Clasificarea construcțiilor

Clădirile sau construcţiile civile, industriale şi

agricole adăpostesc oameni şi alte vieţuitoare,
activitatea omenească, de intemperiile atmosferice
(viscol, ger, vânt, ploaie, arşiţa soarelui etc.) făcând
posibilă adaptarea la mediul geografic atât de variat şi
cu clime atât de diferite. Construcţiile inginereşti sunt
toate celelalte construcţii, căi de comunicaţii terestre şi
pe apă, construcţiile hidrotehnice şi subterane, liniile
de transport ale energiei electrice etc.
Factori care influenţează concepţia construcţiilor
Orice construcţie trebuie să satisfacă o serie de cerinţe sintetizate în
trei factori esenţiali, care concurează la concepţia, proiectarea şi
alcătuirea lor. Avem astfel:
–   Factorul om – care impune realizarea unor condiţii de confort
necesare activităţii omului, de exemplu condiţii de: temperatură,
umiditate, iluminare, zgomot, etc. Acestea depind de tipul activităţii pe
care o desfăşoară omul în construcţie.
–   Factorul activitate omenească – impune alcătuirea funcţională a
construcţiei astfel încât să satisfacă cerinţele impuse de tipul activităţii.
Astfel se concepe diferit o construcţie de locuit de o  construcţie pentru
producţia de automobile sau un depou de locomotive.
–   Factorul natură – implică toate acţiunile care rezultă
din interacţiunea construcţie – mediu referitoare la: gradul
de seismicitate al zonei, intensitatea acţiunilor climatice
(vânt, zăpadă, ploaie, chiciură, etc), calitatea terenului de
fundare, nivelul apelor freatice, agresivitatea apelor
subterane,  etc. Toţi aceşti factori enunţaţi s-au constituit
de-a lungul timpului în “legi” ale construcţiilor sub  formă
de: instrucţiuni tehnice provizorii, instrucţiuni tehnice,
manuale de proiectare, norme de proiectare, normative
tehnice, STAS-uri, etc.
 Clasificarea construcţiilor
Construcţiile se împart în 2 categorii mari: clădirile,
respectiv construcţiile inginereşti.
CLĂDIRILE – sunt acele construcţii care adăpostesc o
activitate omenească, în funcţie de aceasta având:
–   Clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social
– culturale, pentru educaţie, sănătate, etc.
–   Clădiri industriale, care adăpostesc o activitate
omenească de producere sau depozitare a unor bunuri
materiale, cum ar fi: fabrici, ateliere, depozite, etc.
–   Clădiri agro – zootehnice, care adăpostesc producţii
animale sau vegetale, depozitarea unor produse
agricole, înnobilarea speciilor animale sau vegetale,
cum ar fi: sere, solarii, silozuri, crescătorii de animale,
etc.
CONSTRUCŢII INGINEREŞTI – sunt construcţii cu
caracter special, cum ar fi:
–   Căi de comunicaţii terestre, poduri, tuneluri, baraje,
turnuri radio – TV, etc.
Clădirile se mai împart şi sub alte criterii, cum ar fi:
a)  După structura de rezistenţă, clădirile pot fi:
–   Cu structură rigidă, având pereţi de rezistenţă din cărămidă, beton.
–   Cu structură elastică având structura verticală realizată din cadre de
beton armat sau metal.
–   Structuri mixte, având şi pereţi portanţi, dar şi cadre.
După rezistenţa la foc avem, funcţie de materialul din care se execută
structuri şi elemente nestructurale:
–   Rezistente ( beton armat )
–   Semirezistente ( metal )
–   Semicombustibile ( lemn masiv tratat )
–   Combustibile ( lemn masiv netratat)
–   Inflamabile ( lemn de secţiune mică, paie, stuf, polistiren, etc)
c) După materialele din care se execută, avem construcţii din:
lemn, cărămidă, beton armat monolit sau prefabricat, metal,
mixte.
d)  După metodele tehnologice de realizare clădirile pot fi
executate tradiţional sau în  tehnologii moderne.
Elementele componente ale clădirilor
Toate construcţiile de tip clădire sunt realizate din 3 categorii de
elemente:
1)  Elemente structurale, portante, de rezistenţă.
