CARACTERISTICILE BETONULUI PROASPĂT

Starea betonului, din momentul amestecării cimentului cu apa şi agregatele până la

începerea prizei cimentului este definită ca beton proaspăt.
Conform SR EN 206-1/2002 asupra betonului proaspăt se efectuează următoarele
determinări.

Consistenţa
Ea reprezintă mobilitatea unui beton proaspăt sub acţiunea masei proprii sau a unor forţe
exterioare care acţionează asupra lui şi se poate determina prin patru metode

(EN 12350 – 2, 3, 4, 5) :
A) Metoda răspândirii se foloseşte pentru betoane de consistenţă plastică
- fluidă şi cu granule de agregat de maxim 40 mm.
Mod de lucru : se aşează centric pe masa de răspândire trunchiul de con, cu baza mare în jos
şi se umple cu beton în condiţiile stabilite de standard. Se scoate trunchiul de con, apoi se ridică de
15 ori partea mobilă a mesei până la un opritor distanţat la 4 cm şi se lasă să cadă liber. Se
măsoară apoi diametrele d şi

d1 ale turtei de beton rezultate (fig. 6.4) şi se stabileşte consistenţa. Se pot utiliza
şi mese de răspândire

care execută automat numărul de şocuri

Fig. 6.4

19
 B) Metoda tasării se foloseşte la betonul preparat cu agregate având granula maximă
până la 90 mm.
Tasarea se determină cu trunchiul de con din tablă galvanizată cu diametrul superior
de 100 mm, diametrul bazei de 200 mm şi înălţimea de 300 mm (fig. 6.5).

Fig. 6.5

Se umple trunchiul de con în straturi succesive, compactate prin împungerea cu o

vergea metalică, se ridică trunchiul de con, se aşează alături de betonul tasat şi se măsoară
apoi diferenţa d dintre înălţimea trunchiului de con şi

înălţimea betonului după tasare. Tasarea, exprimată în mm, reprezintă diferenţa dintre aceste
înălţimi.
A) Metoda vâscozimetrului VE-BE se recomandă la betoanele preparate cu agregate
având granula maximă până la 40mm (figura 6.6).
Mod de lucru : trunchiul de con al aparatului se umple cu beton şi apoi se scoate, se
măsoară tasarea pe o tijă gradată, după ce s-a coborât discul din plexiglas pe faţa superioară
a betonului. Se pune în funcţie vibratorul, încercarea fiind terminată când betonul aderă
uniform la suprafaţa inferioară a discului din plexiglas.

29
 Se înregistrează timpul, în secunde, de la pornirea vibratorului până la aderarea
uniformă a betonului la discul din plexiglas, timp care defineşte consistenţa betonului.

Fig. 6.6

B) Gradul de compactare Walz reprezintă raportul dintre înălţimea iniţială a

betonului nevibrat, introdus în cutia paralelipipedică (20x20x40 cm) şi înălţimea betonului
vibrat până ce a atins densita
C) tea aparentă maximă

Se utilizează la betoane cu agregate până la

40 mm, betoane foarte vârtoase, slab
plastice sau plastice
Mod de lucru: determinarea se efectuează
utilizând un vas prismatic cu baza 20x20 cm şi
h=40 cm, care se umple cu beton fără a se
compacta. Se aşează apoi, vasul pe o masă
vibrantă sau de şoc şi se compactează până cănd înălţimea h1 a betonului din vas rămâne
constantă.

131
6.4.2 Densitatea aparentă
Se determină cu ajutorul vaselor volumetrice cu volum standardizat. Se cântăreşte
vasul gol, apoi se umple cu beton şi se compactează, se şterge bine vasul şi se cântăreşte din
nou.

