Sunteți pe pagina 1din 92

PROGRAM "INTRODUCERE ÎN LUMEA STRUCTURILOR"

I. TERMINOLOGIE ÎN CONSTRUCŢII

II. PRINCIPIILE ŞI LEGI ALE MECANICII.

III. ACŢIUNI ŞI ÎNCĂRCĂRI

IV.FORŢE ŞI MOMENTE

V. SOLICITARI SIMPLE. NOŢIUNI GENERALE.

VI.ELEMENTE DE CONSTRUCŢII

VII. ECHILIBRUL

VIII. SIMETRIA ÎN NATURĂ ŞI ÎN CONSTRUCŢII.

IX. RIGIDITATE PRIN FORMĂ ŞI CONFORMARE JUDICIOASĂ

X. GRINZI CU ZABRELE.

XI. ACŢIUNI NATURALE

1
INTRODUCERE

În urmă cu aproximativ 30000 ani oameni migrau în anumite areale, după trasee
aproximativ bine definite, în funcţie de ciclurile climatice naturale, de migraţia
animalelor, de succesiunea anotimpurilor etc. Oamenii, organizaţi în grupuri mici,
bazate pe legături de rudenie, trăiau din vânat, pescuit şi culesul plantelor naturale. În
această perioadă oamenii trăiau sub cerul liber fiind total dependenţi de natură. Încă din
aceste timpuri, oamenii au căutat să se adăpostească de stihiile naturii, să-şi asigure un
spaţiu protejat în care să poată crea un microclimat favorabil vieţii şi activităţilor
zilnice. Familiile ce trăiau în zonele muntoase foloseau pentru adăpost peşterile iar cele
de la şes au început să construiască corturi din prăjini acoperite cu piei (în zonele
temperate) şi frunze (în zonele calde). Astfel, în dorinţa de a realiza corturi mai mari,
mai comode, dar şi uşor demontabile au început să înţeleagă primele noţiuni de
construcţii.
Mai târziu, oamenii au început să domesticească animalele şi să se ocupe cu
agricultura, au devenit sedentari şi s-au organizat în grupuri mai mari (ginţi şi triburi). În
această perioadă, realizarea unor adăposturi stabile a devenit un lucru obişnuit. În
funcţie de zonele climatice în care trăiau, oamenii au creat adăposturi adaptate
condiţiilor de climă şi materialelor din zonă. În zonele reci s-au creat adăposturi din
piatră şi trunchiuri de copac, în zonele temperate s-au creat adăposturi din chirpici iar în
zonele calde din prăjini şi acoperişuri din frunze. Omenirea a început să înţeleagă într-
un mod empiric, prin încercare, eşec şi imitaţie, comportarea construcţiilor, a
materialelor de construcţii şi modul de manifestare a încărcărilor rezultate din diverse
acţiuni. Totodată au început să existe oameni care s-au ocupat exclusiv cu obţinerea
materialelor de construcţii şi cu realizarea construcţiilor.
Alături de adăposturi, oamenii au vrut să se poată deplasa rapid chiar şi peste ape
şi văi. Astfel au apărut poteci şi apoi drumurile, punţile şi apoi podurile.
Putem spune că alături de războaie, construcţiile au contribuit cel mai mult la
dezvoltarea unor tehnologii noi din ce în ce mai performante. Totodată putem spune că
condiţiile climatice şi de relief mai severe au dus la dezvoltarea unor tehnici de
construire superioare celor dezvoltate în zone favorabile.
Dezvoltarea comunităţilor, apariţia supraproducţiei, apariţia unor religii,
segregarea societăţii, apariţia unor lideri militari sau religioşi a dus la dezvoltarea
accelerată a construcţiilor. Această dezvoltare poate fi explicată prin:

• Dorinţa ancestrală a omului de a-şi depăşi limitele;


• Reprezentanţii tuturor religiilor şi liderii popoarelor care au dorit să realizeze
ctitorii care să dăinuie veşnic;
• Speranţa vieţii de după moarte;
• Dictatorii care au dorit să rămână în istorie prin realizarea unor construcţii
deosebite atât prin arhitectura dar mai ales prin dimensiuni pe orizontală şi/sau
verticală;
• Dorinţa diverselor municipalităţi de a realiza construcţii emblematice cu
deschideri foarte mari şi/sau înălţimi foarte mari;
• Ambiţiile unor persoane sau societăţii.

2
Durata de viaţă a unei construcţii, considerată în timpi istorici, este foarte mică.
În mod normal o construcţie obişnuită, are perioada de viaţă de aproximativ 100 ani. Pe
toată durata de viaţă a unei construcţii natura acţionează în sensul distrugerii acesteia.
Se spune că natura are forţa, răbdarea şi timpul necesare distrugerii oricărei creaţii a
omului.
La distrugerea construcţiilor, alături de natură, acţionează şi omul cu o dăruire
demnă de o cauză mai nobilă. Distrugerea construcţiei se face prin dezmembrarea
acesteia în elemente componente şi prin dezintegrarea acestora. Se poate spune că
materialele de construcţie au „memorie“ adică revin la formula chimică iniţială. Cu cât
gradul de prelucrare a unui element de construcţii şi cu cât materialul de construcţie este
rezultatul unui proces mai complex, cu atât fiabilitatea acestuia este, în general, mai
mică.
În istoria omenirii există mai multe mituri care reflectă acest adevăr, natura
distruge orice realizare artificială şi orice efort este de a învinge natura este sortit
eşecului (turnul Babel, mitul lui Sisif etc). În lupta cu natura omul poate câştiga mai
multe bătălii dar niciodată războiul.

3
I. TERMINOLOGIE ÎN CONSTRUCŢII

I.1.CONSTRUCŢIILE

Construcţie (din limba latină, con = împreună, struere = a clădi); de aici provine
şi adjectivul constructiv, care semnifică ceva pozitiv, progresiv, fiind antonimul
cuvântului distructiv.
Construcţia este obiectul material complex legat de teren şi cu destinaţie precisă.

CLASIFICAREA CONSTRUCŢIILOR

Clasificarea construcţiilor se face în funcţie de obiectivele urmărite, obiective care


se referă la diferite criterii: funcţionale, de calitate, de rezistenţă, economice etc.
Clasificarea funcţională se referă la destinaţia de bază a construcţiilor şi le
grupează în două mari categorii: clădiri şi construcţii inginereşti.

Clădire – un volum construit, bine delimitat faţă de exterior şi care cuprinde pe


lângă contur toate echipamentele şi dotările necesare îndeplinirii funcţiilor pentru care a
fost realizata.
Clădirile cuprind construcţii care adăpostesc oameni sau alte vieţuitoare, activitatea
omenească şi produsele muncii lor făcând posibilă adaptarea omului la mediul
înconjurător.
În practica curentă, clădirile sunt grupate în următoarele mari categorii funcţionale:
- clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social-culturale (învăţământ,
cultură, sănătate, sport etc), administrative (judiciare şi de administraţie),
comerciale ş.a.;
- clădiri industriale, care cuprind clădirile destinate producţiei (uzine,
fabrici, hale, ateliere etc.) şi deservirii acesteia (depozite, magazii, rezervoare etc.);
- clădiri agrozootehnice, care cuprind clădirile pentru adăpostirea
animalelor şi păsărilor, pentru depozitarea produselor agricole, pentru realizarea
producţiei legumicole, pentru adăpostirea şi întreţinerea utilajelor destinate
agriculturii etc.

Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu au


caracteristicile clădirilor şi se referă la: căi de comunicaţii, construcţii industriale
speciale (coşuri înalte, turnuri, piloni, conducte, rezervoare etc), poduri, tuneluri,
viaducte, construcţii hidrotehnice, reţele de alimentare cu apă, gaze, petrol, termoficare,
energie electrică ş.a.

- Construcţii speciale industriale – silozuri, buncăre, rezervoare, castele de apă,


platforme
- Construcţii speciale agrozootehnice – sere, piscicole, răsadniţe,
- Construcţii speciale social-culturale – teatre în aer liber, stadioane, platouri de
filmare
- Construcţii pentru transporturi rutiere, feroviare şi aeriene – drumuri, linii de
cale ferată, metrouri, linii de tramvai, piste, funiculare, monoraiuri
4
- Construcţii care asigură continuitatea transportului – viaducte, poduri, tuneluri,
ziduri de sprijin – denumite şi lucrări de artă
- Construcţii speciale pentru telecomunicaţii – turnuri de televiziune, antene
- Construcţii pentru transportul fluidelor sau al energiei – conducte, canale, linii
electrice
- Construcţii pentru semnalizare – faruri, semnalizări rutiere
- Construcţii de agrement – ansambluri de distracţii pentru copii, electrocabine,
telescaune, pârtii,
- Construcţii hidrotehnice – baraje şi lucrări conexe pentru reţinerea aluviunilor,
disiparea energiei
- Construcţii pentru regularizarea cursurilor de apă – taluzuri, apărarea
malurilor.
- Construcţii pentru captarea şi tratarea apei
- Construcţii de canalizare şi pentru epurarea apei
- Construcţii pentru îmbunătăţiri funciare – irigaţii, desecări, combaterea
eroziunii solului.
- Construcţii pentru transportul pe apă – canale navigabile, ecluze, porturi.

I.2.CLĂDIRE

Orice clădire prezintă o structură de rezistenţă care se compune din ansamblul


elementelor de construcţie legate solitar între ele şi destinate preluării tuturor acţiunilor
ce solicită construcţia şi transmiterii acestora fundaţiei.
Structura este compusă din:

a)Infrastructura IS – de obicei sub cota ± 0.00 m

Substructura SbS Diafragme subsoluri


Placă peste subsol
Fundaţii F
Teren de fundare TF

b)Suprastructura (elevaţia) SS – peste cota ± 0.00 m


Suprastructura propriu-zisă
Acoperişul

Fundaţiile sunt parte a structurii de rezistenţă a clădirii prin intermediul căreia se


realizează încastrarea construcţiei în pământ şi se asigură transmiterea eforturilor
colectate din întreaga construcţie la terenul de fundare.
În zona de sprijin, din teren, în care se resimte influenţa unei construcţii, se
produce o stare de eforturi şi deformaţii ale acestuia, iar fenomenele rezultate pot
influenţa la rândul lor construcţia respectivă. Această zonă este definită ca teren de
fundare şi se constituie din volumul de rocă sau pământ aflat în zona de influenţa a
încărcărilor transmise de fundaţii.
Preluarea şi conducerea la terenul de fundare a eforturilor rezultate din elementele
constitutive ale structurii de rezistenţă se face prin intermediul infrastructurii
construcţiei, alcătuită din substructuri şi fundaţii.
5
Substructura este zona poziţionată între suprastructura si fundaţii si este alcătuită
din elemente structurale verticale şi orizontale cu dimensiuni şi caracteristici mecanice
majorate faţă de cele ale structurii, astfel încât să asigure capacităţi de rigiditate şi de
rezistenţă majorate. Substructura este alcătuită, de regulă, din elemente structurale
verticale (pereţi, stâlpi) şi elemente orizontale sau înclinate (plăci, grinzi etc.).

Figura I.1 Componentele sistemului structural

Suprastructura – reprezintă ansamblul elementelor de rezistenţă situate


deasupra infrastructurii. Structurile de rezistenţă ale clădirilor se pot clasifica după
modul de alcătuire a elementelor componente în:
- structuri cu pereţi portanţi
zidărie de cărămidă
zidărie de piatră naturală
pereţi din beton armat monolit
pereţi din beton armat prefabricat
- structuri cu schelet portant
cadre (stâlpi şi grinzi) din lemn
cadre din metal
cadre din beton armat monolit
cadre din beton armat prefabricat
- structuri mixte – cadre şi diafragme
- structuri speciale – plăci curbe subţiri, arce, cabluri.

Acoperişul – ansamblu structural situat la partea superioara a clădirii, menit să


delimiteze şi să permită crearea unui mediu intern, protejat de cel exterior. În acest sens,
acoperişul izolează clădirea la partea superioară de precipitaţii, vânt, variaţii de
temperatură, zgomot etc.

Clasificare

6
Acoperişurile sunt elemente structurale de rezistenţă care preiau încărcările de la
învelitoare şi climatice şi le transmit structurii verticale de rezistenţă. Pot fi de două
feluri:
• Cu pantă (şarpantă)
• Fără pantă (cu pantă mică) – (terase)
În general, panta acoperişurilor este dată de gradul de impermeabilitate al
învelitorilor.
Prin învelitoare se înţelege stratul de impermeabilizare al acoperişului şi aceasta
se poate realiza din produse ceramice (ţigle, olane), tablă ondulată, foi de tablă metalică,
până la învelitori bituminoase(membrane).

Structura şi forma în plan a unui acoperiş este dictată de criteriile:


• Mărimea încărcărilor;
• Deschiderile în plan (distanţa dintre pereţii longitudinali exteriori);
• Modul de dispunere a elementelor structurale;
• Considerente tehnico – economice;
• Considerente estetice

I.3. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ CONCEPŢIA CONSTRUCŢIILOR

Orice construcţie trebuie să satisfacă o serie de cerinţe sintetizate în trei factori


esenţiali, care concurează la concepţia, proiectarea şi alcătuirea lor. Avem astfel:
- Factorul om – care impune realizarea unor condiţii de confort necesare
activităţii omului, de exemplu condiţii de: temperatură, umiditate, iluminare, zgomot,
etc. Acestea depind de tipul activităţii pe care o desfăşoară omul în construcţie.
- Factorul activitate omenească – impune alcătuirea funcţională a construcţiei
astfel încât să satisfacă cerinţele impuse de tipul activităţii. Astfel se concepe diferit o
construcţie de locuit de o construcţie pentru producţia de automobile sau un depou de
locomotive.
- Factorul natură – implică toate acţiunile care rezultă din interacţiunea
construcţie – mediu referitoare la: gradul de seismicitate al zonei, intensitatea acţiunilor
climatice (vânt, zăpadă, ploaie, chiciură, etc), calitatea terenului de fundare, nivelul
apelor freatice, agresivitatea apelor subterane, etc.
Toţi aceşti factori enunţaţi s-au constituit de-a lungul timpului în “legi” ale
construcţiilor sub formă de: instrucţiuni tehnice provizorii, instrucţiuni tehnice, manuale
de proiectare, norme de proiectare, normative tehnice, STAS-uri, etc.

7
II. PRINCIPII ŞI LEGI ALE MECANICII.

Au fost enunţate de către fizicianul Isaac Newton în cartea sa: ”Principiile


matematice ale filozofiei naturii” în anul 1867 şi au constituit trecerea fizicii din
domeniul filozofiei în domeniul ştiinţei (Fizica a devenit ştiinţa) de aceea Newton este
denumit „Prinţul ştiinţei”.
Principiul 1 (al inerţiei) este un principiu ideal, deoarece nu se poate verifica la
nivelul unei planete (explicaţia va fi data de „Principiul 2”).
Inerţia este proprietatea corpurilor de a-şi menţine starea de repaus sau mişcare
uniformă rectilinie.
Obs: Masa este o măsura a inerţiei corpurilor:
Masa mare=inerţie mare
Enunţ:Un corp îşi menţine starea de mişcare rectilinie uniforma sau de repaus
atâta timp cât asupra lui nu acţionează un alt corp care să-i modifice starea.

Principiul 2 (fundamental sau al forţei)


Orice proces în natura are loc în urma unei acţiuni.
Forţa este mărimea fizică vectoriala care caracterizează o acţiune.
Principiul 2 defineşte forţa printr-o formula cu caracter general. Cazul particular
în care forţa este constanta în timp a fost dedus din forma generala determinată de
Netwon pe baza calculului diferenţial.
Deducerea intuitiva a relaţiei forţei constante:
Enunţ: Forţa care acţionează asupra unui corp este egala cu produsul dintre masa
corpului şi acceleraţia imprimată, iar vectorul forţa are aceeaşi orientare cu vectorul
acceleraţie.
[F ] = [m]⋅ [ar]
r

m
1N = 1kg ⋅ 1
s2
Netwon-ul este forţa care acţionând asupra unui corp de 1 kg îi imprimă acestuia o
m
acceleraţie de 1 .
s2
Exemplu de forţă:
Greutatea (forţa de atracţie gravitaţională).
r r
G = m⋅ g [G ] = 1N

m m g pamant
unde: g pamant ≅ 9,8 ; g ecuator = 10 ; g luna ≅ (de10 ori mai mica )
s2 s2 10
Greutatea este o mărime vectorială, mai exact este o forţă iar masa este o mărime
scalară şi fundamentală.
g - acceleraţie gravitaţională şi este o constantă pentru o anumită planeta şi un loc pe
acea planetă.
- forma generală a forţei dată de principiul 2.
r
∆p
Fm = ∆t

8
Principiul 3 (principiul acţiunii şi reacţiunii)
Reacţiunea=răspuns la acţiune.
r r
Freactiune = − Factiune

Enunţ: Daca un corp acţionează asupra altui corp cu o forţa numita acţiune, cel
de al doilea corp va acţiona asupra primului cu o forţă egala-n modul dar de sens opus
numită reacţiune.

Principiul 4 (principiul suprapunerii forţelor)

Enunţ:Dacă două sau mai multe forţe acţionează simultan asupra unui corp,
fiecare forţă produce propria sa acceleraţie, acceleraţia rezultantă se obţine prin
însumarea vectorială a acceleraţiilor parţiale.

LEGEA LUI HOOKE

Deformaţia apare instantaneu şi variază linear cu efortul unitar conform legii lui Hooke.

σ = ε•E

Figura II.1 Curba caracteristică

Tensiunea sau efortul unitar egal cu modul de elasticitate longitudinal înmulţit cu


alungirea relativă. Legea lui Hooke funcţionează numai în zona de proporţionalitate,
zona îngroşată a curbei caracteristice.

F ∆l
=E
S l0

τ = θ•G

σ - eforturile unitare normale (N/mm2, N/m2; daN/cm2)


τ - eforturile unitare tangenţiale
ε- deformaţia specifică longitudinală,
θ- deformaţia specifică unghiulară (tangenţială)

9
E - modulul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young) şi reprezintă tangenta
unghiului curbei caracteristice cu abscisa. E este constantă de material.
E = tg α
E
G modulul de elasticitate tangenţial. G =
2(1 + µ )

Modulul de elasticitate este efortul necesar producerii unei deformaţii egale cu unitatea.

Coeficientul Poisson (µ) este raportul dintre deformaţia (contracţia) transversală şi


deformaţia (alungirea) longitudinală..

deformatia transverversala
µ=
deformatia longitudinala

Modulurile de elasticitate (E, G) si coeficientul Poisson reprezintă caracteristicile


elastice ale materialelor, având valori specifice fiecărui material.

G α
Material E (daN/cm2) µ
(daN/cm2) (grad-1)
Oţel tenace (2,00-2,15)106 (7,8-8,5)105 0,24-0,28 12 •10-6
Oţel casant (2,00-2,2)106 8,5 • 105 0,25-0,29 11,72 •10-6
duraluminiu (0,70-0,23)106 4,5 • 106 0,23-0,29 23,5 •10-6
Beton simplu (0,15-0,49)106 0,16-0,18 (8,8-10) •10-6
Beton armat (0,18-0,43)105 10 •10-6
Lemn ┴ (9-14)104 (4,5-6,5)103 (4-6) •10-6
Lemn ║ (0,4-1,0)104 (4,5-6,5)103 12 •10-6
Sticlă (50-60)104 (21-23)103 0,24-0,27 (1-8) •10-6
Cauciuc 0,008104 (7-21)103 0,47
Gheaţă 0,1•106 0,28•105

Pentru a demonstra legea lui Hooke se compară alungirea unor bare cu aceeaşi
secţiune, lungimi diferite şi supuse aceleiaşi forţe de întindere. Se observă că bara mai
lungă va prezenta o alungire mai mare, deci alungirea variază direct proporţional cu
lungimea iniţială.

∆l ~ l0

10
Dacă se compară alungirea unor bare cu aceeaşi lungime, secţiuni diferite şi
supuse aceleiaşi forţe de întindere, se observă că bara cu secţiune mai mică va prezenta
o alungire mai mare, deci alungirea variază invers proporţional cu secţiunea.

