Modulul C.
Îndeplineste trei functii principale, si anume:
Submodulul B1.
B1.1.1. Auditul energetic (procedura) , pe baza de bilanturi energetice simple pe centre de
consum si complexe pe contur industrial (v.fig. 6.3). Bilanturile permit:
- identificarea pierderilor de energie sub diferite forme eliberate de către procesele ca
produse secundare, acestea fiind inventariate ca potenţiale resurse energetice secundare
(r.e.s.). Analiza impactului asupra mediului si a eficientei economice a recuperarii
resurselor energetice secundare (r.e.s.) se va face in submodulele B2 si B3.
- determinarea indicatorilor energetici – se stabilesc şi se calculează indicatorii energetici
semnificativi pentru conturul analizat, se analizeaza comparativ cu valorile de referinta
din domeniu.
- se stabilesc solutiile de creştere a eficientei energetice. Analiza ecologica si economica a
implementarii solutiilor propuse se face in cadrul Submodulelor B.2 si B3.
A
Întocmirea bilanţurilor energetice reale pe centre de consum

şi general
Procedura audit energetic
Inventarierea B3
R.E.S.
Calculul indicatorilor
energetici
Analiza indicatorilor
energetici
Identificarea solutiilor de creştere a eficeinţei

energetice
B2 Modul C Corelare
B----C
Figura 6.3. Schema Submodul B1 analiza energetica.


B1.2.2.Evaluarea soluţiilor de crestere a eficientei energetice– se face o evaluare complexa

având în vedere efectele energetice, ecologice si economice ale aplicarii solutiilor propuse.
Cuantificarea efectelor energetice se face in cadrul acestui modul de calcul iar a celorlalte efecte
se face in modulele specializate, având in vedere legaturile functionale existente in cadrul
modelului (v. Fig. 6.3) . Astfel eficienta economica a aplicarii unei solutii se cuantifica in
Submodul B3, eficienta ecologica in Submodul B2. Implementarea solutiilor propuse impune
reevaluarea contururilor industriale pe baza de bilant energetic si recalcularea indicatorilor
energetici, pentru punerea in evidenta a aeficientei energetice (in submodulul B1) (v.fig. 6.4)..
B1.1
Analiza energetică a măsurilor de creştere a eficienţei energetice
Calculul economiei brute şi nete de combustibil
Cuantificarea ecologică a Cuantificarea economică a

măsurilor de creştere a măsurilor de creştere a
eficienţei energetice eficienţei energetice
( B2) ( B3)
Ierargizarea soluţiilor de creştere a eficienţei energetice
Refacerea auditului energetic după aplicarea măsurilor propuse (B1.1)
Figura 6.4. Evaluarea soluţiilor de creştere a eficienţei energetice.
3.Evaluarea recuperarii resurselor energetice secundare (Submodulul B.3) – se evalueaza

tipurile de r.e.s. si potentialul lor energetic, se identifica principalele directii si solutii de
recuperare. Efectele aplicarii solutiilor de recuperare se cuantifica din punct de vedere energetic (
in submodulul B.3), ecologic (in modulul C) si economic (in Modulul D). Valorificarea

resurselor energetice secundare se pune in evidenta prin refacerea bilanturilor energetice,

recalcularea indicatorilor energetici (Submodulul B.1) (v.fig. 5).
B1
Caracterizare R.E.S.
- Tip
- Parametri
- Potenţial energetic recuperabil
Soluţii posibile de recuperare

- Internă
- Externă
- Complexă
Analiza eficienţei recuperării (cunatificare)

- Analiza tehnologiilor (indicatori)
- Analiza energetică (indicatori)
- Analiza ecologică (Modul C)
- Analiza economică (Modul D)
Selectare şi ierargizare soluţii de recuperare R.E.S.
Refacere audit energetic după implementare soluţiilor de recuperare R.E.S. (B1)
Fig.6.5 –Evaluarea recuperării resurselor energetice secundare (R.E.S.)


Submodulul B2 – Analiza ecologica (auditul de mediu, determinarea indicatorilor

ecologici, soluţii de crestere a eficientei ecologice)
Auditul de mediu: se intocmesc bilanturi ecologice simple pe centre de consum si complexe pe

contur industrial. Se urmareste:
- determinarea emisiilor in atmosfera, apa si sol (prin masuratori);
- determinarea indicatorilor de impact asupra mediului – se stabilesc şi se calculează
indicatorii ecologici semnificativi pentru conturul analizat;
- analiza comparativa a indicatorilor ecologici, cu valorile de referinta din domeniu (norme
si normative stabilite prin legislatia de mediu in vigoare);
- se stabilesc solutiile de creştere a eficientei ecologice (solutii de reducere a emisiilor);
analiza efectelor energetice si economice ale implementarii acestora se va face in
modulele B1 si B3;
- Analiza ecologica a implementarii solutiilor de crestere a eficientei energetice propuse
- Analiza ecologica a implementarii solutiilor de recuperare a resurselor energetice
secundare.
Determinare emisii
B1
B2
Determinarea indicatorilor de impact asupra

mediului
Analiza indicatorilor de impact (comparare cu valorile din mormele

legislative)
Soluţii de Evaluarea economică a

creştere a efectelor ecologice
eficienţei (ecotaxe) (B3.2)
energetice
Evaluare economică
(B3.1)
Figura 6.6 Schema B2 – Evaluarea ecologică.