6.4.3 Verificarea conţinutului de apă din betonul proaspăt

La efectuarea acestei analize se verifică în special conţinutul de apă şi conţinutul de
agregate mari din betonul proaspăt.
Pentru verificarea conţinutului de apă se iau din betonul studiat două probe de câte 5
kg, cărora li se determină conţinutul total de apă, prin încălzire puternică într-o tavă
metalică nesmălţuită (pentru a nu mai fi timp pentru producerea reacţiei ciment - apă), până
la uscarea completă.
Se cântăreşte materialul uscat cu aceeaşi precizie ca şi betonul proaspăt.

Se va verifica şi raportul apă/ciment luând cantitatea de ciment din registrul fabricii

de betoane sau din înregistratorul calculatorului care conduce fabrica de betoane.
Nici un raport apă/ciment nu va depăşi cu mai mult de 0,02 valoarea limită prescrisă
în compoziţia proiectată a betonului.

6.4.4 Verificarea conţinutului de agregate mari din beton

Determinarea conţinutului de agregate mari din beton (peste 8 mm) se face prin
cernere şi spălare sub curent de apă pe ciurul de 8 mm a unei cantităţi de beton proaspăt de
5 kg. Operaţia continuă până când rezultă apă limpede.

131
 Materialul rămas pe ciur se usucă complet în etuvă şi se cântăreşte obţinându-se
cantitatea de agregate mari din beton.
Raportând masa pietrişului la masa probei de beton proaspăt supusă determinării, se
verifică dacă acest raport corespunde cu cel indicat în compoziţia proiectată.
În mod similar, se poate determina granulozitatea agregatului total din beton prin
spălare, uscare şi cernere pe sitele şi ciururile corespunzătoare sorturilor de agregate
utilizate la prepararea betonului.

6.4.5 Cantitatea de aer oclus

Este o verificare executată conform EN 12350-7 pentru betoane turnate cu aditivi
antrenori de aer.
Determinarea evidenţiază cantitatea de aer antrenat la amestecarea componenţilor,
care nu trebuie să depăşească valoarea prescrisă în compoziţia proiectată a betonului (va fi
peste 4% la betoanele supuse la îngheţ-dezgheţ, conform anexei F din SR EN 206-1/2002),
pentru ca rezistenţele mecanice ale betonului să nu fie afectate.

6.5 CARACTERISTICILE BETONULUI ÎNTĂRIT

6.5.1 Densitatea aparentă a betonului întărit

Se determină pe epruvete cubice sau cilindrice.

m
 
a (kg/m3) 6.17
V

6.5.2 Compactitatea

5
 Este o caracteristică importantă a betonului deoarece influenţează alte proprietăţi cu
ar fi permeabilitatea, rezistenţa la gelivitate (îngheţ - dezgheţ repetat), rezistenţele
mecanice, rezistenţele la agenţi chimici, etc.

6.5.3 Porozitatea
Reprezintă volumul de goluri din unitatea de volum a betonului.
Aceste caracteristici ale betonului întărit sunt influenţate de diverşi factori, fie din
compoziţia betonului fie din mediul exterior :
a - Cantitatea de ciment folosită la preparare influenţează densitatea aparentă şi
implicit compactitatea şi porozitatea.

Fig. 6.8

Se constată că densitatea aparentă are un maxim la dozajul de ciment de 300-400

Kg/m3, când pasta de ciment umple toate golurile dintre granulele de agregat.

6
 În situaţia în care dozajele de ciment sunt mai mici decât cele optime pasta de ciment
este insuficientă şi nu umple golurile dintre granule, rezultând un beton poros şi cu
densitatea aparentă mai mică.
Când dozajul de ciment îl depăşeşte pe cel optim, pasta este în cantităţi mari şi se
interpune în spaţiile dintre granule, reducând cantitatea de agregat.
b - Raportul apă/ciment influenţează în mod hotărâtor densitatea, compactitatea şi
porozitatea betonului.
La un raport apă/ciment mare rezultă un beton poros, ca urmare a evaporării apei în
exces, beton cu densitate aparentă mică şi cu compactitate mică.
La un raport apă/ciment mic rezultă un beton cu lucrabilitate redusă şi cu volum de
goluri mare.
c - Agregatele influenţează caracteristicile betonului mai ales prin granulozitatea sa :
creştera cantităţii de fracţiuni fine necesită apă în exces şi duce la creşterea raportului
apă/ciment ceea ce influenţează negativ compactitatea şi rezistenţele mecanice.
d - Modul de punere în operă este un factor esenţial pentru asigurarea compactităţii.