1
∆l ~
S

Dacă se compară alungirea unor bare cu aceleaşi lungimi, aceleaşi secţiuni şi


supuse la forţe diferite de întindere, se observă că bara supusă unei forţe mai mari
prezentă o alungire mai mare, deci alungirea variază direct proporţional cu forţa
aplicată.

∆l ~ F
F ⋅ l0 F ⋅ l0
⇒ ∆l ~ ⇒ ∆l = E
S S
F ∆l
⇒ =E
S l0

11
III. ACŢIUNI ŞI ÎNCĂRCĂRI

Acţiunile oamenilor şi naturii se manifestă asupra construcţiilor prin încărcări.


Încărcările se concretizează pentru elementele construcţiei în solicitări care produc
eforturi, care la rândul lor se pot descompune în eforturi unitare.
Condiţia pentru ca o construcţie să rămână „întreagă“ este ca eforturile unitare,
rezultate ca urmare a acţiunilor, să fie mai mici decât eforturile unitare capabile.
Această abordare este simplistă, dar poate fi considerată sugestivă şi aproape adevărată.
Acţiunea - orice cauza capabilă de a produce într-o construcţie stări de solicitare
mecanică.

III.1. Acţiuni

Se numeşte acţiune orice cauza capabila de a genera într-o construcţie stări de


solicitare mecanica (eforturi şi / sau deplasări). Acţiunile sunt reprezentate în calcule
prin încărcări în cadrul cărora sunt definite sisteme de forte, deplasări impuse şi
deformaţii împiedicate.

Acţiunile sunt reprezentate in calcule prin încărcări.

III.1.1. Durata de manifestare a încărcării / acţiunii;


- încărcări permanente;
- încărcări temporare:
de lunga durata (cvasi-permanente);
de scurta durata (variabile); zăpada, vântul, variaţiile de temperatura
climatica;
- încărcări excepţionale; acţiunea seismica cu intensitatea de proiectare
(cutremurul "de calcul");

III.1.2. Distribuţia în spaţiu a încărcării / acţiunii;


- încărcări concentrate;
- încărcări distribuite.

III.1.3. După modul de variaţie pe intervale scurte de timp:


- încărcări / acţiuni statice: care nu produc acceleraţii semnificative ale
construcţiei sau ale părţilor componente; eforturile si deformaţiile corespunzătoare au
variaţii neglijabile, pe intervale scurte de timp;
- încărcări /acţiuni dinamice: care produc acceleraţii semnificative ale
construcţiei sau ale parţilor componente si dau naştere la forte de inerţie care nu pot fi
neglijate în raport cu intensităţile altor tipuri de încărcări.

III.1.4. Modul de aplicare pe construcţie;


- acţiunile directe - se aplica direct asupra construcţiei
- acţiunile indirecte - se aplica indirect asupra construcţiei
- variaţii climatice de temperatura, diurne sau sezoniere;
- tasări diferenţiate ale terenului de fundare;
- mişcări seismice ale terenului, etc ;
12
- proprietăţile specifice ale materialelor din care este realizata construcţia
(proprietăţi reologice, cum sunt contracţia si curgerea lenta, pentru structurile din beton
armat sau din beton precomprimat).
Starea de eforturi si de deformaţii a unei construcţii este rezultatul suprapunerii
mai multor tipuri de acţiuni, aceste acţiuni se grupează in funcţie de posibilitatea lor de
apariţie simultan in doua tipuri de grupări de încărcări. In cadrul unei grupări fiecare
acţiune suferă corecţii.
- grupări fundamentale. Aceasta grupare este formata din încărcări
permanente, cvasi - permanente si variabile.
- grupări speciale. Aceasta grupare este formata din încărcări permanente,
cvasi-permanente, variabile si excepţionale.

III.2. CLASIFICAREA ÎNCĂRCĂRILOR

Acţiunile luate în considerare în calculul construcţiilor, în conformitate cu STAS


10101/0-75, se clasifică după criteriul frecvenţei cu care intervin la anumite intensităţi,
în :
acţiuni permanente;
acţiuni cvasi-permanente;
acţiuni temporare;
acţiuni excepţionale.

Acţiuni permanente (P). Acţiunile permanente se aplică practic cu aceeaşi


intensitate pe toată durata exploatării construcţiei. In cadrul acţiunilor permanente
intervin:
greutatea proprie a elementului care se dimensionează;
greutatea tuturor elementelor susţinute de elementul în cauză.
STAS 10101/1-75

Acţiuni temporare (T). Acţiunile temporare variază ca intensitate în timp şi în


anumite intervale pot chiar să lipsească.
După durata de solicitare, acţiunile temporare se împart în :

1) Acţiuni temporare de lunga durată, numite şi cvasipermanente (C), ca de


exemplu :
- greutatea utilajului specific exploatării (maşini-unelte, rezervoare, maşini de
ridicat fixe etc.);
- greutatea conţinutului în rezervoare, silozuri, conducte şi presiunile pe pereţii
acestor construcţii ;
- încărcările pe planşee în încăperile de depozitare, arhive etc;
- greutatea depunerilor de praf industrial;
- variaţiile de temperatură tehnologică;
- tasările neuniforme şi deplasările fundaţiilor.

13
2)Acţiuni temporare de scurtă durată (V), ca de exemplu :
- încărcări distribuite sau concentrate din încărcare cu oameni pe acoperiş, planşee,
scări etc. ;
- încărcări din convoaie de forţe (poduri de cale ferată, poduri de şosea) ;
- încărcări datorită mijloacelor de ridicare şi transport cum sunt podurile rulante,
grinzile rulante etc.
- încărcările normate aduse de poduri;
- încărcări din zăpadă şi eventual chiciură ;
- încărcări din vânt :
- încărcări din variaţii de temperatură ;
- încărcări care pot să apară în timpul montajului şi transportului.

Acţiuni excepţionale (E). Acţiunile excepţionale pot apărea în timpul execuţiei sau
exploatării construcţiei în cazuri foarte rare la valorile normate. În această categorie sunt
cuprinse:
- încărcarea seismică;
- încărcări cu caracter de şoc;
- încărcări datorită ruperii unor elemente ale construcţiei;
- încărcări datorită unor inundaţii catastrofale.
Valoarea normată a acestor acţiuni este precizată prin normative speciale

Figura III.1 factori care acţionează asupra construcţiilor

14
IV. FORŢE ŞI MOMENTE

IV.1 Forţe – noţiuni generale

Forţa – mărime vectorială care măsoară interacţiunea între doua corpuri sau intre
un corp şi un câmp de forţe. Forţele se pot clasifica după numeroase criterii, cele mai
importante fiind:
- natura lor;
forţe exterioare;
forţe de legătura (legături cu mediul);
forţe interioare (legături intre componentele ansamblului);
- modul de aplicare;
forţe concentrate;
forţe uniform distribuite;
liniare;
de suprafaţa;
forţe neuniform distribuite;
liniare;
de suprafaţa;
forţe masice;
- valoarea intensităţii;
forţe constante - statice;
forţe variabile – dinamice.
Forţele sunt mărimi vectoriale, deci vor fi caracterizate prin:
– mărime (modul sau intensitate);
– punct de aplicare;
– direcţie;
– sens.
Conform Principiului II al Mecanicii formulat de Newton – Forţa este
proporţionala cu produsul dintre masă şi vectorul acceleraţie.
F = ct.ma

[F]SI = [m]SI [a ]SI = 1kg 1m2 = 1N.


1s
Newton - unitatea de măsură a forţei, in sistemul internaţional, ce reprezintă forţa care
produce o acceleraţie de 1 m/s2 unui corp aflat în repaus.
*1 daN=10 N = 1 kgf
*1 Tf = 1000 kgf
*1 kN = 100 daN = 1000 N
*1 Tf = 10 kN = 1000 daN = 10000 N
*Forţe distribuite pe elemente de tip bară q N/ml, daN/ml, kgf/ml, etc.
*Forţe distribuite pe elemente de tip placa q N/m2, daN/m2, kgf/m2, etc.

FORŢA PRODUCE DEPLASAREA


15
IV.1.1 Rezultanta forţelor.
Rezultanta forţelor reprezintă suma vectorială a forţelor care acţionează simultan
asupra unui corp. Însumarea vectorială se poate face grafic, prin metoda
paralelogramului sau metoda poligonului închis sau analitic.
r r r
R = F1 + F2

Din teorema lui Pitagora generalizată

R2 = F12 + F22 + 2F1F2 cos φ

Figura IV.1. Adunarea a doi vectori

Figura IV.2. Compunerea forţelor.

F1 = F sin φ
F2 = F cos φ

Figura IV.3. Descompunerea forţelor după două direcţii date.

IV.2 Momente – noţiuni generale

IV.2.1. Pârghia
Pârghia este o bară rigidă care se sprijină pe un punct de articulaţie fix si asupra
căreia se exercită o forţă activă si o forţă rezistentă; bară (de lemn sau de fier) care
serveşte la ridicarea sau la mişcarea unei greutăţi.

16
a) Pârghiile: sunt de trei feluri:

• De gradul I: cu axul de oscilaţie la mijloc, forţele (activă şi


rezistentă) fiind aplicate în acelaşi sens, la dreapta şi la stânga axului
de oscilaţie. Foarfecele, Balansoarele

• De gradul II: cu axul de oscilaţie la o extremitate, iar forţele, de


sensuri opuse, aplicate de aceeaşi parte a axului (la celalalt capăt se
afla punctul de aplicaţie al forţei active). Cleştele de spart nuci,
Roaba, Pedala de frână

• De gradul III: cu axul de oscilaţie la o extremitate, iar forţele , de


sensuri opuse, aplicate de aceeaşi parte a axului. (la celalalt capăt se
afla punctul de aplicaţie al forţei rezistente). Capsatorul, Penseta.

În timpuri străvechi oamenii au descoperit ca pot muta, mai uşor, anumite greutăţi
cu ajutorul unei prăjini, în modul prezentat în figurile următoare:
Prin folosirea unui reazem sub prăjină (conform figurii de mai jos), omul a
observat că poate ridica sarcini mai mari. Astfel, a luat naştere pârghia de ordinul I.
Explicaţia constă în sensul favorabil de aplicare a forţei omului. (alături de forţa
musculară intervine în sens favorabil şi masa).

Figura IV.4. Tipuri de pârghii.

Prăjina rezemată pe pământ şi greutatea sarcinii rezemată pe prăjină la o foarte


mică distanţă de reazem (braţ de pârghie mic). Astfel, a luat naştere pârghia de ordinul
II. Forţa utilă aplicată este numai o parte din forţa aplicată de om şi are sensul de jos în
sus (sens defavorabil).

17
Pârghia funcţionează conform legii pârghiei.

F bR
=
R bF

Figura IV.5. Pârghie.

IV.2.2. Momentul forţei în raport cu un punct


Momentul forţei în raport cu un punct (pol) este definit prin produsul vectorial
dintre vectorul de poziţie al forţei faţă de pol şi vectorul forţă.
r r r
M= r×F M = rF sinα = bF

b este braţul forţei faţă de punctul O şi reprezintă distanţa de la punct la dreapta suport a
forţei.
[M]SI = Nm

Figura IV.6. Momentul forţei.

Suma vectorială a momentelor forţelor concurente in raport cu un pol este


egală cu momentul rezultantei acestor forţe in raport cu acelaşi pol (teorema lui
Varignon).

18
IV.2.3. Cuplul de forţe

Cuplul de forţe este un sistem de două forţe paralele, de sens contrar, egale în
modul şi de suporturi diferite, aplicate aceluiaşi corp.

Figura IV.7. Momentul cuplului de forţe.

Momentul unui cuplu de forţe este acelaşi în raport cu orice punct din spaţiu,
fiind o proprietate intrinsecă a cuplului de forţe.

r r r r r r r r r r
M = r1 × F1 + r2 × F2 = ( r1 − r2 ) × F = r0 × F
r r r
M = r0 × F

M = F r0 sinα = Fb

Figura IV.8. Cuplul de forţe.

IV.2.4. Momentul forţei în raport cu o axă

Momentul unei forţe F în raport cu o axă este egal cu produsul dintre


componenta transversala a forţei F┴ şi braţul său b până la axă, în planul perpendicular pe
axă ( ∆ ), prevăzut cu semnul plus sau minus, după cum rotaţia produsă corespunde sau
nu (după regula burghiului) sensului pozitiv al axei: M i = ±b F ┴

Figura IV.9. Momentul unei forţe oarecare.

19
IV.3. EFORTURI SECŢIONALE ŞI TENSIUNI

Pe fiecare faţă a secţiunii, efortul total poate fi descompus în patru componente în


planul secţiunii transversale sau normale pe acest plan, două date de rezultanta R şi
două date de momentul rezultant M. Aceste componente, numite eforturi secţionale sau
simplu eforturi, sunt:

Forţă axială N, vector normal pe planul secţiunii;


Forţă tăietoare T, vector situat în planul secţiunii;
Moment încovoietor Mî, vector situat în planul secţiunii;
Moment de torsiune Mt, vector normal pe planul secţiunii.

Deoarece eforturile dintr-o secţiune echilibrează forţele exterioare din stânga sau
din dreapta secţiunii ele pot fi calculate utilizând această condiţie de echilibru şi anume:
Forţa axială N este egală cu suma proiecţiilor pe normala la secţiune a tuturor
forţelor situate la stânga sau la dreapta secţiunii;
Forţa tăietoare T este egală cu suma proiecţiilor pe planul secţiunii a tuturor
forţelor situate la stânga sau la dreapta secţiunii;
Momentul încovoietor Mî, este egal cu suma momentelor proiectate pe planul
secţiunii a tuturor forţelor situate la stânga sau la dreapta secţiunii;
Momentul de torsiune Mt, este egal cu suma momentelor in raport cu normala la
secţiune a tuturor forţelor situate la stânga sau la dreapta secţiunii.
O bară este supusă unei solicitări simple, atunci când în secţiunile sale
transversale apare numai un singur tip de efort secţional. Dacă în secţiunea barei apar
două sau mai multe eforturi se spune că bara este supusă la solicitări complexe.

Efortul secţional Solicitarea


Forţa axială N Întindere (+N) sau compresiune (-N)
Forţa tăietoare T Forfecare
Momentul încovoietor Mî Încovoiere
Momentul de torsiune Mt Torsiune (răsucire)

Figura IV.10. Descompunerea efortului secţional total

20
Prin tensiune (sau efort unitar) se înţelege intensitatea forţelor interioare pe
unitatea de suprafaţa. Tensiunile au semnificaţie de forţe uniform distribuite pe unitatea
de suprafaţă, motiv pentru care au ca unitate de măsură N/m2 cu multiplii şi submultiplii
săi.
Vectorul tensiune t se poate descompune în două componente:
- o tensiune normală σ, vector normal pe planul secţiunii;
- o tensiune tangenţială τ, vector situat în planul secţiunii.
Tensiunea τ se află in planul secţiunii adică in planul yOz. Acest efort unitar
tangenţial se poate descompune după paralele la axele Oz si Oy. Astfel rezultă τxy si τxz.
τxy τ efort unitar tangenţial
x ne arata normala la planul in care se afla efortul;
y ne arata ca efortul este paralel cu axa Oy.

Figura IV.11. Descompunerea efortului unitar total

Dacă avem o secţiune oarecare A, solicitată de o forţă oarecare R, se pot scrie


următoarele relaţii între eforturile secţionale şi eforturile unitare.

Nx= ∫ σx dA forţă axială


Ty= ∫ τxy dA forţă tăietoare
Tz= ∫ τxz dA forţă tăietoare
Mx= ∫(τxy z -τxz y)dA moment de torsiune
My= ∫σx z dA moment de încovoiere
Mz= ∫ σx y dA moment de încovoiere

21
Figura IV.12. Relaţia efort secţional - efort unitar

Unde A este aria secţiunii transversale.


Regăsim astfel semnificaţia eforturilor secţionale ca rezultante ale tensiunilor
interne apărute în corp ca urmare a solicitărilor exterioare.

Legea dualităţii tensiunilor tangenţiale ne arată că pe două planuri perpendiculare


tensiunile tangenţiale sunt egale între ele τxy = τyx şi sunt fie convergente fie divergente
pe linia de separare a planurilor respective.

IV.4. DEFORMAŢII

Sub acţiunea forţelor exterioare corpurile se deformează, adică apar modificări


ale distanţelor relative dintre unele puncte.
Un cub elementar cu laturile dx, dy, dz, decupat dintr-un corp supus unui sistem
oarecare de forţe exterioare, poate suferi două tipuri de deformaţii elementare:
deformaţii liniare, caracterizate de alungirea specifică εi definită ca
raportul dintre modificarea distanţei şi distanţa iniţială :

∆(dx ) ∆ (dy) ∆ (dz)


εx = ; εy = ; εz =
dx dy dz
deformaţii unghiulare, de formă, caracterizate de lunecarea specifică Ө
definită de modificarea unghiurilor paralelipipedului :

AA ' AA '
Өxy= arctg =
AD AD

22
IV.4.1. Deformaţii elastice

Elasticitatea apare la structurile cristaline şi este caracterizată de proporţionalitatea sa


cu mărimea forţei care o produce. Deformaţia elastică este reversibilă, dispărând odată cu
încetarea solicitării ( forţei).
În deformaţia elastică, lucrul mecanic se consumă, pentru modificarea distanţei dintre
particulele componente, a unghiurilor dintre planurile reticulare din cristale şi a forţelor de
coeziune. Sub acţiunea forţelor exterioare în material apar tensiuni interne (forţe de
rezistenţă) ce se opun deformaţiilor. Comportarea elastică a unui material se manifestă până
când efortul unitar atinge limita de elasticitate, care reprezintă tensiunea maximă la care nu se
manifestă încă deformaţiile plastice (deformaţii remanente). Deformaţia elastica are un
caracter temporar şi se manifestă prin modificarea dimensiunii şi/sau formei.

IV.4.2. Deformaţii plastice

Plasticitatea apare la solicitări ale căror valori se situează peste limite de elasticitate şi
se caracterizează prin ireversibilitatea deformaţiilor.
În deformaţia plastică, lucrul mecanic se consumă, prin alunecare sau prin maclare.
Alunecarea are loc prin deplasarea relativa a unor zone una faţă de alta. Maclarea este o
deformaţie a unei părţi din material, parte ce capătă o altă orientare.
Deformaţia plastică nu variază linear cu efortul unitar şi nu se supune legii lui Hooke.

IV.4.3. Curbe caracteristice

Curbe caracteristice reale şi schematizate.


Fiecărui material i se poate trasa o curbă caracteristică de variaţie a deformaţiei
cu efortul.
În funcţie de modul de deformare şi rupere sub solicitări, materialele se pot
împărţi în:
- Materiale casante sau fragile. Sunt materialele la care ruperea se produce brusc,
fără avertizare, la solicitări puţin peste limita de proporţionalitate.
Exemplu de materiale casante - oţeluri cu procent mare de carbon, betonul, piatra
naturală, sticla.

Figura IV.13. Curba caracteristică pentru un material casant


23
- Materiale tenace sau ductile. Sunt materialele care prezintă palier de curgere,
ruperea producându-se lent, cu avertizare. Curba caracteristică prezintă mai multe zone
distincte.
* OA - zona de proporţionalitate. În această zonă curba caracteristică este o linie
dreaptă şi în această zonă se aplică legea lui Hooke. Zona de proporţionalitate se
termină în punctul A la un efort unitar numit limită de proprietate.
* OB - zona de elasticitate. În această zonă deformaţiile sunt de tip elastic, adică
elementul revine la dimensiunile iniţiale la încetarea solicitării. Zona de elasticitate se
termină în punctul B la un efort unitar numit limită de elasticitate.
*C - punct în care începe curgerea. În acest punct efortul unitar a ajuns la
limita de curgere.
* CD - palier de curgere. În această zonă elementul suferă deformaţii sub efort
constant, deformaţii plastice, remanente.
* DE - zonă de consolidare. În această zonă datorită blocării dislocaţiilor
elementul suferă consolidare fiind capabil să preia eforturi mai mari decât efortul de
curgere.
* EF - zona de rupere. La atingerea rezistenţei de rupere, elementul suferă o
reducere a secţiunii (gâtuire) ce se dezvoltă rapid ducând la rupere la efort mai mic
decât efortul de rupere.
Exemplu de materiale tenace - oţeluri cu procent mic de carbon, aluminiu, plumb,
cauciuc, unele mase plastice.

