Sunteți pe pagina 1din 52

BETOANE SI MORTARE CU LIANTI MINERALI

Betoanele şi mortarele sunt conglomerate artificiale obţinute prin


întãrirea amestecurilor omogene de agregat, liant şi apã, luate în
anumite proporţii.
In compoziţia mortarelor se foloseşte, ca agregat, nisip (<7,1
mm); pentru betoane, agregatul este constituit din nisip şi pietriş, iar
uneori şi bolovani.
În compoziţia betoanelor şi mortarelor pot intra, în proporţii mai
reduse, alte materiale pulverulente (zguri, cenuşi, tras etc.), numite
adaosuri şi o serie de substanţe numite aditivi, care modificã, în
sensul dorit, unele dintre caracteristicile fizico-mecanice.
Se definesc douã stãri în care betoanele / mortarele se pot
afla :
✹ beton/mortar proaspãt, care descrie starea amestecului din
momentul introducerii apei (momentul din care pot începe reacţiile de
hidratare ale liantului), pânã la începerea prizei acestuia (amestecul
poate fi pus în operã);
✹ beton/mortar întãrit, care începe odatã cu terminarea prizei 1 (se
produc fenomenele specifice fazei de întãrire a liantului).
Structura idealã a unui beton de ciment, în stare proaspãtã,
ar fi reprezentatã de o reţea formatã din granulele de agregat,
învelite într-un strat subţire de pastã constituitã din granulele de
ciment şi apa strict necesarã hidratãrii acestora.
Structura astfel formatã ar trebui sã fie total compactã (C=100%).
pietriş
Dupã punerea în operã a aer
betonului proaspãt, în mortar, se
apă nisipfin
produce sedimentarea granulelor,
deasupra sedimentului acumulându-
se apa liberã şi aerul care au fost nisipgrăunţos
incluse în structura betonului, la
amestecare
Structura betonului întãrit poate fi consideratã ca un sistem
dispers, constituit dintr-o matrice (mortarul întãrit), în care se aflã
dispersate granulele de pietriş. Aderenţa fazelor se realizeazã atât
prin ancorarea mecanicã a matricei în asperitãţile suprafeţei
granulelor de gregat, cât şi prin chemosorbţia componentelor
cimentului hidratat, pe suprafaţa agregatului.
2
◆Betonul întãrit este, deci, un material compozit cu structurã macro-
eterogenã şi caracter pseudosolid, cuprinzând cele trei stãri de
agregare:
◗starea solidã, constituitã din granulele de agregat, din granulele de
ciment (hidratate superficial) şi din formaţiunile cristaline de hidratare
a cimentului;
◗ starea lichidã, constituitã din apa legatã chimic, din apa legatã
fizic (absorbitã în geluri şi adsorbitã pe faza solidã) şi din apa liberã;
◗ starea gazoasã, constituitã din aerul inclus în structurã şi din
vaporii de apã aflaţi în pori.

Dacã betonul se menţine în mediu uscat, apa liberã se


evaporã lãsând în structurã pori deschişi.

3
Tehnologia lucrãrilor de betoane cuprinde patru etape
principale:

❁ prepararea: dozarea şi amestecarea (malaxarea) materialelor


componente, pânã la omogenizarea amestecului de beton;
❁ transportul, de la staţia de preparare (staţia de betoane) la
punctul de lucru, în care nu trebuie sã se producã modificarea
compoziţiei betonului, prin sedimentare, scurgeri de mortar,
evaporarea apei etc.;
❁ punerea în operã cuprinde operaţiile de introducere în cofraj
(turnare) şi de compactare a betonului, pentru eliminarea aerului şi
formarea structurii compacte, operaţii care trebuie sã se realizeze
pânã la începerea prizei;
❁ tratarea ulterioarã constã în protejarea betonului împotriva
uscãrii rapide sau îngheţului precoce, pentru a preveni producerea
fisurãrii datoritã contracţiei hidraulice, respectiv expansiunii apei la
îngheţ ; în cazul prefabricatelor, betonul poate fi tratat hidro-termic
pentru a i se accelera întãrirea.
4
Caracteristicile betonului
Fiind un material compozit, caracteristicile tehnice ale
betonului întãrit vor fi influenţate atât de caracteristicile şi proporţiile
de amestec ale materialelor componente, dar şi de aptitudinea
amestecului de a fi pus în operã (de caracteristicile betonului
proaspãt), respectiv de condiţiile tehnologice de preparare, punere în
operã şi de întãrire ale betonului.

Caracteristicile betonului proaspăt


Lucrabilitatea betonului
Lucrabilitatea betonului este caracteristica complexã a
amestecului de beton proaspãt care exprimã calitatea acestuia de a
rãmâne omogen în timpul transportului şi turnãrii, respectiv de a se
pune uşor în operã, umplând cofrajul şi ajungând la gradul necesar
de compactare cu consum cât mai mic de energie.
Condiţii contrare:
cât mai vărtos ↔ cît mai fluid

5
Consistenţa betonului proaspãt
Consistenţa caracterizeazã capacitatea betonului proaspãt de a se
deforma vâsco-plastic, sub acţiunea unui lucru mecanic.
Intre granulele solide din structura betonului proaspãt se
manifestã forţe de frecare, iar mortarul exercitã forţe de coeziune între
granule.
Frecarea depinde de forma granulelor (rotunjitã sau cu muchii
vii), de textura suprafeţei lor (netedã sau rugoasã) ca şi de volumul şi
de consistenþa mortarului, întrucât acesta joacã rol de lubrifiant.
Coeziunea depinde de volumul şi de consistenţa mortarului,
fiind cu atât mai mare cu cât volumul de mortar este mai mare şi
consistenţa acestuia este mai vârtoasã.
Dacã au valori suficient de mari, forţele interne fac ca un
amestec de beton proaspãt, turnat într-un tipar (trunchi de con, spre
exemplu) sã-şi menţinã forma, dupã decofrare. Când forţele interne
nu echilibreazã greutatea proprie sau o acţiune mecanicã exterioarã,
amestecul va suferi o deformaţie vâsco-plasticã.

6
Metoda tasãrii: consistenţa se
exprimã prin diferenţa (h, în cm) riglă

între înãlţimea unui trunchi de con

h
(din tablã) umplut cu betonul de beton tipar
încercat şi înãlţimea betonului tasat dintabă\
tasat sub greutatea proprie, dupã
ce tiparul a fost ridicat.
axa glisantă

disc transparent Metoda remodelãrii VE-BE: consistenţa


se exprimã prin durata de vibrare (în
matriţătronconică
secunde) necesarã unui volum de beton
beton proaspãt, cu forma de trunchi de con şi
recipient apãsat de un disc cu masã normatã, sã
cilindric se remodeleze la forma cilindricã,
masa
vibrantă umplând corect un recipient cilindric.