În această categorie intră următoarele 4 elemente componente,
care definesc structura de rezistenţă a clădirii:
Fundaţiile – preiau încărcările de la structura verticală
de rezistenţă  şi le transmit terenului de fundare. Uzual
se realizează din beton simplu sau armat, dar întâlnim  şi
fundaţii din cărămidă, lemn, etc. Fundaţiile se pot realiza
sub formă de: fundaţii izolate, continue sub ziduri, radier
general sub formă de placă groasă cu sau fără îngroşări,
reţele de grinzi, piloţi, etc. Adâncimea de fundare se
stabileşte în funcţie de: poziţia terenului bun de fundare,
adâncimea de îngheţ a zonei, înălţimea totală a
construcţiei, nivelul apelor freatice, etc.
- Structura verticală de rezistenţă se poate realiza sub
forme de: pereţi portanţi, cadre sau mixt din lemn,
cărămidă, beton, metal  şi preia încărcările de la structura
orizontală  şi acoperiş şi le transmite fundaţiilor.
–   Structura orizontală de rezistenţă sau planşeele
preiau încărcările care le revin, verticale şi orizontale,
permanente, temporare sau excepţionale şi le transmit
structurii verticale de rezistenţă. Se pot realiza cu sau fără
grinzi, plane sau curbe, monolit sau prefabricat, din lemn,
metal, cărămidă sau beton.
–   Acoperişul preia încărcările din greutatea proprie  şi
din acţiunile dinamice (vânt, zăpadă, ploaie, chiciură,
etc)  şi le transmit structurii verticale de rezistenţă.
Acoperişul se poate realiza sub formă de acoperiş cu
pantă denumit şarpantă, sau fără pantă, denumit terasă.
2)  Elemente nestructurale, neportante, care participă la
alcătuirea funcţională şi protecţia construcţiei, această
categorie fiind realizată din mai multe elemente:
–   Pereţii despărţitori, de compartimentare sau închidere, care
delimitează funcţiunile într-o clădire, respectiv închid clădirea
la exterior.
–   Învelitoarea – închide acoperişul la partea superioară,
protejând panoul sau ultimul nivel, fiind realizată din produse
ceramice (ţiglă, olane), paie, stuf, şiţă, şindrilă.
–   Izolaţiile – protejează clădirea sau elemente ale clădirii
împotriva apei (hidroizolaţii), împotriva pierderilor de căldură
(termoizolaţii) sau a propagării zgomotului (fonoizolaţii).
–   Tâmplăriile de la uşi  şi ferestre au rolul de a închide
golurile de lumină  şi circulaţie, de a izola interiorul faţă de
exterior şi a asigura o iluminare naturală corespunzătoare.
–   Finisajele elementelor de construcţii au rol estetic, dar şi
igienic, de protecţie mecanică (uneori) etc. În această categorie
intră: tencuieli, zugrăveli, vopsitorii, placaje, pardoseli, tapete,
etc.
–   Scările asigură circulaţia pe verticală în clădire, fiind
dimensionate pentru evacuarea tuturor persoanelor, eventual
bunurilor, în caz de necesitate (incendiu, cutremur, inundaţii)
scara este practic o continuare a planşeului în zona casei
scărilor, în pantă, deci ar putea fi considerată ca şi element
structural.
3) Elemente de echipare tehnică – sunt componente care asigură
confortul în activitatea omului, fiind practic o serie de instalaţii,
numărul şi complexitatea lor depinzând de tipul clădirii, confortul
interior impus, posibilităţile financiare, etc. În această categorie se
includ:
–   Instalaţii de alimentare cu apă şi evacuare a apelor uzate
–   Instalaţii de încălzire
–   Echipamente de transport pe verticală (lifturi, ascensoare)
–   Instalaţii de curenţi şi curenţi slabi (sonerie, interfon, telefon)
–   Instalaţii de evacuare a deşeurilor
–   Instalaţii de aer condiţionat etc.
 Acţiuni în construcţii
Prin acţiune se înţelege orice cauză care generează un efort sau o deformaţie,
acţiunile manifestându-se sub forma unor sisteme de forţe sau de deplasări.