6.5.4 Permeabilitatea
Este caracterizată prin uşurinţa de pătrundere a apei în masa betonului.
Gradul de impermeabilitate faţă de apă al betonului se caracterizează prin presiunea
maximă până la care epruvetele de beton, încercate în condiţii standardizate (SR EN 206-
1/2002), nu prezintă infiltraţii de apă pe faţa opusă aceleia aflate în contact cu apa sub
presiune sau nu prezintă, la despicare, infiltraţii pe înălţimi peste cele prevăzute în standard.
Permeabilitatea se poate exprima în două moduri:
-
prin presiunea la care apa pătrunde adoar 10 cm în epruvetă (P10 8, de
exemplu, pentru 8 atmosfere).

7
 -
prin presiunea la care apa nu străpunge complet epruveta.
Gradul de impermeabilitate se determină pe epruvete în formă de cuburi cu latura
de 15 cm.
Permeabilitatea depinde de :
-
compactitatea betonului,
-
forma şi natura porilor din masa betonului.
Impermeabilitatea betonului se poate mări acţionând asupra următorilor factori:
-
sporirea dozajului de ciment,
-
folosirea unor agregate cu granulozitate bună, fără impurităţi şi cu formă
corespunzătoare a granulelor,
-
folosirea aditivilor plastifianţi, superplastifianţi sau
hiperplastifianţi.

6.5.5 Gelivitatea sau rezistenţa la îngheţ-dezgheţ

Această caracteristică a unui beton se defineşte prin numărul maxim de cicluri îngheţ
- dezgheţ succesive, pe care epruvetele din beton (începând cu o vârstă de cel puţin 28 de
zile de la confecţionare) pot să le suporte fără să sufere o reducere a rezistenţei la
compresiune mai mare de 25% sau o pierdere de masă de peste 5% faţă de epruvetele
martor.
Determinarea rezistenţei la îngheţ - dezgheţ se efectuează conform EN 12390 - 8 pe
epruvete cubice (150x150x150 mm) sau cilindrice (150x300 mm). Numărul de epruvete
este de 6.
Pentru efectuarea încercării, toate epruvetele se saturează cu apă la temperatura de 20
 50C .

Epruvetele destinate încercării la îngheţ - dezgheţ se introduc în camera frigorifică (-

170C 20C ) timp de 4 ore după care se scot şi se introduc în apă la 20  50C, 4 ore. Acest
ciclu se repetă de câte ori este prescris.

8
 După numărul de cicluri prescris se determină eventualele pierderi de masă sau de
rezistenţă la compresiune, pierderi care nu vor depăşi valorile prevăzute (vezi şi capitolul
1).
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ depinde de compactitatea betonului şi de gradul de
impermeabilitate la apă.
Realizarea de betoane rezistente la îngheţ-dezgheţ se poate face prin :
-
folosirea de ciment bogat în C3S,
-
folosirea de aditivi : plastifianţi, antrenori de aer,
-
mijloace de compactare a betonului.