Figura IV.14. Curba caracteristică pentru material ductil

- Materiale plastice. Sunt materialele care solicitate la un efort unitar mai mare
decât o anumită valoare, deformaţiile cresc foarte mult la o creştere foarte mică a
eforturilor, proces ce se desfăşoară până la rupere.
Exemplul de materiale plastice – unele mase plastice, argila în anumite condiţii
de umiditate.

24
Figura IV.15. Curba caracteristică pentru material plastic

Este prezentată curba tipică tensiune nominala σ – deformaţie convenţionala ε


observata printr-un test simplu la întindere a unui material. Relaţia tensiune-deformaţie
încetează a mai fi liniară la o valoare certă. Aceasta stare limita se numeşte limita de
proporţionalitate σ p . Caracterul de deformare al materialelor până la limita de
proporţionalitate este întotdeauna liniar, independent de condiţia de încărcare sau de
descărcare. Limita la care deformaţia revine întotdeauna complet la starea iniţiala, după
o descărcare, se numeşte limita elastica σ e . Întrucât limita de proporţionalitate este în
general foarte aproape de limita elastică, în dezvoltarea teoretică a plasticităţii metalelor
este convenabil sa se trateze limita de proporţionalitate ca limita elastica.
Odată ce s-a efectuat o încărcare peste limita elastica, o parte din deformaţie
rămâne, chiar si după reducerea încărcării la zero. Deformaţia reversibila se numeşte
deformaţie elastică ε e , in timp ce deformaţia ireversibila sau permanenta se numeşte
deformaţie inelastică. O parte din deformaţia inelastică se va restabili cu timpul. Acest
fenomen este cunoscut sub numele de efect elastic întârziat. Partea rămasa din
deformaţia inelastică se numeşte deformaţie permanentă sau deformaţie reziduală. În
general, efectul elastic întârziat poate fi neglijat şi astfel deformaţia inelastică poate fi
considerata permanentă şi se numeşte deformaţie plastică ε p . Starea limita la care
deformaţia plastica este vizibila se numeşte punct de curgere.
Sunt foarte multe cazurile când elemente de construcţie sau chiar construcţii
întregi ajung, sau sunt prevăzute, să suporte solicitări ce depăşesc limita de elasticitate a
materialului. Deformaţiile în acest caz intră în domeniul plastic şi cresc mult mai repede
decât tensiunile. Ca sa se poată studia deformarea structurilor dincolo de limita de
elasticitate, este necesar sa se cunoască comportarea materialului în domeniul plastic.
După cum se ştie, proprietăţile materialelor se definesc în primul rând cu ajutorul curbei
caracteristice, al cărei aspect pentru oţel este în general de forma prezentată în figura
III.5. Pentru uşurarea studiilor se admite însă uneori, că partea din curba caracteristica
de după limita de curgere σc, să se asimileze cu o dreapta. Până la limita de curgere,
modulului de elasticitate longitudinala se consideră constant E = tgα, iar dincolo de σc
modulului de elasticitate longitudinală se consideră constant Ep = tgαp. Noul modul de
elasticitate Ep ar constitui prin analogie, un modul de plasticitate al materialului, mult
mai mic decât modulul de elasticitate E. Urmând aceasta idee şi cum aproape
întotdeauna Ep are valori foarte mici, s-a ajuns sa se adopte, pentru studiile din zona
25
plastică, o curbă caracteristică propusă de PRANDTL şi care-i poarta numele, ca in
figura III.7. După cum se vede aceasta în zona plastică prezintă o paralela la axa Oz si
corespunde unui material perfect plastic, care respecta legea lui Hooke până la limita de
curgere iar după această valoare începe să capete deformaţii continue sub efort constant
(Ep = 0) atât la întindere cât si la compresiune.
Curba lui PRANDTL este folosită în aplicaţii, pentru ca simplifica multe calcule
si duce la rezultate satisfăcătoare în raport cu realităţile din construcţii.

Figura IV.16. Curba caracteristică simplificată

26
V. SOLICITARI SIMPLE. NOŢIUNI GENERALE

V.1. Forte axiale


V.1.1. Compresiune
Compresiunea este solicitarea mecanică rezultată din acţiunea simultană asupra
unui corp a două forţe egale, convergente pe aceeaşi direcţie.
Efectul compresiunii este micşorarea corpului pe direcţia de acţiune a forţelor.
Dacă se consideră două secţiuni transversale ale unui corp supus la compresiune,
acestea au tendinţa de a se apropia.

Figura V.1. Compresiunea


x0>x1 ; ∆l = l2-l1.

Figura V.2 Eforturi şi deformaţii la compresiune

27
V.1.2. Întindere

Întinderea este solicitarea mecanica rezultata din acţiunea simultana asupra unui
corp a doua forţe egale, divergente pe aceeaşi direcţie.
Efectul întinderii este alungirea corpului pe direcţia de acţiune a forţelor.
Dacă se consideră două secţiuni transversale ale unui corp supus la întindere,
acestea au tendinţa de a se îndepărta.

Figura V.3. Întindere

x2>x0 ; l2= ∆l+l0.

Figura V.4. Eforturi şi deformaţii la întindere

28
V.2. Forţe tăietoare

Tăietoarea este solicitarea mecanica rezultata din acţiunea simultana asupra unui
corp a doua forţe care se apropie una faţă de alta si care au ca drepte suport doua drepte
paralele foarte apropiate.
Efectul tăietoarei este fragmentarea corpului în două parţi care sunt împinse în
parţi opuse. Fragmentarea se produce daca se depăşeşte rezistenţa la forfecare a
materialului din care este realizat corpul. Planul de forfecare se găseşte intr-o secţiune
aflată între dreptele suport ale forţelor.
Dacă se consideră două secţiuni transversale ale unui corp supus la forfecare,
acestea au tendinţa de a luneca una peste alta.

Figura V.5. Forfecare

Figura V.6. Eforturi la forfecare

29
V.3. Încovoiere

Încovoierea este solicitarea mecanica rezultata din acţiunea asupra unui corp, a
unei forţe perpendicular pe axa unei bare sprijinita la ambele capete sau încastrată la un
capăt.
Efectul încovoierii este curbarea elementului. Analizând elementul în secţiune se
constată ca apar eforturi de întindere în partea convexă, eforturi nule in axa neutră şi
eforturi de compresiune în partea concavă.
Dacă se consideră două secţiuni transversale ale unui corp supus la încovoiere,
acestea au tendinţa de a se roti faţă de un pol rămânând perpendiculare pe axa neutră
(axa neutră se deformează dar rămâne cu lungime constantă).

Figura V.7. Încovoiere

X1>X0 >X2

Ipoteze Bernoulli:
- bare drepte cu secţiunea constantă;
- materiale omogene şi izotrope;
- funcţionează legea lui Hooke;
- secţiunile transversale plane şi perpendiculare pe axa neutră rămân plane şi
perpendiculare pe axa neutră şi după încovoiere.

Figura V.8. Eforturi şi deformaţii la încovoiere

30
V.4. Răsucire - Torsiune

Torsiunea este solicitarea mecanica rezultata din acţiunea asupra unui corp, a
unui sistem de forţe exterioare ce se reduce la un moment al cărui vector este dirijat pe
axul longitudinal al corpului.
Efectul torsiunii este răsucirea elementului.
Dacă se consideră două secţiuni transversale ale unui corp supus la torsiune,
acestea au tendinţa de a se roti una faţă de alta, rămânând paralele între ele şi
perpendiculare pe axa neutră (axa neutră se nu se deformează şi rămâne cu lungime
constantă).

Mt Mt

Mt

Figura V.9. Torsiunea

31
VI. ELEMENTE DE CONSTRUCŢII

În cele ce urmează se vor descrie principalele elemente structurale ale


construcţiilor.

Figura VI.1.

VI.1. Grinda
Grinda este un element structural, orizontal sau înclinat, liniar (b,h<<<L),
solicitat preponderent la încovoiere. Grinzile, în cadrul structurii de rezistenţă a unei
construcţii, în funcţie de tipul ei, pot îndeplini mai multe sarcini. Tipurile de grinzi
folosite în componenţa structurilor construcţiilor sunt:
a) Grinzi de cadru Principale
Secundare
b) Centuri
c) Buiandrug
d) Rigle de cuplare
e) Pane, căpriori şi cosoroabe
f) Grinzi de fundare

Grindă este solicitată preponderent la încovoiere. Pe lângă încovoiere, grinda mai


este solicitată la forţă tăietoare şi uneori la forţe axiale şi torsiune. Apariţia solicitărilor
de întinderea şi torsiunea în grinzi presupune luarea unor masuri speciale.
32
- Grinzile sprijină (se descarcă) pe diafragme, stâlp şi pe alte grinzi.

Figura VI.2. Elementele care se sprijină pe grinzilor


- Pe grinzi sprijină (se încarcă de la) planşee, alte grinzi şi chiar stâlpi şi pereţi.

Figura VI.3. Elemente care sprijină pe grinzii.

a) Grinda de cadru poate fi realizată din metal, lemn, beton armat, beton
precomprimat, în sistem monolit sau prefabricat şi îndeplineşte următoarele sarcini:
- susţine planşeele;
- asigură conlucrarea stâlpilor;
- transmite elementelor structurale verticale încărcările „culese” de la
planşee.

Grinzile de cadru se pot clasifica, după tipul elementelor pe care reazemă, în:
Grinzi principale - reazemă la ambele capete pe stâlpi;
Grinzi secundare - reazemă la minim un capăt pe o altă grindă
Pe grinzi pot rezema planşee, alte grinzi şi în cazuri excepţionale stâlpi şi pereţi.

b) Centura – grinda realizată beton armat, cu rezemare continuă pe zidărie, şi


îndeplineşte următoarele sarcini:
- susţine planşeele;
- asigură fixarea perimetrală a planşeelor (rezemare sau încastrare);
- asigură confinarea şpaleţilor de zidărie;
- transmite zidăriei încărcările „culese de la planşee”
Centura este o grindă mai „slabă”, dimensionată şi armată de obicei constructiv. Se
realizează obligatoriu la nivelul planşeelor şi uneori şi la niveluri intermediare pentru a
micşora înălţimea şpaleţilor de zidărie.

33
c) Buiandrug – element de construcţie alcătuit dintr-o grindă aşezată deasupra
unei porţi, a unei uşi, a unei ferestre etc. pentru a susţine porţiunea de zidărie de
deasupra acestora.

d) Rigla de cuplare – este o grindă realizată beton armat între diafragme de beton
armat, cu rol de a asigura conlucrarea acestora în planul lor.

e) Pane, căpriori şi cosoroabe – elemente structurale ale acoperişurilor de tip


şarpantă.
- Pane – grinzi de lemn dispuse longitudinal şi rezemate pe popi.
- Căpriori – grinzi de lemn dispuse după linia de cea mai mare pantă şi sprijină
elementele secundare ale acoperişului (astereală, şipci).
- Cosoroabe sau babe – grinzi de lemn dispuse pe zidurile exterioare ale
construcţiilor, ancorate din loc în loc pe centura zidăriei, pe care reazemă căpriori.

f) Grinzile de fundare sunt realizate din beton armat, în sistem monolit sau
prefabricat şi îndeplinesc următoarele sarcini:
- susţin zidăriile de închidere de la parter;
- asigură conlucrarea fundaţiilor independente sub stâlpi.

VI.2. Stâlpul
Este un element structural, vertical sau înclinat, liniar (b,h<<<L), solicitat
preponderent la compresiune. Stâlpii, în cadrul structurii de rezistenţă a unei construcţii,
pot îndeplini mai multe sarcini. Tipurile de stâlpi folosite în componenţa structurilor
construcţiilor sunt:
a) Stâlpi de cadru Centrali
Marginali
Colţ
b) Popi

Stâlpul este solicitat preponderent la compresiune. Pe lângă compresiune, stâlpul


mai este solicitat la încovoiere, forţă tăietoare şi torsiune. Apariţia solicitărilor de
torsiune în stâlpi presupune luarea unor masuri speciale iar apariţia forţelor axiale de
întindere trebuie evitată.
Compresiunea este efectul simultan a doua forte egale si de semn contrar care
acţionează asupra unui corp solid pe aceeaşi direcţie în sens convergent, având
tendinţa de a-l scurta.

Stâlpii pot fi realizaţi din metal, lemn, zidărie, beton armat, beton precomprimat,
în sistem monolit sau prefabricat şi îndeplinesc următoarele sarcini:
- susţin planşeele;
- susţin grinzi;
- asigură preluarea sarcinilor orizontale;

34
- transmit elementelor structurale verticale de mai jos, încărcările „culese”
de stâlpii de mai sus.
Popi – stâlpi ai acoperişurilor, realizaţi de obicei din lemn, care susţin panele şi
sprijină pe centuri, grinzi şi mai rar pe planşee.

Figura VI.4. Figura VI.5.


Elementele pe care sprijină stâlpii Elementele ce sprijină pe stâlpi

VI.3. Pereţii

Pereţi – Elemente de construcţii de suprafaţă verticale, plane sau curbe, cu două


dimensiuni predominante (lungime şi înălţime in raport cu grosime)

Peretele este solicitat preponderent la compresiune. Pe lângă compresiune,


peretele mai este solicitat la încovoiere, forţă tăietoare şi torsiune. Apariţia solicitărilor
de torsiune în perete presupune luarea unor masuri speciale iar apariţia forţelor axiale de
întindere trebuie evitată.

- sprijină (se descarcă) pe fundaţii, pe alţi pereţi, pe grinzi şi pe stâlpi foarte rar
(grindă perete).

Figura VI.6. Elementele pe care sprijină diafragmele

35
- Pe pereţi sprijină (se încarcă de la) alţi pereţi, grinzi, stâlpi şi planşee.

Figura VI.7. Elementele care sprijină pe diafragme

Clasificarea pereţilor:

Din punct de vedere al rolului structural, pereţii pot fi:


- pereţi neportanţi (purtaţi);
- pereţi autoportanţi –au fundaţii proprii şi îşi susţin propria greutate.
Pot fi amplasaţi la subsol, la parter, la construcţiile fără subsol sau pe mai
multe niveluri la pereţii de închidere ai halelor industriale.
Din punct de vedere al rolului funcţional, pereţii pot fi:
- pereţi de închidere;
- pereţi de compartimentare;
- pereţi pentru protecţie contra incendiilor.
Exigentele la care trebuie sa răspundă pereţii sunt:
- rezistenţa şi stabilitate;
- izolare fonică;
- izolare termică;
- izolare împotriva apei şi a aerului;
- rezistenţă la foc;
Din punct de vedere al formei în plan, pereţii pot fi:
- pereţi izolaţi-necuplaţi (dreptunghiulari cu sau fără bulbi, la unul
sau ambele capete);
- sisteme deschise de pereţi cuplaţi (pereţi dispuşi perpendicular -
tălpi);
- sisteme închise de pereţi (tuburi simple sau multiple).
Din punct de vedere al golurilor, pereţii pot fi:
- pereţi plini;
- pereţi cu goluri izolate sau dispuse aleator;
- pereţi cu unul sau mai multe şiruri de goluri suprapuse.
gol mic - gol fereastra de baie
gol mijlociu - gol uşi interioare
gol mare - gol uşi - fereastra, gol interior fără buiandrug.

36
Pereţii structurali sunt solicitaţi şi dimensionaţi la încărcări în planul lor

Figura VI.8. Solicitările diafragmelor


VI.4. Planşeul

Planşee – Elemente de construcţii de suprafaţă orizontale sau înclinate, plane sau


curbe, cu două dimensiuni predominante (lungime şi înălţime in raport cu grosime).

Planşeele din punct de vedere al încărcărilor pe care le preiau, se pot clasifica în


două mari categorii:
- planşee care preiau încărcările perpendiculare pe planul lor (încărcări
gravitaţionale)
- planşee care preiau încărcările perpendiculare pe planul lor şi încărcări în planul
lor (încărcări gravitaţionale + încărcări seismice) – planşee şaibă rigidă

Planşeul este solicitat preponderent la încovoiere. Pe lângă încovoiere, planşeele


mai este solicitat la forţă tăietoare.
Încovoierea este solicitarea mecanica rezultata din acţiunea asupra unui corp, a
unei forţe perpendicular pe axa unei bare sprijinita la ambele capete sau încastrată la
un capăt.
- Sprijină (se descarcă) pe grinzi şi stâlpi.

Figura VI.9. Elementele care se sprijină pe planşee


- Planşeele se încarcă numai din greutăţii (proprii, finisaje şi pereţi despărţitori) şi
utile.

Figura VI.10. Elementele care sprijină pe planşee


37
VI.5. Fundaţia

Fundaţii – Elemente de construcţii de volum, ce reprezintă partea inferioară a unei


construcţii şi alcătuiesc ansamblul elementelor structurale care transmit încărcările
aferente întregii construcţii la terenul de fundare.

Clasificare

a) După alcătuire şi formă:


- fundaţii continue sub ziduri sau sub pereţii substructurii;
- fundaţii izolate sub stâlpi;
- grupuri de fundaţii continue sub stâlpi;
- radier general, care sunt planşee inversate pe care reazemă structurile din stâlpi
sau pereţi sau structurile rigide.
b) După adâncimea de fundare (distanţa măsurată de la nivelul terenului natural sau
sistematizat până la talpa fundaţiei):
- fundaţii directe (de mică adâncime) aşezate direct pe terenul de fundare
- fundaţii indirecte (de mare adâncime) realizată prin intermediul unor elemente
de construcţii speciale ( piloţi, coloane, chesoane), întrucât stratul bun de fundare se
găseşte la o adâncime mare.
c) După modul de transmitere a sarcinilor către terenul de fundare:
- fundaţii rigide (verificate la solicitările de compresiune) ;
- fundaţii elastice (din beton armat) se dimensionează la încovoiere şi forfecare;
- fundaţii purtătoare pe vârf (de mare adâncime);
d) După nivelul apelor subterane:
- fundaţii executate în uscat;
- fundaţii executate în apă;
e) După modul de execuţie:
- fundaţii executate pe loc (direct în groapa de fundaţie);
- fundaţii prefabricate (executate în ateliere speciale, transportate şi montate pe
amplasament în săpătură sau prin înfigere în teren).

Materiale folosite la realizarea fundaţiilor:

Betonul
Oţelul
Zidăria
Lemnul
Materialele compozite

Factorii de care depinde alegerea tipului de fundaţie:

Sistemul structural al construcţiei


- tipul de suprastructură (în cadre, cu pereţi etc.);
- dimensiuni (deschideri, travei, înălţimi – suprateran şi subteran);
38
- alcătuirea substructurii;
- materiale (beton, metal, zidărie, etc.);
- eforturile transmise fundaţiilor în grupările fundamentale şi speciale de încărcări;
- mecanismul de disipare a energiei induse de acţiunea seismică (poziţia zonelor
potenţial plastice, eforturile transmise fundaţiilor, etc.)
- sensibilitatea la tasări a sistemului structural.

Condiţiile de teren
- natura şi stratificaţia terenului de fundare, caracteristicile fizico-mecanice ale
straturilor de pământ sau de rocă şi evoluţia acestora în timp;
- condiţiile de stabilitate generală a terenului (terenuri în pantă cu structuri geologice
susceptibile de alunecări de teren etc.);
- condiţiile hidrogeologice (nivelul şi variaţia sezonieră a apelor subterane, agresivitatea
apelor subterane, circulaţia apei prin pământ etc.);
- condiţiile hidrologice (nivelul apelor de suprafaţă, posibilităţi de producere a
inundaţiilor, a fenomenului de lichefiere etc.).