7
Consistenţa necesară depinde de caracteristicile elementului ce
trebuie realizat şi de tehnologia de punere în operă.
◗ dimensiuni şi formă;
◗ turnare prin cădere liberă, scurgere pe jghiaburi, pompare;
◗ tehnologia de compactare.

Aptitudinea de compactare
Exprimă lucrul mecanic necesar pentru compactarea betonului.
Dacã betonul proaspãt este supus unei acţiuni vibratorii,
granulele de agregat intrã în vibraţie şi, pentru perioade scurte de timp,
se desprind din contactul reciproc ceea ce are ca efect reducerea
frecãrii interne; granulele de pietriş au posibilitatea sã se aranjeze în
reţea compactã, iar mortarul sã pãtrundã în golurile acesteia, eliminând
aerul inclus la malaxare.
Volumul aparent al betonului proaspãt scade şi, implicit, cresc
densitatea aparentã şi compactitatea.
Gradul de compactare reprezintã raportul între densitãţile aparente
maximã (dupã compactare) şi minimã (la turnare) ale betonului.
8
Metoda Walz: gradul de compactare reprezintã raportul între
înãlţimea unui recipient paralelipipedic (cu secţiunea S constantã),
umplut cu beton prin scurgerea de la nivelul superior al
recipientului) şi înãlţimea betonului dupã compactarea prin vibrare,
pânã când nivelul acestuia în vas nu mai scade şi la suprafaţã nu
mai apar bule de aer.
nivel beton:
- laturnare,

-după m
∆h

compactare ρa max Va min Va max S • H H


Gc = = = = =
ρa min m Va min S • h H − ∆h
H

recipient
h

masă Va max
vibrantă

Gradul de compactare (Gc) este, întotdeauna, supraunitar, cu atât


mai mic cu cât betonul este mai fluid, deci, cu cât acesta poate fi
compactat cu consum de energie mai mic.
9
Tendinţa de segregare
Segregarea reprezintã fenomenul de separare a constituentelor
unui amestec.
Cauza determinantã o constituie diferenţele de energii
potenţiale pe care le au componentele amestecului, rezultate din
diferenţele de volume şi de densitãţi aparente ale acestora.
În timpul transportului, turnãrii şi compactãrii, compo-
nentele mai grele, purtãtoare de energii potenţiale mai mari
(materialele solide, în general şi granulele mari de pietriş, în
special), sunt capabile sã efectueze un lucru mecanic mai mare.
apă mortar
granule
mici Segregare directă:
granule
➧betoane grase fluide;
mari
➧ betoane slabe, vârtoase.
cofraj beton
Betongras Betonslab
10
cofraj

beton Segregare inversă:


macroporos

beton ➧ betoane slabe, fluide, cu granulozitate


compact defectuasă.

Susceptibilitatea unui beton de a fi segregabil se apreciazã prin


observaţii vizuale, în cadrul operaţiilor la care este supus betonul
proaspãt, dar poate fi apreciatã şi prin încercãri de laborator.
➧ dupã vibrarea prelungitã a unei matriţe umplutã cu beton proaspãt,
aceasta se desface şi se analizeazã distribuţia granulelor de pietriş
pe înãlţimea betonului;
➧ se colecteazã şi se mãsoarã apa separatã la suprafaţa betonului
compactat într-un recipient cilindric acoperit, volumul acesteia
raportându-se la suprafaţa liberã a betonului şi la volumul de apã
folositã pentru prepararea betonului (mustirea betonului).

11
Mustirea betonului se datorează incapacităţii componentelor solide
de a reţine, prin adsorbţie, toată apa de amestecare.
O parte din apa care se ridicã spre suprafaţã rãmâne captatã
sub granulele de pietriş (în special, sub cele cu formã lamelarã),
determinând formarea unor zone de slabã legãturã, deci, defecte de
structurã.
Apa, în drumul ei spre suprafaţã, formeazã pori capilari
deschişi, orientaţi în aceeaşi direcţie (verticalã), ceea ce mãreşte
permeabilitatea betonului pe aceastã direcţie.
Ca rezultat al mustirii, partea superioarã a fiecãrui strat de
beton turnat devine poroasã, permeabilã, cu rezistenţe mecanice
reduse.
În cazul în care durata între douã turnãri succesive de
betoane este mai mare de 1,5 ore, deci, dacã betonul turnat anterior a
început priza, stratul superior (poros) trebuie îndepãrtat (prin frecare
cu perii de sârmã, sablare, buceardare etc.).
Limita între douã turnãri succesive, în acest caz, se numeşte
rost de lucru sau rost de turnare.
12
Segregarea, sub toate formele ei de manifestare,
constituie un fenomen cu consecinţe defavorabile pentru calitatea
betonului întãrit.

Întrucât segregarea nu poate fi anulatã prin compoziţie, se


impun o serie de mãsuri tehnologice pentru reducerea
fenomenului, cum ar fi:
➧ transportul betoanelor plastice şi fluide numai cu autoagitatoare
(care realizeazã amestecarea pe durata transportului);
➧ turnarea betoanelor de la înãlţimi mai mici decât 1,50 m, peste
aceastã înãlţime impunându-se scurgerea pe jgheaburi sau
turnarea prin pâlnii (pentru reducerea vitezei de cãdere);
➧ antrenarea betonului pe traseul jgheaburilor, pentru evitarea
sedimentãrii;
➧ limitarea duratei de vibrare a betonului şi amplasarea
vibratoarelor în beton dupã anumite scheme etc.
13
Densitatea aparentã a betonului proaspãt
se determinã prin mãsurarea masei unui volum cunoscut de beton
compactat.
Constituie parametrul de proiectare pentru cofraje şi
susţinerile tehnologice, care trebuie sã suporte greutatea betonului
pânã când acesta ajunge la rezistenţe suficiente pentru ca elementul
realizat sã poatã prelua încãrcarea din greutate proprie.
Constituie, de asemenea, unul dintre parametrii de verificare
a reţetei betonului: între valoarea experimentalã şi valoarea teoreticã
a acesteia (calculatã ca sumã a dozajelor materialelor componente)
se admite o diferenţã de cel mult 50 kg/m3, diferenţe mai mari
indicând erori în calculul reţetei.
Raportând valoarea densitãţii aparente a betonului, compactat
printr-o metodã oarecare, la valoarea obţinutã ca la metoda Walz, se
calculeazã un factor de compactare prin care se poate aprecia
eficacitatea metodei de compactare aplicatã, faţã de acel beton.