6.5.6 Rezistenţele mecanice ale betonului

Rezistenţa la compresiune (Rc) constituie principalul criteriu de apreciere a calităţii
unui beton dând indicaţii suficient de precise asupra rzistenţei la alte solicitări, cât şi asupra
altor proprietăţi fizico - mecanice ale betonului.
Rezistenţa la compresiune se determină pe epruvete cubice (150x150x150 mm) sau
cilindrice (h = 300 mm şi Φ = 150 mm) încercate la 28 de zile de la confecţionare, după
păstrarea în conformitate cu normativul.
Clasa betonului se notează convenţional cu C urmat de valoarea rezistenţei
caracteristice a betonului (N/mm2).
Exemplu : C 8/10, unde 8 reprezintă rezistenţa caracteristică determinată pe cilindri,
iar 10 reprezintă rezistenţa caracteristică determinată pe cuburi (în N/mm2).
Epruvetele se încarcă, în cazul cuburilor, perpendicular pe direcţia de turnare.
Încărcarea se aplică uniform şi cu viteza pentru încărcări statice prevăzută în normativ, până
la ruperea epruvetelor.
Rezistenţa la întindere prin încovoiere (Rti) se face pe epruvete prismatice de
150x150x650 mm
Forţa se aplică perpendicular pe direcţia de turnare a betonului, continuu
şi uniform până la rupere.

9
 Rezistenţa la întindere prin despicare (Rtd) se realizează pe cuburi sau pe cilindri,
fixând epruveta între platanele maşinii de încercări (presei) între două fâşii din carton presat
sau şipci din lemn.
Rezistenţa la oboseală reprezintă aproximativ (0,5 - 0,8)Rc. Se aplică epruvetei
încărcări - descărcări repetate, până la extinderea fisurilor şi cedarea epruvetei. Deformaţiile
la oboseală sunt de 2 - 4 ori mai mari decăt la încărcări statice.
Rezistenţa la şoc şi la uzură sunt încercări dinamice. Se determină la betoanele
folosite la fundaţii de maşini, piste de aeroport, drumuri, pardoseli industriale, etc.

Fig. 6.9 Determinarea rezistenţelor mecanice (distructiv)

Rezistenţa la şoc creşte cu clasa betonului (la clase egale rezistă mai bine la şoc
betonul cu modul de elasticitate mai mic).
Rezistenţa la uzură depinde de rezistenţa la compresiune, de proprietăţile agregatelor,
de starea şi de natura suprafeţelor supuse la uzură (abraziune). Se determină cu aparatul de
mai jos :

10
 Fig. 6.10
Observaţie. La toate rezistenţele mecanice contează viteza de încărcare (aleasă
conform normativului). Se departajează :
- încărcări statice,
- încărcări dinamice,
- aplicarea alternativă a încărcărilor (la oboseală).

6.5.7 Deformaţiile betonului

În betoane se pot produce următoarele tipuri de deformaţii :
a) Dilatarea şi contracţia termică
b) Contracţia şi umflarea
c) Deformaţiile sub acţiunea încărcărilor
Dilatarea şi contracţia termică se produce datorită temperaturilor exterioare sau
degajărilor de temperatură la reacţia cimentului cu apa.
Dilatarea termică creşte cu dozajul de ciment. Are efect distructiv dacă coeficienţii de
dilatare termică ai pietrei de ciment şi agregatelor sunt mult diferiţi.
Coeficienţii de dilatare termică pentru betoane obişnuite variază între (0,7 - 1,3)10 -
5
. În mod curent se consideră valoarea 10-5.
Contracţia se produce la întărirea, la uscarea şi la carbonatarea betonului. Umflarea
se produce la umezirea betonului.
Contracţia este principala cauză a fisurilor betonului. Peste fisurarea din contracţie se
suprapune fisurarea datorată încărcărilor.
Fisurarea se produce când efortul unitar de întindere depăşeşte Rt.

11
 Şi betonul proaspăt suferă o reducere de volum după punerea în operă (contracţia plastică).
Contracţia de întărire (chimică) este de circa 0,04∙10 -3 după o lună şi de circa 0,1∙10-3 după
5 ani.
La umflare doar o parte din contracţie este reversibilă (cea de uscare).
Perioada critică a contracţiei de uscare este după punere în operă, în perioada de priză, de
aceea este necesară tratarea (menţinerea umedă) betonului după punerea în operă.
Contracţia - umflarea se amortizează în timp prin îmbătrânirea gelurilor. Pentru limitarea
contracţiei betonului este nevoie de următoarele măsuri :
- reducerea raportului A/C,
- alegerea corespunzătoare a cimentului şi reducerea la minimul necesar a
dozajului,
- agregate cu granulozitate bună şi cu puţină parte fină,
- compactare bună a betonului,
- tratarea corespunzătoare a betonuluio după punerea în operă.
Deformaţiile sub încărcări pot fi elastice, plastice şi pseudoplastice. La încărcări de lungă
durată se produc deformaţii prin curgere lentă.
Deformaţii elastice se produce la încărcări statice de scurtă durată, la 0,4
– 0,5 din Rc, rezultând proporţionalitatea efortului cu deformaţia.

