SC HELLA ROMÂNIA SRL

INSTRUCŢIUNI DE PRIM AJUTOR

ACORDAT ÎN CAZUL
ACCIDENTELOR PRIN ELECTROCUTARE

A. Noţiuni introductive

Definiţia accidentului prin electrocutare: accidentul prin electrocutare apare atunci

când corpul unui om se intercalează accidental între două puncte cu potenţiale electrice
diferite, situaţie în care prin corpul omului circulă un curent capabil să afecteze funcţiile
vitale ale corpului, cum ar fi respiraţia, circulaţia sângelui sau activitatea nervoasă.
Efectele curentului electric asupra funcţiilor vitale ale omului pot fi:
- efecte imediate care se manifestă prin paralizarea funcţiilor respiratorii şi / sau
circulatorii, respectiv apariţia stopului respirator şi / sau a stopului cardiac, ori deces
instantaneu prin fibrilaţie ventriculară.
- efecte întârziate (ore, zile) se manifestă printr-o slăbire a forţei musculare,
amorţeli, chiar în cazul în care accidentatul se află în stare de repaus. La reluarea
activităţii pot apărea tulburări care influenţează centrul generator de excitaţie al inimii.
Principalele efecte ale curentului electric asupra organismului uman pot fi:
electrocutarea, electrizarea, metalizarea pielii, precum şi indirect, exploziile şi incendiile.
Comportarea omului ca element de circuit electric se datorează ansamblului de
impedanţe grupate mixt (serie şi paralel) în care predomină rezistenţa electrică. La
trecerea curentului prin corp, apare un ansamblu de fenomene care se influienţează
reciproc: termice, electrodinamice, electrolitice, biologice, fiziologice.
Corpul uman se comportă ca un conductor electrobiologic cu proprietăţi specifice:
- rezistenţa electrică care are un caracter nelinear;
- conductivitatea electrică care este diferenţiată pentru părţile corpului omenesc
(mai mare pentru sânge şi ţesuturi şi mai redusă pentru piele, oase, muşchi);
- rezistenţa electrică a pielii vii, determinată de fenomenele biofizice şi
biochimice este variabilă şi influenţată de sistemul nervos;
- rezistenţa internă a corpului, determinată de organele interne, este relativ
constantă.
Principalii factori de care depinde rezistenţa electrică a corpului omenesc sunt:
- tensiunea electrică;
- durata trecerii curentului electric;
- temperatura mediului ambiant;
- locul de atingere (intrare) a curentului electric;
- suprafaţa;
- presiunea de contact;
-1-
 - umiditatea;
- starea nervoasă.
Moartea prin electrocutare poate surveni datorită inimii (fibrilaţie cardiacă),
încetării respiraţiei sau acţiunii lor concomitente.

Fibrilaţia cardiacă.
Muşchiul cardiac se deosebeşte de ceilalţi muşchi prin faptul că în el se induce o
tensiune necesară funcţionării normale a cordului şi se comportă ca un dipol care
produce un câmp electric în corp. Diferenţa de potenţial între două puncte arbitrare de
pe corp este de 1 până la 1,6 mV iar frecvenţa variază de la 1,1 la 1,3 Hz. La aplicarea
unei tensiuni electrice exterioare, funcţionarea cordului poate deregla sistemul de
comandă şi de propagare a excitaţiilor. Supraexcitaţia cordului, fără a avea la bază
leziuni, provoacă fibrilaţia inimii care constă în apariţia unor cicluri de lucru dezordonate
şi asincrone ale fibrelor muşchiului cardiac. După un interval mic de timp, fibrilaţia
cardiacă conduce la încetarea efectului de pompare a inimii şi deci a circulaţiei
sângelui, iar după aproximativ 3-5 minute, se produce decesul, deoarece începe
moartea celulelor sensibile ale corpului. Utilizarea corectă şi la timp a defibrilatorului -
aparat electromedical - poate duce în unele cazuri la salvarea accidentatului.