14
Conţinutul de aer oclus
Prin aer oclus se înţelege aerul inclus în structura betonului şi care,
dupã compactare, rãmâne sub formã de bule fine, dispersate în
matrice.
Nu cuprinde aerul din golurile de dimensiuni mari (alveole,
caverne, rãmase în structura betonului ca urmare a compactãrii
insuficiente) şi aerul din porii agregatelor.
Bulele de aer oclus joacã, rol de
granule elastice, în betonul proaspãt,
reducând astfel contactul direct dintre
granulele de pietriş şi, implicit, reducând
frecarea internã.

Totodatã, prin tensiunea superficialã ce se manifestã


asupra apei pe suprafaţa bulelor de aer, se mãreşte coeziunea
amestecului.
Ambele acţiuni fac sã se îmbunãtãţeascã lucrabilitatea
betonului, în sensul creşterii fluiditãţii, fãrã a se accentua tendinţa
de segregare. 15
Prin pârghia lucrabilitãţii, aerul oclus influenţeazã favorabil
formarea structurii betonului întãrit în condiţiile în care, dupã
compactare, volumul lui nu depãşeşte proporţia de (5 ... 7)% din volumul
aparent al betonului; peste aceastã proporţie, influenţele defavorabile
ale reducerii compactitãţii asupra caracteristicilor betonului întãrit devin
preponderente.
camerădepresiune manometru
Metoda de determinare a conţinutului
de aer oclus se bazeazã pe legea supapă pompă deaer
Boyle-Mariotte a gazelor, mãsurân- delegătură
du-se scãderea presiunii aerului într-
o camerã (de presiune), când
aceasta este pusã în legãturã cu un cameră apă
vas de volum cunoscut, umplut cu beton
bule de
beton proaspãt, compactat, pentru ca
presiunile aerului din cele douã aer oclus
incinte sã se echilibreze.).
Manometrul, este etalonat în unitãţi de volum de aer oclus.

16
Caracteristicile betonului întărit

Betonul de ciment, în stare întãritã, reprezintã un sistem activ fizico -


chimic, evoluţia carateristicilor sale fiind influenţatã atât de factorii de
compoziţie (dozajele şi caracteristicile materialelor componente), cât şi
de acţiunile mediului asupra elementului din beton. De aceea,
caracteristicile betonului întãrit au sens numai dacã sunt precizate
condiţiile de întãrire, în particular, durata de întãrire (vârsta betonului).

Caracteristicile betonului întãrit se determinã pe epruvete


sau pe carote.
Condiţia de reprezentativitate a probelor pentru beton se
asigurã prin limitarea inferioarã a dimensiunilor lor, exprimatã prin
relaţia: L ≥ n•Φ
min max agr

17
Modul de pãstrare a epruvetelor, pânã la încercare, poate fi
diferit, în funcţie de scopul încercãrii.
Astfel:
➧ dacã se urmãreşte estimarea caracteristicilor pe care le capãtã
betonul turnat în elementul de construcţie executat, epruvetele vor fi
pãstrate în condiţii similare (cât mai apropiate) celor în care se aflã
elementul;
➧ dacã se urmãreşte verificarea calitãţii betonului, prin comparare cu
valorile normate ale caracteristicilor tehnice, epruvetele vor fi pãstrate
în regim normat (duratã, umiditate şi temperaturã), indiferent de
condiţiile în care se aflã elementul de construcţie executat
Regimul normat de pãstrare a epruvetelor din beton este:
➧ 24 ore în tiparele metalice, acoperite cu plãci de sticlã, la
temperatura de (202)OC;
➧ 6 zile în bazine cu apã sau acoperite cu nisip umed, la
temperatura de (20 1)OC;
➧ restul timpului, pâna la încercare, în atmosferã, la temperatura
de (20 2)OC şi umiditatea relativã a aerului de (65+5)%.
18
Pentru definirea caracteristicilor tehnice de calitate ale
betonului întãrit, s-a stabilit, convenţional, ca încercãrile sã se
execute la vârsta de 28 zile (90 zile, pentru betoanele hidrotehnice).
În unele cazuri, impuse de necesitãţi tehnologice, sau pentru
studierea evoluţiei, în timp, a unor caracteristici, încercãrile se pot
executa şi la durate intermediare (7 zile, 14 zile), ori la vârste mai
mari.

Caracteristicile fizice ale betonului întărit


Densităţi:
Densitatea (reală) se determină folosind, ca lichid de referinţă,
petrol lampant. Categoria Dens. aparentă
betonului Kg/m3
Densitatea aparentă constituie f. greu >2500
greu 2201-2500
parametru de verificare a omogenităţii semi- 2001-2200
seriei de probe. uşor 1001-2000
f. uşor <1000

19
Compactitatea şi porozitatea, au caracter evolutiv întrucât
volumul porilor din structurã este umplut cu formaţiunile de hidratare
a cimentului, pe mãsura producerii reacţiilor specifice.
Compactitatea medie a betoanelor de rezistenţã (grele)
este de (80 ... 85)%, putând atinge limita maximã de 92%.
Porozitatea betonului întãrit este alcãtuitã din:
✜pori de gel, (<30Å), care reprezintã interstiţiile dintre particulele
submicroscopice ce constituie formaţiunile gelice;
✜pori capilari, cu dimensiuni pânã la 0,1 mm, rezultaţi din mustirea şi
evaporarea apei din beton şi care sunt, de regulã, pori deschişi;
✜pori de aer oclus, cu dimensiuni pânã la 1 mm, care pot intercepta
reţeaua porilor capilari;
✜pori de sub agregate, cu dimensiuni pânã la 5 mm, rezultaţi prin
evaporarea apei de mustire captatã sub granulele de pietriş şi care sunt
interconectaţi prin pori capilari;
✜alveole şi caverne, cu dimensiuni peste 5 mm, rezultate ca urmare a
compactãrii insuficiente a betonului;
✜microfisuri şi fisuri, rezultate prin contracţii şi expansiuni datorate
inconstanţei de volum a cimentului, variaţii ale condiţiilor climatice de
exploatare (temperaturã, umiditate), sau protecţiei insuficiente a betonului
dupã turnare;
✜ pori şi fisuri din granulele de agregat etc. 20
Contracţia betonului reprezintã fenomenul de reducere a volumului
betonului şi este generat de contracţiile cimentului (plasticã, hidraulicã
şi de carbonatare).
Cea mai mare pondere o are contracţia hidraulică a matricei,
prin uscarea formaţiunilor gelice.
La reumezire, matricea suferă umflări, variaţiile de volum
atenuându-se pe măsura îmbătrânirii betonului (gelurilor).
Cum granulele de agregat (în reţea) nu suferă variaţii de volum
la variaţia umidităţii, rezultă lunecări la interfaţa matrice-agregat, cu
consecinţe asupra fisurării betonului ➨ oboseala betonului la variaţii
alternante de umiditate.