Criterii pentru alegerea adâncimii minime de fundare


Adâncimea de fundare este distanţa măsurată de la nivelul terenului (natural sau
sistematizat) până la talpa fundaţiei.
Adâncimea minimă de fundare se stabileşte în funcţie de:
- adâncimea de îngheţ;
- nivelul apei subterane;
- natura terenului de fundare;
- înălţimea minimă constructivă a fundaţiei;
- fundaţiile construcţiilor învecinate;
- condiţiile tehnologice.
Adâncimea de îngheţ este reglementata prin standarde.
Fundaţia este solicitată preponderent la compresiune. Pe lângă compresiune,
fundaţia mai este solicitată la încovoiere, forţă tăietoare şi torsiune. Apariţia solicitărilor
de torsiune în fundaţii presupune luarea unor masuri speciale iar apariţia forţelor axiale
de întindere trebuie evitată.
- Sprijină (se descarcă) pe terenul de fundare
- Pe fundaţii sprijină (se încarcă de la) alţi pereţi, grinzi, stâlpi şi chiar planşee.

Figura VI.11. Elementele care sprijină pe fundaţii.

39
VII. ECHILIBRUL

Echilibrul de translaţie şi de rotaţie al unui solid rigid. Un solid rigid, sub


acţiunea unui sistem de forţe, poate efectua o mişcare de translaţie sau o mişcare de
rotaţie. Deci, în acest caz sunt necesare două condiţii de echilibru pe care le vom studia
în cele ce urmează.

1. Un corp solid este în echilibru de translaţie, în raport cu un sistem de referinţă


inerţial, daca este în repaus (echilibru static) sau când se află în mişcare rectilinie şi
uniformă (echilibru dinamic). Putem transforma orice caz de echilibru dinamic în
echilibru static, plasând solidul într-un sistem de referinţă convenabil ales.
Solidul rigid este în echilibru de translaţie când rezultanta sistemului de forţe care
acţionează asupra lui este zero.
Condiţie exprimată prin relaţia următoare:
r r r r r
R = F1 + F2 + ⋅ ⋅ ⋅ + Fi + ⋅ ⋅ ⋅ + Fn = 0

Reprezintă prima condiţie de echilibru.


Proiectând ecuaţia vectorială anterioară pe două axe perpendiculare Ox şi Oy, obţinem:
r r r r r
R x = F1x + F2 x + ⋅ ⋅ ⋅ + Fix + ⋅ ⋅ ⋅ + Fnx = 0
r r r r r
R y = F1y + F2 y + ⋅ ⋅ ⋅ + Fiy + ⋅ ⋅ ⋅ + Fny = 0

Deci, pentru ca un sistem de forţe aplicate unui solid rigid să fie în echilibru de
translaţie (într-un plan), este necesar şi suficient ca suma componentelor forţelor pe
două axe perpendiculare Ox şi Oy să fie nule.

2. Efectul de rotaţie produs de o forţă asupra unui solid este măsurat prin
momentul forţei în raport cu un punct sau cu o axa.
Solidul rigid este în echilibru de rotaţie când se află în repaus sau când se roteşte
uniform în jurul unei axe. Pentru a fi îndeplinite aceste condiţii este necesar şi suficient
ca momentul rezultant al forţelor aplicate solidului să fie nul.
r r r r r
M = M1 + M 2 + ⋅ ⋅ ⋅ + M i + ⋅ ⋅ ⋅ + M n = 0

Această relaţia exprimă a doua condiţie de echilibru, numită şi condiţia de


echilibru de rotaţie.
Spunemr despre un corp că este în echilibru dacă sunt satisfăcute simultan ambele
relaţii: Rr = 0
M=0

40
Tipuri de echilibru

Figura VII.1. Tipuri de echilibru

Dacă asupra unui corp aflat în echilibru acţionăm cu o forţă perturbatoare care
îndepărtează puţin corpul de poziţia de echilibru static iniţial, pot interveni trei situaţii:

a) echilibru stabil – corpul se îndepărtează de poziţia iniţială mutându-se într-o


nouă poziţie de echilibru
b) echilibru instabil – corpul se îndepărtează de poziţia iniţială, asupra lui
acţionând o forţă rezultantă care îndepărtează şi mai mult corpul de poziţia de
echilibru
c) echilibru indiferent – corpul se îndepărtează de poziţia iniţială, asupra lui
acţionând o forţă rezultantă care readuce corpul de poziţia de echilibru iniţială.

Numărul de libertate a unui corp în spaţiu este de 6, translaţie pe axa OX,


translaţie pe axa OY, translaţie pe axa OZ, rotaţie pe axa OX, rotaţie pe axa OY şi
rotaţie pa axa OZ. Numărul gradelor de libertate ale unui corp în plan este de 6,
translaţie pe axa OX, translaţie pe axa OY şi rotaţie pe axa OZ.
Pentru ca un corp să fie în echilibru trebuie să aibă un număr minim de legături
egal cu numărul de grade de libertate. Deci un corp este în echilibru în spaţiu dacă are 6
legături şi este în echilibru în plan dacă are 3 legături.
Un sistem de n corpuri este în echilibru în spaţiu dacă are minim 6n legături sau
3n legături pentru echilibru în plan. Aceste legături pot fi legături interioare (între
corpurile sistemului) sau/şi exterioare (între corpurile sistemului şi alte corpuri care nu
fac parte din sistem-mediu înconjurător).

Spunem despre un sistem plan de corpuri că este:


- static determinat dacă suma numărul de legături exterioare (rezemări) şi
interioare este strict egală cu 3n. Sistemul poate fi rezolvat prin simple ecuaţii de forţe şi
momente;
3n = l + r
unde: l - numărul de legături interioare
r - numărul de legături exterioare
c – numărul de corpuri.

41
- static nedeterminat dacă suma numărul de legături exterioare (rezemări) şi
interioare este mai mare decât cu 3n. Sistemul nu poate fi rezolvat prin simple ecuaţii de
forţe şi momente;
3n ≤ l + r
- mecanism dacă suma numărul de legături exterioare (rezemări) şi interioare este
mai mic decât cu 3n. Sistemul nu este stabil.
3n ≥ l + r
Legăturile structurilor cu mediul înconjurător sunt numite generic reazeme. În
schema statica de calcul, reazemele se înlocuiesc cu forţele care apar în aceste legături
cu mediul înconjurător, forţe ce poarta numele generic de reacţiuni.
Pentru legăturile cu mediul exterior în plan există trei tipuri de reazeme:
Reazemul simplu împiedică numai deplasarea pe direcţia perpendiculară
reazemului, deci în reazemul simplu apare o singură reacţiune pe direcţia împiedicată
(de regulă verticală V).
Articulaţia permite numai rotirea în jurul punctului de articulaţie şi
împiedică deplasările elementului structural în planul în care este conţinut. Prin urmare,
într-o articulaţie apar două reacţiuni pe două direcţii perpendiculare (de regulă,
orizontală H şi verticală V)
Încastrarea nu permite nici deplasări şi nici rotiri, deci într-o încastrare
apar două reacţiuni tip forţă; una orizontală H şi alta verticală V (ca urmare a
împiedicării deplasărilor în plan) şi o reacţiune tip moment M (ca urmare a împiedicării
rotirii).

Figura VII.2. Tipuri de reazeme

42
VIII. SIMETRIA ÎN NATURĂ ŞI ÎN CONSTRUCŢII

Dacă ne gândim la natură, de la infinitatea cosmosului până la atom vom observa


că simetria este omniprezentă. Se poate spune că simetria este numai una din trăsăturile
universului.
Nimic nu poate exista într-o simetrie perfectă. Din cauza asta este nevoie de
asimetrie. Observând natura vedem însa ca este nevoie de un grad mai mare de simetrie
decât cel de asimetrie pentru a crea ceva frumosul şi utilul. Chiar, se poate spune că
natura „lucrează“ pentru realizarea simetriei. Orice corp supus acţiunii „timpului“ va
suferi o modificare a formei care va tinde spre forma naturală perfectă, sfera, corp ce are
un infinit de planuri de simetrie. Toate corpurile tind spre forme simetrice.
Când ne uitam la munţi par foarte frumoşi prin forme asimetrice. În spatele lor sta
însă o structura cristalina simetrică iar peste milioane de ani vor deveni coline simetrice.
O stâncă desprinsă dintr-un munte şi purtată de ape curgătoare va căpăta o formă
ovaloidă.
Simetria este prezentă atât în lumea corpurilor „moarte“ cât şi în corpurile „vii“
În regnul animal, posibilitatea transmiterii genelor, pentru exemplarele simetrice
este incomparabil mai mare în raport cu exemplarele asimetrice ale aceleiaşi specii.
Simetria corporală este fundamentală pentru ceea ce numim "sex appeal". Daca
este vorba despre un bărbat, aceasta simetrie ar trebui să includă un spate puternic,
umeri bine dezvoltaţi, pectorali mici, picioare puternice şi o înălţime acceptabilă. În
cazul femeilor, ingredientul special este reprezentat de picioarele înalte, umerii mici şi
solduri bine proporţionate.
Aceste caracteristici nu sunt la întâmplare şi nici nu este vorba despre modă. Sunt
direct relaţionate cu potenţialul de reproducere, calitatea genelor, sănătate, cu selecţia
naturala, mai bine spus. Sunt rezultatele unui studiu amplu realizat de experţii britanici
în psihologie evoluţionista de la Universitatea Brunel, Marea Britanie. Cercetătorii,
coordonaţi de William M. Brown, voiau să verifice dacă, aşa cum susţine teoria
evoluţionistă, un corp asimetric se relaţionează cu un corp bolnav şi, în consecinţă, nu
reprezintă o opţiune bună pentru o relaţie serioasă. Rezultatele studiului sunt
edificatoare: corpurile simetrice sunt mult mai atractive din punct de vedere sexual,
chiar daca este vorba despre o simetrie diferită în ceea ce priveşte fiecare sex în parte.
Chiar în regnul vegetal se poate observa o speranţă de viaţă mai mare la
exemplarele simetrice. Dacă ne gândim la un arbore crescut simetric, putem observa că
acesta se va comport mult mai bine la furtuni.

Simetria totala, este însă plictisitoare, fără ruperi de ritm în muzica, un joc de
forme în arhitectură, contrast de culoare în pictură etc. În arhitectură obţinere asimetriei
este uşor de realizat, chiar pe o structură simetrică, prin elemente nestructurale, finisaje,
culori.

43
Simetria în plan şi în spaţiu
Simetricul unui punct P fata de un punct O este punctul M cu proprietatea ca O
este mijlocul segmentului [PM].
Simetricul unui punct P fata de o dreapta d este punctul M cu proprietatea ca d
este mediatoarea segmentului [PM].
Simetricul unui punct P fata de o un plan α este punctul M cu proprietatea ca
planul considerat este plan mediator al segmentului [PM].

Figura VIII.1. Simetria punctului


Pentru a obţine simetrica unei figuri geometrice fata de un punct, dreapta sau un
plan ducem simetricele tuturor punctelor figurii date fata de punctul, dreapta, respectiv
planul considerat.
Spunem ca un punct P este centru de simetrie pentru o figura geometrica F daca
simetricul oricărui punct al figurii F fata de punctul P aparţine figurii F.
Spunem ca o dreaptă d este axa de simetrie pentru o figura geometrica F daca
simetricul oricărui punct al figurii F fata de dreapta d aparţine figurii F.
Spunem ca o dreapta α este plan de simetrie pentru o figura geometrica F daca
simetricul oricărui punct al figurii F fata de planul α aparţine figurii F.

Figura VIII.2. Simetria corpurilor

44
IX. RIGIDITATE PRIN FORMĂ ŞI CONFORMARE JUDICIOASĂ

Prin experimente simple se poate demonstra că prin modificarea formei secţiunii


elementelor supuse la diverse solicitări prezintă o comportarea îmbunătăţită simţitor.
Asta înseamnă că la acelaşi consum de material, un element cu forma secţiunii optimă,
va putea prelua o solicitare superioară.
Comportarea elementelor este influenţată de formă la solicitări de încovoiere,
compresiune, forfecare şi torsiune, singura solicitare la care forma secţiunii nu contează
este întinderea.
Alegerea formei optime se face în funcţie de tipul solicitării.

45
Structura unei construcţii trebuie să asigure scurgerea eforturilor, uniformă, pe
drumul cel mai scurt, către terenul de fundare. Orice „piedică“ în calea eforturilor
conduce la crearea unor concentratori de eforturi care conduc la supra-dimensionarea
unor elemente structurale. Se poate crea o similitudine între curgerea apei prin conducte
şi transmiterea eforturilor printr-o structură. Pe măsură ce creşte debitul apei printr-o
conductă trebuie crescut diametrul conductei. Pe măsură ce cresc eforturile transmise
prin elementele structurale (de sus în jos), secţiunea elementelor structurale trebuie să
crească. Dacă o reţea de conducte prezintă un traseu cu multe curbe, curgerea apei nu va
mai fi laminară, iar debitul va scădea simţitor. Dacă o structură prezintă un traseu
complicat sau cu rezemări de ordinul II, scurgerea eforturilor nu se va mai face lin. Se
vor crea zone de concentrări de eforturi care vor conduce la necesitatea supra-
dimensionării structurii cu toate problemele ce rezultă din aceasta.
În spiritul celor arătate anterior, „Codul de proiectare seismică - Partea I -
Prevederi de proiectare pentru clădiri”, indicativ P 100-1/2006, subliniază că structura
unei construcţii trebuie să fie simplă şi eficientă.
„Simplitatea structurală presupune existenţa unui sistem structural continuu şi
suficient de puternic care să asigure un traseu clar, cât mai direct şi neîntrerupt al
forţelor seismice, indiferent de direcţia acestora, până la terenul de fundare. Forţele
seismice care iau naştere în toate elementele clădirii sunt preluate de planşeele -
diafragme orizontale şi transmise structurii verticale, iar de la aceasta sunt transferate
la fundaţii şi teren.
Proiectarea trebuie să asigure că nu există discontinuităţi în acest drum. De
exemplu un gol mare în planşeu sau absenţa în planşeu a armăturilor de colectare a
forţelor de inerţie, pentru a le transmite la structura verticală – reprezintă asemenea
discontinuităţi. “

46
Figura III.1 Scurgerea directă a eforturilor prin structură la sol

Proiectarea seismică va urmări să înzestreze structura clădirii cu redundanţa


adecvată. Prin aceasta se asigură că:
- ruperea unui singur element sau a unei singure legături structurale nu expune structura
la pierderea stabilităţii
- se realizează un mecanism de plastificare cu suficiente zone plastice, care să permită
exploatarea rezervelor de rezistenţă ale structurii şi o disipare avantajoasă a energiei
seismice.

47
X. GRINZI CU ZABRELE

O structură geometric indeformabilă, alcătuită din bare prinse între ele la capete
prin articulaţii şi destinată să suporte un sistem de sarcini aplicate numai în articulaţii
(noduri), este numită, în tehnica construcţiilor, grindă cu zabrele. Asemenea structuri
pot fi spaţiale sau plane. Atât barele cât şi încărcările grinzile cu zăbrele plane sunt în
acelaşi plan.
Barele din care se compune grinda cu zabrele sunt aproape totdeauna drepte şi se
consideră că lungimea acestor bare este constantă (bara cu lungime invariabilă).
Punctele de intersecţie ale axelor barelor se numesc noduri şi articulaţiile se consideră
centrate în aceste noduri. În realitate, în cele mai multe situaţii, axele barelor nu concură
riguros în nodul teoretic din schema de calcul static iar legătura barelor la nod nu este o
articulaţie perfectă.
Grinzile cu zăbrele realizate din metal sunt cele mai apropiate de grinzile cu
zăbrele teoretice. La acestea, pentru realizarea nodurilor cât mai apropiate de nodurile
ideale este necesară foarte adesea o piesă suplimentară numită guseu. Guseul este piesa
de care se prind capetele barelor cu nituri, buloane sau suduri (fig. XIV1).

GUSEU

Figura X.1.

S-a încercat realizarea grinzii cu zabrele pentru poduri metalice, cu articulaţii


ideale la noduri, însă s-a dovedit că datorită frecărilor şi ruginirii, acestea nu funcţionau
ca articulaţii perfecte. La construcţiile din lemn apar câteva probleme care fac ca
grinzile cu zăbrele sa nu ˝funcţioneze˝ perfect. Printre aceste probleme sunt: barele
tălpilor trec continuu prin noduri, barele se leagă destul de rigid, prin îmbinări bine
ajustate (praguri, cepuri, crestături etc.), buloane, cuie, scoabe, piese metalice speciale
etc. Construcţiile de beton armat au nodurile complet rigide, fiind turnate monolit
împreună cu barele; deci teoretic nu există grinzi cu zăbrele realizate din beton armat. În
proiectare de fapt, la calculul grinzilor de beton armat, ca şi al celor metalice mai
importante, în etapa de predimensionare, se aplică ipoteza articulaţiilor perfecte la
noduri, însă se adaugă apoi şi eforturile secundare, datorate rigidităţii legăturilor de la
noduri; evaluarea acelor eforturi secundare se face prin metodele de rezolvare a
sistemelor multiplu static nedeterminate.
În ceea ce priveşte aplicarea sarcinilor numai la noduri, intervine şi aici o
aproximaţie: neglijarea cel puţin a greutăţilor proprii ale barelor, a presiunii vântului (la
poduri) etc. sarcini inevitabil distribuite continuu de-a lungul barelor. Aproximaţia este
însă admisibilă, considerând că în genere greutăţile barelor sunt relativ mici în raport cu
sarcinile concentrate de la noduri; pe de alta parte, atât sarcinile continue cât si

48
eventualele alte sarcini ce acţionează transversal pe bare, pot fi înlocuite în calcule, cu
componentele lor de la capetele barelor, ţinând apoi seama, separat, de efectele lor de
încovoiere.
Aşadar, definiţia grinzilor cu zabrele cuprinde implicit admiterea, pentru calculul
lor static, a următoarelor ipoteze simplificatoare:
— nodurile sunt articulaţii perfecte;
— barele sunt drepte, perfect axate in nodurile teoretice si au lungimi invariable;
— sarcinile acţionează numai la noduri, ca forţe concentrate.
Grinzile cu zăbrele sunt mult folosite în construcţii, ca grinzi principale la poduri
şi la poduri rulante, la macarale turn, la stâlpi şi la grinzile de rezistenta ale halelor şi ale
altor construcţii industriale, la acoperişuri etc.

X.1. CLASIFICAREA GRINZILOR CU ZĂBRELE


Grinzile cu zabrele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii în diferite
categorii.
A)După modul de rezemare, grinzile cu zabrele pot fi:
- simplu rezemate, când au un reazem simplu (mobil) şi altul articulat (reazem
fix) (fig. X 2);
- în consola (fig. X 3);
F1
B

F2
F2
A
VA VB
F2

Figura X.2. Figura X.3.

- continue, când au mai multe reazeme, dintre care cel puţin unul trebuie sa fie
articulaţie (fig. X 4);

F 1
F 2 F 3

VA VD
VB VC

Figura X.4.

- arce, dacă poziţia reazemele determină reacţiuni înclinate produse de sarcinile


verticale (fig. X 5);
- arce articulate, dublu articulate (fig.X 6a), triplu articulate (fig.X 6b).

49
F2
F1

FN
F1
F2
a
FN F2
VA F1 VB
FN
VA
VB
b
VA VB

Figura X.5 Figura X.6.

- arce încastrate (fig. X 7), (când au capetele prinse în articulaţii fixe.).

F2
F1

FN

VA VB'
VA' VB

Figura X.7

Barele de pe conturul grinzii, situate la partea superioara, formează talpa


superioară, iar cele care o conturează la partea inferioară, formează talpa inferioara.
Barele care leagă între ele nodurile celor doua tălpi se numesc în general zabrele (de
unde şi denumirea de grinda cu zăbrele); cele verticale se numesc montanţi, iar cele
înclinate, diagonale.
B)După forma tălpilor, grinzile cu zabrele se clasifica în :
- grinzi cu tălpi paralele (fig. X 8);

Figura X.8.

- grinzi cu tălpi poligonale (fig. XIV. 2);


- grinzi cu tălpi curbe, când nodurile de la una din tălpi sau de la amândouă
sunt situate pe o curba (barele între noduri rămânând drepte); se disting astfel:
- grinzi parabolice, care au nodurile uneia din tălpi pe o parabola (fig. X 9);
50
Figura X.9

- grinzi semiparabolice (fig. X 10), care au o talpa parabolică, dar la capete au


montanţi verticali;

Figura X.10.