Acţiunile se manifestă sub forma unor încărcări, care se reprezintă sub forma
unor forţe aplicate asupra construcţiei. Încărcările normate ale unei construcţii
sunt valori medii multianuale determinate probabilistic,  ţinând cont de variaţii
ale valorilor lor, datorită influenţelor umidităţii, temperaturii, etc.  Încărcările de
calcul rezultă din cele normate înmulţite cu coeficienţii încărcărilor, care  ţin
cont de posibilitatea ca valorile medii să fie depăşite sau supraevaluate. Aceşti
coeficienţi pot fi deci supra sau subunitari, valorile lor fiind luate în calcul în
funcţie de modul cum încărcarea acţionează favorabil sau defavorabil asupra
construcţiei. Principala clasificare a acţiunilor se face în funcţie de perioada cât
timp acţionează  şi de valoarea la care acţionează.
Avem astfel:
–   Acţiuni permanente – care acţionează în permanenţă  şi la valoarea
maximă, cum ar fi: greutatea proprie a elementelor de construcţie,
împingerea pământului sau a muntelui, efectul precomprimării, etc.
–   Acţiuni temporare – care nu acţionează în permanenţă sau nu la
valoarea maximă. În această categorie intră:
o  Încărcarea din mobilier şi persoane
o  Încărcări climatice, cum ar fi: zăpadă, vânt, ploaie, chiciură
o  Încărcări din autovehicule
o  Împingerea apei din rezervoare
o  Încărcări din variaţii de temperatură climatică
o  Încărcări din variaţii de temperatură tehnologică
o  Împingerea pământului depozitat
Alte criterii de clasificare a acţiunilor pot fi:
–  După direcţia de acţionare pot fi: verticale, orizontale, oarecare
–  După modul de acţionare: concentrate, distribuite uniform sau
oarecare
–  După frecvenţa de apariţie: cvasipermanente, frecvent întâlnite, rar
întâlnite, etc
–   Acţiuni excepţionale – sunt acelea care pot să nu apară niciodată în
viaţa unei construcţii sau nu la intensitatea maximă. În aceeastă categorie
avem:
o  Acţiuni seismice
o  Cedarea unor reazeme
o  Exploziile
o  Ruperea unor elemente structurale etc.
Pentru calculul şi dimensionarea elementelor structurale
se fac combinaţii de încercări posibil a acţiona împreună
rezultând:
a)  gruparea fundamentală cuprinzând acţiunile
permanente şi acţiunile temporare care pot să apară
simultan.
b)  gruparea specială cuprinzând acţiunile permanente,
acţiunile temporare care pot acţiona simultan cu o
acţiune excepţională.
 Condiţii tehnice pentru construcţii
Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un
ansamblu de condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice
principale, care privesc durabilitatea în timp, rezistenţa la foc,
rezistenţa şi stabilitatea construcţiei, condiţii fizice şi igienice,
arhitectonice, economico-organizatorice etc. Durabilitatea reprezintă
durata de funcţionare normală în timp a principalelor elemente de
construcţii, fără pierderea calităţii necesare exploatării optime şi
poate fi: ridicată (de gradul I) şi este peste 100 de ani; mijlocie (de
gradul II) între 50 şi 100 de ani; normală sau obişnuită (de gradul III)
între 20 şi 50 de ani. Construcţiile cu durată de funcţionare sub 20 de
ani se numesc provizorii.
Durabilitatea este determinată de materialele folosite, modul de
proiectare şi execuţie, condiţiile de exploatare şi întreţinere şi se
referă la rezistenţa materialelor şi elementelor de construcţii la
diferite acţiuni cum ar fi: îngheţ-dezgheţ, umiditate, coroziune,
acţiunea biologică a microorganismelor cât şi acţiunea mediului
înconjurător: agenţi atmosferici, fum, gaze, diferite noxe din
mediul interior etc. Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea
construcţiei de a rezista la solicitări termice şi mecanice produse
în timpul şi din cauza incendiilor. Din punct de vedere al
rezistenţei la foc, elementele de construcţii depind direct de
materialele din care se execută şi se caracterizează prin gradul
de combustibilitate şi limita rezistenţei la foc.