Coeficientul de dilataţie termicã a betonului este pozitiv; betonul se


dilatã la încãlzire şi se contractã la rãcire.
Variaţiile globale de volum ale betonului, datorate variaţiilor de
temperaturã, rezultã din suprapunerea variaţiilor de volum ale
materialelor componente ai cãror coeficienţi de dilataţie termicã sunt
diferiţi.➨ oboseala betonului la variaţii alternante de temperatură.

21
Conductivitatea termicã a betonului este influenţatã, în principal,
de natura agregatului, respectiv de structura şi umiditatea betonului.
Conductivitatea termicã a pietrei de ciment (matricei) este
mai micã decât a agregatelor ➨ conductivitatea termicã a betonului
scade odatã cu creşterea raportului ciment / agregat.
In stare uscatã, λ scade semnificativ odatã cu scãderea
densitãţii aparente, deci, cu creşterea porozitãţii.
Influenţa umiditãţii este mai importantã în cazul betoanelor
grele, compacte şi se atenueazã pe mãsura creşterii porozitãţii,
datoritã apropierii valorii conductivitãţii scheletului solid de cea a
apei.
(la aceeaşi porozitate, betoanele grase au λ mai mic)

22
Caracteristicile mecanice
Betonul este considerat material friabil (chiar dacã prezintã o
anumitã comportare plasticã), deoarece ruperea sub acţiuni mecanice
se produce la deformaţii mici.
Procesul de rupere este guvernat de procesul de
microfisurare a structurii betonului, cu dezvoltarea începând de la
interfaţa matrice-agregat.
Caracteristicile mecanice sunt determinate de compactitatea
betonului, de rezistenţa pe care o dezvoltã cimentul, de rezistenţa
agregatului şi de aderenţa matricei la agregat.

Rezistenţa la compresiune se determină pe epruvete cubice (Rc),


cilindrice (Rcil) sau prismatice (Rpr), pe capete de prisme (cub
echivalent) şi pe carote.
Valorile rezistenţei la compresiune depind de volumul şi
forma epruvetei, conform principiilor generale.

23
Marca betonului reprezenta valoarea (în daN/cm2), din seria de mãrci
standardizatã, imediat inferioarã rezistenţei medii la compresiune
determinatã pe epruvete cubice cu latura de 20 cm, la vârsta de 28
zile (90 zile pentru betoanele hidrotehnice), preparate şi pãstrate în
regim standard.
Rezistenţa determinatã conform definiţiei enunţate se numea
rezistenţã de marcã şi se nota cu simbolul Rb, iar marca era notatã
cu simbolul B, urmat de valoarea ei.
exemplu: pentru Rb=205 daN/cm2, marca corespunzãtoare ar fi B 200.
Clasa betonului reprezintã valoarea (în N/mm2), sub care se pot
întâlni statistic cel mult 5% din rezistenţele obţinute la încercarea
epruvetelor cubice cu latura de 14,1 cm, la vârsta de 28 zile,
preparate din betoanele fabricate de o staţie de betoane conform unei
reţete şi pãstrate în regim standard.
Valoarea corespunzãtoare frecvenţei de 5%, din mulţimea
statisticã a rezistenţelor obţinute conform definiţiei menţionate, se
numeşte rezistenţã caracteristicã şi se nota cu simbolul Rbk.
Clasa betonului se nota cu simbolul Bc, urmat de valoarea,
rezistenţei caracteristice (exemplu Bc 15). 24
Staţi

%)
a1

F(
Staţi
a2

5
%
Rbk Rbk R R R
2 1
c
O reţetă de beton ar trebui
b

b realizeze beton cu rezistenţa
medie Rb (rezistenţa de marcă). Din distribuţia statistică a
rezultatelor pe betoanele fabricate de staţia 1, rezultă Rbk 1.
Staţia 2 realizează aceeaşi marcă de beton (Rb) dar
variabilitatea rezultatelor este mai mare, încât Rbk 2 < Rbk 1.
Pentru a realiza clasa Rbk 1, staţia 2 trebuie, fie să-şi
regleze procesul (pentru a reduce variabilitatea), fie să
deplaseze curba de distribuţie (modifice reţeta) pentru ca
aceasta să treacă prin punctul de coordonate 5%, Rbk 1
( consum mai mare de ciment). 25
Conform normelor europene (NE 012-99), clasa betonului se
notează C xx/yy, în care:
xx este valoarea rezistenţei caracteristice obţinută pe epruvete
cilindrice cu Φ = 150 mm şi h= 300 mm;
yy este valoarea rezistenţei caracteristice obţinută pe epruvete
cubice cu muchia de 150 mm.
Semnificaţia rezistenţelor caracteristice sunt aceleaşi, dar în
loc de Rbk , se notează cu fK.
Rezistenţa la întindere (Rt) este micã, în raport de (1/6 ... 1/20) faţã
de rezistenţa la compresiune (betonul este microfisurat).
Dezvoltarea în timp a fenomenelor de contracţie, generatoare
de microfisuri, determinã o creştere mult mai redusã a rezistenţei la
întindere, încât valoarea raportului Rt/Rc scade în timp.
Rezistenţa la întindere înceteazã, practic, sã mai creascã la
vârsta de (2 ... 3) luni, dacã betonul este menţinut la umiditatea relativã
a aerului de (50 ... 70)% şi chiar începe sã scadã, la umiditãţi mai mici
de 40%.
26
Caracteristici de durabilitate.
Permeabilitatea la apã este o funcţie de porozitatea betonului, de
dimensiunile, distribuţia şi interconexiunea porilor.
Datorită adsorbţiei apei pe pereţii porilor, permeabilitatea la apã a
betonului va fi determinatã de porii cu dimensiuni mai mari decât 0,5
mm, pori care formeaza aşa numita porozitate eficace a betonului.
Rezultã cã:
➧ piatra de ciment, deşi mai poroasã decât rocile, prezintã, în
general, permeabilitate mai redusã decât acestea, datoritã
dimensiunilor mici ale porilor ei;
➧ existenţa stratului de legãturã matrice-agregat, cu defectele de
structurã pe care le localizeazã, se manifestã şi în ceea ce priveşte
permeabilitatea betonului, care este mai mare decât a
componentelor sale;
➧ porii rezultaţi prin mustirea apei mãresc mult permeabilitatea
betonului pe direcţia verticalã iar compactarea insuficientã a
betonului sau netratarea rosturilor de turnare anuleazã, practic, orice
mãsurã de îmbunãtãţire, prin compoziţie, a calitãţii betonului
27
x
P
Permeabilitatea betonului se exprimã prin gradul de impermeabilitate n
Gradul de impermeabilitate reprezintã presiunea apei (n, în
bari) la care aceasta pãtrunde în structura betonului pe cel mult o
adâncime maximã admisã (x, în cm).
Adâncimile limitã admise de pãtrundere a apei în beton au
valorile:
x = 10 cm, pentru recipiente de lichide şi pentru elementele de
construcţii expuse la gelivitate, sau la coroziune chimicã;
x = 20 cm, pentru celelalte cazuri
Dacã x = 20 cm, menţionarea acestei valori, în simbol, nu mai este
obligatorie.
Scara standardizatã pentru clasele de impermeabilitate este:
P4; P8; P12,
iar pentru betoanele hidrotehnice, se suplimenteazã cu clasele:
P2; P6; P10 şi P16.
Pentru a se ţine seamã de mustirea betonului, direcţia de încercare, în
raport cu direcţia de turnare a betonului în matriţã, trebuie sã
corespundã situaţiei reale, din exploatare, a elementului de construcţie.
28
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ se exprimă prin gradul de gelivitate Gx.