Încetarea respiraţiei.
Fenomenul de încetare a respiraţiei apare ca urmare a acţiunii curentului electric
asupra sistemului nervos. Muşchii care participă la producerea respiraţiei se contractă
puternic sub acţiunea sistemului nervos şi fac să se instaleze sufocarea, cu deosebire
când electrocutarea are loc prin punctele de mare sensibilitate nervoasă ale corpului
(regiunea capului, a pieptului, a abdomenului).

B. Primul ajutor acordat în cazul electrocutării

În practică, accidentaţii prin electrocutare se manifestă în două situaţii distincte:

- accidentatul nu se poate desprinde de instalaţia electrică;
- accidentatul s-a desprins de instalaţia electrică, nemaifiind în contact cu
aceasta şi nici în imediata ei apropiere.
În ambele situaţii, persoana care acţionează pentru acordarea primului ajutor,
trebuie să acţioneze cu operativitate şi să hotărască modul de acţionare, astfel încât să
nu-şi pericliteze integritatea corporală sau chiar viaţa, expunându-se aceluiaşi risc.

B. 1. Scoaterea accidentatului de sub influenţa curentului electric

Prima operaţie în succesiunea acţiunii de acordare a primului ajutor în caz de
accidentare prin electrocutare este scoaterea accidentatului de sub acţiunea sau
influenţa curentului electric.

 În cazul electrocutării la tensiunea de lucru sub 1000 V (joasă tensiune), se

procedează astfel:
-2-
 - dacă accidentatul este în contact cu instalaţia electrică şi se află undeva la
înălţime, se iau măsuri pentru atenuarea căderii victimei după întreruperea
tensiunii, deoarece muşchii se relaxează existând posibilitatea căderii de la
înălţime a accidentatului (se aşează pe sol suporturi groase din materiale
textile, crengi, paie, etc.);
- se acţionează pentru întreruperea tensiunii prin deschiderea întrerupătorului
de alimentare cu energie electrică, deschiderea separatorului, scoaterea
siguranţelor, scoaterea din priză a instalaţiei sau alte metode după caz;
- dacă scoaterea accidentatului necesită prea mult timp sau salvatorul nu este
electrician sau nu cunoaşte configuraţia instalaţiei electrice, se scoate
accidentatul de sub tensiune prin utilizarea oricăror materiale sau
echipamente electroizolante care sunt la îndemână, astfel încât să se
reuşească îndepărtarea accidentatului de zona de pericol.

 În cazul electrocutării în instalaţii cu tensiunea de lucru peste 1000 V (înaltă

tensiune), trebuie cunoscut faptul că însăşi apropierea de accidentat poate prezenta
pericol pentru salvator din cauza tensiunii de pas, în acest caz procedându-se astfel:
- deconectarea instalaţiei electrice se face numai de către un salvator care
cunoaşte bine instalaţia, iar scoterea accidentatului este permisă numai după
deconectare;
- scoterea accidentatului din instalaţia aflată sub tensiune este permisă numai
în staţile electrice, unde operaţia se execută de către personal special instruit
în acest sens şi care utilizează mijloace de protecţie electroizolante (cizme şi
mănuşi de înaltă tensiune, ştangă de manevră electroizolantă
corespunzătoare tensiunii nominale a instalaţiei, etc.);
- dacă din cauza arcului electric amorsat de accidentat ca urmare a atingerii
sau apropierii de instalaţia electrică, acestuia I s-au aprins hainele fără ca el
să fie în contact sau în imediata vecinătate a instalaţiei, se va acţiona şi pentru
stingerea hainelor aprinse prin înăbuşirea focului (este de preferat ca
accidentatul să fie culcat la pământ în timpul acestor intervenţii, deoarece
mişcarea acestuia ca o “ torţă vie “ îngreunează şi agravează în acelaşi timp
acţiunile de salvare).

