VIII.

CERCETAREA ARHEOLOGICĂ
A CETĂŢILOR DE PIATRĂ

Studiind evoluţia arheologiei medievale se constată că cetăţile de zid au fost

printre primele obiective investigate, rămânând pretudindeni în atenţia cercetătorilor
care s-au perindat prin repetate săpături. Faptul respectiv a făcut ca aceste puternice
construcţii să fie mai bine cunoscute şi valorificate prin măsuri de conservare.
Legislaţia statală, acolo unde şi-a exercitat autoritatea, le-a protejat în starea lor de
ruină iar în ultimul veac, de curând apus, prin restaurări dorite ştiinţifice. Cetăţi de
piatră s-au transmis din antichitatea sclavagistă şi îndeosebi din Evul mediu sub forma
unor ziduri la vedere, a unor fundaţii sau alte resturi, cele mai multe intrând în câmpul
de lucru al arheologiei.
Prin metodele ei proprii, între care şi-au găsit locul şi stratigrafia,
aerofotogrametria, topometria ş.a., arheologia medievală a putut trece la reconstituirea
planului de construcţie, la o mai strânsă datare şi încadrare în categoriile fortificaţiilor
de acest gen, la aflarea dotărilor tehnice şi la descoperirea unui inventar specific cetăţii,
în care piesele de armament sunt mai frecvente. Graţie şi izvoarelor scrise aceste
fortăreţe se leagă de numele şi de faptele unor voievozi eroi, ştiuţi, cea ce le conferă
valenţe superioare în educaţia generaţiilor ce se succed. Nu întâmplător cronicarii
secolului al XVII-lea le evocă atunci când descriu victorii sau evenimente deosebite.
Cetatea şi oraşul capitală Suceava, cetăţile Neamţ, Chilia, Cetatea Albă, Cetatea
Dâmboviţei, Ciceiul ş.a. sunt frecvent amintite de Grigore Ureche, Miron Costin şi
îndeosebi de Dimitrie Cantemir în operele lor.
Scrierile cronicarilor au fost folosite ca surse de informare şi de către arheologii
medievişti care au îmbinat cercetarea de suprafaţă cu studiul documentelor de epocă,
a informaţiei lăsată de călătorii străini, inscripţii, iconografie şi alte categorii de
izvoare. Succesele investigaţiilor făcute pretutindeni prin săpături sunt diverse şi de
mare însemnătate pentru studierea evului mediu. Şi în realităţile noastre s-a dovedit
aportul activităţii arheologice la mai buna cunoaştere a istoriei medievale în ansamblul
ei. Obiectivele studiate au dobândit o mai sigură datare a ridicării lor şi a etapelor de
refacere şi extindere sau de încetare a funcţionalităţii pentru care fuseseră zidite. O
privire fugară asupra cetăţilor de zid dovedeşte continuitatea acestui tip de fortificaţie,
cu unele momente de restrişte, în Dobrogea, graţie autorităţii bizantine, a căpeteniilor
locale, a intervenţiei de scurtă durată a Ţării Româneşti şi apoi a autorităţii otomane.
Cert este faptul că multe din castrele sau cetăţile romane au fost preluate de către
bizantini, extinse şi consolidate îndeosebi pe malul drept al Dunării şi pe litoralul
pontic. Graţie acestor monumente s-a conturat o arheologie medieval-timpurie
dobrogeană ale cărei observaţii şi concluzii s-au răsfrânt asupra întregii arheologii
româneşti. Argumentele de datare a culturii vechi româneşti, Cultura Dridu, provin,
mai întâi, din săpăturile practicate la Garvăn-Dinogetia, începând cu anul 1939 şi
continuate până astăzi, cele de la Capidava şi Hârşova, la care s-au alăturat
descoperirile făcute în insula Păcuiul lui Soare şi, mai recent, spectaculoasele dovezi
de la Thalamonium-Nufăru (jud. Tulcea), Isaccea, Enisala ş.a. Vestigiile din insula
Bisericuţa-Garvăn-Dinogetia au dovedit procesul de preluare bizantină, prin

1
refacerea, în secolul al X-lea, şi folosirea ei până în secolul al XII-lea, a uneia dintre
cetăţile dunărene care data din secolele II-VI. Planul de săpătură aplicat de echipa de
arheologi condusă de prof. univ. dr. Gh. Ştefan, urmat de dr. I. Barnea ş colaboratorii
lor, a fost conceput pentru o lungă succesiune de campanii. Situl arheologic de pe
platoul dobrogean, la ultima curbură a Dunării, era cunoscut mai de mult, însuşi Vasile
Pârvan acordându-i o atenţie aparte. Fosta fortificaţie era indicată prin evidente
mormane de moloz, cioturi de ziduri, fragmente ceramice ş.a. Săpăturile pornite în
1939 prin campanii, uneori stânjenite de lipsa fondurilor sau chiar de anii de război,
au intrat într-un ritm alert permiţând descoperirea în 1950 a unor mărturii de mare
interes ştiinţific. În primul rând s-a precizat succesiunea a două mari etape medievale;
cea dintâi aparţinând perioadei romano-bizantine (secolele IV-VI) iar următoarea find
datorată programului de refortificare a Dunării poruncit de împăratul Ioan Tzimiskes,
după 971 e.n. Cetatea Dinogetia din satul Garvăn de azi era una dintre fortificaţiile
puternice ale Dunării de Jos, beneficiind, în secolele IV-VI, de curtină puternică cu 14
turnuri, plasate la distanţe de cca. 20 de metri unul de altul, de diferite tipuri, totul
fiind zidit din blocuri de piatră şi mortar puternic. A doua etapă a fost identificată prin
zidurile ridicate şi folosite în secolele X-XII şi care delimita un plan trapezoidal,
adaptat stâncii în care erau înfipte, şi acoperind o suprafaţă de cca. 1,2 hectare.
Cercetarea acestui monument a pornit de la observarea terenului, identificarea unor
resturi de ziduri în funcţie de care sau deschis secţiuni care au permis şi descifrarea
situaţiei stratigrafice. Apoi întreaga incintă a fost compartimentată în patru mari
sectoare (A,B,C,D), subîmpărţite la rândul lor în casete succesive. În felul acesta au fost
descoperite vestigiile unor construcţii precum case de locuit şi anexele lor printre care
magazia în care se mai păstra o mare cantitate de grâu şi mei, gropi umplute cu solzi
şi oase de peşte, principalele uliţe care străbăteau curtea şi bisericuţa făcută din piatră,
de plan pătrat (6 x 6 metri) cu absida pe Est, semicirculară în interior şi cu cinci laturi
pe exterior, considerată cel mai vechi monument de cult creştin bizantin de pe
teritoriul patriei. Lăcaşul este atribuit ostaşilor din garnizoană. Principalele rezultate
ale campaniilor de reluare a săpăturilor sunt publicate într-o utilă monografie.