Submodulul B3 – Analiza economica

In cadrul modul se face cuantificarea economica pe baza de indicatori pentru:
-solutiile de crestere a eficientei energetice propuse
-solutiile de recuperare a resurselor energetice secundare propuse
- solutiile de creştere a eficientei ecologice (solutii de reducere a emisiilor)
Are legaturi functionale cu baza de date, Modulul A precum si cu submodulele de calcul B1, B2
şi Modului C.
Numai pe baza evaluarii economice se poate face o ierarhizare corecta a solutiilor propuse
in vederea cresterii eficientei energetice si ecologice a proceselor analizate (v. Fig. 6.7).
A B1 B2
Determinarea indicatorilor economici pentru soluţiile propuse

- TRB
- TRA
A
- VNA
- RIR
Ierarhizarea soluţiilor propuse pe baza indicatorilor economici
Figura 6.7. Evaluarea economica.
Modelul propus are un grad general de aplicabilitate şi poate fi uşor particularizat, adaptându-se
diverselor procese. Principial ca mod de abordare poate fi extins şi în cazul altor ramuri
industriale, care ptrezintă caracteristici energetice şi ecologice comune.

Cursuri EMPUE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri EMPUE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Politehnica București Facultatea de Energetică

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

C1. Aspecte legislative energie-mediu în evaluarea proceselor din

1.OBIECTIVE PRIORITARE ALE ROMÂNIEI PE AXA ENERGIE-MEDIU – 2020

Complexitatea problemelor aferente sistemelor energetice, având în vedere ansamblul

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

• instituţiile statului trebuie să fie pregătite pentru promovarea, susţinerea, implementarea şi

2. STRATEGII PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

2.2. STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMÂNIEI

Documentul urmează prescripţiile metodologice ale Comisiei Europene şi reprezintă un

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

• corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale în

3.POLITICA DE MEDIU – PRINCIPII GENERALE SI CADRUL DE BAZA

Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării poluării la

3.1.ASPECTE PRIVIND EVOLUTIA POLITICII DE MEDIU

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

3.2 PRINCIPII GENERALE

Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării poluării la

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

emisiile Europei - generarea de electricitate, industria, transporturile, sectorul clădirilor și al

3.3. CADRUL DE BAZA

A. Programele de acțiune pentru mediu

În 2001, UE a introdus Strategia sa de dezvoltare durabilă (SDD), venind astfel în completarea

C. Evaluarea impactului asupra mediului și participarea publicului

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

D. Cooperarea internațională în domeniul mediului

UE are un rol fundamental în cadrul negocierilor internaționale în domeniul mediului. UE este

E. Punerea în aplicare, respectarea și monitorizarea

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

4.POLITICA ENERGETICA – PRINCIPII GENERALE, CADRUL DE BAZA

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

Aspecte privind cadrul legislativ actual

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

• promovarea pieței de servicii energetice ;

Aspecte privind legislaţia natională aferentă eficienţei energetice

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

C 2. Evaluarea energetica a proceselor din domeniul energiei

2.1. Eficienta energetica - Notiuni, definitii

Resursele energetice constituie o parte importantă a resurselor materiale,

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

care acestea le presupun şi a profiturilor pe care acestea le asigură şi găsirea celor

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

real de conservare a energiei, din lipsa consultanţei economice şi bancare în

2.2. Analiza interna

Situaţia existentă iniţial într-o organizaţie înainte de întocmirea primului

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

urmăreşte mai multe aspecte importante ale activităţii desfăşurate în interiorul

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

- stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare categorie de purtător

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

determinant, la reducerea ei contribue în egală măsură angajamentul sincer al

2.3. Auditul energetic

Analiza critică a eficienţei utilizării resurselor energetice alocateunei

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

cantitativă a unui flux de energie care nu se poate măsura. Bilanţul energetic al

Auditul energetic preliminar

Auditul energetic preliminar este de regulă unul general, în care întreg

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei

Auditul energetic propriu-zis

Auditul energetic propriu-zis urmează întocmirii auditului preliminar şi

Suport curs: Evaluarea multicriterială a producerii și utilizării energiei