B. 2. Determinarea stării accidentatului

După scoaterea accidentatului de sub acţiunea sau influenţa curentului electric,
se va determina starea clinică a victimei printr-o examinare rapidă, deoarece tot ce
urmează depinde de această stare. Acţiunile de prim ajutor sunt diferenţiate în funcţie
de starea accidentatului:
 Dacă accidentatul este conştient
În această situaţie, examinarea este uşurată de faptul că se poate comunica cu
accidentatul, punând întrebări de genul: „ cum s-a întâmplat accidentul ?”, „ ai
ameţeli ?”, „ ai senzaţie de greaţă ?”, „ ai dificultăţi în respiraţie ?”, „ te supără inima ?”,
etc. În timpul punerii întrebărilor, se urmăresc vizual eventualele semne ale stării de
-3-
rău: culoarea pielii, paloarea sau roşeaţa excesivă a feţei, transpiraţia palmelor,
prezenţa şi caracteristicile respiraţiei şi ale pulsului, etc. şi se solicită prezenţa unui
ajutor medical specializat.

 Dacă accidentatul este inconştient

Se consideră în stare de inconştienţă acel accidentat căruia îi lipsesc reflexele
de autoapărare şi capacitatea de mişcare autonomă, deşi funcţiile vitale de bază –
respiraţia şi circulaţia – pot fi satisfăcătoare. În această situaţie se procedează după
cum urmează:
- se aşează accidentatul în poziţia culcat pe spate pe o suprafaţă plană şi
suficient de rigidă (numai dacă eventualele vătămări vizibile nu permit
mişcarea acestuia);
- se desfac hainele la gât, piept şi zona abdominală;
- se verifică starea respiraţiei şi existenţa pulsului;
- în cazul lipsei evidente a funcţiilor vitale, fără a se mai ţine cont de interdicţia
mişcării accidentatului, i se face respiraţie artificială sau reanimare cardio-
respiratorie.

 Dacă accidentatul prezintă vătămări sau răniri

La accidentele prin electrocutare se mai pot produce şi arsuri, fracturi, plăgi,
tulburări de vedere, pentru care se iau măsurile de rigoare.

B. 3. Supravegherea medicală de specialitate

După orice electrocutare, accidentatul trebuie ţinut în stare de repaus timp de
minimum jumătate de oră, obligatoriu acesta fiind transportat la spital sub supraveghere
medicală de specialitate, deoarece ulterior pot interveni tulburări de ritm cardiac.

C. Respiraţia artificală în cazul stopului respirator

Stopul respirator (asfixia) este starea organismului caracterizată prin oprirea

respiraţiei, deci lipsa oxigenului în sânge, ceea ce poate conduce la distrugerea
ţesuturilor vitale şi chiar moartea.
Respiraţia artificală este o tehnică de alimentare a plămânilor cu aer în cazul în
care aceştia sunt incapabili să funcţioneze. Respiraţia artificală trebuie să înceapă
imediat, deoarece organelle vitale ale corpului – inima şi creierul – au nevoie de o
alimentare continuă cu oxigen pentru a supravieţui. Creierul poate fi afectat definitiv
dacă este lipsit de oxigen o perioadă mai mare de 4 minute.
Manifestările tulburărilor respiratorii:
- respiraţie neregulată, prea repede sau prea rară;
- respiraţie superficială sau prea adâncă;
- respiraţe zgomotoasă sau dificilă rescunoscută prin sforăituri, căderea limbii în
fundul gâtului (“ înghiţirea limbii ”), şuierături (corp străin în căile respiratorii),
garguimente (chiorăituri), cu conţinut stomacal în gură (vărsături);
-4-
 - congestionarea vaselor de sânge de pe cap şi gât;
- coloraţie vânătă (cianotică) a buzelor, urechilor şi unghiilor;
- transpiraţii abundente;
- imobilizarea toracelui, circulaţia de aer nu poate fi auzită sau simţită.

Executarea respiraţiei artificiale la o persoană accidentată care nu respiră,

necesită 5 faze principale de intervenţie:

C. 1. Aprecierea capacităţii de răspuns a accidentatului se face prin evaluarea

capacităţii de comunicare cu victima în cazul eventualelor vătămări ale capului
sau gâtului urmată de sprijinire sau imobilizare.

C. 2. Deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii se face prin tragerea limbii în

afară, răsturnarea (hiperextensia) capului + ridicarea bărbiei şi împingerea
mandibulei (fălcii) fără răsturnarea capului.

C.3. Verificarea existenţei respiraţiei se face prin apropierea urechii de gura şi

nasul victimei şi prin aprecierea timp de 3-5 secunde a mişcărilor toracelui.