Două mari etape a avut şi puternica cetate de piatră de la Capidava, cercetată
încă din 1924 şi prin campanii care se succed şi acum, de prof. dr. Gr. Florescu. Prima
etapă este datorată romanilor, şi are patru faze aşternute peste vestigiile unei
fortificaţii getice, iar cea de a doua, bizantină din secolele X-XI. Zidurile groase de peste
2,5 metri sunt făcute din blocuri de piatră şi urmează planul celeia anterioare,
împlântându-se direct în stâncă, fiind însoţite de turnuri şi sanţ de apărare. Toată
latura dinspre Dunăre este astăzi prăbuşită în albia fluviului. Năruită definitiv în anul
1036, cu prilejul expediţiei pecenegilor în Dobrogea, cetatea Capidava s-a conservat
prin membrana de moloz care a acoperit resturile locuinţelor, fundaţii şi părţi de
ziduri, o bogată zestre de inventar arheologic ş.a. Săpătura practicată de Gr. Florescu
a început cu secţiuni, pe care el le numea ,,tranşee”, perpendiculare pe zidurile ce se
puteau percepe la vedere. Metoda a fost corectă întrucât ea a permis obţinerea unor
date privind cele două mari etape, limitele monumentului în mare şi a dovedit
necesitatea trecerii la dezvelirea în suprafaţă, care se practică şi astăzi. Pentru aceasta,
incinta a fost caroiată, în cinci sectoare (I-V), procedându-se la investigarea lor
metodică, conform straturilor de depunere în timp. În mod normal primele depuneri
atinse de arheolog, după străpungerea crustei de moloz, au fost cele medievale

2
timpurii aşternute până când Capidava şi Dervent au fost devastate de pecenegi la
catastrofa din 1036. Au fost degajate zidurile, s-a evacuat materialul de umplutură din
turnuri, s-au trasat secţiuni extra-muros ş.a. Cetatea Capidava ca şi Dinogetia şi
Păcuiul lui Soare sunt printre primele şantiere, cu tangenţă la istoria Evului mediu
românesc, care beneficiază de monografii ştiinţifice elaborate în temeiul descoperirilor
făcute până la data redactării volumelor respective. Numeroase studii apărute în
revistele academice, în anuarele muzeelor naţionale şi judeţene ţin la zi informarea
privind campaniile ce se succed. Dacă cele două mari fortăreţe evocate mai sus, la care
se alătură cetăţile Axiopolis-Cernavoda, Carsium-Hârşova, Beroe, Durostorum (azi
Republica Bulgaria), Noviodunum-Isaccea ş.a. au fost ridicate peste fundaţii
anterioare, cetatea din insula Păcuiul lui Soare este produsul iniţiativei lui Ioan
Tzimiskes de a consolida sistemul defensiv al Dunării, în segmentul ei final, prin
completarea şirului de puncte întărite anterior. Monumentele din insula plasată la cca.
18 kilometri în aval de capitala Dorostolon, ca şi cele aflate în plin proces de cercetare
de la Nufăru (jud. Tulcea) în cadrul cetăţii făcută în secolul al XI-lea se încadrează în
categoria construcţiilor bizantine, zidite ,,ad fundamentis”.
Zidurile din insula Păcuiul lui Soare descoperite, în parte, sub rădăcinile
copacilor de baltă şi straturi de mâl şi nisip era un obiectiv strategic de apărare a
capitalei Themei Paristrion. Era în acelaşi timp un loc de supraveghere a vadului
danubian care făcea legătura între aşezările Câmpiei Române şi drumul dobrogean
care se îndrepta spre Constantinopol. Din studiile efectuate de dr. Petre Diaconu şi
colaboratorii săi rezultă că cetatea bizantină putea acoperi, iniţial, 5-6 hectare, astăzi
cea mai mare parte fiind acoperită de apele Dunării. Zidurile groase până la 4,20 metri
au cota bazei lor de 6 metri atinşi printr-o succesiune de crepide ce însoţesc ambele
feţe. În unele părţi curtina atinge 4,5 metri înălţime, ceea ce înseamnă că fusese mult
mai înaltă. Planul, presupus trapezoidal, este anevoie de stabilit întrucât pe uscatul
insulei a rămas mai puţin decât jumătatea estică a întregii cetăţi. Săpăturile, începute
în 1956, au precizat tehnica de lucru urmată de constructorii bizantini în condiţiile
oferite de insula destul de joasă. Astfel fundaţiile zidurilor turnate peste un pat de
stâlpi înfipţi în sol şi bârne erau făcute din bolovani de piatră prinşi cu var hidraulic.