- grinzi lenticulare (fig. X 11) cu ambele tălpi curbe;

Figura X.11.

- grinzi în arc (fig. X 5,6,7).

C)Desenul format de zăbrele influenţează modul de calcul al eforturilor din bare


şi constituie un criteriu de clasificare a grinzilor cu zabrele:
1) grinzi cu sisteme simple de zabrele, formate prin juxtapunerea unor triunghiuri
ale căror suprafeţe nu se suprapun. Astfel:
grinzile cu zăbrele sistem triunghiular au numai diagonale, fără montanţi
(fig. X 2 şi X 8 f);
grinzile cu zabrele sistem dreptunghiular au montanţi şi diagonale, între
zabrele formându-se triunghiuri-dreptunghice (fig. X 8, a şi X b, X 9a şi X 9b şi X 10);
grinzile cu diagonale în K (fig X. 8 e).

2) grinzi cu sistem compus de zăbrele: pe lângă un sistem simplu, numit sistem


primitiv, mai au şi sisteme suplimentare de zăbrele (fig. X 13 ).

51
Figura X.13.

3) grinzi cu sistem complex de zăbrele: alcătuirea sistemului de zabrele nu se


încadrează în nici una din categoriile precedente; de multe ori sistemul zăbrelelor
rezultă din combinarea sau suprapunerea mai multor sisteme simple.
Astfel: grinzi cu zabrele sistem triunghiular dublu (fig. X 13);
grinzi cu zăbrele sistem dreptunghiular dublu (fig. X14)

Figura X.14

grinzi cu zabrele cu diagonale în cruce (fig. X 8c);


grinzi cu zabrele cu diagonale multiple (fig. X 8d)

D)Grinzile cu zăbrele utilizate ca schelete de rezistenţă pentru acoperişurile


clădirilor se numesc ferme; la nodurile tălpilor lor superioare se reazemă panele
acoperişului; distanta între aceste pane fiind în mod curent 1,5 ÷ 3 m, ea determină
poziţia nodurilor şi desenul zăbrelelor.
Ferma triunghiulară simplă (fig. X 15) se utilizează la deschideri mici şi poate fi
realizată din lemn sau din metal.

Figura X.15.

Ferma de tip german din figura X 16, pentru deschideri de 8—12 m, poate fi de
asemenea alcătuită din lemn sau din profile metalice, sau combinat: barele comprimate,
din lemn, iar cele întinse din profile metalice.

52
Figura X.16.

Ferma Polonceau (fig. X 17, a, b) poate fi folosită şi pentru deschideri mici si


pentru deschideri mari.

Figura X.17.

Ferma de tip englezesc (fig. X 18) are montanţi verticali şi diagonale înclinate;
talpa inferioara poate fi poligonală sau dreaptă

a b

Figura X.18
Fermele cu o singură pantă, pentru astfel de acoperişuri, pot fi simplu rezemate,
sau încastrate la un capăt (fig. XIV 19, a si b).

Figura X.19.

Prin legarea a două grinzi cu zăbrele se pot alcătui grinzi sau cadre cu trei
articulaţii şi cu tirant (fig. X 20); ele se comporta ca o fermă simplu rezemată.

53
Figura X.20.

Din grinzi cu zabrele, articulate, se mai alcătuiesc cadre static nedeterminate, cu


două articulaţii (fig. X 21) precum şi cadre static determinate cu trei articulaţii, fără
tirant (fig. X 22). Aceste tipuri de cadre comportă împingeri orizontale ce trebuie
preluate de fundaţii.

Figura X.21. Figura X.22.

Alte tipuri de grinzi cu zabrele sunt denumite după numele primului proiectant
sau după simbolistica formei (fig. XIV 23).

G rinda H ow e G rinda P ratt

G rinda W arren G rinda W arren rom bica

G rinda B altim ore G rinda in "C ocoase de cam ila"

G rinda "B urta de peste"

Figura X.23.
54
Evoluţia de la grindă plină la grindă cu zăbrele este prezentată schematic în
figurile următoare (Fig. X 24).

d1 d2

e1 e2

Figura X.24.

X.2. CONDIŢIA DE INDEFORMABILITATE GEOMETRICĂ


Grinda cu zabrele este geometric indeformabilă atunci când poziţia fiecărui nod
al ei este invariabilă în raport cu toate celelalte noduri.
Dacă se consideră două noduri 1 şi 2 (fig. X 25a), pentru ca poziţia unuia faţă de
celalalt să fie invariabilă, este evident de ajuns ca ele sa fie legate cu o bară de lungime
invariabilă. Ca un al treilea nod să aibă o poziţie invariabilă în raport cu primele două,
este necesar ca el să fie legat de acestea prin doua bare: 1—3 si 2—3 (fig. X 25b).
Acesta nu poate ocupa decât o singură poziţie şi anume, intersecţia arcelor de cerc de
raze egale cu lungimile invariabile ale celor doua bare rezultând un triunghiul, cea mai
simplă figură geometrică indeformabilă. Pentru a fixa în mod invariabil un al patrulea
nod cu primele trei, mai trebuie alte doua bare (fig. X 25c,d şi e). La fel, pentru orice
alt nod ce s-ar mai lega invariabil de nodurile precedentele, ar mai fi necesare câte doua
bare.

Figura X.25.
55
În total deci, pentru a forma o grindă articulată indeformabilă, cu n noduri, sunt
necesare :
— pentru primele 2 noduri ---------------- 1 bara;
— pentru următoarele (n-2) noduri-------------2(n - 2) bare;
— în total, pentru n noduri-----------------2n - 3 bare.
Notând cu b numărul de bare, condiţia ca grinda cu n noduri sa fie indeformabilă este:
b = 2n – 3
Dacă o grindă are mai puţine bare, adică dacă b <2n - 3, legăturile dintre noduri
nu sunt suficiente pentru a le fixa poziţiile invariabil, prin urmare grinda este
deformabilă sau labilă. Daca însă b > 2n - 3, grinda este indeformabila, dar are şi
legături (bare) suplimentare.
Triunghiul îndeplineşte condiţia de indeformabilitate, având n = 3 şi b = 3 =2n-3;
el este elementul de bază la alcătuirea grinzilor cu zabrele strict indeformabile: o grindă
formată numai din triunghiuri alăturate este totdeauna indeformabilă.
La un patrulater, b = 4 şi 2n - 3 = 5, prin urmare b < 2n - 3 → patrulaterul este
deformabil; într-adevăr, presupunând nodurile 1 şi 4 (fig. X 26) fixe, nodurile 2 şi 3 pot
să se mişte pe arce de cerc şi să ocupe o infinitate de poziţii, împreună cu barele 1—
2, 2 — 3 şi 3 — 4. Problema indeformabilităţii se poate rezolva prin adăugarea unei
diagonale, de exemplu 2—4 (fig. X 27), construcţia ajunge să fie alcătuită din două
triunghiuri, patrulaterul este strict indeformabil. Dacă s-ar introduce şi a doua diagonală,
1—3, grinda ar rămâne indeformabilă, dar nu strict. În acest caz s-ar putea suprima una
dintre barele diagonale fără să devină deformabilă.

3
2

1 4
Figura X.26. Figura X.27.

Condiţia de strictă indeformabilitate, totdeauna necesară nu este însă şi suficientă.


Mai întâi, barele trebuie să. lege nodurile în aşa fel, încât să nu existe părţi de grindă cu
un număr insuficient de legături, în timp ce în altele părţi ar exista legături suplimentare.
(fig. X27).

X.3. CONDIŢIA DE DETERMINARE STATICĂ

Considerăm o grindă cu zăbrele strict indeformabilă acţionată de forţe coplanare


cu ea. Pentru ca aceasta să fie în echilibru, în primul rând trebuie ca sistemul de forţe să
fie el însuşi în echilibru, întrucât altfel întreaga grindă ar căpăta o mişcare în planul ei.
Totodată fiecare element al grinzii trebuie să fie în echilibru, ceea ce se poate exprima
prin câte două ecuaţii de echilibru de fiecare nod (ΣFx = 0 şi ΣFy = 0). Ecuaţie de
echilibru a punctului liber în plan, ecuaţia de momente, nu este utilizabilă la nod,
deoarece atât direcţiile forţelor exterioare de la nod cât şi eforturile din bare trec toate
56
prin nod. Scriind deci ecuaţiile de echilibru pentru toate n nodurile grinzii, se obţine un
sistem de 2n ecuaţii. Necunoscutele din acest sistem de ecuaţii, când se cunosc forţele
exterioare, sunt: reacţiunile de la reazeme şi eforturile din bare. Pentru a avea
determinare statică, adică pentru ca să se poată determina toate necunoscutele numai cu
aceste 2n ecuaţii date de statică, trebuie ca numărul necunoscutelor să fie egal cu
numărul de ecuaţii, deci cu 2n. Dacă grinda are b bare şi numărul reacţiunilor de la
reazeme este r, atunci condiţia de determinare statică este:
b - r = 2n,
b = 2n- r,
Aceasta înseamnă că dacă, numărul necunoscutelor (b + r) este mai mare decât
numărul ecuaţiilor de care dispunem din statică şi deci grinda este static nedeterminată:
nu se pot determina toate necunoscutele cu cele 2n ecuaţii. Dacă numărului A, definit
prin A = b + r — 2n, constituie gradul de nedeterminare statică sau de nestaticitate al
grinzii. Dacă însă A < 0, având b - r < 2n, numărul necunoscutelor este mai mic decât
cel al ecuaţiilor, aşa că sistemul admite o infinitate de soluţii.
Pentru orice corp din plan, condiţia de determinare statică în ce priveşte
rezemările, este r = 3, rezultă relaţia anterioară sub forma:
b = 2n — 3

57
XI. SEISM

CUTREMURELE DE PĂMÎNT

Cutremurul de pământ este unul din cele mai înspăimântătoare şi distrugătoare


fenomene ale naturii de pe Terra. Potenţialul enorm de distrugere se datorează energiei
cutremurului, care la un seism deosebit de puternic este de zece-douăzeci de mii de ori
mai mare decât energia primei bombe atomice aruncate peste Hiroshima.
Mai mult, acest fenomen se poate produce prin surprindere, în orice condiţii
climaterice, în orice timp al anului şi al zilei. De aceea, mişcările seismice au efecte
psihologice negative asupra oamenilor, obişnuiţi să considere Pământul ca un suport
sigur. În momentul, când totul în jur se zguduie violent, cad obiecte, trosnesc pereţii şi
se prăbuşesc clădiri, oamenii sunt cuprinşi de o spaimă cumplită, după care îşi revin cu
greu.
În medie peste 10000 de persoane au decedat anual din cauza cutremurelor de
pământ în secolul 20 (vezi Figura XV.1). Chiar dacă structurile proiectate şi construite
conform standardelor moderne de proiectare antiseismică sunt în general mult mai
sigure, eliminând la maxim pierderile de vieţi omeneşti, pierderile economice în urma
cutremurelor de pământ sunt în creştere la nivel mondial.

Figura XI.1 Numărul de morţi la seisme importante pe glob

Pe terra există zone vaste cu seismicitate pronunţată şi total lipsite de activitate


seismică.
Teritorii în care seismele se manifestă puternic şi frecvent:

58
- centura de foc a Pacificului, căreia îi revin circa 80% din cutremurele puternice
globale şi 90% din toată energia seismică anuală;
- brâul Mediteranean-Himalaian, care cuprinde şi munţii Carpaţi cu zona
seismogenă Vrancea ce afectează şi teritoriul Republicii Moldova.
- alte zone seismice, Oceanul Atlantic, partea interioară a Oceanului Pacific,
Riftul Est-African ş.a. au o activitate seismică mult mai redusă.

Teritorii lipsite de seismicitate, numite regiuni aseismice: scutul baltic, canadian,


brazilian, african, australian, platforma rusă, Groenlanda ş.a.

CAUZELE CUTREMURELOR

- Cutremure tectonice. Reprezintă circa 90% din numărul total de cutremure.


- Cutremurele de natură vulcanică. Cei mai mulţi vulcani sunt amplasaţi pe
marginile active ale plăcilor tectonice. Există şi vulcani intra-placă, cum sunt de
exemplu vulcanii din insulele Hawai. Cu toate acestea, majoritatea cutremurelor în zone
vulcanice sunt de natură tectonică. Cutremurele de pământ de natură vulcanică sunt
relativ rare şi de putere mică, şi pot fi produse de exploziile vulcanice, de mişcarea
magmei, sau de prăbuşirea magmei solidificate de pe coşul vulcanului pe vatra acestuia.
(circa 7% din numărul total de seisme)
- Explozii. Cutremurele de pământ pot fi produse de detonări subterane a unor
dispozitive chimice sau nucleare. Exploziile nucleare subterane care au avut loc în
trecut au fost cauza unor cutremure de pământ cu magnitudini ajungând la 6.
- Cutremure de prăbuşire. Această categorie de cutremure de pământ are
intensităţi mici şi se datorează prăbuşirii tavanului unor mine şi caverne. O altă
modalitate de producere a acestor cutremure este prin desprindere explozivă a unor
mase mari de rocă de pe pereţii minelor din cauza tensiunilor acumulate. Astfel de
cutremure au fost observate in Canada şi Africa de Sud. Alunecările de teren masive pot
cauza şi ele cutremure minore.
- Cutremure induse de rezervoare de apă masive. Au fost observate creşteri ale
activităţii seismice în zone în care au fost construite baraje mari de apă. Calculele au
demonstrat că tensiunile generate de încărcarea din apă este prea mare pentru a conduce
la fractura rocii de bază. Cea mai plauzibilă explicaţie constă în faptul că roca din
vecinătatea barajelor de apă se află deja într-o stare de tensiune, gata să alunece.
Umplerea rezervorului cu apă fie duce la creşterea stării de tensiune şi generează
alunecarea, fie presiunea apei din fisuri micşorează rezistenţa faliei, fie au loc ambele
fenomene.
- Impactul cu corpuri extraterestre. Căderea unor meteoriţi pot genera cutremure
locale.

ORIGINEA CUTREMURELOR TECTONICE

Distribuţia geografică neuniformă a seismelor pe suprafaţa Terrei îşi găseşte


explicaţia în teoria plăcilor tectonice. Conform acesteia, învelişul extern rigid al
59
pământului este format din cincisprezece plăci tectonice mobile, de 60-100 km grosime,
pe unele dintre care se află şi continentele. Aceste plăci litosferice “plutesc” pe
astenosferă, stratul de suprafaţă semitopit al mantalei Pământului, şi sub acţiunea
curenţilor de convecţie din manta se deplasează extrem de lent, cu o viteză de până la
12 cm pe an. Unele plăci se împing reciproc, iar în anumite locuri o placă alunecă şi
coboară sub o altă placă, penetrând la adâncimi cu temperaturi şi presiuni înalte unde se
topeşte consumându-se. Altele se îndepărtează una de alta, spaţiul dintre ele fiind
completat cu magmă solidificată, care ulterior formează crusta nouă. Unele blocuri
imense de crustă terestră alunecă unul faţă de altul. La marginile dintre plăci mişcarea
este frânată de forţa de frecare dintre ele, astfel că în aceste locuri se acumulează
tensiuni enorme. Atunci când rocile care întră în contact se rup sau alunecă brusc, se
produce o degajare sub formă de unde seismice a energiei acumulate, adică se produce
cutremurul propriu-zis. Intensitatea acestuia depinde de suprafaţa de rupere, de
adâncimea la care se produce şi de natura rocilor.
Cutremurele de origine tectonică reprezintă circa 90% din numărul total de
cutremure care se produc într-o anumită perioadă de timp. Pe Terra se mai produc
cutremure la erupţia vulcanilor, cărora le revin circa 7% din numărul total de seisme.
Zguduirile vulcanice, în unele cazuri, sunt puternice, dar se manifestă într-o arie
restrânsă.
Alunecările de teren, prăbuşirea tavanelor unor peşteri şi galerii de mine sau alte
goluri subterane provoacă şi ele cutremure, însă sunt slabe şi au numai efecte locale.
Magnitudinea acestora nu depăşeşte 4,5 grade pe scara Richter şi le revin mai puţin de
3% din numărul total de cutremure.

UNDELE SEISMICE

Energia eliberată în focarul unui cutremur se propagă în toate direcţiile prin unde
seismice de volum şi de suprafaţă. Din undele seismice de volum fac parte undele
longitudinale P şi transversale S. Cele mai rapide sunt undele P care străbat zonele
lichide şi solide din interiorul Pământului. Mişcarea particulelor se produce în acelaşi
mod ca şi în undele sonore, adică prin comprimări şi dilatări succesive ale mediului pe
direcţia propagării undei. În rocile tari se propagă undele S, în care particulele mediului
se deplasează perpendicular pe direcţia de propagare a undei. Viteza undelor P este de
1,73 ori mai mare decât a undelor S, ambele fiind dependente de densitatea rocilor prin
care se propagă.

1. unda P - este o undă longitudinală, de compresie


- determină mişcarea particulelor solului paralel cu direcţia de propagare
- deplasarea acestei unde este similară cu cea a unei rame (compresie-dilatare) în
direcţia de mers
- are viteza de 7,8 km/s (pentru structura geologica Vrancea)
- amplitudinea acestei unde este direct proporţională cu magnitudinea (energia
cutremurului)
- este percepută la suprafaţă de către oameni ca pe o săltare, un mic şoc în plan vertical

60
- nu este periculoasă pentru structuri (clădiri) deoarece conţine (transportă) aproximativ
20% din energia totală a cutremurului

2. unda S - este o undă transversală, de forfecare


- determina mişcarea particulelor solului perpendicular (transversal) faţa de direcţia de
propagare
- deplasarea acestei unde este similara cu înaintarea unui şarpe (mişcări ondulatorii
stânga-dreapta faţă de direcţia de înaintare)
- are viteza de 4,6 km/s (pentru structura geologica Vrancea)
- ajunge, din acest motiv, la suprafaţa solului întotdeauna după unda p
- este resimţită la suprafaţa sub forma unei mişcări de forfecare, de balans în plan
orizontal
- este periculoasă, deoarece transporta aproximativ 80% din energia totală a
cutremurului
- determina distrugeri proporţionale cu magnitudinea cutremurului şi cu durata de
oscilaţie
- clădirile cad datorită intrării în rezonanţă a frecvenţei proprii de oscilaţie a structurii
clădirii cu frecvenţa undei incidente, în acest caz efectul distructiv fiind puternic
amplificat

- Undele Love (de suprafaţă). Acest tip de unde sunt similare undelor S, fiind unde
transversale care se propagă la suprafaţa terenului, mişcarea particulelor terenului având
loc în plan orizontal.

- Undele Rayleigh (de suprafaţă). Acest tip de unde este similar undelor create de o
piatră aruncată într-un vas cu apă. Mişcarea particulelor are loc într-un plan vertical.
Propagarea undelor P şi S prin scoarţa terestră este însoţită de reflexii şi refracţii
multiple la interfaţa dintre roci de diferite tipuri (vezi Figura 1.10a). În plus, la fiecare
interfaţă, are loc o transformare a undelor dintr-un tip în altul (vezi Figura 1.10b). Din
punct de vedere al unui inginer constructor, nu este foarte importantă distincţia între
cele patru tipuri de unde. Efectul global al acestora, în termeni de intensitate a mişcării
seismice în amplasament este mai importantă. Cu toate acestea, este important să se
recunoască faptul că mişcarea seismică într-un amplasament va fi afectată în cea mai
mare măsură de undele S, iar în unele cazuri şi de undele de suprafaţă.

Analiza originii cutremurului

Folosind raportul dintre vitezele celor doua unde,care rămâne relativ constant în
orice cutremur, seismologii pot calcula distanta dintre orice punct de pe suprafaţa
pământului şi epicentrul cutremurului, mai exact punctul unde vibraţiile îşi au originea.
Seismologii reuşesc acest lucru prin intermediul seismografului – un aparat care
înregistrează undele. Pentru a afla distanţa dintre seismograf şi epicentru, seismologii
trebuie sa cunoască de asemenea şi momentul în care au ajuns vibraţiile. Pe baza acestor
informaţii, ei pur şi simplu notează cât timp a trecut între apariţia celor două unde iar

61
după aceea verifică un tabel care le arata distanţa pe care undele au parcurs-o, bazându-
se pe întârzierea undelor.