Fig. 6.11

12
 Modulul de elasticitate (liniar) - μ - se determină prin încercare la compresiune statică,
până la 0,3Rc :

Modulul de elasticitate creşte cu clasa betonului (în mod obişnuit variază între 17000
N/mm2 la C8/10 şi 38000 N/mm2 la C55/60; poate ajunge până la 50000 N/mm 2 şi chiar
peste la betoane de înaltă rezistenţă). Modulul de elasticitate ridicat duce la ruperea casantă
a betonului.
Deformaţiile plastice se produc după depăşirea nivelului de solicitare arătat la
deformaţiile elastice (prin dezvoltarea sistemului de fisuri). Se ajunge la încărcarea critică.
Deformaţiile pseudoplastice duc la dezvoltarea considerabilă a fisurilor sub încărcări
care depăşesc încărcarea critică.
La descărcarea unei probe de beton rămâne o deformaţie remanentă (εr).

Fig. 6.12

13
 Deformaţiile de curgere lentă (sub încărcări statice de lungă durată). Peste deformaţia
elastică instantanee (produsă în momentul încărcării) se suprapune o deformaţie care se
dezvoltă lent în timp (datorată componenţilor gelici din piatra de ciment, care au proprietăţi
vâscoase şi plastice).
Deformaţia de curgere lentă este totuşi proporţională cu mărimea încărcării, ea
amortizându-se după 3-5 ani (se produce cristalizarea treptată a componenţilor gelici).
Şi o parte din deformaţia de curgere lentă este reversibilă la descărcare (o parte este
remanentă).
Un beton compact şi cu rezistenţe mecanice ridicate are deformaţii mai mici din
cergere lentă.

6.5.8 Comportarea betonului la acţiuni agresive

Comportarea betonului la atacul agenţilor agresivi depinde de :
- stabilitatea pietrei de ciment,
- compactitatea betonului,
- de natura agregatelor,
- de natura agentului.
Cum distrugerea pietrei de ciment reprezintă un factor esenţial pentru scăderea
durabilităţii betoanelor, tipurile de coroziune şi mecanismele după care se produc,
prezentate la studiul cimentului, rămân valabile şi la beton.
În plus, la beton mai pot apărea degradări din cauza fenomenelor fizice, biochimice şi
a incompatibilităţii agregatelor cu cimentul.
a) Distrugerea prin fenomene fizice se poate produce datorită :
- îngheţului - dezgheţului repetat,
- variaţiilor de temperatură şi acţiunii fizice provocate de animite substanţe. De
exemplu : uleiurile fluide pătrund prin absorbţie capilară şi se depun între piatra
de ciment şi agregat, micşorând aderenţa; de asemenea anumite săruri solubile
pot fi absorbite prin