Paramentul a fost obţinut din blocuri paralelipipedice, de dimensiuni variate, iar
emplectonul din pietre de diferite mărimi şi mortar. Din vestigiile păstrate s-a putut
identifica poarta de pe colţul de NE, flancată de turn, un alt turn pe colţul de NE a
cărui latură vestică este circulară iar cea estică dreaptă, măsură luată pentru
amortizarea izbiturilor gheţarilor iernii, o altă intrare, protejată şi aceasta cu turn
ridicat peste o încăpere cu uşile dotate cu sisteme de ferecare ş.a. De mare interes s-a
bucurat cercetarea debarcaderului, plasat pe latura răsăriteană, fiind indicat printr-o
succesiune de trepte largi. Deschiderea acestui loc de acostaj măsoară 24 de metri fiind
supravegheată de două turnuri plasate de o parte şi de alta. Pătrunderea în incintă,
după debarcare, se făcea printr-o poartă lată de 4 metri. Grupuri de câte trei fante
săpate în zidul de incintă, de o parte şi de alta a debarcaderului, erau folosite pentru
legarea odgoanelor navelor acostate. Pe baza observaţiilor făcute în timpul săpăturilor
s-a ajuns la concluzia că această vastă construcţie, ridicată imediat după victoria
împăratului Ioan Tzimiskes din 971, a avut o scurtă durată. Reluată locuirea, după anul
1000, ea s-a derulat sub forma unei aşezări cu unele trăsături urbane, găsindu-şi
sfârşitul în 1094, pentru a se revigora în secolul al XIII-lea şi a se stinge către jumătatea

3
secolului al XV-lea. Dr. Petre Diaconu susţine, pe baza unor argumente ce merită
atenţie, că în insula Păcuiul lui Soare a fiinţat celebra aşezare dobrogeană Vicina a cărei
localizare stârneşte încă dispute ştiinţifice. Cetatea din insula dunăreană se prezintă ca
un veritabil model de fortificaţie cu tangenţă la cadrul fluvial, la adăpostul căreia s-a
înfiripat o locuire civilă puternic legată de procesul de producere şi vehiculare de
mărfuri larg răspândite la Dunărea de Jos timp de câteva secole. Numai în perioada
anilor 1956-1974 au fost cercetate cca. 50 de locuinţe datând din secolele XIII-XV, cele
mai multe fiind case la suprafaţă, fapt explicabil în condiţiile oferite de insulă. Locuirea
civilă a renunţat la unele dotări ale cetăţii bizantine, cum se constată în zona
debarcaderului. Un rol important în limesul dobrogean a avut cetatea Carsium-
Hârşova plasată în apropierea unuia din vadurile fluviului folosit intens de oierii
transhumanţi sau de călătorii pe Drumul Ialomiţei. Şi această fortificaţie a avut mai
multe mari etape: romană, romano-bizantină şi româno-otomană. Toate acestea se
găsesc materializate în cele trei curtine cu turnuri şi porţi la vedere, mari blocuri de
zidărie dizlocate prin detonaţii sau prin fundaţii acoperite de moloz. Deşi interesul faţă
de cetatea respectivă s-a manifestat de timpuriu, cercetările
efectuate nu au avut aceeaşi cursivitate şi ca atare nici nu au atins stadiul valorificării
ştiinţifice precum cele de la Dinogetia, Capidava sau Păcuiul lui Soare. Pierderea în
timp a planurilor de săpătură, executate în trei etape, vag indicate în teren, a făcut ca
primele săpături, reluate în 1992, să încerce verificarea secţiunilor ax, trasate corect de
A. Aricescu şi Mihai Bucovală în campania din 1963, patronată de Muzeul Constanţa.
Valorificarea ştiinţifică parţială a acestora s-a făcut mai târziu. În 1992 s-a pornit cu SI,
care străbate cetatea perpendicular pe malul stâncos al Dunării şi pe ,,Turnul
comandant”, partea cea mai înaltă păstrată, apoi s-a redeschis SII, perpendicular pe
primul. Astfel cetatea este străbătută, în cruce, de două şanţuri late de câte 2,5 metri.
Soluţia urmată s-a dovedit judicioasă deoarece s-a constatat că săpăturile anterioare
nu au reuşit să exploreze decât până la depunerea stratigrafică din secolele X-XI, pe
când locuirea era mult mai veche. Devenită şantier studenţesc cetatea Hârşovei
jalonează evoluţia tehnicilor de construcţie a celor 3 curtine care se circumscriu şi
dovedeşte strânsa legătură între fortificaţie şi aşezarea urbană de dincolo de zidurile
de apărare. Un aspect interesant prezintă preocuparea constructorilor de a modela şi
valorifica relieful în care se plasează construcţia militară din apropierea Vadului Oii.
Este un masiv pietros dominat de doi pinteni care flanchează un mic golf, transformat
în portul cetăţii, în timp ce oraşul folosea acelaşi loc de acostare de acum, către care
converg artere vechi ale urbei. Hârşova medievală a beneficiat, la rândul ei şi de ziduri
proprii de apărare a aşezării, completate cu turnuri şi porţi. Sunt încă neprecizate
punctele de joncţiune ale cetăţii cu curtinele oraşului, probabil dublate cu şanţuri de
apărare. Cunoaşterea acestui monument reclamă încă ample lucrări de cercetare şi
îndeosebi de conservare, atâta vreme cât zidul debarcader al cetăţii a rămas, pe
lungimi ce cresc de la an la an, pur şi simplu în aer, prin spălarea stratului de loes aflat
sub talpa fundaţiilor, datorită acţiunii apelor fluviale, revărsate. Cercetarea
arheologică pune ample şi interesante probleme investigaţiei, atât a interiorului cetăţii,
cât şi a locuirii extra muros, care porneşte, aşa cum s-a dovedit pe latura de vest, chiar
de sub umbra curtinei exterioare. Moştenirea bizantină dobrogeană, în care se includ
şi monumentele de la Isaccea, cu bogata lor zestre de ziduri şi monede găsite pe plaja
dunăreană, şi îndeosebi acelea de la Nufăru, cu ziduri groase de 2,70 metri făcute din

4
blocuri de piatră fasonate, în mare parte acoperite de gospodăriile localnicilor, ca şi
cele de la Durostorum, Caliacra (azi în Republica Bulgaria) ş.a. indică platoul dintre
Dunăre şi Mare ca o veritabilă zonă de apărare nordică a Imperiului basileilor
constantinopolitani. Concluziile de bază ale acestei realităţi rezultă, aproape în
exclusivitate, din săpăturile arheologice practicate de specialiştii români şi bulgari,
fiecare pe teritoriul lor statal, deşi ar fost mai utile colective mixte de cercetare.
Realităţile dobrogene au receptat influenţe bizantine de tot felul şi au exercitat
transmiteri şi dincolo de fluviu sub formă de obiecte sau tehnici de construcţie
dovedite prin descoperirile de la Slon, făcute de dr. Maria Comşa, cele din insula Sf.
Gheorghe de la Giurgiu ş.a. Intensa circulaţie monetară dobrogeană devenită sursă
principală a produsului monetăriilor imperiale, în nordul fluviului, este datorată atât
tranzacţiilor comerciale cât şi soldelor achitate trupei cantonate în fortificaţiile
dunărene. O lucrare bazată pe largi investigaţii făcute atât în colecţiile din România
cât şi în multe muzee bulgare sau greceşti reliefează, fără tăgadă, intensa circulaţie
monetară bizantină la Dunărea de Jos în secolele de început ale Evului mediu. Autorul
concluzionează că în perioada 969-1092 cele mai bogate loturi de monede ,,folles”
provin de la Isaccea (2.425 piese), Thalamonium-Nufăru (1.638), Păcuiul lui Soare
(1.415) în timp ce puternice oraşe sud dunărene precum Preslav oferă 974 piese iar
Plisca 504 exemplare.