C.4. Ventilarea plămânilor se execută astfel după încetarea pandemiei:

- se suflă aer în plămânii unui accidentat care nu respiră, prin gură sau prin nas
(metoda “ gură la gură “ sau “ gură la nas “);
- se asigură o bună etanşeizare între gura salvatorului şi gura sau nasul
victimei, fie direct, fie prin intermediul unui dispozitiv ajutător;

- se astupă orice altă cale respiratorie deschisă prin care aerul ar putea ieşi
(exemplu: în cazul respiraţiei “ gură la gură “, nasul trebuie astupat);
- salvatorul inspiră adânc şi apoi suflă uşor aerul în plămânii victimei, pentru
fiecare respiraţie se acordă 1-1,5 secunde;
- după fiecare respiraţie se îndepărtează gura, se observă mişcarea toracelui şi
se verifică dacă aerul a intrat în plămâni prin expirarea de către victimă a
aerului insuflat;
observaţie: dacă nu apar semen de expirare se repoziţionează capul, se ridică
mai mult bărbia, se verifică din nou etanşeizarea şi se reia ciclul.
Frecvenţa ventilaţiei trebuie să fie cât mai apropiată de respiraţia normală,
respectiv 12 respiraţii pe minut, adică o respiraţie întreagă la fiecare 5 secunde.

C. 5. Verificarea existenţei pulsului se face la o singură arteră carotidă prin

palparea cu degetele 2, 3 şi 4 ale mâinii, lateral spre muşchii gâtului. În 5-10
secunde se poate detecta pulsul chiar dacă este slab.

D. Reanimarea cardio-respiratorie ( RCR )

-5-
 Reanimarea cardio-respiratorie (RCR) se aplică pentru resuscitarea unei
persoane care nu respiră (stop respirator) şi a cărei inimă a încetat să mai bată (stop
cardiac).
Circulaţia artificială creată prin compresii externe asupra toracelui, determină
sângele să circule, iar respiraţia artificială asigură oxigenarea plămânilor. RCR se
începe după ce se verifică respiraţia şi pulsul victimei, în absenţa acestora
considerându-se victima în stop cardio-respirator. Stopul cardiac poate apărea brusc
sau în urma unei perioade de stop respirator, după se s-a epuizat oxigenul din corp.
Aplicarea imediată a respiraţiei artificiale la o persoană care a încetat să mai respire,
poate duce la prevenirea stopului cardiac.
Aplicarea RCR necesită şase faze principale de intervenţie:
D. 1. Aprecierea capacităţii de răspuns a victimei se face comunicând cu victima
prin întrebări de genul „ vă simţiţi bine ?”, „ mă auziţi ?”, etc.
D. 2. Deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii se face prin tragerea limbii în
afară, răsturnarea (hiperextensia) capului + ridicarea bărbiei şi împingerea mandibulei
(fălcii) fără răsturnarea capului. Dacă stopul respirator este cauzat de obstrucţia căilor
respiratorii, se extrage manual eventualul corp străin, încercându-se permanent
menţinerea deschisă a căilor respiratorii.
D. 3. Verificarea existenţei respiraţiei se face prin urmărirea oricărei mişcări de
aer (apropierea urechii de gura şi nasul victimei) pe o durată de 3-5 secunde pentru a
stabili dacă victima respiră.
D. 4. Ventilarea plămânilor se realizează încet, timp de 1 - 1,5 secunde pentru
fiecare insuflare şi cu pauze pentru a permite victimei să expire, astfel încât să se
execute 12 cicluri respiratorii pe minut. Pe durata RCR, respiraţiile ulterioare se
coordonează şi cu compresiile toracelui, într-un raport dependent de numărul de
salvatori, conform tabelului următor:

MANEVRE RCR 1 SALVATOR 2 SALVATORI

VENTILĂRI metoda gură la gură
PULMONARE volumul respiraţiei respiraţii întregi
VERIFICAREA PULSULUI la artera carotidă
APĂSĂRI metoda podul ambelor palme
TORACICE distanţa de apăsare 3,8 până la 5 cm
(MCE - masaj
cardiac extern) frecvenţa 80 - 100 pe minut
RAPORT COMPRESII / VENTILĂRI 15 : 2 5:1
D. 5. Verificarea existenţei pulsului se face la o singură arteră carotidă prin
palparea cu degetele 2, 3 şi 4 ale mâinii, lateral spre muşchii gâtului. În 5-10 secunde

