Clădirile sau construcţiile civile, industriale şi
agricole adăpostesc oameni şi alte vieţuitoare, activitatea omenească, de intemperiile atmosferice (viscol, ger, vânt, ploaie, arşiţa soarelui etc.) făcând posibilă adaptarea la mediul geografic atât de variat şi cu clime atât de diferite. Construcţiile inginereşti sunt toate celelalte construcţii, căi de comunicaţii terestre şi pe apă, construcţiile hidrotehnice şi subterane, liniile de transport ale energiei electrice etc. Factori care influenţează concepţia construcţiilor Orice construcţie trebuie să satisfacă o serie de cerinţe sintetizate în trei factori esenţiali, care concurează la concepţia, proiectarea şi alcătuirea lor. Avem astfel: – Factorul om – care impune realizarea unor condiţii de confort necesare activităţii omului, de exemplu condiţii de: temperatură, umiditate, iluminare, zgomot, etc. Acestea depind de tipul activităţii pe care o desfăşoară omul în construcţie. – Factorul activitate omenească – impune alcătuirea funcţională a construcţiei astfel încât să satisfacă cerinţele impuse de tipul activităţii. Astfel se concepe diferit o construcţie de locuit de o construcţie pentru producţia de automobile sau un depou de locomotive. – Factorul natură – implică toate acţiunile care rezultă din interacţiunea construcţie – mediu referitoare la: gradul de seismicitate al zonei, intensitatea acţiunilor climatice (vânt, zăpadă, ploaie, chiciură, etc), calitatea terenului de fundare, nivelul apelor freatice, agresivitatea apelor subterane, etc. Toţi aceşti factori enunţaţi s-au constituit de-a lungul timpului în “legi” ale construcţiilor sub formă de: instrucţiuni tehnice provizorii, instrucţiuni tehnice, manuale de proiectare, norme de proiectare, normative tehnice, STAS-uri, etc. Clasificarea construcţiilor Construcţiile se împart în 2 categorii mari: clădirile, respectiv construcţiile inginereşti. CLĂDIRILE – sunt acele construcţii care adăpostesc o activitate omenească, în funcţie de aceasta având: – Clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social – culturale, pentru educaţie, sănătate, etc. – Clădiri industriale, care adăpostesc o activitate omenească de producere sau depozitare a unor bunuri materiale, cum ar fi: fabrici, ateliere, depozite, etc. – Clădiri agro – zootehnice, care adăpostesc producţii animale sau vegetale, depozitarea unor produse agricole, înnobilarea speciilor animale sau vegetale, cum ar fi: sere, solarii, silozuri, crescătorii de animale, etc. CONSTRUCŢII INGINEREŞTI – sunt construcţii cu caracter special, cum ar fi: – Căi de comunicaţii terestre, poduri, tuneluri, baraje, turnuri radio – TV, etc. Clădirile se mai împart şi sub alte criterii, cum ar fi: a) După structura de rezistenţă, clădirile pot fi: – Cu structură rigidă, având pereţi de rezistenţă din cărămidă, beton. – Cu structură elastică având structura verticală realizată din cadre de beton armat sau metal. – Structuri mixte, având şi pereţi portanţi, dar şi cadre. După rezistenţa la foc avem, funcţie de materialul din care se execută structuri şi elemente nestructurale: – Rezistente ( beton armat ) – Semirezistente ( metal ) – Semicombustibile ( lemn masiv tratat ) – Combustibile ( lemn masiv netratat) – Inflamabile ( lemn de secţiune mică, paie, stuf, polistiren, etc) c) După materialele din care se execută, avem construcţii din: lemn, cărămidă, beton armat monolit sau prefabricat, metal, mixte. d) După metodele tehnologice de realizare clădirile pot fi executate tradiţional sau în tehnologii moderne. Elementele componente ale clădirilor Toate construcţiile de tip clădire sunt realizate din 3 categorii de elemente: 1) Elemente structurale, portante, de rezistenţă. În această categorie intră următoarele 4 elemente componente, care