Pentru secolele IX-XI Dobrogea a cunoscut cele mai puternice fortificaţii de zid
din spaţiul locuit de români. Ele se desfăşurau într-un sistem de apărare,
completându-se cu lucrările din pământ şi lemn, amenajate sub formă de şanţuri,
valuri, castre cum s-a constatat la valul mare prin acele ,,castella”, sau chiar întărituri
de genul ringului de la Niculiţel, datat arheologic tot în epoca bizantină. Perioada
respectivă coincide cu pătrunderea maghiarilor în Transilvania, mai întâi în extrema
vestică a arcului carpatin, care va folosi, ca şi populaţia autohtonă, cetăţile de pământ.
Începutul secolului al XIIIlea va aduce, prin prezenţa călugărilor teutoni, noul tip de
fortificaţie medievală ridicată din piatră. În pofida scurtei lor şederi (1211-1225)
teutonilor li se atribuie cetăţile: Feldioara, Crizbav, Codlea, Cetatea Crucii -
neidentificată în teren, devenite model pentru şirul de fortificaţii care au urmat.
Săpăturile arheologice efectuate la Feldioara au confirmat datarea în secolul al XIII-lea
a zidului de incintă, făcut din piatră, gros de 1,90 metri. Colectivul de cercetare condus
de dr. Radu Popa a folosit sistemul clasic cu secţiuni şi casete, constatând şi că platoul
de la poalele cetăţii cunoscuse o intensă locuire romană şi post romană, inclusiv în
secolele VI-VII. Ca şi castrul de pe Tâmpa Braşovului, sau cele de la Dăbâca, Prejmer,
Feldioara face parte din ,,cetăţile de înălţime”, cu planul adaptat configuraţiei
terenului. Pe botul de deal ce domină Valea Oltului s-a ridicat această cetate care
înscrie un plan ovoidal, curtina fiind completată cu patru turnuri de formă patrată.
Cetatea de reşedinţă a Ordinului Teutonilor din Ardeal se păstrează azi sub forma
unor părţi de ziduri înalte, unele dintre ele provenind de la amplele refaceri din 1457.
Săpăturile efectuate în 1990 au urmărit, după raportul arheologului Dan Căpăţînă, atât
cetatea de pământ, anterioară, cât şi pe cea de piatră, înconjurată cu şanţ adânc de 15
metri. Cele 21 de secţiuni efectuate au contribuit la delimitarea fazelor de evoluţie ale
uneia dintre cele mai importante cetăţi din secolul al XIII-lea cum este apreciată
Feldioara. Privite în ansamblu fortificaţiile iniţiate de teutoni aveau curtine din piatră

5
brută sau bolovani de râu, turnuri patrate la colţuri, unul dintre acestea protejând
poarta, în interior fiind ridicate diferite construcţii din lemn, capelă ş.a.
Un eveniment hotărâtor în evoluţia ansamblurilor defensive medievale a fost
marea invazie mongolo-tătară din anul 1241. Vechile, şi mereu consolidatele, cetăţi de
pământ n-au făcut faţă asediatorilor. Regalitatea maghiară, ce deţinea autoritatea
supremă şi în problema construirii cetăţilor de piatră, s-a văzut nevoită să lărgească
rândurile celor care se încumetau la atari lucrări şi printre aceştia au fost nobilii, cnezii
mai târziu şi chiar unele obşti săteşti cum se constată la Comana. Vechiul monopol
regal s-a spart ca urmare a marilor ravagii făcute de către tătari, urmaţi, mai târziu, de
otomani. După 1241- 1242 au proliferat şantierele pentru cetăţile din piatră, unele
dintre acestea dobândind forma de turn, altele continuând vechiul plan impus de
adaptarea la teren iar în câteva cazuri se anunţă vastele ansambluri defensive precum
cele de la Deva, Hunedoara, Făgăraş, Timişoara ş.a.
Fortificaţia tip Turn este identificată atât în spaţiul transilvan cât şi în părţile
extra-carpatine, multe dintre cele care se mai văd fiind deja cercetate ca şi altele rămase
la cotele fundaţiilor lor.
Se afirmă de către specialişti că dintre cele mai vechi fortificaţii de piatră ,,tip
donjon”, patrulatere sau circulare, sunt cele de la Cetatea de Baltă, Turnul Ruieni, cel
de la Cheresig, Cetatea Răchitova, Turia, Piatra Craivii, Poienari (jud. Argeş) ş.a. Unele
dintre ele sunt cunoscute ca ,,cetăţi de refugiu” sau ,,cetăţi cneziale”. Altele au fost
folosite ca sedii administrativ-politice aşa cum era mica Cetate Haţeg, formată dintr-
un turn hexagonal cu pereţii din piatră, care se desfăşura pe 3-4 nivele. Un şanţ şi val
exterior înconjurau o suprafaţă de de cca. 200 m.p., dintre care turnul acoperea 1/5.
Radu Popa presupune că fortăreaţa din inima Ţării Haţegului a fost făcută prin anii
1270. Cetăţi regale erau şi cele de la Deva care în prima fază, din secolul al XII-lea, a
primit un plan adaptat vârfului de stâncă ce domină aşezarea cu acelaşi nume precum
şi cetatea Hunedoara viitorul palat fortificat al Corvineştilor, urmaşii lui Voicu
românul. Şi cea de a patra fază a vechii reşedinţe de la Dăbâca aparţine secolului al
XIII-lea. Cetăţile cneziale din piatră au proliferat, în mod deosebit, în sudul
Transilvaniei, numai în Haţeg numărul lor fiind de 8-9, dintre care trei s-au menţinut
până azi ca monumente la vedere; Răchitova refugiu al cnezilor Densuseni, Mălăeşti
şi Cetatea de Colţ al cnezilor Cândea ş.a.
Răchitova este considerată printre cele mai vechi, fiind compusă dintr-un turn
patrulater, cu zidul de piatră gros de 2 metri, înconjurat de val şi şanţ, dublate şi
triplate pe direcţia căii de acces. Arheologii au trasat, iniţial, trei secţiuni
perpendiculare pe tot atâtea laturi ce măsoară 8,40 metri fiecare, două dintre şanţuri
fiind prelungite până dincolo de valul şi şanţul imediate.