Gradul de gelivitate (Gx) reprezintã numãrul "x" de cicluri succesive


de îngheţ-dezgheţ pe care le poate suporta betonul în stare saturatã cu
apã, fãrã ca coeficientul de înmuiere la gelivitate (η g) sã
depãşeascã valoarea de 25%.
Rm − R g
ηg = x 100 [ %]
Rm
Clasele de gelivitate impuse betoanelor sunt:
G50 , G100 şi G150.

◆ betoanele G 50 se încearcã la 25 şi la 50 de cicluri;


◆ betoanele G100 şi G150 se încearcã la fiecare 50 de cicluri.
◆ pentru fiecare etapã de încercare, seria este constituitã din 6
epruvete (3 constituie seria martor iar 3 vor fi supuse la numãrul de
cicluri de îngheţ-dezgheţ necesar).
29
Rezistenţa la coroziune este determinată de comportarea la coroziune
a pietrei de ciment, dar şi de natura petrografică şi mineralogică a
agregatului.
Se pot produce şi reacţii chimice între componentele hidratate
ale cimentului şi componentele mineralogice ale agregatelor. Cea mai
frecventã reacţie este cea dintre constituentele active ale silicei din
agregat şi alcaliile din ciment, numitã reacţie alcalii-agregat.
mSiO 2 + 2nNaOH + pCa(OH)2 + qH2O → nNaO • pCaO • mSiO 2 • tH2O
Suprafaţa agregatului va fi alteratã, iar gelul de silicat alcalin,
cu capacitatea foarte mare de umflare, prin absorbţia apei, va produce
expansiunea structurii şi, datoritã anulãrii aderenţei matrice-agregat,
chiar dezagregarea betonului.
Formele reactive ale silicei sunt opalul, calcedonia şi tridimitul,
care pot apare în rocile filoniene şi în cele extrusive (calcarele
silicioase, riolite, dacite, andezite şi tufurile corespunzãtoare).
Dacã nu poate fi evitatã folosirea agregatelor reactive, se
impune folosirea cimenturilor speciale, cu conţinut limitat (sub 0,6%)
de alcalii.
30
Factorii care influenţeazã caracteristicile betonului
pot fi grupaţi în:
✺ factori compoziţionali, care se referã la caracteristicile şi dozajele
materialelor componente;
✺ factori tehnologici, care se referã la condiţiile de preparare, de
punere în operã şi de întãrire ale betonului.

Influenţa apei de amestecare. Raportul A/C.


Apa de amestecare are urmãtoarele roluri, în beton:
✺ umezeşte suprafaţa componentelor solide (agregat, ciment,
materiale de adaos) şi, prin lubrefiere, reduce frecarea internã,
conferind fluiditate amestecului de beton proaspãt;
✺ reacţioneazã cu cimentul şi cu adaosurile active, participând la
formarea componentelor hidraulice.

31
Calitatea apei de amestecare poate influenţa hotãrâtor caracteristicile
betonului întãrit.
Apa trebuie sã fie curatã (pH=73), sã nu conţinã substanţe
care pot influenţa defavorabil procesele de hidratare a cimentului
(sãruri, humus, soluţii industriale reziduale etc.), sau impuritãţi care pot
reduce aderenţa matrice-agregat (grãsimi, produse petroliere).
Nu este permisã prepararea betoanelor cu ape minerale sau
cu apã de mare, fãrã analizarea chimicã şi fãrã încercarea acestora, în
prealabil, pe betoane de probã.

Influenţa cantitativã a apei se manifestã, în primul rând,


asupra lucrabilitãţii betonului proaspãt: majorarea dozajului de apã (la
dozaje constante pentru materialele solide) va determina fluidificarea
amestecului, dar şi creşterea tendinţei lui de segregare.

32
Se apreciazã cã cimenturile obişnuite reţin (36 ... 42)% apã,
raportat la masa cimentului: (17 ... 23)%, în combinaţiile chimice de
hidratare, iar restul, sub formã absorbitã în porii de gel
Pentru obţinerea fluidităţii necesare betoanelor, dozajele de
apã de amestecare sunt mai mari (160 ... 230) l/m3, diferenţa de
volum rãmânând ca apã liberã, evaporabilã şi determinând formarea
de pori în structura betonului întãrit.
La dozaj constant de apã, reducerea porozitãţii betonului
întãrit se poate realiza prin mãrirea dozajului de ciment încât acesta
sã lege chimic un volum de apã mai mare.