Combustibilitatea unui material sau element de construcţii reprezintă
capacitatea acestuia de a se aprinde şi de a arde în continuare şi din acest
punct de vedere acestea se clasifică: incombustibili (betonul, zidăria), greu
combustibili sau semicombustibili (metalul protejat, lemn ignifugat sau
tencuit) şi combustibili (lemn, carton bitumat). Limita de rezistenţă la foc
este perioada de timp în care un element de construcţie supus unui
incendiu îşi păstrează stabilitatea. Rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor se
referă la capacitatea lor portantă, deformaţii, fisuri, cât şi la condiţiile de
exploatare specifice fiecărei construcţii (uzură, şoc etc.). Condiţiile fizice şi
igienice de exploatare sunt legate de factorii de climat exterior şi interior şi
se referă la temperatură, umiditate, iluminare, viteza curenţilor de aer, gaze
nocive etc.
Condiţiile de ordin arhitectural asigură construcţiilor
aspectul corespunzător destinaţiei acestora, cu o plastică
şi o compoziţie arhitectonică optimă.
Condiţiile economico-organizatorice privesc în general
costul construcţiilor, tehnologia de execuţie şi
posibilităţile de industrializare, materiale folosite, soluţii
tehnice, termenul de execuţie şi punerea în funcţiune.
 
 Structura de rezistenţă a unei clădiri
Structura de rezistenţă reprezintă un ansamblu de
elemente de construcţii, asamblate astfel încât să asigure
stabilitatea şi durabilitatea clădirii şi care preia sarcinile
care îl solicită şi le transmite terenului de fundare.
Proiectarea structurii de rezistenţă a unei clădiri este un
proces complex şi soluţia aleasă trebuie să îndeplinească
un set de cerinţe de bază şi anume:
inginereşti – în sensul că trebuie să aibă siguranţă
satisfăcătoare în ceea ce priveşte stabilitatea de formă şi poziţie
şi să fie exploatabilă în condiţii optime;
arhitecturale – structura trebuie să corespundă funcţiunii ei şi
să prezinte calităţi estetice, să prezinte plastic funcţionalitatea
adică aspectul exterior să fie corelat cu conţinutul;
economice – care se referă la consumul de materiale (folosirea
materialelor locale şi mai puţin a celor energofage) iar costul
clădirii să fie mic;
Fundaţii
Fundaţia este elementul de construcţie care se află în contact direct
cu terenul bun de fundare şi transmite acestuia toate încărcăturile
care acţionează construcţia. Fundaţia este partea principală a
structurii de rezistenţă a clădirii prin intermediul căreia se
realizează încastrarea în pământ. Deoarece pământul de fundare are
caracteristici inferioare celor ale materialelor de construcţii folosite
pentru realizarea fundaţiilor, forma lor este în general evazată,
sugerând o analogie cu rădăcinile arborilor. Capacitatea portantă a
terenului este presiunea maximă pe care o poate suporta terenul de
fundare, fără a exista pericolul ruperii acesteia sau a unor tasări
care să pericliteze construcţia.
Capacitatea portantă depinde de natura pământurilor în care se
amplasează fundaţia şi în funcţie de prezenţa forţelor de legătură între
particolele solide ale acestora, pământurile pot fi coezive sau necoezive.
Pământurile coezive sunt pământurile prăfoase şi cele argiloase (praf
argilos, praf argilo-nisipos, praf nisipos) cu coeziune şi plasticitate
mijlocie sau redusă. Coezivitatea şi plasticitate mare sau foarte mare au
pământurile argiloase (argila grasă, argila, argila prăfoasă, argila
nisipoasă), comportarea lor sub solicitări depinzând de starea fizică şi
conţinutul de apă, prezentând fenomenul de umflare – contracţii la variaţii
de umiditate, ceea ce necesită măsuri adecvate la executarea fundaţiilor.
În categoria pământurilor necoezive se încadrează blocurile formate din
bucăţi mari de roci, bolovănişurile, pietrişurile şi nisipurile.
Clasificarea fundaţiilor- După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte
terenul bun de fundare) sunt:
- fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
- fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (fundaţii pe piloţi, chesoane, puţuri,
coloane etc.).
După modul de execuţie faţă de nivelul apelor subterane sunt:
- fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice (fundaţii executate sub apă).