definesc structura de rezistenţă a clădirii: Fundaţiile – preiau încărcările de la structura verticală de rezistenţă şi le transmit terenului de fundare. Uzual se realizează din beton simplu sau armat, dar întâlnim şi fundaţii din cărămidă, lemn, etc. Fundaţiile se pot realiza sub formă de: fundaţii izolate, continue sub ziduri, radier general sub formă de placă groasă cu sau fără îngroşări, reţele de grinzi, piloţi, etc. Adâncimea de fundare se stabileşte în funcţie de: poziţia terenului bun de fundare, adâncimea de îngheţ a zonei, înălţimea totală a construcţiei, nivelul apelor freatice, etc. - Structura verticală de rezistenţă se poate realiza sub forme de: pereţi portanţi, cadre sau mixt din lemn, cărămidă, beton, metal şi preia încărcările de la structura orizontală şi acoperiş şi le transmite fundaţiilor. – Structura orizontală de rezistenţă sau planşeele preiau încărcările care le revin, verticale şi orizontale, permanente, temporare sau excepţionale şi le transmit structurii verticale de rezistenţă. Se pot realiza cu sau fără grinzi, plane sau curbe, monolit sau prefabricat, din lemn, metal, cărămidă sau beton. – Acoperişul preia încărcările din greutatea proprie şi din acţiunile dinamice (vânt, zăpadă, ploaie, chiciură, etc) şi le transmit structurii verticale de rezistenţă. Acoperişul se poate realiza sub formă de acoperiş cu pantă denumit şarpantă, sau fără pantă, denumit terasă. 2) Elemente nestructurale, neportante, care participă la alcătuirea funcţională şi protecţia construcţiei, această categorie fiind realizată din mai multe elemente: – Pereţii despărţitori, de compartimentare sau închidere, care delimitează funcţiunile într-o clădire, respectiv închid clădirea la exterior. – Învelitoarea – închide acoperişul la partea superioară, protejând panoul sau ultimul nivel, fiind realizată din produse ceramice (ţiglă, olane), paie, stuf, şiţă, şindrilă. – Izolaţiile – protejează clădirea sau elemente ale clădirii împotriva apei (hidroizolaţii), împotriva pierderilor de căldură (termoizolaţii) sau a propagării zgomotului (fonoizolaţii). – Tâmplăriile de la uşi şi ferestre au rolul de a închide golurile de lumină şi circulaţie, de a izola interiorul faţă de exterior şi a asigura o iluminare naturală corespunzătoare. – Finisajele elementelor de construcţii au rol estetic, dar şi igienic, de protecţie mecanică (uneori) etc. În această categorie intră: tencuieli, zugrăveli, vopsitorii, placaje, pardoseli, tapete, etc. – Scările asigură circulaţia pe verticală în clădire, fiind dimensionate pentru evacuarea tuturor persoanelor, eventual bunurilor, în caz de necesitate (incendiu, cutremur, inundaţii) scara este practic o continuare a planşeului în zona casei scărilor, în pantă, deci ar putea fi considerată ca şi element structural. 3) Elemente de echipare tehnică – sunt componente care asigură confortul în activitatea omului, fiind practic o serie de instalaţii, numărul şi complexitatea lor depinzând de tipul clădirii, confortul interior impus, posibilităţile financiare, etc. În această categorie se includ: – Instalaţii de alimentare cu apă şi evacuare a apelor uzate – Instalaţii de încălzire – Echipamente de transport pe verticală (lifturi, ascensoare) – Instalaţii de curenţi şi curenţi slabi (sonerie, interfon, telefon) – Instalaţii de evacuare a deşeurilor – Instalaţii de aer condiţionat etc. Acţiuni în construcţii Prin acţiune se înţelege orice cauză care generează un efort sau o deformaţie, acţiunile manifestându-se sub forma unor sisteme de forţe sau de deplasări. Acţiunile se manifestă sub forma unor încărcări, care se reprezintă sub forma unor forţe aplicate asupra construcţiei. Încărcările normate ale unei construcţii sunt valori medii multianuale determinate probabilistic, ţinând