Dacã variaţia dozajului de apã influenţeazã lucrabilitatea


betonului proaspãt, structura betonului întãrit va fi determinatã,
prin porozitate, de raportul între dozajul de apã (A) şi dozajul de
ciment (C).
Acest raport se numeşte raport apã-ciment şi
se noteazã A/C. 33
Raportul A/C influenţeazã, practic, toate caracteristicile betonului,
atât în starea proaspãtã cât şi în starea întãritã.
Astfel, creşterea raportului A/C va provoca:
✺ amplificarea tendinţei de segregare (mortarul devine mai fluid),
înrãutãţindu-se lucrabilitatea betonului proaspãt;
✺ creşterea permeabilitãţii betonului întãrit (amplificarea mustirii cu
formare de pori capilari) şi înrãutãţirea durabilitãţii acestuia;
✺ amplificarea contracţiei hidraulice (porozitatea deschisã faciliteazã
uscarea betonului) şi a tendinţei de microfisurare a structurii
betonului întãrit;
✺ reducerea compactitãţii şi reducerea rezistenţelor mecanice ale
betonului;
PRINCIPIU
La betoane de clasã mai mare, este necesarã adoptarea unui
raport A/C mai mic, iar pentru betoanele cu condiţionãri
privind permeabilitatea, rezistenţa la gelivitate şi la coroziune,
raportul A/C nu poate depãşi anumite limite impuse.
34
Influenţa cimentului
Sub aspect calitativ, compoziţia mineralogicã a cimentului,
determinând întãrirea, respectiv rezistenţa matricei la acţiunea
factorilor fizico-chimici de mediu, influenţeazã direct evoluţia
rezistenţelor mecanice şi durabilitatea betonului.
(a se vedea proprietăţile tehnice ale cimenturilor portland)

Sub aspect cantitativ, influenţa variaţiei dozajului de ciment se


manifestã asupra caracteristicilor betonului, în ambele stadii.
În starea beton proaspãt, la dozaje constante ale celorlalte
componente, creşterea dozajului de ciment îmbunãtãţeşte
lucrabilitatea betonului, în sensul creşterii fluiditãţii (prin creşterea
volumului de mortar) dar şi a coeziunii lui (prin creşterea
consistenţei mortarului).
Pentru consistenţã constantã, majorarea dozajului de
ciment permite reducerea raportului A/C.
35
Pânã la dozaje de (450 ... 500) kg/m3, creşterea dozajului de
ciment influenţeazã favorabil caracteristicile betonului întãrit. Se
realizeazã raportul volumic optim între matrice şi agregat (mortarul
umple bine volumul de goluri din reţeaua granulelor de pietriş).
B Rc

reziste
nţe
pr.
α
ρ

B
C Rt C
înt.
300 400 300 400
500 500
Depãşirea dozajului de 500 kg/m , influenţeazã defavorabil:
3

✺densitatea aparentã scade, deoarece matricea, mai poroasã, are


densitatea aparentã mai micã decât agregatul;
✺rezistenţa la compresiune are tendinţã de scãdere, iar rezistenţa la
întindere scade accentuat, ca urmare a amplificãrii proceselor de
microfisurare a structurii prin contracţie hidraulicã;
✺amplificarea stãrii de microfisurare conduce la creşterea
permeabilitãţii, cu consecinţe defavorabile asupra durabilitãţii betonului.
36
Influenţa agregatului
Agregatul ocupã cca. 75% din volumul betonului.

Natura agregatului (natural sau artificial), natura rocii din care


provine, influenţeazã prin densitatea aparentã, respectiv prin
structura petrograficã şi compoziţia mineralogicã, ce vor determina
rezistenţele mecanice, aderenţa matricei la granule, producerea
reacţiilor chimice ale componentelor agregatului cu componentele
cimentului sau cu substanţele chimice din mediu.

Aderenţa la interfaţa matrice-agregat se realizează prin două


mecanisme:
✺ ancorarea matricei în asperităţile suprafeţei granulei de pietriş;
✺ chemosorbţia produşilor de hidratare a cimentului la suprafaţa
granulelor de agregat.

37
Aderenţa produselor de hidratare ale cimentului la suprafaţa
agregatelor, prin chemosorbţie, se datoreazã hidrolizãrii superficiale
a celor douã faze:
✺ prin hidroliză, suprafaţa granulelor silicioase devine "tapisatã" cu
sarcini electrice negative, iar a celor calcaroase cu sarcini electrice
pozitive;
✺ hidroliza produşilor de hidratare ai cimentului, bogaţi în calciu, va
produce ionizarea lor pozitivã.
Sarcinile electrice contrare se atrag ➨ chemosorbţia se
realizează la agregatele de natură silicioasă.

Piatra de ciment aderă şi la agregatele de natură


calcaroasă, dar prin fenomenul de epitaxie, adicã prin legarea
reţelei cristaline a formaţiunilor de hidratare ale cimentului de
reţeaua mineralã a rocii, realizându-se, astfel, continuitatea la
interfaţã.

38
Textura suprafeţei granulelor de agregat determinã frecãrile între
acestea, în cadrul amestecului de beton proaspãt şi, în consecinţã,
influenţeazã consistenţa.
Betoanele preparate cu agregate de concasaj vor fi mai vârtoase
decât cele preparate cu agregate de balastierã reclamând dozaje de
apã de amestecare mai mari.
Dacã starea vârtoasã este compensatã prin mãsuri de compactare
energicã şi nu prin majorarea raportului A/C, betoanele cu agregate
de concasaj vor prezenta rezistenţe mecanice mai mari, datoritã
aderenţei îmbunãtãţite.
Conţinutul de impuritãţi (granule de sulfaţi, sãruri solubile, humus,
reziduuri petroliere etc.) pot provoca reacţii cu efecte corosive, pot
influenţa negativ reacţiile chimice de hidratare ale cimentului, sau
pot împiedica realizarea adereţei matricei la agregat.
Granulele foarte fine, sub 0,1 mm (praf, mâl, argilã etc.),
formând fracţiunea numitã parte levigabilã, sunt considerate
impuritãţi întrucât acoperã granulele de agregat şi constituie bariere
de aderenţã matrice-agregat.
39
Corpurile strãine existente în agregat (bucãţi de argilã, de lemn,
frunze, granule de cãrbune, cârpe etc.), ajungând în structura
betonului odatã cu agregatul, vor constitui puncte slabe (zone de
defecte), cu consecinţe asupra rezistenţelor betonului.
În acelaşi sens influenţeazã granulele cu texturã
stratificatã sau şistoasã (micã, ardezie, şisturi cristaline etc.) care
prezintã clivaj.
Granulozitatea agregatului influenţeazã prin suprafaţa specificã
şi prin volumul de goluri care se obţine în reţeaua mineralã a
betonului.
Dacã agregatul este prea sãrac în pãrţi fine, compoziţia
betonului va fi sãracã în mortar şi, în consecinţã:
✺consistenţa betonului va fi vârtoasã, datoritã frecãrii între
granulele de pietriş, nelubrifiate de mortar;
✺betonul proaspãt va prezenta tendinţã de segregare inversã;
✺betonul întãrit va rezulta cu structurã macro-poroasã,
permeabilã, deci, cu caracteristici de rezistenţã şi de durabilitate
slabe
40
Dacã agregatul este prea bogat în pãrţi fine, structura betonului va fi
reprezentatã de o masã de mortar, în care vor fi dispersate, în proporţie
redusã, granulele de pietriş.
În consecinţã:
✺consistenţa betonului proaspãt va fi vârtoasã, datoritã suprafeţei
specifice mari a agregatului;
✺betonul va prezenta tendinţã de segregare directã;
✺betonul întãrit nu va avea, în structurã, o reţea mineralã uniformã,
rezultând contracţii hidraulice mari cu consecinţe nefavorabile asupra
caracteristicilor de rezistenţã şi de durabilitate.