După materialele folosite sunt:
- fundaţii din lemn;
- fundaţii rigide din piatră naturală, cărămidă, beton simplu sau ciclopian;
- fundaţii elastice din beton armat.
După forma lor în plan se deosebesc:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continue sub ziduri sau stâlpi (tălpi continue);
- fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);
- fundaţii pe radier general (placă cu grinzi, placă continuă)
După tehnologia de execuţie, pot fi:
- fundaţii monolit executate direct pe şantier, în groapa de
fundaţie;
- fundaţii prefabricate executate în ateliere specializate, pe
şantier făcându-se doar montarea lor.
 Alegerea tipului de fundaţie
Alegerea tipului de fundaţie se face pe baza unei analize tehnico-
economice a structurii de rezistenţă în ansamblu şi se ţine seama de:
- condiţii climatice (adâncimea de îngheţ, cantitatea de precipitaţii
etc.);
- condiţii hidrogeologice ale terenului (ape subterane şi de
suprafaţă, precipitaţiile lor chimice, agresivitate, posibilitatea
pătrunderii acestora în fundaţie);
- gradul de importanţă al clădirii;
- seismicitatea regiunii.
Fundaţiile de lemn
- Se execută la construcţiile cu structura de rezistenţă şi închidere din
lemn cu durata de exploatare a acestor fundaţii fiind în funcţie de specia
de lemn şi natura terenului, în general 15-20 ani.
Fundaţiile de zidărie de piatră
- Se folosesc în zonele în care piatra este material economic şi pentru
construcţii cu regim de înălţime mic.
Fundaţii din beton
- Fundaţiile din beton se execută în mod obişnuit din beton ciclopian,
beton simplu şi beton armat.
Pereţi
Pereţii sau zidurile sunt elemente de construcţii verticale care
îndeplinesc următoarele funcţii:
- preiau şi transmit fundaţiilor clădirii greutatea proprie şi în unele
cazuri şi încărcăturile provenite de la alte elemente ca planşee,
grinzi, acoperişuri;
- închid clădirea spre exterior protejând interiorul acesteia împotriva
agenţilor atmosferici şi asigură izolarea termică şi fonică;
- compartimentează clădirea în interior în funcţie de destinaţie;
- asigură rezistenţa construcţiei la solicitări orizontale (vânt,
cutremur).
După materialul din care sunt alcătuiţi, pereţii se deosebesc:
1.pereţi din zidărie din lut, piatră naturală, cărămidă, înlocuitori de
cărămidă, blocuri mici de beton etc.; 2.pereţi din lemn; 3.pereţi din
elemente metalice; 4.pereţi din sticlă, azbociment; 5.pereţi din
materiale uşoare; 6.pereţi din materiale plastice;
După rolul în construcţii, se deosebesc:
1.pereţi de rezistenţă (portanţi) care preiau şi transmit la fundaţie
greutatea proprie şi încărcăturile provenite de la acoperiş, planşee,
ziduri etc.; 2.pereţi autoportanţi care preiau numai greutatea lor
proprie; 3.pereţi purtaţi care reazemă pe elementele structurale
(planşee, grinzi) şi le transmit acestora încărcările din greutatea
proprie.
După poziţia în construcţie, se deosebesc:
1.pereţi situaţi sub nivelul terenului natural; 2.pereţi amplasaţi
deasupra terenului natural; 3.pereţi interiori; 4.pereţi exteriori.
După modul de execuţie, pereţii pot fi:
1.executaţi monolit, prin turnare (lut, beton); 2.executaţi prin
zidire cu cărămizi, blocuri, plăci şi mortare de legătură;
3.executaţi prin mortare de elemente prefabricate din lemn,
beton, elemente uşoare etc. şi materiale de legătură (de
asamblare).
Stâlpi
Stâlpii sunt elemente de construcţie verticală care preiau
încărcările date de elmentele orizontale ale structurii de rezistentă
(grinzi, planşee, şarpante) sau de alte părţi ale structurii care
reazemă pe ei şi le transmit la fundaţii. După materialele din care
se realizează, stâlpii pot fi din:
-lemn
-zidări diverse
-beton armat (cu armătură flexibilă sau rigidă)
-metalici
Stâlpii din lemn se utilizează la executarea construcţiilor
provizorii, a magaziilor, depozitelor sau a altor
construcţii de mică importanţă. La construcţiile
agrozootehnice, când lemnul este material local, structura
de rezistenţă (deci şi stălpii) se execută din lemn. Stâlpii
din lemn pot avea în secţiune transversală formă circulară
sau poligonală, pot fi realizaţi dintr-un singur element sau
din mai multe elemente solidarizate între ele.