cont de variaţii ale valorilor lor, datorită influenţelor umidităţii, temperaturii, etc. Încărcările de calcul rezultă din cele normate înmulţite cu coeficienţii încărcărilor, care ţin cont de posibilitatea ca valorile medii să fie depăşite sau supraevaluate. Aceşti coeficienţi pot fi deci supra sau subunitari, valorile lor fiind luate în calcul în funcţie de modul cum încărcarea acţionează favorabil sau defavorabil asupra construcţiei. Principala clasificare a acţiunilor se face în funcţie de perioada cât timp acţionează şi de valoarea la care acţionează. Avem astfel: – Acţiuni permanente – care acţionează în permanenţă şi la valoarea maximă, cum ar fi: greutatea proprie a elementelor de construcţie, împingerea pământului sau a muntelui, efectul precomprimării, etc. – Acţiuni temporare – care nu acţionează în permanenţă sau nu la valoarea maximă. În această categorie intră: o Încărcarea din mobilier şi persoane o Încărcări climatice, cum ar fi: zăpadă, vânt, ploaie, chiciură o Încărcări din autovehicule o Împingerea apei din rezervoare o Încărcări din variaţii de temperatură climatică o Încărcări din variaţii de temperatură tehnologică o Împingerea pământului depozitat Alte criterii de clasificare a acţiunilor pot fi: – După direcţia de acţionare pot fi: verticale, orizontale, oarecare – După modul de acţionare: concentrate, distribuite uniform sau oarecare – După frecvenţa de apariţie: cvasipermanente, frecvent întâlnite, rar întâlnite, etc – Acţiuni excepţionale – sunt acelea care pot să nu apară niciodată în viaţa unei construcţii sau nu la intensitatea maximă. În aceeastă categorie avem: o Acţiuni seismice o Cedarea unor reazeme o Exploziile o Ruperea unor elemente structurale etc. Pentru calculul şi dimensionarea elementelor structurale se fac combinaţii de încercări posibil a acţiona împreună rezultând: a) gruparea fundamentală cuprinzând acţiunile permanente şi acţiunile temporare care pot să apară simultan. b) gruparea specială cuprinzând acţiunile permanente, acţiunile temporare care pot acţiona simultan cu o acţiune excepţională. Condiţii tehnice pentru construcţii Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un ansamblu de condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care privesc durabilitatea în timp, rezistenţa la foc, rezistenţa şi stabilitatea construcţiei, condiţii fizice şi igienice, arhitectonice, economico-organizatorice etc. Durabilitatea reprezintă durata de funcţionare normală în timp a principalelor elemente de construcţii, fără pierderea calităţii necesare exploatării optime şi poate fi: ridicată (de gradul I) şi este peste 100 de ani; mijlocie (de gradul II) între 50 şi 100 de ani; normală sau obişnuită (de gradul III) între 20 şi 50 de ani. Construcţiile cu durată de funcţionare sub 20 de ani se numesc provizorii. Durabilitatea este determinată de materialele folosite, modul de proiectare şi execuţie, condiţiile de exploatare şi întreţinere şi se referă la rezistenţa materialelor şi elementelor de construcţii la diferite acţiuni cum ar fi: îngheţ-dezgheţ, umiditate, coroziune, acţiunea biologică a microorganismelor cât şi acţiunea mediului înconjurător: agenţi atmosferici, fum, gaze, diferite noxe din mediul interior etc. Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista la solicitări termice şi mecanice produse în timpul şi din cauza incendiilor. Din punct de vedere al rezistenţei la foc, elementele de construcţii depind direct de materialele din care se execută şi se caracterizează prin gradul de combustibilitate şi limita rezistenţei la foc. Combustibilitatea unui material sau element de construcţii reprezintă capacitatea acestuia de a se aprinde şi de a arde în continuare şi din acest punct de vedere acestea se clasifică: incombustibili (betonul, zidăria), greu combustibili sau semicombustibili (metalul protejat, lemn ignifugat sau tencuit) şi combustibili (lemn, carton bitumat). Limita de rezistenţă la foc este perioada de timp în care un element de construcţie supus unui incendiu îşi păstrează stabilitatea. Rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor se referă la capacitatea lor portantă, deformaţii, fisuri, cât şi la condiţiile de exploatare specifice fiecărei construcţii (uzură, şoc etc.). Condiţiile fizice şi igienice de exploatare sunt legate de factorii de climat exterior şi interior şi se referă la temperatură, umiditate, iluminare, viteza curenţilor de aer, gaze nocive etc. Condiţiile de ordin arhitectural asigură construcţiilor aspectul corespunzător destinaţiei acestora, cu o plastică şi o compoziţie arhitectonică optimă. Condiţiile economico-organizatorice privesc în general costul construcţiilor, tehnologia de execuţie şi posibilităţile de industrializare, materiale folosite, soluţii tehnice, termenul de execuţie şi punerea în funcţiune.
Structura de rezistenţă a unei clădiri Structura de rezistenţă reprezintă un ansamblu de elemente de construcţii, asamblate astfel încât să asigure stabilitatea şi durabilitatea clădirii şi care preia sarcinile care îl solicită şi le transmite terenului de fundare. Proiectarea structurii de rezistenţă a unei clădiri este un proces complex şi soluţia aleasă trebuie să îndeplinească un set de cerinţe de bază şi anume: inginereşti – în sensul că trebuie să aibă siguranţă satisfăcătoare în ceea ce priveşte stabilitatea de formă şi poziţie şi să fie exploatabilă în condiţii optime; arhitecturale – structura trebuie să corespundă funcţiunii ei şi să prezinte calităţi estetice, să prezinte plastic funcţionalitatea adică aspectul exterior să fie corelat cu conţinutul; economice – care se referă la consumul de materiale (folosirea materialelor locale şi mai puţin a celor energofage) iar costul clădirii să fie mic; Fundaţii Fundaţia este elementul de construcţie care se află în contact direct cu terenul bun de fundare şi transmite acestuia toate încărcăturile care acţionează construcţia. Fundaţia este partea principală a structurii de rezistenţă a clădirii prin intermediul căreia se realizează încastrarea în pământ. Deoarece pământul de fundare are caracteristici inferioare celor ale materialelor de construcţii folosite pentru realizarea fundaţiilor, forma lor este în general evazată, sugerând o analogie cu rădăcinile arborilor. Capacitatea portantă a terenului este presiunea maximă pe care o poate suporta terenul de fundare, fără a exista pericolul ruperii acesteia sau a unor tasări care să pericliteze construcţia. Capacitatea portantă depinde de natura pământurilor în care se amplasează fundaţia şi în funcţie de prezenţa forţelor de legătură între particolele solide ale acestora, pământurile pot fi coezive sau necoezive. Pământurile coezive sunt pământurile prăfoase şi cele argiloase (praf argilos, praf argilo-nisipos, praf nisipos) cu coeziune şi plasticitate mijlocie sau redusă. Coezivitatea şi plasticitate mare sau foarte mare au pământurile argiloase (argila grasă, argila, argila prăfoasă, argila nisipoasă), comportarea lor sub solicitări depinzând de starea fizică şi conţinutul de apă, prezentând fenomenul de umflare – contracţii la variaţii de umiditate, ceea ce necesită măsuri adecvate la executarea fundaţiilor. În categoria pământurilor necoezive se încadrează blocurile formate din bucăţi mari de roci, bolovănişurile, pietrişurile şi nisipurile. Clasificarea fundaţiilor- După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte terenul bun de fundare) sunt: - fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe; - fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (fundaţii