Adunându-se aceste informaţii din trei sau mai multe puncte, se poate localiza
epicentrul, prin procesul numit trilateraţie. Acest proces constă în desenarea unei sfere
imaginare în jurul locaţiei fiecărui seismograf, cu punctul de măsurare drept centru şi
raza egala cu distanta măsurată (notata cu X) de la acel punct până la epicentru. Aria
cercului reprezintă toate punctele aflate la X mile depărtare de seismograf. Atunci
epicentrul trebuie să se afle undeva pe aceasta sfera. Daca sunt desenate doua sfere, pe
baza informaţiilor provenind de la doua seismografe diferite, se va obţine un cerc
bidimensional în punctul de concurenta al sferelor. Deoarece epicentrul trebuie să se
găsească în aria ambelor sfere, toate punctele epicentrale posibile sunt localizate pe
cercul format prin intersectarea acestor două sfere. O a treia sferă va intersecta doar de
doua ori acest cerc, stabilind drept posibile doar două puncte de epicentru. Şi deoarece
centrul fiecărei sfere se afla pe suprafaţa pământului, iar unul dintre aceste puncte
posibile se va găsi în aer, rămâne o singura locaţie logica pentru epicentru.

Hipocentrul şi epicentrul
Focarul seismului este locul în care acesta se naşte, iar epicentrul, punctual de la
suprafaţa Pământului situate pe verticala faţă de acest focar. Focarele seismelor sunt
situate:
 în crusta terestră, până la o adâncime de 20 km în regiunile continentale şi la câţiva
kilometrii sub fundul marii (la nivelul faliilor transformate sau al dorsalelor oceanice);
ele se afla deci, oarecum la suprafaţă.
 în interiorul plăcilor în curs de subducţie, unde seismele se produc chiar şi la o
adâncime de 700 km.
• Faliile geologice reprezintă planurile de contact între plăcile sau sub-plăcile
adiacente care se mişcă relativ;
• Punctul de pe falie în care se declanşează ruperea este definit ca "focarul"
sau "hipocentrul" cutremurului;
• Proiecţia focarului pe suprafaţa pământului se numeşte "epicentru";
• Distanţa de la epicentru la focar reprezintă "adâncimea focarului";
• Distanţa dintre un amplasament oarecare si focar este denumita "distanta
focala" iar distanţa dintre un amplasament oarecare şi epicentru (măsurată
la suprafaţa globului terestru) este denumită "distanţa epicentrală";
• Aria afectată de cutremur creşte odată cu creşterea adâncimii focarului.

62
Figura XI.1 Secţiune prin focarul seismic

Focarul seismic, în general, nu este o explozie în scoarţa terestră care să poată fi


considerată punctiformă. Cercetările asupra mecanismului de producere a cutremurelor
au demonstrat că acestea sunt generate de formarea unor fisuri, iar în cazul seismelor
puternice - a nenumărate fracturi ale rocilor. Punctul iniţial al ruperii e numit focar sau
hipocentru şi poate fi situat atât aproape de suprafaţă, cât şi la adâncimi mari. Punctul de
pe suprafaţa Pământului, situat pe verticala ce trece prin focar, este numit epicentru.

Magnitudinea şi intensitatea

Puterea unui cutremur este caracterizată prin magnitudinea sau intensitatea


acestuia exprimată în grade. Deoarece puterea cutremurului variază într-un interval
foarte larg, Charles Richter a introdus, în 1931, scara logaritmică a magnitudinilor care-i
poartă numele şi care e bazată pe măsurarea amplitudinii maxime a undelor seismice
înregistrate. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii amplitudinii undei
de 10 ori. Din punct de vedere matematic, scara magnitudinilor nu are o limită
superioară, însă practic limita ei superioară e determinată de rezistenţa rocilor.
În prezent, se utilizează mai multe scări de intensitate: scara de 12 grade Mercalli
modificată (MM), scara de 12 grade Medvedev-Sponhauer-Karnic (MSK) (mai frecvent
aplicată în ţările est-europene, inclusiv Republica Moldova), precum şi scări adaptate la
condiţiile sociale şi tehnice ale unor ţări, ca de exemplu Japonia (7 grade), China (12
grade). Acestea fiind scări descriptive, aprecierea intensităţii se bazează pe cercetarea
fenomenelor reale în zonele afectate.

Activitatea seismică la nivel mondial

Analiza înregistrărilor seismice de la diferite observatoare seismografice permite


determinarea poziţiei cutremurelor de pământ. În acest mod, s-a obţinut o imagine de
ansamblu a distribuţiei seismelor pe pământ (vezi Figura 1.2). Centuri cu o activitate
seismică ridicată delimitează zone continentale şi oceanice întinse. În centura
circumpacifică de exemplu au loc aproximativ 81% din cutremurele majore de pe
pământ. Alte 17% din cutremurele majore sunt localizate de-a lungul centurii Alpide
(care se întinde de la oceanul Atlantic până la insulele Sumatra din oceanul Pacific şi
63
include munţii Alpi, Carpaţii, munţii din Anatolia şi Iran, Hindu Kush, Himalaia, şi
munţii din Asia de sud-est). În interiorul zonelor continentale şi oceanice cutremurele de
pământ sunt mult mai rare, dar nu lipsesc în totalitate. Alte concentrări de activităţi
seismice pot fi observate în zonele oceanice, cum ar fi cele din mijlocul oceanului
Atlantic şi ale oceanului Indian. Lanţuri de munţi submarini se află în aceste zone, iar
erupţiile vulcanice sunt frecvente. Concentrări masive de cutremure de mare adâncime,
de până a 680 km, pot fi observate în lanţurile de insule din oceanul Pacific şi Caraibele
de est.

Undele seismice generate de un cutremur de pământ iau naştere undeva sub


suprafaţa terenului, prin alunecarea bruscă a marginilor unei falii, prin care se eliberează
energia de deformaţie acumulată în masivul de rocă. Cu toate că în cazul cutremurelor
naturale sursa seismică este distribuită într-un volum de rocă, adeseori este convenabilă
considerarea simplificată a sursei seismice ca şi un punct în care iau naştere undele
seismice. Acest punct poartă denumirea de focar sau hipocentru. Proiecţia hipocentrului
pe suprafaţa terenului se numeşte epicentru (vezi Figura 1.3). Cu toate că multe focare
se află la adâncimi mici, în unele regiuni acestea se află la sute de kilometri adâncime.
Într-un mod relativ arbitrar, cutremurele de pământ pot fi clasificate în funcţie de
adâncimea hipocentrului în:
Cutremure de suprafaţă, cu adâncimea hipocentrului mai mică de 70 km.
Cutremure intermediare, cu adâncimea hipocentrului cuprinsă între 70 şi
300 km
Cutremure de adâncime, cu adâncimea hipocentrului mai mare de 300 km

Cutremurele de suprafaţă au consecinţele cele mai devastatoare, acestea


contribuind la aproximativ 75% din energia seismică totală eliberată de cutremure la
nivel mondial. Exemple de zone afectate de cutremure de suprafaţă sunt California
(SUA), Turcia, Banat (România), etc. S-a arătat că majoritatea cutremurelor produse în
partea centrală a Californiei au hipocentrul în primii 5 km de la suprafaţă şi doar unele
cutremure au focarele mai adânci, de maximum 15 kilometri.
Majoritatea cutremurelor medii şi puternice de suprafaţă sunt urmate de post-
şocuri, care se pot produce între câteva ore şi câteva luni după şocul principal.
Câteodată, post-şocurile sunt suficient de puternice pentru a crea distrugeri
construcţiilor slăbite de cutremurul principal. Doar puţine dintre cutremure sunt
precedate de ante-şocuri provenind din zona hipocentrală, sugerându-se folosirea
acestora pentru prezicerea şocurilor principale.
Regiunile afectate de cutremurele de pământ cu focare intermediare şi de
adâncime includ România (sursa subcrustală Vrancea), marea Egee, Spania, Anzii din
America de Sud, insulele Tonga, Samoa, Noile Hebride, marea Japoniei, Indonezia şi
insulele Caraibe.

64
EFECTELE CUTREMURELOR

Cutremurele distrug construcţiile inginereşti în mai multe moduri, dintre care


amintim aici:
- prin forţele de inerţie induse în structuri datorită mişcării seismice
- incendiile induse de cutremurele de pământ
- modificarea proprietăţilor fizice ale terenului de fundare (consolidări, tasări,
lichefieri)
- deplasarea directă a faliei la nivelul terenului
- alunecări de teren
- schimbarea topografiei terenului
- valuri induse de cutremure, cum ar fi cele oceanice (tsunami) sau cele din
bazine şi lacuri (seiche)
- Tsunami reprezintă valuri uriaşe (20m.) care se formează în oceane şi
lovesc falezele cu mare viteză (790km/h).
- Fenomenul "seiche" reprezintă revărsarea apei peste marginile bazinului
sau malurile unui lac în urma mişcării produse de un cutremur de pământ.

INTENSITATEA SEISMICĂ

Intensitatea seismică reprezintă cea mai veche măsură a cutremurelor. Aceasta se


bazează pe observaţii calitative ale efectelor unui cutremur într-un amplasament dat,
cum ar fi degradările construcţiilor şi reacţia oamenilor la cutremur. Deoarece scările de
intensitate seismică nu depind de instrumente, aceasta poate fi determinată chiar şi
pentru cutremure istorice. Prima scară a intensităţii seismice a fost dezvoltată de Rossi
(Italia) şi Forel (Elveţia) în 1880, cu valori ale intensităţii seismice între I şi X. O scară
mai exactă a fost inventată de vulcanologul şi seismologul italian Mercalli în 1902,
având valori ale intensităţii cuprinse între I şi XII. Scările de intensitate seismică cele
mai utilizate astăzi sunt Mercalli modificată (MMI), Ross-Forel (R-F), Medvedev-
Sponheur-Karnik (MSK-64), Scara Macroseismică Europeană (EMS-98) şi scara
agenţiei meteorologice japoneze (JMA). În România se utilizează scara MSK , iar
zonarea intensităţii seismice a României conform SR 11100/1 din 1993 este prezentată
în Figura 1.16. Există relaţii aproximative între intensitate seismică exprimată în grade
şi măsuri inginereşti, cum ar fi acceleraţia maximă a terenului.

65
În cele ce urmează vom prezenta clasificarea seismelor în grade seismice în
funcţie de efectele sale, conform scării de intensităţii seismice MSK (Dimoiu, 1999).

Gradul – Descrierea efectelor asupra denumirea vieţuitoarelor, obiectelor


mediului şi lucrărilor de construcţii
I – imperceptibil, înregistrat numai de aparate
II – abia simţit în case la etajele superioare de persoane foarte sensibile
III – slab simţit în casă, de cei mai mulţi oameni în repaus; obiectele suspendate
se leagănă uşor; se produc vibraţii asemenea acelor cauzate de trecerea unor vehicule
uşoare
IV – puternic obiectele suspendate pendulează; vibraţii ca la trecerea unui vehicul
greu; geamurile, uşile, farfuriile zornăie; paharele, oalele se ciocnesc; la etajele
superioare tâmplăria şi mobila trosnesc
V – deşteptător simţit şi afară din casă; cei ce dorm se trezesc; lichidele din vaze
se mişcă şi uneori se varsă; obiectele uşoare instabile se deplasează sau se răstoarnă;
tablourile şi perdelele se mişcă; uşile trepidează, se închid şi se deschid
VI – provoacă spaimă, apar crăpături în tencuiala slabă şi în zidării din materiale
slabe, fără mortar
VII – provoacă avarierea clădirilor, stabilitatea oamenilor este dificilă; se simte
chiar în vehicule aflate în mişcare; mobila se crapă; apar valuri pe suprafaţa lacurilor,
sună clopotele grele; apar uşoare alunecări şi surpări la bancurile de nisip şi pietriş se

66
distrug zidăriile fără mortar, apar crăpături în zidării cu mortar; cade tencuiala, cărămizi
nefixate, ţigle, cornişe parapete, calcane, obiecte ornamentale
VIII – provoacă avarii puternice, copacii se rup, vehiculele sunt greu de condus,
se modifică temperatura sau debitul izvoarelor sau sondelor; apar crăpături în terenuri
umede şi pe pante apar avarii şi la construcţiile bine executate; cele slab construite se
dărâmă parţial; coşurile de fum, monumentele înalte se răsucesc pe soclu, se prăbuşesc;
construcţiile se mişcă pe fundaţii; ferestrele nefixate în pereţi sunt aruncate afară
IX – provoacă avarii foarte importante, panică generală; apar crăpături în sol; în
regiuni aluvionare ţâşneşte nisip şi mâl; apar izvoare noi şi cratere de nisip, zidăriile
slabe sunt distruse, cele cu mortar sunt puternic avariate; apar avarii la fundaţii, se rup
conducte
X – distrugător alunecări masive de teren; apa este aruncată peste malurile
râurilor, lacurilor, etc.; şinele de cale ferată sunt uşor îndoite majoritatea clădirilor din
zidărie sunt distruse, la scheletele din beton armat zidăria de umplutură este aruncată
afară, iar capetele stâlpilor sunt măcinate, stâlpii din oţel se îndoaie; avarii serioase la
taluzuri, diguri, baraje
XI – catastrofal, traversele şi şinele de cale ferată sunt puternic încovoiate;
conductele îngropate sunt scoase din folosinţă surparea tuturor construcţiilor din zidărie;
avarii grave la construcţiile cu schelet din beton armat şi oţel
XII – provoacă modificarea reliefului, se modifică liniile de nivel ale reliefului;
deplasări şi alunecări de maluri; râurile schimbă cursul; apar căderi de apă; obiectele de
pe sol sunt aruncate în aer

MAGNITUDINEA

• Magnitudine 1 : În mod normal nu este simţit.


• Magnitudine 2 : În mod normal nu este simţit.
• Magnitudine 3 : Este simţit adeseori, dar nu provoacă daune materiale.
• Magnitudine 4 : Este simţit adeseori, dar nu provoacă daune materiale.
• Magnitudine 5 : Cutremur moderat. Este simţit bine. Mici daune la clădirile din
apropierea epicentrului.
• Magnitudine 6 : Cutremur puternic. Clădirile care nu sunt rezistente se distrug pe
o rază de câţiva kilometri de la epicentru.
• Magnitudine 7 : Cutremur major. Cauzează multe daune importante pe câteva
sute de kilometri de la epicentru.
• Magnitudine 8 : Cutremur gigant. Există multe daune materiale, numeroase
decese şi mulţi răniţi pe sute de kilometri.
• Magnitudine 9 : Super-cutremur. Foarte rar. Distruge tot sau aproape tot atât în
zona epicentrului cât şi într-o arie de mii de kmp în jurul
acestuia.

67
Corelarea dintre aceşti parametri de zonare KS si TC pe de o parte şi intensitatea
seismica exprimată în grade MSK este prezentată în tabelul următor:

TC
KS
0,7 1,0 1,5
0,08 VI VI VI
0,12 VII VII VIII
0,16 VII VIII VIII
0,20 VIII VIII VIII
0,25 VIII VIII VIII
0,32 VIII VIII IX

Magnitudinea este o măsură a energiei eliberate de un cutremur, fiind o valoare


unică pentru un eveniment seismic, spre deosebire de intensitate, care are valori diferite
funcţie de distanţa de la epicentru şi condiţiile locale de amplasament. Magnitudinea se
bazează pe măsurători instrumentate şi astfel nu conţine gradul de subiectivism pe care
îl are intensitatea seismică. O măsură strict cantitativă a cutremurelor a fost iniţiată în
1931 de Wadati în Japonia şi dezvoltată în 1935 de Charles Richter în California, SUA.
Richter a definit magnitudinea locală ML a unui cutremur ca şi logaritmul cu baza zece
a amplitudinii maxime în microni (10-3 mm) A înregistrată cu un seismograf Wood-
Anderson amplasat la o distanţă de 100 km de epicentru:
ML = logA− logA0
log A0 este o valoare standard funcţie de distanţă, pentru instrumente aflate la alte
distanţe decât 100 km, dar nu mai departe de 600 km de epicentru. Relaţia implică
creştere de zece ori a amplitudinii deplasărilor înregistrate de seismograf la creşterea
magnitudinii cu o unitate. Pentru aceeaşi creştere a magnitudinii cu o unitate, cantitatea
de energie seismică eliberată de un cutremur creşte de aproximativ 30 de ori.
Scara de magnitudini locale (ML) a fost definită pentru California de sud,
cutremure de suprafaţă, şi distanţe epicentrale mai mici de 600 km. Ulterior au fost
dezvoltate alte scări de magnitudini

ÎNREGISTRAREA MIŞCĂRII SEISMICE

Un seismograf este un instrument care măsoară mişcarea suprafeţei terenului din


cauza undelor generate de un cutremur de pământ, funcţie de timp. În figura următoare
este prezentat schematic principiul de funcţionare a unui seismograf. Seismograma,
reprezentând înregistrarea efectuată cu ajutorul seismografului oferă informaţii despre
natura cutremurului de pământ. Conceptual, un seismograf este alcătuit dintr-un de un
pendul sau o masă ataşată unui arc. În timpul unui cutremur, rola de hârtie fixată de
baza seismografului se mişcă odată cu terenul în timp ce pendulul împreună cu stiloul
ataşat acestuia rămân mai mult sau mai puţin în repaus, datorită forţelor de inerţie,
înregistrând mişcarea seismică. După încetarea mişcării seismice pendulul va tinde să
ajungă în echilibru, efectuând înregistrări false ale mişcării. De aceea este necesar un
mecanism de amortizare.

68
În acest moment cele mai utilizate instrumente numite accelerometrele, care
înregistrează digital acceleraţia terenului, cea mai utilă în ingineria seismică. Un astfel
de instrument are de obicei trei senzori: doi pentru înregistrare componentelor
orizontale (nord-sud şi est-vest), şi un al treilea pentru componenta verticală a mişcării
seismice. Acceleraţia este uzual exprimată în cm/s2, fie în raport cu acceleraţia
gravitaţională g=9,81 cm/s2. Valorile vitezei şi cele ale deplasării terenului în urma unei
mişcări seismice se pot obţine ulterior prin integrarea acceleraţiei. În calitate de
exemplu, figura XV.1 Numărul de morţi la seisme importante pe glob prezintă
înregistrări pentru componentele nord-sud ale acceleraţiei, vitezei şi deplasării efectuate
la staţia INCERC - Bucureşti în timpul cutremurului din 04 martie 1977 din Vrancea.

Figura XI.1 Seismogramele seismului din 4 martie 1977


69
Valoarea maximă a acceleraţiei înregistrate este uzual denumită valoarea de vârf
a acceleraţiei terenului. Pentru componenta nord-sud a mişcării seismice menţionate
anterior aceasta are valoare absolută de 1.95 m/s2.

SEISMICITATEA ROMÂNIEI

România este situata la intersecţia a trei placi tectonice (placa est-europeana, sub-
placa intraalpina şi sub-placa moesică), deci principalele seisme din tara noastră sunt de
tip tectonic de subducţie subcrustale, iar capitala ţării se afla foarte aproape de direcţia
predominanta de propagare a undelor seismice, direcţie ce este de la nord la sud, deviata
cu 150.

Hazardul seismic din România este datorat contribuţiei a doi factori:


(i) contribuţia majoră a zonei seismice subcrustale Vrancea;
(ii) alte contribuţii provenind din zone seismogene de suprafaţă, distribuite pe
întreg teritoriul tării,.