-6-
se poate detecta pulsul chiar dacă este slab. Dacă pulsul nu se decelează la o arteră
carotidă, se vrifică şi la cealaltă, dar nu la ambele carotide simultan !
Verificarea pulsului se face:
 după primele două ventilaţii (insuflaţii);
 după primul minut de RCR;
 la câteva minute în timpul RCR;
 de către un al doilea salvator, înainte de a prelua RCR;
 de către o a doua echipă de salvatori, înainte de a prelua RCR şi când
se schimbă poziţiile;
 în mod continuu, pentru a verifica eficienţa compresiilor în timpul RCR
executată de două echipe de salvatori.
Apăsările toracelui se întrerup în cazul în care se detectează apariţia spontană a
pulsului; se continuă respiraţia artificială dacă victima nu respiră şi se continuă
verificarea pulsului la fiecare câteva minute.

D. 6. Masajul cardiac extern ( M. C. E. , compresia toracelui)

Compresiile toracelui duc la creşterea presiunii în interior, putând exercita o
presiune directă asupra inimii şi determinând astfel reluarea circulaţiei sângelui către
plămâni, inimă şi creier. Oxigenul preluat de sânge la trecerea prin plămâni va fi
transportat la inimă şi creier, împiedicând distrugerea ţesuturilor, până la restabilirea
circulaţiei şi a respiraţiei normale.

Masajul cardiac extern se execută astfel:

- pentru apăsarea eficientă a toracelui se aşează victima pe o suprafaţă plană
şi tare. Pentru o mai bună irigare a creierului se recomandă ridicarea
membrelor inferioare;
- se aplică presiunea (apăsarea) în jumătatea inferioară a sternului, pe lungime,
exercitând suficientă forţă pentru a comprima pieptul între 3,8 până la 5 cm;
- nu se aplică presiuni asupra coastelor şi nici asupra vârfului sternului,
deoarece aceasta poate conduce la fracturarea coastelor şi la leziuni interne;
- presiunea se aplică vertical pe stern numai prin intermediul podului palmelor;
- se opreşte complet apăsarea pentru a permite sângelui să inunde inima, dar
se păstrează mâinile în poziţia iniţială, cu un contact uşor cu toracele;
- se repetă cele două faze descrise (apăsare şi relaxare) ritmic, astfel încât
durata lor să fie egală.

-7-
 Atenţie !
 se foloseşte orice metodă manuală pentru a menţine un ritm constant,
de exemplu numărătoarea de tipul: ŞI UNU, ŞI DOI, ŞI TREI, ŞI PATRU, ŞI
CINCI, ş.a.m.d. Acest model de numărătoare, corespunde unui ritm de 80 – 100
apăsări pe minut;
 se fac pauze după 5 sau 15 apăsări pentru a permite ventilarea
plămânilor sau pentru a schimba cu un eventual alt salvator.
Odată începută, R.C.R - reanimarea cardio respiratorie - trebuie
continuată până când se obţine o revenire spontană a pulsului şi a respiraţiei sau
până când victima este preluată de alţi salvatori mai calificaţi.

Observaţii:
 adeseori electrocutarea provoacă o moarte aparentă, numai medicul
putând stabili decesul real (au fost cazuri de readucere la viaţă după câteva ore
de respiraţie artificială efectuată corect şi fără întrerupere);
 electrocutatul poate fi declarat mort numai dacă leziunile exterioare
sunt extrem de grave, cum ar fi sfărâmarea craniului prin cădere de la înălţime,
sau arderea întregului corp;
 accidentatul prin electrocutare nu trebuie în nici un caz îngropat în
pământ, deoarece această metodă este nu numai inutilă, ci chiar dăunătoare
(pământul este rece, iar electrocutatului trebuie să i se frecţioneze şi să i se
încălzească corpul).

Aprobat,
Mesana Cosmin Nicolae

-8-