Stâlpii din zidărie sunt utilizaţi la diferite tipuri de construcţii de
imporanţă redusă. Stâlpii din zidărie de cărămidă trebuie să aibă
latura secţiunii transversele de cel puţin o cărămidă. În cazuri
speciale, la stâlpii care trebuie să preia încărcări mari sau la
stălpii de înălţime mare, în zidărie se înglobează bare de oţel-
beton (zidăria de armată).
Stâlpii metalici se utilizează la construcţii diverse cum ar fi hale
industriale, clădiri civile sau industriale. Stâlpii metalici se
utilizează în general la structurile care au condiiţii deosebite de
încărcare şi/sau exploatare. Stâlpii metalici pot fi realizaţi cu
diferite forme în secţiune transversală în funcţie de tipurile de
produse de oţel ce se folosesc la executarea acestora.
Astfel stâlpi metalici pot fi relizaţi având secţiunea transversală
simplă sau compusă.
Stâlpii din beton armat au un domeniu vast de utilizare fiind
prezenţi la aproape toate tipurile de structuri curente sau
speciale din beton armat: se pot realiza prin turnarea betonului
la faţa locului (monolit) sau prin prefabricare. Stâlpii clădirilor
civile şi indrustriale realizaţi monolit au în general, secţiunea
transversală de formă pătrată sau dreptunghiulară şi mai rar. În
forma de T, I , circurară sau poligonală. Stălpii prefabricaţi
pentru a rezulta de greutate cât mai redusă, tubulară sau
compusă au secţiunea traversală sub formă de T, I tubulară sau
compusă. (cu goluri, cu zăbrele etc.).
Acoperişuri
Acoperişurile elemente de construcţii care închid clădirile la
partea superioară, cu scopul de a proteja împotriva intemperiilor.
Scări
Scările sunt elemente de construcţii care asigură legătura pe
verticală între diferite nivele (etaje) ale clădirii, precum şi între
trotuar şi interiorul clădirii prin elemente orizontale denumite
trepte, aşezate denivelat unele în raport cu altele, de regulă
echidistant. Elementele din care este alcătuită o scară sunt: rampa
cu trepte şi contratrepte, podestul sau odihna, vangurile,
balustrada cu mâna curentă.
 Elemente şi lucrări de finisaj
Definiţia şi rolul lor
Lucrările de finisaj au rol constructiv, funcţional,
decorativ şi igienico-sanitar şi se execută, în general,
după ce întreaga clădire de roşu (fundaţii, pereţi) şi
acoperişul au fost terminate. Finisajele cuprind lucrări de
pardoseli, tencuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii, tapete,
tâmplărie.
Pardoseli
Pardoseala este elementul care delimitează clădirea la partea
inferioară sau se aplică pe partea superioară a planşeelor. Pardoseala
are o structură diferită în cadrul aceleiaşi hale agro-zootehnice în
funcţie de scopul tehnologic pe care aceasta trebuie să îl
îndeplinească şi se deosebesc principalele tipuri:
- suprafeţe destinate circulaţiei utilajelor, oamenilor şi animalelor;
- suprafeţe de depozitare a producţiei agricole;
- suprafeţe pentru odihna animalelor;
- suprafeţe care acoperă canalele pentru instalaţii diverse.
Tencuieli
Tencuielile sunt elemente de finisaj care se aplică pe suprafaţa
brută a pereţilor, tavanelor sau a altor elemente de construcţii,
având rol estetic, igienic şi de protecţie împotriva agenţilor
exteriori (intemperii, radiaţii etc.) sau interiori (apă şi vapori de
apă), a gazelor, focului şi a altor agenţi şi acţiuni chimice şi
mecanice din mediul ambiant.