Zona seismogenă Vrancea este situată la curbura Carpaţilor, având, după datele
din acest secol, un volum relativ redus: adâncimea focarelor între 60 şi 170 km şi
suprafaţa epicentrală de cca. 40x80 km2. Sursa Vrancea este capabilă să producă mari
distrugeri în peste 2/3 din teritoriul României şi în primul rând în Bucureşti: pagube de
1.4 Miliarde USD numai în capitală din totalul de peste 2 Miliarde USD în România în
1977.
Cutremurul Vrâncean cel mai puternic este considerat a fi cel din 26 Octombrie
1802, magnitudinea Gutenberg-Richter, M apreciată de diferiţi autori pentru acest
cutremur se situează între 7.5 şi 7.7.
Cutremurul Vrâncean cu cea mai mare magnitudine din acest secol a fost cel din
10 Noiembrie 1940 având magnitudinea Gutenberg- Richter M=7.4 şi adâncimea de
140-150 km.
Cutremurul Vrâncean cu cele mai distrugătoare efecte asupra construcţiilor şi
primul cutremur puternic pentru care s-a obţinut o accelerogramă înregistrată în
România a fost cel din 4 Martie 1977 la orele 21,22. Magnitudinea Gutenberg-Richter
M=7.2, adâncimea focarului h=109 km, distanţa epicentrală faţă de Bucureşti 105 km. şi
a făcut în timp de cca. 55 de secunde. La nivelul întregii ţări au fost circa 11.300 răniţi
şi aproximativ 35.000 de locuinţe s-au prăbuşit. Tot oraşul Zimnicea a fost distrus şi s-a
trecut la reconstruirea sa din temelii. Unda de şoc s-a simţit aproape în toţi Balcanii.

“Banatul este o regiune foarte bogată în focare proprii, focare care se grupează în
2 regiuni distincte. O regiune o constituie partea de SE a Banatului (Moldova Nouă), iar
o altă împrejurimile oraşului Timişoara” (I. Atanasiu, Cutremurele de pământ din
România, 1959). După Constantinescu şi Marza celor 2 zone seismogene principale din
Banat li se pot adăuga şi următoarele zone: Sânicolaul Mare, Arad şi graniţa română –
70
sârbă. Cel mai puternic cutremur Bănăţean din sursa Moldova Nouă în secolul XX a
fost cutremurul din 18 Iulie 1991, M=5.6, h = 12 km iar din sursa Timişoara a fost
cutremurul din 12 Iulie 1991, M =5.7, h = 11 km.

Seismele importante din România ultimului secol.


ANUL - MAGNITUDINEA
• 1903 - 6.3
• 1908 - 6.75
• 1912 - 6.0
• 1916 - 6.5
• 1934 - 6.25
• 1940 - 6.25
• 1940 - 7.4
• 1945 - 6.5
• 1977 - 7.2
• 1986 - 7.0
• 1990 - 6.8

Forţa seismică de cod


Fs= crG
• Cr = α ks β r φ ε r - coeficient seismic global corespunzător modului de vibraţie
r;
• α - coeficient de importanţă a construcţiei în funcţie de clasele de importanţă;
• ks - coeficient funcţie de zona seimică de calcul a amplasamentului;
• βr - coeficient de amplificare dinamică în modul r de vibraţie, funcţie de
compoziţia spectrală a mişcării seismice pe amplasament;
• φ - coeficient de reducere a acţiunii seismice ţinând seama de ductilitatea
structurii, de capacitatea de redistribuire a eforturilor, de ponderea cu care
intervin rezervele de rezistenţă neconsiderate în calcul, precum şi de efectele de
amortizare a vibraţiilor
• εr - coeficientul de echivalenţă între sistemul real şi un sistem cu un grad de
libertate corespunzător modului propriu r;
• G - rezultanta încărcărilor gravitaţionale pentru întreaga structură (determinată în
gruparea specială de încărcări);
În România valoarea coeficientului global de siguranţă este cuprins între 0,08 şi 0,14

71
72
Zonarea teritoriului României în termeni de valori de vârf ale acceleraţiei
terenului pentru proiectare ag pentru cutremure având intervalul mediu de recurenţă
IMR = 100 ani, (P100 – 2006).

CUTREMURE SEMNIFICATIVE

- SEISM CATASTROFAL în noaptea de 16-17 decembrie 1920, în provincia


Gansu din nordul Chinei a avut loc un cutremur cu magnitudinea 8,6 pe scara Richter,
provocând cea mai mare alunecare de teren, cunoscută pe glob, catastrofă ce a afectat
70.000 kmp şi resimţindu-se pe o întindere de peste 1,5 milioane kmp. Mase de loess, ce
acoperea solul, au început să se disloce, curgând de pe coline şi formând crupe,
muşuroaie de 30 m înălţime, acestea înghiţind numeroase aşezări întâlnite în calea lor.
Loessul, cifrat la milioane de metri cubi, a străbătut distanţe de 1,5-2 km, urcând chiar şi
pe pante. O vale din această regiune a devenit Valea Morţii, ulterior, întrucât muntele
s-a despicat, înghiţind toate satele din jur. Amploarea cataclismului este redată prin
două întâmplări aproape neverosimile. O casă din această vale, în care se găseau un
bărbat şi fiul său, a fost dusă deasupra suprafeţei de loess în mişcare 800 m în aval, ca
apoi să urce peste un kilometru în amonte, obligată de două avalanşe laterale, iar o
porţiune de 400 m de şosea, mărginită de plopi, a fost deplasată 1.500 m, rămânând apoi
într-o poziţie aproape normală. Înfăţişarea regiunii s-a schimbat total: în locul colinelor
au apărut lacuri, văile au devenit munţi. Catastrofa seismică, ai cărei bilanţ a fost de
peste 200.000 de victime, a fost numită de cei ce au supravieţuit „Shao-tsao-liao" -
„munţii mergeau". (AJH.)

- Cutremurul din Niigata din 1964 , care nu a avut o intensitate importantă (o


acceleraţie maximă a terenului de 0,16 g), considerând nivelul pierderilor suferite.
Dezvoltarea oraşului a impus folosirea unor terenuri proaste din fosta albie a râului
Shinano. Ca urmare a mişcării seismice, multe clădiri s-au înclinat sau răsturnat ca
urmare a lichefierii terenul de fundare. Un număr de 3018 clădiri au distruse şi 9750 au
suferit degradări medii până la severe în prefectura Niigata, majoritatea datorându-se
tasărilor inegale şi fisurilor apărute în terenul de fundare.

-15 iunie 1896 în regiunea Honshu Japoniei a fost devastată de un tsunami cu o


înălţime vizuală a valului de 20 metri şi care a înecat în jur 26000 oameni. Timpul de
propagare a unui tsunami de la coastele Chile până la insulele Hawai este de 10 ore, iar
de la Chile până în Japonia de 20 ore. Astfel, schema de prevenire a pierderilor
omeneşti în Pacific din cauza tsunami o reprezintă un sistem de monitorizare şi alertare
compus din câteva zeci de staţii amplasate în oceanul Pacific. Pe lângă acest sistem,
hazardul valurilor uriaşe poate fi redus prin construcţii de coastă specifice şi evitarea
amplasării construcţiilor în zonele joase de pe coastă.

- Oraşul Kobe în data de 17 ianuarie 1995 la ora 5 si 46 minute, dimineaţa, a fost


zguduit de un cutremur puternic. Au fost dărâmate case, poduri şi autostrăzi suspendate,
căi ferate au fost îndoite. Au murit peste 5300 de oameni. Oamenii de ştiinţă

73
prevăzuseră un mare cutremur in Japonia dar au stabilit greşit locul în care se va
declanşa, se aşteptau să se producă la Tokio.

- Oraşului Mexico în anul 1985 în centrul un cutremur de gradul 11 pe scara


Mercalli a provocat imense pagube. Replica din ziua următoare de intensitate 10 pe
scara Mercalli a distrus ceea ce a mai rămas, împreuna cele două cutremure au provocat
moartea a aproximativ zece mii de oameni.

- Oraşul Lisabona, în anul 1775, după un cutremur, a fost lovit s-a abătut un val
de 17 metri înălţime, iar replica cutremurului a provocat alunecări de teren şi incendii.

74
ÎNCARCAREA DATORATA ZAPEZII
 forta statica verticala;
 intensitatea este functie de trei factori de baza:
1) Greutatea stratului de zapada depus la nivelul solului pe teren plat;
2) Conditiile de expunere ale constructiei;
3) Posibilitatile de aglomerare a zapezii pe constructie;
1) Greutatea stratului de zapada la nivelul terenului plat "gz" (în kg/m2) se stabileste pe
baza grosimii probabile a stratului de zapada (Hz - în metri) considerând greutatea volumetrica
a zapezii 250 kg/m3
 Harta de zonare a României din punct de vedere al actiunii zapezii
STAS 10101/21-92;
2
 Municipiul Bucuresti: zona C, cu greutatea stratului de zapada de gz = 150 kg/m
 Încarcarile la nivelul solului corespund unei perioade de revenire de 10 ani;

2) Conditiile de expunere ale cladirii:


o efectele interactiunii "vânt/zapada" (fenomenul de "spulberare");

3) Încarcarea din zapada pe acoperisul constructiilor nu mai este uniform distribuita

 Intensitatea normata a încarcarii date de zapada pe acoperisul unei constructii:


p nz = c e c g z (în kg/m2)
zi
ce - coeficientul care tine seama de conditiile de expunere ale constructiei;
czi - coeficientul care tine seama de aglomerarea cu zapada pe acoperisul cladirii;
gz - greutatea de referinta a stratului de zapada la nivelul solului-kg/m2 ;
Valorile coeficientilor partiali de siguranta sunt diferentiate în functie de:
• amplasamentul constructiei (zonele A - E);
• criteriul de performanta structurala în raport cu care se face verificarea (rezistenta
sau rigiditate);
• clasa de importanta a cladirii expuse;
• sensibilitatea acoperisului la efectul încarcarii din zapada, exprimata prin raportul
între greutatea proprie a acoperisului (gp) si încarcarea din zapada (ce gz);

75
ÎNCARCAREA DATORATA ACTIUNII VÂNTULUI

 VITEZA SI PRESIUNEA VÂNTULUI


Vântul = miscarea maselor de aer se produce ca urmare a tendintei generale de echilibru
atmosferic între regiunile globului terestru cu presiuni atmosferice diferite.
 In straturile superioare ale atmosferei: miscare cu caracter laminar ;
 In vecinatatea solului: miscarea devine
turbulenta;
 Masele de aer în miscare sunt purtatoare de energie
cinetica;
 În contact cu suprafata unei constructii energia cinetica
se transforma în energie potentiala (presiunea vântului);
 Viteza vântului este variabila atât în timp cât si în
spatiu:
o o componenta cu caracter static care
reprezinta "viteza medie";
o o componenta cu caracter dinamic care
reprezinta "viteza rafalelor";
 Viteza medie cât si viteza rafalelor creste cu înaltimea
(cresterea este parabolica);
 Valorile vitezei din norme
corespund unei perioade de
revenire de circa 10 ani;
 Relatia între viteza (v - în m/s) si
presiunea vântului (gv - în kg/m2):
v2
gv =
16
 Pentru proiectarea constructiilor
se considera:
o presiunea dinamica de
baza stabilizata - gv, în functie de:
- viteza medie, masurata la înaltimea de 10 metri deasupra solului, în
extravilan.
 Tipuri de amplasamente:
o Tipul I: amplasamente deschise : câmpii, silvostepe, maluri deschise ale
marii si lacurilor;
o Tipul II: amplasamentele din orase si împrejurimi, (cu exceptia centrelor
marilor orase);
o Tipul III: amplasamentele din centrele marilor orase, cu zone dens construite, cu
majoritatea cladirilor având înaltimi de circa 30 metri sau mai mari;
 Harta de zonare din punctul de vedere al actiunii vântului - STAS 10101/20-90

76
EFECTUL VÂNTULUI ASUPRA CONSTRUCTIILOR

 Constructii care ridica probleme speciale datorita sensibilitatii la actiunea vântului;


o turnurile de televiziune;
o antenele si cosurile de fum cu înaltimi de peste 150 m;
o turnurile de racire cu înaltime de peste 100 m;
 Constructii curente sensibile la actiunea vântului;
o cladirile înalte, civile si industriale (cladiri > 40 m în înaltime);
 Constructii curente putin sensibile la actiunea vântului;
 Pentru constructiile cu flexibilitate mare, efectele statice ale actiunii vântului se suprapun
cu cele dinamice;
 Presiunea vântului asupra anvelopei cladirii se
exercita pe doua directii:
1) Normal pe suprafata anvelopei:
• presiune (pe fetele direct expuse);
• suctiune (pe fetele adapostite);
• presiune/suctiune (pe fetele laterale si pe acoperis);
2) Tangential la suprafata anvelopei:
 Valoarea presiunii/suctiunii într-un punct de pe
suprafata constructiei:
p v = cn g v
cn = coeficientul aerodinamic care tine seama de:
• categoria constructiei;
• proportiile de ansamblu ale constructiei;
• pozitia elementului în constructie;
• orientarea elementului în raport cu directia
vântului;
• dimensiunile elementului considerat;
• forma elementului (plana sau curba);
 Valoarea normata a componentei normale a
presiunii vântului pe suprafata exterioara a
cladirii (pereti sau acoperis):
p nv = βc n c
h
(z )g v
β - coeficientul de rafala, stabilit
în functie de sensibilitatea cladirii la vânt;
cn - coeficientul aerodinamic;
ch(z) - coeficientul de variatie al presiunii
dinamice de baza pe înaltime stabilit în functie de
tipul amplasamentului;
gv - presiunea dinamica de baza
stabilizata la înaltimea de 10 metri deasupra
terenului, stabilita prin harta de zonare;
 Coeficientii partiali de siguranta depind de:
• amplasamentul constructiei în teritoriu
(zonele A....E);

77
• starea limita în raport cu care se verifica cerinta de fiabilitate structurala;
• clasa de importanta a constructiei considerate;
• categoria de sensibilitate la vânt a constructiei;

ACTIUNI DATORATE VARIATIILOR DE TEMPERATURA CLIMATICE

 variatii ale temperaturii exterioare cladirii;


 diferente de temperatura între interiorul si exteriorul cladirii;
 diferente de temperatura pe un element de constructie;
Efectul variatiilor de temperatura este modificarea dimensiunilor si formei elementelor de
constructie:
• cresterea uniforma de temperatura produce alungirea elementului;
• scaderea uniforma de temperatura produce scurtarea elementului;
• variatia neuniforma a temperaturii produce încovoierea elementului;

Pentru o variatie uniforma de temperatura ∆to, variatia ∆L a lungimii L:


∆ L = αL∆t o
α = coeficientul de dilatare termica;
Coeficientii de dilatare termica pentru principalele materiale de constructie sunt:
• beton si otel : α= 10
-5

• zidarie de caramida : α= 10
-5

• lemn : α= 10
-5

Variatiile de temperatura pot produce:


• deformatii care conduc la modificarea starii de eforturi în ansamblul structurii:
- la cladirile cu un singur
nivel: eforturi suplimen-
tare în stâlpi datorita
dilatarii grinzilor de
acoperis;
- la cladirile etajate înalte:
eforturi suplimentare în
grinzi si în stâlpi datorita
dilatarii diferentiate a DILATARE
stâlpilor de fatada care
sunt expusi direct
variatiilor de tempera-
tura în raport cu cei CONTRACTIE
interiori care se afla
practic la temperatura
constanta;
• fisuri în elemente plane de zidarie sau de beton armat:
- fisuri înclinate si verticale în pereti;
- fisuri între structura si zidaria de umplutura;
Masuri constructive:
• se prevad rosturi de dilatatie în structura;
• se utilizeaza alcatuiri constructive de detaliu care permit deplasari relative pentru
elementele structurale si nestructurale;
• se prevad izolatii termice la elementele de constructie direct expuse;

78
- Cod de proiectare seismica – P100-1-2006 – seism
- Cod de proiectare. Evaluarea acţiunii zăpezii asupra construcţiilor – indicativ CR1-1-3-2005 – zăpadă
- Cod de proiectare. Bazele proiectării şi acţiuni asupra construcţiilor. Acţiunea vântului – indicativ NP 082-2004 –
vânt
- Cod de proiectare a construcţiilor cu pereţi structurali de beton armat CR 2-1-1.1 -05 - structuri cu pereţi
structurali – diafragme b.a.
- Cod de proiectare pentru structuri din zidărie indicativ CR 6 2006 – zidărie
- Normativ pentru proiectarea structurilor de fundare directă – indicativ NP 112-04 – fundaţii
- STAS 10107/0-9 - “Calculul şi alcătuirea elementelor structurale din beton, beton armat şi beton precomprimat”
- STAS 10107/2-92 - “Planşee curente din placi şi grinzi din beton armat şi precomprimat – Prescripţii de calcul şi
alcătuire”;
- CR 0-2005 Cod de proiectare. Bazele Proiectarii structurilor in constructii;

79
BIBLIOGRAFIE:

1) Mario Salvadori – CONSTRUCŢII Lupta împotriva gravitaţiei


Editura Albatros – 1983

2) Mario Salvadori – Mesajul Structurilor


Editura Albatros – 1991

3) Mario Salvadori – De ce cad construcţiile


Editura Albatros – 1993

4) Robert L'Hermite – Betonul în imagini


Editura tehnică – 1959

5) Florian Tănăsescu – Agenda tehnică


Editura Tehnică – 1990

6) Rodica Crişan – Construcţii din oţel


Editura universitară ION MINCU – 2000

7) Rodica Crişan – Construcţii din lemn


Editura universitară ION MINCU – 2000

8) Paul Popescu – Structuri din lemn beton şi zidărie


Editura fundaţiei ROMÂNIA DE MÂINE – 2003

9) Emil Creagă, Paul Popescu – Relaţia structură – arhitectură la clădirile din


beton armat din România -I-
Editura fundaţiei ROMÂNIA DE MÂINE – 2004

10) STANDARDE ŞI NORMATIVE:

- Cod de proiectare seismica – P100-1-2006. – seism


- Cod de proiectare. Evaluarea acţiunii zăpezii asupra construcţiilor – indicativ
CR1-1-3-2005 – zăpada
- Cod de proiectare. Bazele proiectării şi acţiuni asupra construcţiilor. Acţiunea
vântului – indicativ NP 082-2004 – vânt
- Cod de proiectare pentru structuri din zidărie indicativ CR 6 2006 – zidărie
- Normativ pentru proiectarea structurilor de fundare directa – Indicativ NP 112-04 –
fundaţii
- Colecţia STAS 10101 - “Acţiuni în construcţii”

11) http://www.walter-fendt.de/ph14ro/lever_ro.htm

80
ANEXA 1
MECANISME SIMPLE
Sunt şase mecanisme simple. Pârghia, scripetele şi planul înclinat, apoi roata şi
osia, pana şi şurubul care sunt modificări ale acestor mecanisme.
Pârghia este un mecanism simplu compus dintr-un braţ rigid care pivotează sau
se răsuceşte. Punctul în jurul căruia se învârte pârghia se numeşte punct de sprijin.
Sarcina este forţa obiectului pe care vrei să îl mişti. Pârghiile sunt clasificate după
poziţia braţului, punctul de sprijin şi sarcină. Cele trei tipuri de pârghii sunt:
• Pârghia de ordinul I - o pârghie de ordinul I are punctul de sprijin situat în centru.
Balansoarul este o pârghie de ordinul I. Un capăt ridică un obiect pe cât de mult este
împins celălalt capăt.
• Pârghia de ordinul II - o pârghie de ordinul II are sarcina în centru. Roaba este o
pârghie de ordinul II. Mânerele lungi sunt braţele pârghiei, iar punctul de sprijin este
roata din faţă.
• Pârghia de ordinul III - O pârghie de ordinul III are efortul şi sarcina de aceeaşi parte
a punctului de sprijin, cu efortul în mijloc. Efortul este întotdeauna mai mare decât
sarcina (ceea ce constituie un dezavantaj mecanic), însemnând că întotdeauna obţii o
forţă mai mică decât cea aplicată.

Scripetele este un mecanism simplu compus dintr-o sfoară sau lanţ înfăşurat în
jurul unei roţi. Extinde forţa asupra unei sarcini pe distanţă mare, ceea ce îi oferă un
avantaj mecanic. Înălţăm şi coborâm steagul pe catarg, Scoaterea apei din fântână.