pe piloţi, chesoane, puţuri, coloane etc.). După modul de execuţie faţă de nivelul apelor subterane sunt: - fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice (fundaţii executate sub apă). După materialele folosite sunt: - fundaţii din lemn; - fundaţii rigide din piatră naturală, cărămidă, beton simplu sau ciclopian; - fundaţii elastice din beton armat. După forma lor în plan se deosebesc: - fundaţii izolate; - fundaţii continue sub ziduri sau stâlpi (tălpi continue); - fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate); - fundaţii pe radier general (placă cu grinzi, placă continuă) După tehnologia de execuţie, pot fi: - fundaţii monolit executate direct pe şantier, în groapa de fundaţie; - fundaţii prefabricate executate în ateliere specializate, pe şantier făcându-se doar montarea lor. Alegerea tipului de fundaţie Alegerea tipului de fundaţie se face pe baza unei analize tehnico- economice a structurii de rezistenţă în ansamblu şi se ţine seama de: - condiţii climatice (adâncimea de îngheţ, cantitatea de precipitaţii etc.); - condiţii hidrogeologice ale terenului (ape subterane şi de suprafaţă, precipitaţiile lor chimice, agresivitate, posibilitatea pătrunderii acestora în fundaţie); - gradul de importanţă al clădirii; - seismicitatea regiunii. Fundaţiile de lemn - Se execută la construcţiile cu structura de rezistenţă şi închidere din lemn cu durata de exploatare a acestor fundaţii fiind în funcţie de specia de lemn şi natura terenului, în general 15-20 ani. Fundaţiile de zidărie de piatră - Se folosesc în zonele în care piatra este material economic şi pentru construcţii cu regim de înălţime mic. Fundaţii din beton - Fundaţiile din beton se execută în mod obişnuit din beton ciclopian, beton simplu şi beton armat. Pereţi Pereţii sau zidurile sunt elemente de construcţii verticale care îndeplinesc următoarele funcţii: - preiau şi transmit fundaţiilor clădirii greutatea proprie şi în unele cazuri şi încărcăturile provenite de la alte elemente ca planşee, grinzi, acoperişuri; - închid clădirea spre exterior protejând interiorul acesteia împotriva agenţilor atmosferici şi asigură izolarea termică şi fonică; - compartimentează clădirea în interior în funcţie de destinaţie; - asigură rezistenţa construcţiei la solicitări orizontale (vânt, cutremur). După materialul din care sunt alcătuiţi, pereţii se deosebesc: 1.pereţi din zidărie din lut, piatră naturală, cărămidă, înlocuitori de cărămidă, blocuri mici de beton etc.; 2.pereţi din lemn; 3.pereţi din elemente metalice; 4.pereţi din sticlă, azbociment; 5.pereţi din materiale uşoare; 6.pereţi din materiale plastice; După rolul în construcţii, se deosebesc: 1.pereţi de rezistenţă (portanţi) care preiau şi transmit la fundaţie greutatea proprie şi încărcăturile provenite de la acoperiş, planşee, ziduri etc.; 2.pereţi autoportanţi care preiau numai greutatea lor proprie; 3.pereţi purtaţi care reazemă pe elementele structurale (planşee, grinzi) şi le transmit acestora încărcările din greutatea proprie. După poziţia în construcţie, se deosebesc: 1.pereţi situaţi sub nivelul terenului natural; 2.pereţi amplasaţi deasupra terenului natural; 3.pereţi interiori; 4.pereţi exteriori. După modul de execuţie, pereţii pot fi: 1.executaţi monolit, prin turnare (lut, beton); 2.executaţi prin zidire cu cărămizi, blocuri, plăci şi mortare de legătură; 3.executaţi prin mortare de elemente prefabricate din lemn, beton, elemente uşoare etc. şi materiale de legătură (de asamblare). Stâlpi Stâlpii sunt elemente de construcţie verticală care preiau încărcările date de elmentele orizontale ale structurii de rezistentă (grinzi, planşee, şarpante) sau de alte părţi ale structurii care reazemă pe ei şi le transmit la fundaţii. După materialele