Forma granulelor de agregat, în special a granulelor de pietriş,


influenţeazã lucrabilitatea şi structura betonului; granulele plate şi
aciculare produc îngreunarea amestecãrii şi compactãrii betonului
proaspãt, reclamând majorarea dozajului de apã, iar prin reţinerea apei
de mustire, se formeazã lentile de apã evaporabilã şi apoi, "porii de
sub agregate"

41
Aditivi pentru betoane.

Aditivii sunt substanţe sau produse tehnice care, introduse, în


dozaje mici, în compoziţia betoanelor, produc o modificare doritã a
unora dintre caracteristicile acestora, ca urmare a unor acţiuni fizico-
chimice specifice.

Aditivii se dizolvă în apa de amestecare şi pot fi grupaţi în


urmãtoarele clase:
◗ aditivi tensioactivi;
◗ aditivi modificatori de prizã şi/sau întãrire;
◗ aditivi antigel.

42
Aditivi tensioactivi
In funcţie de acţiunea lor asupra amestecului de beton
proaspãt, aditivii tensioactivi se grupeazã în:
◗ aditivi fluidizanţi (plastifianţi, dispersanţi) ➨ substanţe macro-
moleculare, cu grupãri cu polaritãţi diferite. care se adsorb pe granulele
de ciment, grupãrile, rãmase spre apã, hidrolizându-se puternic şi
provocând dispersia electrostaticã a micelelor astfel formate. Se
împiedicã, aglomerarea particulelor de ciment şi se asigurã o mai bunã
distribuţie a cimentului şi apei în betonul proaspãt.
➨ mãresc fluiditatea betonului, respectiv, permit reducerea
dozajului necesar de apã de amestecare (reducerea A/C)
➨ favorizeazã hidratarea granulelor de ciment;
➨ realizeazã distribuţia mai uniformã a porilor în structura matricei
şi deplaseazã spectrul dimensiunilor porilor spre valori mici.
◗ aditivi antrenatori de aer ➨ substanţe tensioactive care stabilizează
aerul inclus la malaxare, sub formă de bule fine de aer oclus.
◗ aditivi micşti ➨ realizează ambele acţiuni.
43
Aditivi modificatori de prizã/întãrire.
◗ acceleratori de prizã ➨ reduc începutul prizei până la câteva
minute, dar influenţează negativ dezvoltarea ulterioară a rezistenţelor
(lucrări urgente şi provizorii);
◗ acceleratori de prizã şi de întãrire ➨ reduc începutul prizei şi
îmbunătăţesc creşterea ulterioară a rezistenţelor:
◗ acceleratori de întãrire ➨ intensificã creşterea rezistenţelor în
faza iniţialã, fãrã sã influenţeze defavorabil rezistenţele finale şi fãrã
a influenţa esenţial priza.
◗ întârzietori de prizã ➨ întârzie începutul prizei, fãrã a influenţa
negativ dezvoltarea ulterioarã a structurii de rezistenţã, încât, dupã
(2 ... 3) zile, nivelul rezistenţelor ajunge la normal şi, în final, pot
depãşi, chiar, rezistenţele betoanelor neaditivate.

Aditivi antigel
coboră temperatura de îngheţ a soluţiei din structura betonului, fiind
utilizaţi la lucrãrile pe timp friguros, ca una dintre mãsurile de
protecţie a betonului împotriva îngheţului
44
Betoane speciale
Betoane uşoare au densitatea aparentã < 2000 kg/m3.
Realizeazã, simultan, douã cerinţe:
◗ reducerea greutãţii proprii a elementului de construcţie;
◗ creşterea capacitãţii de izolare termicã a elementului, prin
reducerea conductivitãţii termice a betonului.
Douã principii, de obţinere:
➨ principiul compoziţional, urmãrindu-se folosirea unor agregate
uşoare, poroase, matricea betonului rãmânând compactã (agregate
de natură minerală sau organică);
➨ principiul structural, urmãrindu-se obţinerea matricei betonului cu
structurã poroasă (betoane macroporoase şi betoane celulare).
structura macroporoasă ➨ agregat lipsit de parte fină;
structura celulată ➨ agregat fin şi includerea unui volum mare de
aer prin:
◗barbotare ➨ spumobetoane;
◗introducerea de agenţi generatori de gaze ➨ gazobetoane (B.C.A.)
45
Betoane hidrotehnice.
Sunt destinate executãrii elementelor de construcţii aflate în contact
permanent sau temporar cu apa. zona III
Se clasificã dupã urmãtoarele criterii:
Nmax.
zonaIV
Poziţia în raport cu nivelul apei:

2m
➧permanent sub apã (zona I); Nmin zonaII
➧aflat în zona de variaţie a nivelului Nav
apei (zona II); zona I
zonaI
➧aflat deasupra nivelului apei (zona III).
Masivitatea elementului de construcţie:
➧masiv, pentru care dmin > 1,50 m (zona IV);
➧nemasiv (zonele I, II şi III).
Poziţia, în raport cu feţele exterioare ale construcţiei:
➧ beton de parament, aflat la exteriorul construcţiei (zonele I, II şi III);
➧ beton de interior (zona IV).
Presiunea apei asupra betonului (h >2 m):
➧ supus presiunii apei (zonele I şi zona II, sub cota de 2 m);
➧ nesupus presiunii apei (zona II, peste cota 2 m, şi zonele III şi IV).
46
Betoane rutiere.
Sunt destinate executãrii straturilor de îmbrãcãminte a drumurilor, ca
şi a platformelor şi pistelor aerodromurilor.
F roată vehicul
Aceste construcţii se caracterizeazã prin:
dalădinbeton