Cetatea Mălăeşti a beneficiat de botul de munte ce avansează în punctul de
joncţiune a două văi haţegane şi constă dintr-un turn patrat, cu zid de 1,90 metri la
bază şi de 1,70 metri la cote mai ridicate. Ca dimensiuni este mai restrâns decât cel
anterior menţionat, având laturile de cca. 7,25 metri. S-a constatat că poarta de acces
se plasa la etajul al II-lea, către care urca o scară mobilă. La mijlocul secolului al XV-
lea s-a adăugat zidul de incintă, făcut tot din piatră. Materialul arheologic sugerează
ca perioadă de zidire anii din jurul lui 1400.

6
 Cetatea de Colţ este cel mai bine păstrată fiind la începuturi un turn-locuinţă
pentru familia cnezilor Cândea. De formă patrată cu latura de 7,5 metri şi zidul gros
de 1,70-1,80 metri cetatea a căpătat, în cea de a doua fază, şi alte dotări defensive fiind
apreciată ca cea mai bine fortificată din seria construcţiilor defensive cneziale.
De la o construcţie nobiliară menţionată prin anii 1270-1272 îşi trage
începuturile Cetatea Câlnic (jud. Alba), fiind ulterior completată cu turnuri de pază şi
capelă. De altfel, în repetate cazuri, turnul-cetate a fost întărit cu curtine, şanţuri şi val,
palisade aşa cum dovedeşte şi Cetatea Jidioara ş.a. Un rol important în cercetarea
cetăţilor din partea central-sudică a Transilvaniei au avut arheologii sibieni şi
îndeosebi dr. Thomas Nägler, cel care a efectuat investigaţia în teren la fortificaţiile de
la Breaza-Făgăraş, Tilişca, Orlat ş.a. Se constată un grup de construcţii de culme ce
înscriau un plan longitudinal, din care făceau parte, alături de ultimele două enunţate
şi fortificaţiile de la Răşinari, Sibiel, Jina, unele atribuite comunităţilor săseşti stabilite
în jurul puternicului centru de pe râul Cibin- Sibiu. Cetatea Sadu este datată la
începutul secolului al XIV-lea pe baza materialelor arheologice, în timp ce fortificaţia
din Sibiel este anterioară anului 1322, dată evocată în document scris.
Turnuri de apărare s-au ridicat şi în Maramureş, aşa cum s-a subliniat anterior,
dar şi dincoace de Carpaţi, unde secolul al XIII-lea produce progrese însemnate
privind construcţiile de apărare. În Ţara Românească tipul cetăţii-turn păstrat până
către jumătatea secolului al XIV-lea, cum s-a dovedit arheologic la Bucureşti, a fost
însoţit cu fortificaţii ample, atât la Dunăre cât şi în Piemontul getic sau în Dobrogea.
Cea mai importantă cetate de piatră dunăreană, din secolele XIII-XVI, a fost cea
de la Severin, zidită în apropierea vestigiilor castrului Drobeta, ce supraveghea capul
nordic al vestitului pod construit de Apolodor din Damasc. Aşezarea, inclusiv pilonii
podului, s-au păstrat în cartografia medievală europeană graţie preţuirii ce se acorda
urmelor importantei lucrări poruncită de împăratul Traian pentru a uni cele două
maluri ale fluviului. Astăzi se cunoaşte o istorie a monumentelor severinene si o
exemplară strădanie depusă de arheologi care şi-au dedicat viaţa în slujba salvării şi
valorificării sitului respectiv. Cele dintâi măsuri de prezervare s-au impus, la Turnu
Severin, prin anii 1867-1868, cu ocazia construirii liniei ferate. Cercetarea arheologică,
ce va deveni de amploare, se datorează lui Cezar Bolliac, Grigore Tocilescu şi îndeosebi
prof. Alexandru Bărcăcilă, stabilit în oraş în 1907 şi care timp de cinci decenii aşterne,
în calitate de membru corespondent al Comisiunii Monumentelor Istorice, rapoarte,
reclamaţii, propuneri de îndepărtare a construcţiilor parazitare aflate peste
monumente şi desfăşoară un vast şantier arheologic, fiind continuat de Grigore
Florescu, Lucian Roşu, Mişu Davidescu ş.a. A fost unul dintre cele mai mari şantiere
de cercetare arheologică în perioada ante şi interbelică în care se săpau atât vestigii
antice cât şi medievale făcute din ziduri de piatră şi cărămidă, bordeie adâncite în
pământ din secolele X-XI, necropolă ş.a. Investigaţia arheologică a fost uneori depăşită
de aspectul complex al situaţiilor din teren. Practic sunt două obiective, învecinate: cel
antic, din Parcul Muzeului Porţilor de Fier, unde se desfăşura Castrul Drobeta, plasat
în directă legătură cu Podul transdunărean şi Cetatea Severinului, în amonte, pe
pajiştea Grădinii Publice, bornată de bulevardele Republicii şi Dunării. Vestigii
medievale au fost semnalate în ambele sectoare supuse investigaţiilor ştiinţifice.
Zidurile castrului Drobeta, inclusiv termele, sunt complet scoase la vedere, alcătuind
un peisaj arheologic impresionant. Cetatea medievală se impune prin

7
semeţul turn de NE înălţat în secolul al XIII-lea ca şi prin poarta de piatră încasetată
cu cărămidă. Fără a putea răspunde la multitudinea întrebărilor ce se pun la un atare
complex de monumente, arheologia severineană a concluzionat câteva repere din care
rezultă că mai întâi a fost o cetate de lemn şi pământ, ca loc de adăpostire a unei
căpetenii locale, inclusiv a primului Ban Luca, menţionat în 1233. Pe unghiul de SV al
castrului antic s-a ridicat o cetăţuie din blocuri de piatră, unele luate din resturile
construcţiilor anterioare. Planul fortăreţei înscrie un contur poligonal neregulat, în
jumătatea sudică ridicându-se un turn rotund, ce putea atinge 12-15 metri. Din
relatările prof. dr. Mişu Davidescu reiese şi existenţa unui puţ în care s-au găsit bucăţi
de inscripţii romane şi scheletul unui luptător care avusese asupra lui, în fatidica
dispariţie, o sabie şi lance. Arheologul presupune că întreaga cetăţuie, înconjurată cu
şanţ de apărare, a fost afectată de prezenţa tătarilor în 1241-1242. Cetatea propriu zisă
a Severinului era o fortificaţie dreptunghiulară (45 x 90 metri) cu curtină din bolovani
de râu lată de cca. 2 metri, colţurile de nord întărite prin două turnuri patrate,
interioare, iar cele din sud de alte două turnuri, dar exterioare. Laturile lungi, uşor
curbate prin adaptarea la teren, erau completate, pe vest, cu un puternic turn de
poartă, iar pe est cu un altul, cel mai mic dintre ele, la exterior. În partea de mijloc a
cetăţii s-au cercetat fundaţiile unei bazilici romanice din secolul al XIII-lea peste care
s-au turnat, un veac mai târziu, fundaţiile unui lăcaş tip sală, ortodox. La cca. 6 metri
de curtina I a cetăţii Severinului, datorată mijlocului de secol XIII, a fost zidită, după
1419, o a doua curtină, completată cu două turnuri semicirculare, unul pe colţul de NE
iar celălalt, mai extins, pe mijlocul laturii răsăritene. Puternica fortificaţie din Clisură a
fost năruită în urma expediţiilor otomane din anii 1505-1506 şi 1524. Efectul acestor
tragedii a fost materializat în stratul gros de moloz cu resturi de bârne arse pe care
arheologii l-au găsit pe mari întinderi. În structura ei fortificaţia medievală drobetană
exprimă influenţe occidentale, eventual italiene, care transpar şi la castelul Timişoarei.