Condiţii tehnice pentru tencuieli
Condiţiile tehnice impun tencuielilor anumite proprietăţi legate
de domeniul de aplicare, de cerinţe de exploatare etc., şi sunt:
- condiţii capitale, legate de durabilitate, determină
menţinerea în timp a caracteristicilor fizice, chimice şi
mecanice ale tencuielilor, având în vedere condiţiile
mediului ambiant;
- condiţii mecanice – se referă la legătura cu stratul
suport şi fisurile care pot apărea;
- condiţii fizice şi igienice de exploatare;
- condiţii de ordin arhitectural-estetic;
- condiţii economico-organizatorice.
Clasificarea tencuielilor
După poziţia lor în construcţie se deosebesc: tencuieli interioare şi exterioare.
După materialul suport pe care se aplică, pot fi: pe cărămidă, pe beton greu sau uşor,
pe zidărie din piatră, pe şipci, pe trestie etc.
După tehnologia de execuţie, tencuielile pot fi: umede, semiumede sau uscate.
După modul de prelucrare a feţei văzute, tencuielile se clasifică în: 1.tencuieli brute
cu faţa văzută prelucrată grosier (la suprafeţele subsolurilor, calcane, poduri)
având funcţia principală de protecţie; 2.tencuieli drişcuite, netezite cu drişca din
lemn; 3.tencuieli gletuite, sunt drişcuite pe care se aplică un strat subţire de var sau
ipsos, netezire cu drişca metalică; sunt folosite în special pentru netezirea
suprafeţelor care urmează a fi vopsite cu ulei; 4.tencuieli sclivisite la care faţa
vizibilă se prelucrează cu pastă de ciment, netezind-o cu drişca de oţel; sunt folosite
la încăperi cu umiditate mare; 5.tencuieli decorative folosite la clădiri
monumentale.
Zugrăveli şi vopsitorii
Lucrările de finisaj prin care se aplică pe suprafaţa elementelor
de construcţie un strat subţire dintr-o suspensie de pigmenţi în
apă se numesc zugrăveli. Dacă stratul este alcătuit dintr-o
suspensie de ulei sau emulsie, lucrările de finisaj se numesc
vopsitorii. Zugrăvelile şi vopsitoriile se execută în scopul
menţinerii stratului suport în condiţii de igienă, protejării
hidrofuge, ignifuge şi anticorozive cât şi pentru a crea un aspect
decorativ, ele se execută manual sau mecanizat. Văruitul sau
spoitul cu var este cea mai simplă zugrăveală şi se execută cu
lapte de var stins.
Lucrări de tâmplărie
Ferestrele şi uşile sunt elemente de construcţie care trebuie să
asigure iluminarea şi ventilarea naturală a încăperilor, accesul
în clădire precum şi legătura pe orizontală între diferite încăperi
ale construcţiilor. Realizarea uşilor şi ferestrelor caracterizează
lucrările de tâmplărie care se execută în ateliere şi fabrici
speciale. Tâmplăria se realizează din lemn, metal sau materiale
plastice. Elementele auxiliare ale tâmplăriei, fixate pe uşi,
formează feroneria şi asigură exploatarea acestora şi fixarea în
poziţie închisă sau deschisă.
Tâmplărie PVC
Tâmplăria reprezintă un element important al unei construcţii fiind
răspunzătoare în cea mai mare parte de confortul termic şi fonic dintr-o
locuinţă. Alegerea sistemului de tâmplărie trebuie făcută cu mare atenţie astfel
încât avantajele să fie multiple. Se va ţine cont de tipul de material ce urmează a
fi folosit (PVC, aluminiu, lemn stratificat, etc.), de provenienţa acestuia
(austriac, german, belgian, turcesc, etc.) dar şi de firma producătoare de
tâmplărie. Este de retinut un aspect foarte important, şi anume: 41% din caldură
ce se găseşte intr-o clădire se pierde prin ferestre, deşi suprafaţa acestora
reprezintă aproximativ 15%-30% din suprafaţa totală a clădirii. De aceea aveţi
nevoie de tâmplăria potrivită din PVC sau aluminiu. PVC-ul nu dăunează
sănătăţii oamenilor şi nici mediului înconjurător fiind reciclabil 100%, în plus
durabilitatea este apreciată la peste 25 de ani.