14
 capilare, iar după evaporarea apei pot cristaliza în porii betonului distrugându-l.
b) Acţiunea corozivă biochimică este produsă de activitatea anumitor organisme (bacterii,
alge, muşchi, etc.) care dau naştere la substanţe care atacând componenţii pietrei de
ciment, o distrug.
c) Incompatibilitatea agregatelor cu cimentul apare la betoane confecţionate cu cimenturi
bogate în alcalii şi cu agregate care conţin SiO2 activ (opale, calcedonie,etc). La
prepararea betonului alcaliile trec în soluţie sub formă de hidroxizi şi reacţionează cu
SiO2 activ din agregate formând geluri, care au proprietatea de a se umfla în contact cu
apa, solicitând şi distrugând betonul. Ţinând seama de cele de mai sus, în anumite ţări,
care nu dispun de surse suficiente de agregate, se utilizează agregate de origine marină
(în principal nisipuri).
Protecţia betonului împotriva agenţilor agresivi se face fie constructiv fie prin diverse
tratamente.
Protecţia constructivă constă în alegerea unor cimenturi rezistente la coroziune, folosirea
unor agregate stabile la agenţii chimici respectivi, compatibile cu cimentul, realizarea unor
betoane compacte.
Tratamente specifice se aplică pe suprafeţele elementelor din beton :
- Fluatarea constă în tratarea suprafeţei betonului cu soluţie de săruri ale acidului
silicofluorhidric cu metale grele (fluaţi).
- Ocratarea se aplică la prefabricate şi constă în tratarea betonului cu tetrafluorură de
siliciu gazoasă.
Ca substanţe pentru protecţii anticorozive se folosesc materiale bituminoase, materiale din
polimeri sub formă de folii, lacuri, etc.

6.5.9 Factorii care influenţează rezistenţele betonului

15
 Se evidenţiază următorii factori cu influenţe asupra rezistenţelor betoanelor :
cimentul, apa de amestecare, agregatele, aditivii şi adaosurile, condiţiile de punere în operă
şi tratarea betonului după turnare.
Cimentul influenţează rezistenţele betonului atât prin calitate cât şi prin cantitate
(dozaj). Rezistenţele constituenţilor mineralogici ai cimentului se transmit, mai mult sau
mai puţin atenuate, asupra rezistenţelor betonului, în practică alegerea tipului de ciment
fiind în funcţie de specificul lucrării.
Influenţa cantităţii de ciment, exprimată prin dozaj, asupra rezistenţelor mecanice,
este prezentată în figura de mai jos.
Se constată că Rc creşte odată cu dozajul dar nu proporţional. Rt creşte mult mai lent,
iar începând de la anumite dozaje de ciment începe să scadă.
Această diminuare a creşterii rezistenţelor la dozaje mai mari de ciment se datoreşte
efectului contracţiei sporite a pietrei de ciment, care duce la apariţia fisurilor, care
influenţează negativ rezistenţele.

Fig. 6. 13

Apa de amestecare. La o valoare optimă a raportului A/C rezultă un beton cu

rezistenţe maxime.

16
 Dacă raportul A/C scade sub valoarea optimă rezultă un beton prea vârtos
şi greu de compactat care rămâne poros.
Dacă raportul A/C depăşeşte valoarea optimă, piatra de ciment este foarte poroasă şi
cu multe canale capilare deschise spre exterior, datorită evaporării apei.
Ambele situaţii duc la micşorarea rezistenţelor mecanice şi a durabilităţii. Agregatele
influenţează rezistenţele betonului prin granulozitate, forma granulelor şi natura suprafeţei.
Într-un eventual beton fără aditivi (situaţie rară)
contează şi diametrul maxim al agregatelor.
Aditivii influenţează favorabil rezistenţele betonului, mărind lucrabilitatea betonului
şi reducând raportul A/C.
Condiţiile de punere în operă. Factorul cel mai important este modul de compactare a
betonului proaspăt, deoarece el influenţează în cea mai mare măsură compactitatea
betonului şi implicit rezistenţa lui.
Procedeul de compactare cel mai folosit este vibrarea, care conduce la obţinerea unui
beton bine compactat, cu mai puţine goluri.
Tratarea betonului după turnare este o condiţie esenţială pentru obţinerea unor
betoane de rezistenţă corespunzătoare. Menţinerea betonului, în primă fază, la temperaturi
scăzute (0-40C) şi apoi la temperaturi normale (200C) facilitează o îmbunătăţire a rezistenţei
la compresiune faţă de condiţii normale de temperatură. Această comportare se explică prin
hidratarea mai profundă a cimentului, la temperaturi scăzute dar superioare punctului de
îngheţ.

17