➧suprafaţa, foarte mare în raport cu grosimea,


pe care o expune factorilor fizico-chimici din
atmosferã (ploaie, zãpadã, insolaţie, îngheţ- fundaţie (nisip, balast)
dezgheţ, substanţe pentru dezgheţare, scurgeri terasament (pământ)
de uleiuri, carburanţi sau altele);
➧sarcinile mari pe care roţile vehiculelor le transmit (dala din beton este
supusã la încovoiere);
➧acţiunea de uzurã a suprafeţei produsã de pneuri.
tehnologic, început de prizã întârziat, lucrabilitate bunã, vitezã mare
de creştere a rezistenţelor mecanice, contracţie hidraulicã micã,
("planşarea”).

47
Condiţiile se realizeazã prin folosirea cimentului special CD
40 (fero-portland-alitic) sau a cimenturilor alitice unitare (tip I), a
criblurilor, provenite din roci dure, în amestec cu nisip de râu,
limitarea raportului A/C la valori mici şi folosirea de aditivi
tensioactivi. Alte betoane speciale
Betoane refractare destinate realizãrii cãptuşelilor cuptoarelor şi
agregatelor termice industriale.

Betoane de protecţie împotriva radiaţiilor care trebuie să


asigure ecranarea radiaţiilor prin ciocnirea elasticã a corpusculilor
de atomii materialului din ecran şi să aibă conductivitate termică
foarte mare.

C 20 / 25 − P4 − T3 − II / AS 42,5R − 0 / 40
BcH 25 − P810 − G100 − T1 − H II / AS 32,5 − 0 / 16
BcR 4,5 − CD 40 − 0 / 25
48
Mortare cu lianţi minerali.
In practicã, se foloseşte o foarte mare diversitate de mortare,
ce pot fi clasificate dupã urmãtoarele criterii:
domeniul de folosire;
➧ mortare de zidãrie (Z), folosite la legarea, între ele, a pietrelor
(naturale sau artificiale), pentru executarea zidãriilor;
➧ mortare de tencuialã (T), folosite pentru realizarea tencuielilor, în
scop de finisare, de decorare sau de protecţie şi izolaţie a zidurilor sau
altor elemente de construcţii
liantul, sau de combinaţiile de lianţi, folosiţi la preparare;
argilă, var, ipsos, ciment, lianţi puzzolanici
densitatea aparentã, în stare întãritã şi uscatã;
grele (>1,8), semigrele (1,5-1,8), uşoarea (1,0-1,5), f. uşoare (<1,0)
marcă
M 4; M 10; M 25; M 50: M 100. (Z/T)
49
La alegerea lianţilor pentru mortare, trebuie sã se aibã în vedere
urmãtoarele consideraţii:
➧ mortarele preparate cu lianţi aerieni (argilã, var, ipsos) sunt de mãrci
mici, corespunzãtoare rezistenţelor pe care le pot conferi aceşti lianţi, şi
se folosesc numai pentru pãrţile construcţiilor ce sunt ferite de umezire.
➧ varul, folosit în combinaţie cu argila, amelioreazã rezistenţele şi
stabilitatea la umiditate a mortarelor de argilã (prin efectul stabilizãrii
acesteia) iar în combinaţie cu ceilalţi lianţi, joacã rol de plastifiant al
mortarului, reducând dozajul de apã necesar.
➧ pentru cazurile în care va fi expus umiditãţii, mortarul se preparã pe
bazã de ciment portland, ca plastifiant putând fi folositã pasta de argilã
(varul reduce rezistenţa la coroziune a cimentului).
Agregatul, este nisipul, dar dimensiunea maximã se adoptă în funcţie de
grosimea şi de fineţea suprafeţei stratului ce trebuie realizat:
➧ pentru mortarele de zidãrie, se foloseşte nisip 0 - 7,1 mm;
➧ pentru mortarele de tencuialã în straturi relativ groase (grunduri), se
foloseşte nisip 0 - 3,15 mm, iar pentru straturile relativ subţiri (tinciuri), se
foloseşte nisip 0 - 1 mm.
50
|Reţeta mortarului se exprimã printr-un dublu raport, de forma
L1 : L2 : N, în care
L1 reprezintã primul liant (preponderent),
L2 reprezintã al doilea liant (de adaos)
N reprezintã nisipul,
exprimate în pãrţi de volum (în grãmadã, în stare afânatã).
exemplu, reţeta mortarul de ciment-var 1 : 0,4 : 5,
la 1 volum de ciment, se introduc 0,4 volume de var şi 5 volume de
nisip, considerate volume în grãmadã, în stare afânatã.
Reţeta se poate exprima şi prin dozajele materialelor
componente, în kg/m3 de mortar proaspãt.
Deşi existã formule empirice pentru stabilirea dozajelor,
reţetele mortarelor se adoptã pe baza recomandãrilor date de
normative.
Dozajul de apã nu este, de obicei, prevãzut în reţetã, el fiind
ales şi corectat în funcţie de consistenţa necesarã punerii mortarului în
operã.
51
Mortarele se preparã, de regulã, mecanic, în malaxoare cu
amestecare forţatã, dar pot fi preparate şi manual, respectându-se
urmãtoarele reguli de principiu:
➧ mortarul de var se preparã într-o ladã, în care se introduce apa şi
varul, se amestecã pentru realizarea dispersiei, dupã care se
introduce nisipul, amestecând pânã la omogenizare;
➧ mortarul de ciment se preparã pe o platformã din beton sau din
scânduri, amestecând, mai întâi, la uscat, nisipul cu cimentul, dupã
care se introduce apa necesarã;
➧ pentru obţinerea mortarelor de ipsos-var şi var-ipsos, se preparã,
mai întâi, mortarul de var cu consistenţa mai vârtoasã decât cea
necesarã, ipsosul fiind adãugat, sub formã de pastã, în porţii mici de
mortar, posibil a fi puse în operã în, cel mult 15 minute.

Nu se amestecă cimentul portland cu ipsos.

52