din care se realizează, stâlpii pot fi din: -lemn -zidări diverse -beton armat (cu armătură flexibilă sau rigidă) -metalici Stâlpii din lemn se utilizează la executarea construcţiilor provizorii, a magaziilor, depozitelor sau a altor construcţii de mică importanţă. La construcţiile agrozootehnice, când lemnul este material local, structura de rezistenţă (deci şi stălpii) se execută din lemn. Stâlpii din lemn pot avea în secţiune transversală formă circulară sau poligonală, pot fi realizaţi dintr-un singur element sau din mai multe elemente solidarizate între ele. Stâlpii din zidărie sunt utilizaţi la diferite tipuri de construcţii de imporanţă redusă. Stâlpii din zidărie de cărămidă trebuie să aibă latura secţiunii transversele de cel puţin o cărămidă. În cazuri speciale, la stâlpii care trebuie să preia încărcări mari sau la stălpii de înălţime mare, în zidărie se înglobează bare de oţel- beton (zidăria de armată). Stâlpii metalici se utilizează la construcţii diverse cum ar fi hale industriale, clădiri civile sau industriale. Stâlpii metalici se utilizează în general la structurile care au condiiţii deosebite de încărcare şi/sau exploatare. Stâlpii metalici pot fi realizaţi cu diferite forme în secţiune transversală în funcţie de tipurile de produse de oţel ce se folosesc la executarea acestora. Astfel stâlpi metalici pot fi relizaţi având secţiunea transversală simplă sau compusă. Stâlpii din beton armat au un domeniu vast de utilizare fiind prezenţi la aproape toate tipurile de structuri curente sau speciale din beton armat: se pot realiza prin turnarea betonului la faţa locului (monolit) sau prin prefabricare. Stâlpii clădirilor civile şi indrustriale realizaţi monolit au în general, secţiunea transversală de formă pătrată sau dreptunghiulară şi mai rar. În forma de T, I , circurară sau poligonală. Stălpii prefabricaţi pentru a rezulta de greutate cât mai redusă, tubulară sau compusă au secţiunea traversală sub formă de T, I tubulară sau compusă. (cu goluri, cu zăbrele etc.). Acoperişuri Acoperişurile elemente de construcţii care închid clădirile la partea superioară, cu scopul de a proteja împotriva intemperiilor. Scări Scările sunt elemente de construcţii care asigură legătura pe verticală între diferite nivele (etaje) ale clădirii, precum şi între trotuar şi interiorul clădirii prin elemente orizontale denumite trepte, aşezate denivelat unele în raport cu altele, de regulă echidistant. Elementele din care este alcătuită o scară sunt: rampa cu trepte şi contratrepte, podestul sau odihna, vangurile, balustrada cu mâna curentă. Elemente şi lucrări de finisaj Definiţia şi rolul lor Lucrările de finisaj au rol constructiv, funcţional, decorativ şi igienico-sanitar şi se execută, în general, după ce întreaga clădire de roşu (fundaţii, pereţi) şi acoperişul au fost terminate. Finisajele cuprind lucrări de pardoseli, tencuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii, tapete, tâmplărie. Pardoseli Pardoseala este elementul care delimitează clădirea la partea inferioară sau se aplică pe partea superioară a planşeelor. Pardoseala are o structură diferită în cadrul aceleiaşi hale agro-zootehnice în funcţie de scopul tehnologic pe care aceasta trebuie să îl îndeplinească şi se deosebesc principalele tipuri: - suprafeţe destinate circulaţiei utilajelor, oamenilor şi animalelor; - suprafeţe de depozitare a producţiei agricole; - suprafeţe pentru odihna animalelor; - suprafeţe care acoperă canalele pentru instalaţii diverse. Tencuieli Tencuielile sunt elemente de finisaj care se aplică pe suprafaţa brută a pereţilor, tavanelor sau a altor elemente de construcţii, având rol estetic, igienic şi de protecţie împotriva agenţilor exteriori (intemperii, radiaţii etc.) sau interiori (apă şi