Cetatea Severinului, care l-a găzduit pe regele Carol Robert în anul marii bătălii
de la Posada, din 1330, sediu al banilor de Severin şi al unei mitropolii a avut un rol
însemnat într-un punct în care se ciocneau interesele statului ungar, ale ţaratului
bulgar, ale Imperiului Bizantin şi ale sârbilor şi care a revenit Ţării Româneşti încă din
timpul primilor ei voievozi. Tăria ei a fost susţinută şi de alte fortificaţii care se
constituiau întrun sistem de apărare, în care îşi găseau locul puternicele cetăţi
dunărene: Mehadia, existentă în secolul al XIII-lea, Orşova, Pescari, plasată în 1428 în
faţa fortificaţiei Golubač din Serbia, turnul sau turnurile patrate din Insula Banului,
ridicate în secolul al XIII-lea peste fundaţii mai vechi, iar spre munte cetatea de la
Grădeţ. Arheologul Mişu Davidescu consideră că în mod practic fortificaţia Severin se
compunea, în secolele XIIIXVI, din cetatea şi cetăţuia de pe malul stâng al Dunării
drobetane şi Grădeţul. Cercetările au dovedit că această construcţie, aflată la cca. 20
kilometri de Drobeta Turnu Severin, urma un plan poligonal neregulat având în
incintă un turn rotund împlântat în stâncă. Un alt turn semicircular, de mai mici
proporţii, proteja partea de NV. Zidurile groase de 2-2,5 metri ale curtinei erau din
bolovani de şist, pe când cele ale turnului circular din blocuri de piatră cu rosturi mari
între ele, umplute cu mortar de slabă calitate. În ceea ce priveşte datarea Cetăţii Grădeţ
se evocă dovezi care conduc la sfârşitul sediul unei formaţiuni politice locale.

8
 Corespondentul meridional carpatin al sistemului defensiv fluvial valah poate
fi considerată fortificaţia de la Poienari. Plasată pe muntele ce domină Valea Argeşului
şi permite o întinsă privire către reşedinţa Basarabilor, Cetatea Poienari este cel mai
spectaculos monument de acest gen, fapt ce le-a atras atenţia şi cronicarilor din secolele
XVII-XVIII.
În condiţiile specifice muntelui au fost efectuate cercetări arheologice, de către
dr. Gh. I. Cantacuzino, prin campaniile din 1968-1970, cu rezultate utile atât istoriei cât
şi şantierului de consolidare a vestigiilor.
Cetatea Poienari, numită şi ,,Cetatea lui Vlad Ţepeş”, a intrat şi în interesul celor
care se preocupă de personalitatea lui Dracula, printre aceştia fiind şi profesorii
universitari americani Radu Florescu şi Raymond Mc. Nally, autori ai unor interesante
studii dedicate lui Vlad Voievod. Ei au urcat, însoţiţi de acad C. C. Giurescu, panta
şerpuindă a muntelui, până la zidurile fortăreţei spre documentare. Misiunea
arheologuluiavea să fie mult îngreunată nu numai de urcuşul zilnic anevoios ci şi de
puţinătatea terenului propice investigaţiei. Apele pluviale au spălat creasta ducând în
hău dovezi materiale pentru totdeauna. Planul de săpătură publicat de Gh. I.
Cantacuzino dezvăluie gândirea corectă a arheologului, dovedită prin secţiuni care fac
legătura întrecomponentele majore ale cetăţii şi prin efortul de a explora tot ce putea
spune ceva şpaclului şi pensulei. Studiind documentul ştiinţific respectiv se observă
două secţiuni (SVII şi SX) orientate E-V, un veritabil ax longitudinal, toate celelalte
paralele, între ele, având orientarea N-S. Din aspectul actual rezultă că o bună parte a
laturii de N era deja prăbuşită de mai mult timp. Cetatea Poienari poate fi integrată în
tipul fortificaţiilor adaptate formei terenului, având două faze majore. Iniţial a fost un
turn patrulater (8,50 x 8,15 metri, dimensiuni la exterior) făcut din piatră brută şi
mortar, zidurile fiind consolidate cu tiranţi din bârne de lemn. Construcţia se ridica pe
trei caturi, separate prin bârne şi scânduri de podea. Accesul se făcea pe o scară
exterioară ce conducea direct la nivelul al doilea. Gh. I. Cantacuzino atrage atenţia
asupra similitudinii turnului respectiv cu construcţiile din Haţegul de peste munte şi
propune datarea lui în secolul al XIV-lea, cu unele variaţii privind prima jumătate sau
a doua parte a acelui veac. Precizarea aceasta are o importanţă deosebită, având în
vedere atât descoperirile de la Biserica Sf. Nicolae Domnesc Argeş, cât şi evenimentele
din toamna anului 1330. Arheologul afirmă scurt că ,,nu sunt dovezi ante secolul al
XIV-lea”, dar asemenea tip de construcţie, în Haţeg, se datează în secolul anterior,
după cum s-a arătat. Cealaltă mare etapă provine de la mijlocul secolului al XV-lea
fiind datorată domniei lui Vlad Ţepeş când cetatea a dobândit o curtină ce ocupă vârful
muntos pe o lungime de 60 metri şi lăţime de 10-15 metri, zidul având grosimea de 2-
3 metri. În afara turnului de pornire, rămas spre extrema de V, fără a fi totuşi limită,
pe latura de sud, s-au adăugat alte turnuri, două pe extremele curtinei sudice şi unul
pe mijlocul întinderii ş.a. S-a identificat turnul ce străjuia poarta la care se ajungea prin
nordul cetăţii, locul cisternei, vestigii ale unor camere de locuit, în afara celor din
turnuri, pentru garnizoana de 30-40 de luptători ş.a. Fortificaţia a fost folosită până în
secolul al XVI-lea.