Planul înclinat este un tip de mecanism simplu fără elemente mobile; este pur şi
simplu o suprafaţă netedă oblică, de exemplu o rampă pentru scaune cu rotile sau un
tobogan.

Mecanisme simple modificate


Roata şi osia sunt un scripete modificat. Acesta este compus dintr-o roată mare
ataşată unei osii. Uneori, roata sau osia are o manivelă sau un mâner. Împreună, roata şi
osia se mişcă pentru a da naştere unor mecanisme, cum ar fi bicicleta.
Pana este geamănul activ al planului înclinat. Pana este utilă atunci când se
mişcă, spre deosebire de planul înclinat, care rămâne tot timpul nemişcat. O pană este
compusă dintr-o pereche de planuri înclinate spate-în-spate, care pot opri mişcarea de
alunecare sau rostogolire. În loc de a mişca rezistenţa în sus pe planul înclinat, planul
înclinat mişcă rezistenţa. Folosim pana pentru a ţine uşa deschisă cu piedica, maşina în
repaus pe plan înclinat.
Şurubul este un plan înclinat înfăşurat în jurul unui reazăm sau mâner. Folosim
şurubul când schimbăm înălţimea scaunului de birou (calarea oricărui dispozitiv).
Burghiul (sfredelul) este un exemplu bun de sarcină care se mişcă de-a lungul unui plan
înclinat spiralat. A se vedea şurubul de apă al lui Arhimede.

81
ANEXA 2
Sisteme de unităţi de măsură

Sistemele de unităţi de măsură au la bază un număr de unităţi fundamentale


independente între ele. Toate celelalte unităţi ale sistemului - unităţi derivate - pot fi
deduse din aceste unităţi fundamentale.
Din anul 1961 România a adoptat ca singur sistem de unităţi de măsură legal şi
obligatoriu, sistemul internaţional de unităţi (SI), la baza căruia stau unităţile
fundamentale şi unităţile suplimentare. (STAS 717/1-82).
Există şi alte sisteme, utilizate în diverse scopuri, unele încă utilizate, altele doar
istorice. Printre acestea se găsesc:
• Unităţi de măsură CGS (centimetru gram secundă) - unităţi ale sistemului fizic
• Unităţi de măsură MKS (metru kilogram secundă) - unităţi ale sistemului metric
• Unităţi de măsură MKfS (metru kilogram-forţă secundă) - unităţi ale sistemului
tehnic
• Unităţi de măsură ale lui Planck
• Unităţi de măsură imperiale - unităţi ale sistemului anglo-saxon
• Unităţi de măsură chinezeşti
• Unităţi de măsură vechi româneşti

82
Unităţile fundamentale şi suplimentare ale sistemului internaţional (SI)
Nr. Mărimea Unitatea fundamentală
Crt. fundamentală
Denumirea Simbol Definiţie Observaţii

1 lungime metru m Metrul este lungimea egală cu 1 650 763,73 lungimi de Definiţia metrului a fost adoptată de cea de-a Xl-a
undă în vid ale radiaţiei cară corespunde tranziţiei intre Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1960,
nivelurile 2p10 şi 5d5 ale atomului de kripton 86 prin rezoluţia a 6-a
2 masă kilogram kg Kilogramul este masa „kilogramului prototip Definiţia kilogramului a fost adoptată de I-a şi cea de-
internaţional" adoptat ca unitate de măsură a masei, de a III-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din
Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1889 1889 şi respectiv 1901. „Kilogramul prototip
internaţional" este păstrat la Biroul internaţional de
Măsuri şi Greutăţi de la Sevres, în condiţiile care au
fost fixate de Conferinţa Generală de Măsuri şi
Greutăţi din 1889.
9 timp secundă s Secunda este durata a 9 192 631, 770 perioade ale Definiţia secundei a fost adoptată de cea de-a XIII-a
radiaţiei corespunzătoare tranziţiei între cele două Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1967,
niveluri hiperfine ale stării fundamentale a atomului de prin rezoluţia 1-a
4 Intensitatea amper A cesiu 133este intensitatea unui curent electric constant,
Amperul Definiţia amperului a fost adoptată de cea de a IX-a
curentului care menţinut în două conductoare paralele rectilinii, de Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1948,
electric lungime infinită şi de secţiune circulară neglijabilă, prin rezoluţia 2-a
aşezate în vid, la o distanţă de 1 metru unul de altul, ar
produce între aceste conductoare o forţă de 2 -10-7 N pe o
lungime de 1 m.
5 temperatură kelvin K Kelvin, unitatea de temperatură termodinamică, este Definiţia Kelvinului a fost adoptată de cea de-a
termo- fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamica a XIII-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greu-
dinamică punctului triplu al apei tăţi din 1967, prin rezoluţia a 4-a. Aceeaşi unitate
de măsură şi acelaşi simbol sunt utilizate pentru a
evalua un interval de temperatură

83
6 Cantitatea de mol mol Molul este cantitatea de substanţă a unui sistem care Definiţia molului a fost adoptată de cea de a XIV- a
substanţă conţine atâtea entităţi elementare câţi atomi există în Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1971
0,012 kilogram de C12. Entităţile elementare (atomi,
molecule, ioni, electroni, alte particule sau grupări
specifice de astfel de particule) trebuie să fie menţionate
ori de câte ori se utilizează molul.
7 Intensitate candela cd Candela este intensitatea luminoasă într-o direcţie dată a Definiţia candelei a fost adoptată de cea de a XVI-a
luminoasă unei surse care emite o radiaţie mono-cromatică cu Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1979.
frecvenţa sie 540 -1012 hertzi şi a cărei intensitate energe-
tică în direcţia respectivă este de 1/683 watt pe steradiani.

Unităţile suplimentare

Nr Mărimea Unitatea suplimenta


crt suplimentară Denumire Simbol Definiţie Observaţii
1 unghi plan radian rad este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc, care Unghiul plan este o mărime adimensională.
delimitează pe circumferinţa cercului un arc a cărui Definiţia radianului a fost adoptată de Organizaţia
lungime este egală cu raza cercului Internaţională de Standardizare (ISO), prin
Recomandarea R31, partea I.
2 unghi solid steradian sr Steradianul este unghiul solid cu vârful în centrul unei Unghiul solid este o mărime adimensională.
sfere, care delimitează pe suprafaţa sferei o arie egală ca Definiţia steradianului a fost adoptată de Orga-
aria unui pătrat a cărui latură este egala cu raza sferei. nizaţia Internaţională de Standardizare (ISO), prin
Recomandarea R31, partea I.

84
METRUL
Originea metrului datează din secolul al XVIII-lea[1]. Au existat două variante:
-7
• 1/40 000 000 din lungimea cercului meridian sau, echivalent, 10 din distanţa de la
pol la ecuator de-a lungul unui meridian;
• lungimea unui pendul gravitaţional cu perioada de oscilaţie de 2 secunde.
În 1791, după Revoluţia Franceză, s-a ales prima variantă, pe considerentul de a
putea oferi fiecărui stat posibilitatea de a determina lungimea unui metru. Anume, orice
ţară are acces la un arc dintr-un meridian, lucru care permite măsurarea lungimii cercului
meridian. Deoarece perioada de oscilaţie a pendulului gravitaţional depinde de acceleraţia
gravitaţională care la rândul ei variază cu latitudinea, pentru aplicarea definiţiei este
necesar accesul la un punct de pe pământ de la o anumită latitudine.
În urma măsurătorilor, s-a realizat un etalon constând dintr-o bară dintr-un aliaj de
platină, având trasate două marcaje la distanţă de un metru unul de celălalt. Ulterior s-a
constatat că, dintr-o eroare legată de calculul turtirii Pământului, distanţa etalon era cu
0,2 mm mai mică decât definiţia originală; s-a stabilit însă ca etalonul să rămână definiţia
unităţii de măsură.
În 1960, definiţia metrului a fost înlocuită cu lungimea egală cu 1 650 763,73
lungimi de undă în vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelurile 2p10 şi 5d5
ale atomului de kripton 86.
În 1983, această definiţia a fost înlocuită cu definiţia curentă, distanţa parcursă de
lumină în vid în 1/299 792 458 dintr-o secundă. Urmarea este că viteza luminii în vid este
fixată prin definiţie la valoarea de 299 792 458 m/s.

SECUNDA

În Sistemul Internaţional este una dintre cele şapte unităţi fundamentale. Este
definită ca
durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două
niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la
temperatura de 0 K.
Definiţia secundei a fost iniţial legată de perioada de rotaţie a Pământului în jurul
propriei axe, prin împărţirea unei zile solare medii în 24 de ore, a fiecărei ore în 60 de
minute, şi a fiecărui minut în 60 de secunde. Acest mod de definire a fost suficient de
precis până când au apărut ceasuri mai exacte care au dovedit că rotaţia Pământului nu are
o perioadă constantă.
Denumirile iniţiale pentru subdiviziunile orei erau în latina medievală "pars minuta
prima" şi "pars minuta secunda" (adică parte mică de primul rang şi respectiv parte mică
de rangul al doilea). Prin simplificarea acestor expresii s-a ajuns la minutul şi respectiv
secunda de astăzi.
Numărul 60 folosit în divizarea orei şi a minutului este probabil moştenit de la
sistemul de numeraţie în baza 60 folosit de babilonieni. Se bănuieşte că ziua a fost
împărţită pentru prima dată în 24 de părţi de către vechii egipteni.
Secunda a fost, ca urmare, definită ca 1/86400 din zi (ziua solară medie).

85
Datorită neuniformităţii mişcării de rotaţie a Pământului, odată cu creşterea preciziei
ceasurilor, a devenit necesară modificarea definiţiei secundei.
În 1960, secunda a fost redefinită ca fracţiunea 1/31 556 925,9747 a anului tropic la
1900/01/0 la ora 12 timpul efemeridelor[1].
În 1967, în urma progresului efectuat în realizarea ceasurilor atomice, secunda a fost
din nou redefinită ca durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde
tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu
133. În 1997 a fost adăugată precizarea temperaturii considerate: 0K.

Timpul atomic internaţional, abreviat TAI (din franceză Temps Atomique International) este un standard de timp
obţinut prin medierea măsurătorilor efectuate de ceasuri atomice din mai multe laboratoare de pe Pământ. Pe baza timpului
atomic internaţional se determină timpul universal coordonat (UTC); acesta din urmă este decalat cu un număr întreg, dar
variabil, de secunde, pentru a-l menţine în sincronism cu rotaţia Pământului.
Timpul terestru, abreviat TT, este definit ca timpul perceput de un observator situat pe suprafaţa geoidului terestru şi
fix faţă de Pământ. Materializarea timpului terestru este timpul atomic internaţional. Din motive istorice, originea (momentul
zero) pentru cele două standarde este diferită, astfel că între TT şi TAI este o diferenţă fixă, TT = TAI + 32,184 s.
Timpul terestru este succesorul timpului efemeridelor (E.T.), utilizat în astronomie, dar care nu ţinea cont de efectele teoriei
relativităţii. În forma actuală a fost definit în 1991.

KILOGRAMUL

Kilogram (prescurtat kg) este unitatea de măsură pentru masă, în Sistemul


Internaţional de Unităţi de Măsură (SI).
Este singura unitate fundamentală formată cu ajutorul unui prefix. Astfel, deşi
conform prefixului kilo un kilogram este 1000 grame, nu gramul este considerat unitatea
fundamentală, ci kilogramul.
Kilogramul a fost creat ca fiind masa unui decimetru cub (1 dm³) de apă la
temperatura de 4°C şi presiune atmosferică normală. Deoarece definiţia presiunii face apel
la unitatea de măsură pentru masă, kilogramul nu poate fi definit formal astfel. Ca urmare,
kilogramul este masa etalonului păstrat la Biroul de Măsuri şi Unităţi din Sèvres.
Nu este corectă utilizarea kilogramului ca unitate de măsură pentru greutate sau
pentru forţe în general. Greutăţile şi, în general, forţele, se măsoară în newtoni. Pentru
măsurarea forţelor se foloseşte uneori o unitate numită kilogram-forţă, notată kgf, egală cu
greutatea unui corp cu masa de 1kg la suprafaţa Pământului. 1kgf≈9.8N.

DIVERSE

În 1889 a fost turnat un cilindru dintr-un aliaj de plastic şi iridiu, înalt de 3,9 cm şi
cu acelaşi diametru ca etalon pentru greutate de un kilogram. Iar acest etalon a fost depus
într-un castel din localitatea Seim, nu departe de Paris. Şi e ţinut închis de atunci sub
şapte lacăte, fiind scos din adăpost, în cazuri excepţionale când trebuie comparat cu alţi
cilindri similari. După 118 ani s-a constatat că etalonul cântăreşte cu mai puţin de 50 de
micrograme, comparat cu alţi cilindri din diverse ţări aduşi spre verificare şi care în
aceeaşi perioadă au fost păstraţi în condiţii identice. Se preconizează, ţinând cont de
progresul ştiinţei şi tehnicii, să se confecţioneze un nou etalon-sferă dintr-un cristal de
izotop - kpeuhs* 28, având atomi din aceiaşi tip şi o masă fixă.

86
AMPERUL

Amperul (simbol: A) este unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric.


În Sistemul internaţional de unităţi (SI) amperul este una dintre cele şapte unităţi
fundamentale. Denumirea de amper a fost dată în cinstea fizicianului francez André-Marie
Ampère, pentru numeroasele sale contribuţii la dezvoltarea eletromagnetismului.
Simbolul pentru amper este întotdeauna majuscula A. În schimb numele unităţii
scris întreg începe cu minuscula a (amper), cu excepţia cazurilor când majuscula e cerută
de alte reguli ortografice.
Amperul este intensitatea unui curent electric constant care, menţinut în două
conductoare paralele şi rectilinii de lungime infinită, de secţiune transversală circulară
neglijabilă şi plasate în vid la distanţa de un metru unul de celălalt, produce între aceste
conductoare o forţă egală cu 2×10–7 newton pe fiecare metru de lungime.
Intensitatea curentului electric este dată de fluxul de sarcini electrice care trec printr-
o suprafaţă dată în unitatea de timp. Astfel, un curent de un amper reprezintă deplasarea
dirijată a unei sarcini de un coulomb într-un interval de o secundă:

Ca unitate fundamentală, amperul nu se defineşte în raport cu alte mărimi. În


schimb unitatea de măsură pentru sarcina electrică se defineşte în raport cu amperul, ca
fiind sarcina electrică transportată de un curent de un amper într-un interval de o secundă.

TEMPERATURA

Temperatura este proprietatea fizică a unui sistem, prin care se constată dacă este
mai cald sau mai rece. Astfel, materialul cu o temperatură mai ridicată este mai cald, iar
cel cu o temperatură joasă mai rece. Ea indică viteza cu care atomii ce alcătuiesc o
substanţă se mişcă, în cazul încălzirii viteza lor crescând. Oamenii de ştiinţă afirmă că la o
temperatură extrem de scăzută, numită zero absolut, atomii sau moleculele şi-ar înceta
mişcarea complet. Temperatura împreună cu lumina fac parte din factorii ecologici.
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional (SI) este kelvinul (K).
Temperatura 0 K este numită zero absolut şi este punctul în care moleculele şi
atomii au cea mai mică energie termică. De obicei se folosesc două scări de temperatură,
scara Celsius, cu precădere în ţările europene şi scara Fahrenheit, în Statele Unite. Acestea
se definesc cu ajutorul scării Kelvin care constituie scara fundamentală a temperaturilor în
ştiinţă şi tehnică.
Un grad Celsius reprezintă a 1/273,16-a parte din intervalul cuprins între punctul
triplu al apei (0,01 °C) şi punctul de zero absolut (-273,15 °C), la presiune normală.
Raportul de conversiune:
• TC =TK - 273,15.
• TF = TK - 459,67.

87
Formule pentru transformarea temperaturii exprimată în grade Celsius

Convertire din în Formulă


Celsius Fahrenheit °F = °C × 1,8 + 32
Fahrenheit Celsius °C = (°F – 32) / 1,8
Celsius Kelvin K = °C + 273,15
kelvin Celsius °C = K – 273,15

Multipli şi sub-multipli

Pentru formarea multiplilor şi submultiplilor zecimali ai unităţilor se folosesc prefixele din


tabelul următor (STAS 737/4-84)

MULTIPLI

Factor numeric zecimal Denumirea Simbol


1.000.000.000.000.000.000=1018 exa E
1.000.000.000.000.000=1015 peta P
1.000.000.000.000=1012 tera T
1.000.000.000=109 giga G
1.000.000=106 mega M
1.000=103 kilo k
100=102 hecto h
10=101 deca da

SUBMULTIPLI

Factor numeric zecimal Denumirea Simbol


0,1=10-1 deci d
0,01=10-2 centi c
0,001=10-3 mili m
0,000001=10-6 micro µ
0,000000001=10-9 nano n
0,0000000001=10-10 Ångström Å
-12
0,000000000001=10 pico p
0,000000000000001=10-15 femto f
0,000000000000000001=10-18 atto a

88
Alfabetul grecesc

A α Alfa K κ kapa T τ tau


B β beta Λ λ lamda Υ υ ipsilon
Г γ gama M µ miu Φ φ fi
∆ δ delta N ν niu Χ χ hi
E ε epsilon Ξ ξ ksi Ψ ψ psi
Z ζ zeta O ο omicron Ω ω omega
H η eta Π π pi
θ θ teta P ρ ro
I ι iota Σ σ sigma

89
ANEXA 2
Apariţia numerelor

Apariţia numerelor a fost o necesitate resimţită de toate comunităţile omeneşti dar


reprezentarea numerelor s-a făcut diferit în diverse areale. Astfel, societăţile mai
dezvoltate, au pus la punct sisteme complexe de reprezentare a numerelor. Dintre aceste
vom prezenta sistemele de numerotare ale popoarele: roman, grec, chinez şi egiptean.

Numerele romane:
• I - pentru 1. Doi I înseamnă 2, 3 înseamnă 3,...

• V - pentru 5. Un I în faţa lui V indică 5-1, deci 4. Adăugarea câte unui I după V
înseamnă adăugare deci, 6, 7, 8
• X - pentru 10. Dar un I în faţa lui X înseamnă 10-1 deci 9, iar un I după înseamnă
10+1 deci, 11 ş.a.m.d.
• L - pentru 50.
• C - pentru 100.
• D - pentru 500.
• M - pentru 1000.

Numerele greceşti:
Numerele greceşti sunt foarte variate. Astfel unii dintre aceştia foloseau sistemul alfabetic:
1 era alpha (A), 2 era beta (B), 3 era gamma (G) şi aşa mai departe pentru primele 10 cifre.

90
Numerele chinezeşti:
Chinezii folosesc sistemul numerelor arabe dar au şi propriile lor sisteme de scriere
a numerelor, care variază de la regiune la regiune.

În sistemul tradiţional de scriere a numerelor acestea arată astfel:

0- ;1- ;2- ;3- ;4- ;5- ;6- ;7- ;8- ;9- ; 10 - ;

100 - ; 1000 - ; 10000 - ; 100000000 - ;

Numerele egiptene, înscrise pe pereţii piramidelor sunt şi au fost fascinante prin


statura lor.

Poza luata de pe site-ul www.isomedia.com

Numerele arabe:

Numerele pe care le folosim, (1, 2, 3, 4, etc.) sunt cunoscute drept numere arabe,
diferite de numerele romane (I, II, III, IV, V, VI, etc.). Arabii au popularizat aceste
numere, dar ele au fost iniţial folosite de comercianţii fenicieni, mult înainte, pentru a-şi
ţine socotelile operaţiunilor comerciale.

Cifrele romane sunt uşor de înţeles, dar care este logica din spatele cifrelor arabe?
Totul se poate explica prin numărul de unghiuri.
Dacă se scriu toate cifrele pe o foaie de hârtie, (vezi poza ataşată), în vechea lor
forma, vei înţelege imediat!
Unghiurile sunt marcate cu "o"-uri.
1 are un singur unghi.
2 are doua unghiuri.
3 are trei unghiuri.
4 are patru unghiuri.
91
...

Deşi zero e o invenţie mai recenta, de origine indiana, interesant, se respecta regula: zero
unghiuri!

92