vapori de apă), a gazelor, focului şi a altor agenţi şi acţiuni chimice şi mecanice din mediul ambiant. Condiţii tehnice pentru tencuieli Condiţiile tehnice impun tencuielilor anumite proprietăţi legate de domeniul de aplicare, de cerinţe de exploatare etc., şi sunt: - condiţii capitale, legate de durabilitate, determină menţinerea în timp a caracteristicilor fizice, chimice şi mecanice ale tencuielilor, având în vedere condiţiile mediului ambiant; - condiţii mecanice – se referă la legătura cu stratul suport şi fisurile care pot apărea; - condiţii fizice şi igienice de exploatare; - condiţii de ordin arhitectural-estetic; - condiţii economico-organizatorice. Clasificarea tencuielilor După poziţia lor în construcţie se deosebesc: tencuieli interioare şi exterioare. După materialul suport pe care se aplică, pot fi: pe cărămidă, pe beton greu sau uşor, pe zidărie din piatră, pe şipci, pe trestie etc. După tehnologia de execuţie, tencuielile pot fi: umede, semiumede sau uscate. După modul de prelucrare a feţei văzute, tencuielile se clasifică în: 1.tencuieli brute cu faţa văzută prelucrată grosier (la suprafeţele subsolurilor, calcane, poduri) având funcţia principală de protecţie; 2.tencuieli drişcuite, netezite cu drişca din lemn; 3.tencuieli gletuite, sunt drişcuite pe care se aplică un strat subţire de var sau ipsos, netezire cu drişca metalică; sunt folosite în special pentru netezirea suprafeţelor care urmează a fi vopsite cu ulei; 4.tencuieli sclivisite la care faţa vizibilă se prelucrează cu pastă de ciment, netezind-o cu drişca de oţel; sunt folosite la încăperi cu umiditate mare; 5.tencuieli decorative folosite la clădiri monumentale. Zugrăveli şi vopsitorii Lucrările de finisaj prin care se aplică pe suprafaţa elementelor de construcţie un strat subţire dintr-o suspensie de pigmenţi în apă se numesc zugrăveli. Dacă stratul este alcătuit dintr-o suspensie de ulei sau emulsie, lucrările de finisaj se numesc vopsitorii. Zugrăvelile şi vopsitoriile se execută în scopul menţinerii stratului suport în condiţii de igienă, protejării hidrofuge, ignifuge şi anticorozive cât şi pentru a crea un aspect decorativ, ele se execută manual sau mecanizat. Văruitul sau spoitul cu var este cea mai simplă zugrăveală şi se execută cu lapte de var stins. Lucrări de tâmplărie Ferestrele şi uşile sunt elemente de construcţie care trebuie să asigure iluminarea şi ventilarea naturală a încăperilor, accesul în clădire precum şi legătura pe orizontală între diferite încăperi ale construcţiilor. Realizarea uşilor şi ferestrelor caracterizează lucrările de tâmplărie care se execută în ateliere şi fabrici speciale. Tâmplăria se realizează din lemn, metal sau materiale plastice. Elementele auxiliare ale tâmplăriei, fixate pe uşi, formează feroneria şi asigură exploatarea acestora şi fixarea în poziţie închisă sau deschisă. Tâmplărie PVC Tâmplăria reprezintă un element important al unei construcţii fiind răspunzătoare în cea mai mare parte de confortul termic şi fonic dintr-o locuinţă. Alegerea sistemului de tâmplărie trebuie făcută cu mare atenţie astfel încât avantajele să fie multiple. Se va ţine cont de tipul de material ce urmează a fi folosit (PVC, aluminiu, lemn stratificat, etc.), de provenienţa acestuia (austriac, german, belgian, turcesc, etc.) dar şi de firma producătoare de tâmplărie. Este de retinut un aspect foarte important, şi anume: 41% din caldură ce se găseşte intr-o clădire se pierde prin ferestre, deşi suprafaţa acestora reprezintă aproximativ 15%-30% din suprafaţa totală a clădirii. De aceea aveţi nevoie de tâmplăria potrivită din PVC sau aluminiu. PVC-ul nu dăunează sănătăţii oamenilor şi nici mediului înconjurător fiind reciclabil 100%, în plus durabilitatea este apreciată la peste 25 de ani.