Cetatea Poienari este monumentul care păstrează, ca şi lăcaşele din imediata
apropiere, de la Curtea de Argeş, dovezi ale unor puternice legături pe care societatea
autohtonă le întreţinea cu civilizaţia bizantină. Inventarul arheologic, ca şi cel de la
Cetatea Severinului, este variat, în pofida condiţiilor oferite de mediul geografic:

9
ghiulele, vârfuri de săgeţi cu tub de înmănuşare, inel, otic, ceramică fragmentară
provenită de la recipiente, dar şi de la cahle de sobă ş.a.
Fruntariile nordice ale Ţării Româneşti au fost flancate printr-un şir de cetăţi,
plasate ca puncte de supraveghere a drumurilor ce uneau poalele Carpaţilor.
Arheologic s-a lucrat la situl Cetăţeni, de pe malul drept al râului Dâmboviţa, obiectiv
semnalat încă din 1912 de către Virgil Drăghiceanu şi investigat, prin repetate
campanii începând din 1940, de D. V. Rosetti şi mai târziu în colaborare cu dr. Lucian
Chiţescu şi ajutoarele lor. Din punct de vedere defensiv la Cetăţeni se poate evoca
zidul-parapet de control al drumului ce vine de la Bran, gros de 6 metri, făcut din
piatră şi datat în secolele XIIIXIV. Mult mai importante sunt cele trei biserici înălţate
începând cu secolul al XIII-lea şi în secolul al XV-lea care dovedesc o aşezare bine
structurată, presupusă de cercetători a fi fost ,,Cetatea Dâmboviţei”, evocată în
legătură cu evenimentele militare din 1368 şi punct de vamă cu Transilvania. Tot pe
acelaşi râu, la N de Rucăr, arheologii au cercetat Cetatea Podul Dâmboviţei, cunoscută
şi sub numele de Cetatea Orătiei, una din primele fortificaţii feudale investigate
arheologic pe teritoriul fostei Ţări Româneşti. Săpăturile pornite în 1905 de încă
medievistul Gr. Tocilescu au fost întrerupte şi reluate prin campaniile din 1962-1965.
Din planul prezentat de dr. Cristian Moisescu, şi nu cel dintr-o publicaţie jubiliară,
reiese conturul poligonal neregulat al fortificaţiei, care înscrie pe latura de N un
puternic turn semicilindric, împins spre exterior, colţul de N-V rotunjit, pe când cel de
SE în unghi drept. Ţinând seama de cadrul natural în care se află, cu pante repezi pe
trei laturi şi şanţ săpat în stâncă pe cea de a patra, Cetatea Orătiei pare mai degrabă o
construcţie adaptată terenului. Piesele numismatice şi celelalte categorii de obiecte
descoperite îi îndreptăţesc pe cercetători să o plaseze în a doua jumătate a secolului al
XIV-lea.
Din categoria fortificaţiilor carpatine ale Ţării Româneşti face parte şi Cetatea
Tabla Buţii, plasată la cca. 20 de kilometri de localitatea Slon, celebră prin construcţiile
ei cneziale, cu amprentă bizantină, din secolele X-XII. Prin plasarea geografică Tabla
Buţii este o fortificaţie care veghea drumul Tătarului, rezultat din îngemănarea căilor
ce însoţeau văile Teleajenului şi Telejenelului pentru a se îndrepta spre Ţara Bârsei.
Cetatea înscrie un patrulater cu turnuri exterioare pe fiecare din colţuri, cel de SE
căpătând o formă mult mai extinsă în exterior. În jurul curtinei a fost săpat un şanţ de
apărare. Ceea ce surprinde la acest plan este rigoarea cu care sunt trasate cele patru
laturi inegale, ca şi zidurile turnurilor, şi acestea diferite ca mărime. Turnul de SE este
mai degrabă o casă cu patru încăperi, deosebindu-se nu numai de celelalte trei ci şi de
cele existente la alte cetăţi. În timpul campaniilor din 1995-1996 s-a încercat
identificarea etapelor de ridicare a cetăţii, propunându-se chiar trei faze de construcţie
şi două puternice distrugeri survenite către anii 1560 şi 1620, cu refacerile necesare. La
una dintre intervenţii s-a adăugat un zid în lungul şanţului de apărare. Spre deosebire
de celelalte construcţii defensive subcarpatine la Tabla Buţii obiectele de factură
militară au fost rare, în ambele campanii de cercetare. Cetatea acum evocată este cea
mai îndelung folosită de autoritatea de vamă pentru buţile cu vin transportate peste
munţi. Existenţa ei s-a derulat între sfârşitul secolului al XIV-lea până către deceniile
finale ale veacului al XVII-lea. La salba de puncte întărite prin construcţii de piatră se
poate adăuga şi Cetatea Teleajenului, rămasă în stadiul de cetate de lemn şi pământ,

10
fiind năruită de Ştefan cel Mare în timpul conflictelor sale cu Radu cel Frumos, în anul
1471. Resturile acestei cetăţi nu sunt identificate şi ca atare nici cercetate arheologic.
Deşi pare paradoxal partea sudică, dunăreană, a Ţării Româneşti, se prezintă
mai puţin apărată cu cetăţi medievale, deşi primejdia otomană le-ar fi impus. De la
Mehedinţi, în aval, până la vărsarea râului Olt în fluviu, nu mai este cunoscută nici o
fortificaţie din piatră. Lucrări minore, cu şanţ şi val, intervin numai la Vadul
Cumanilor (Basarabi, jud. Mehedinţi) făcute pentru apărarea unei comunităţi rurale.
Analizând harta cu construcţiile defensive la Dunărea de Jos se constată că malul
nordic se înfăţişeaază mai modest decât cel sudic. De exemplu puternica Cetate Vidin
nu are un pandant valah, şi tot aşa Turtucaia, Durostorum şi alte fortificaţii dobrogene.
Primii Basarabi s-au simţit mai puţin ameninţaţi de ţaratul bulgar, apreciind fluviul ca
un element de apărare suficient. Practic malul Ţării Româneşti nu opune în secolele
XIV-XVI decât două cetăţi de piatră: Turnu şi Giurgiu şi acestea mai restrânse decât
cele de peste Dunăre.
Cetatea Turnu a fost plasată la vărsarea Oltului, având o înfăţişare definită chiar
prin denumirea ei. Astăzi monumentul se află la 3,5 kilometri de Municipiul Turnu
Măgurele. Intrată de timpuriu în preocupările unor istorici, cetatea Nicopole Mic, cum
mai este numită, a fost investigată arheologic din 1936, de către Grigore Florescu care
a stăruit prin câteva campanii. De la început s-a clarificat nucleul de formă circulară,
făcut din blocuri de piatră făţuită sau cioplită şi cărămidă care încasetează materialul
litic. Din motive lesne de înţeles s-a apelat şi la piatra zidurilor unei cetăţi romane de
pe malul sudic. După câteva decenii investigaţia a fost reluată de dr. Gh. I.
Cantacuzino prin campaniile din 1978-1981, care au completat consistent lotul de
informaţii ştiinţifice. Turnu a fost ridicat, după amenajarea terenului, ţinându-se
seamă de condiţiile naturale. Pentru turnarea fundaţiilor s-au bătut piloţi de lemn,
precum la Păcuiul lui Soare şi în alte zone joase, partea inferioară şi emplectonul fiind
din bulgări de piatră şi mortar cu mult var iar paramentul zidurilor din blocuri de
piatră şi cărămidă. Cilindrul respectiv era obţinut dintr-un zid gros de 3 metri,
consolidat cu tiranţi, diametrul exterior atingând 17,40 metri iar cel interior 11,75 metri.
La început Grigore Florescu a datat cetatea Turnu în secolele IV-VI pornind de la
materialul litic transportat de peste fluviu. Ulterior s-a ajuns la datarea cuvenită, adică
domnia lui Mircea cel Bătrân şi mai strâns ultimul deceniu al secolului al XIV-lea. Gh.
I. Cantacuzino susţine ,,sfârşitul secolului al XIV-lea”. Încă de la începutul săpăturilor
s-a constatat că Cetatea Turnu nu se limita numai la acest cilindru, cu acoperişul făcut
din şindrilă sau olane, fapt pe care investigaţia arheologică îl putea elucida, ci era
înconjurată cu şanţ ale cărui maluri erau consolidate şi zid de apărare, ridicat la cca.
6,5 metri de la baza turnului, fiind trasat, la început, circular şi înlocuit ulterior cu un
altul poligonal. Acestui zid cu şase laturi i s-a adosat o zidărie masivă din care se
formau şapte turnuri semicirculare, cu goluri de tragere spre Nord şi NV ceea ce
înseamnă că ele au fost necesare garnizoanei turceşti. Şi alte adăugiri au intervenit sub
autoritatea otomană instalată aici în 1417, când Turnu devine una dintre primele raiale
de pe teritoriul Ţării Româneşti folosite ca puncte strategice până în 1829. Lucrarea
arheologică a urmărit cunoaşterea întregului sistem de apărare care practic se
compunea, în afară de construcţia centrală, din alte trei centuri ce se circumscriu, la
distanţe relativ egale, urmând însă un traseu poligonal. Două bastioane patrate
domină latura dinspre fluviu, unul intrând în spaţiul rămas între turnul mare şi zidul

11
de incintă poligonală iar cel de al doilea, spre colţul de SV, care era legat de cel mai
mare dintre cele 7 turnuri de apărare printr-o scară cu trepte de piatră, exterioară.
Această construcţie era plasată între centurile 1-2, deci dincolo de incinta iniţială.
Studiile de specialitate evocă de asemenea şi alte dotări datorate garnizoanei otomane.
Cea de a doua fortificaţie dunăreană din piatră, cercetată intens arheologic, a
fost Cetatea Giurgiu, principala poartă de legătură între Ţara Românească şi centrele
balcanice. Un vechi drum, în care se adunau căi venite din Transilvania, Moldova şi
cele locale, după ce străbătea Codrii Vlăsiei, ajungea la vadul de la Giurgiu. Aici ape
ale fluviului, în revărsarea lor, urmau un braţ spre malul nordic, înconjurând un ostrov
devenit între timp ,,Insula Sf. Gheorghe”. Era ca un pilon natural rămas în mijlocul
valurilor dunărene căruia strategii i-au acordat o atenţie constantă. Pe această insulă
s-a concentrat fortificaţia de apărare atribuită lui Mircea cel Bătrân în lucrări temeinice
de istorie medie românească. Argumentele scrise sunt incontestabile. Un hrisov din
1409 a fost aşternut de ,,eu, Mihail, care am scris în cetatea Giurgiului, luna mai 11,
anul pe atunci curgător 6917 <1409>, indictionul 3”. Cu ocazia cruciadei navale
burgunde din 1445 domnul Ţării Româneşti, Vlad Dracul, cerea ajutorul
comandanţilor occidentali pentru eliberarea fortăreţei respective motivând, spune
memorialistul Walerand de Wavrin, că ,,nu se afla nici o piatră în acea cetate care să
nu fi costat pe tatăl său (Mircea cel Bătrân - n.n.) câte un bolovan de sare”. Ca atare
cetatea exista la începutul secolului al XV-lea, şi fusese înălţată cu materiale litice aduse
de peste fluviu, fiind plătite cu bolovani de sare necesară păstorilor din muribundul
ţarat bulgar. Interesul lui Mircea cel Bătrân, pentru această aşezare, este dovedit şi prin
prezenţa lui acolo în ziua de 23 septembrie 1403 când înnoia vechea alianţă cu
Wladislaw Jagello regele Poloniei ,,în oraşul nostru Giurgiu”. Pe baza acestor
informaţii, suficient de clare, şi a altora, care urmau să fie aduse şi de alte categorii de
izvoare, se ştie că cetatea medievală, de care se leagă numele voievozilor antiotomani,
şi sub zidurile căreia s-au dat repetate bătălii, este, la începuturi, o moştenire datorată
celui care se declara singur mare stăpânitor până ,,la Marea cea Mare”. La rândul lor
Itinerariul de la Bruges, atribuit deceniului 1380-1390 ca şi Codex Latinus Paresinus,
aşternut ante 1396, confirmă existenţa aşezării Giurgiu dar nu explicit a cetăţii la
sfârşitul secolului al XIV-lea. În memoriile sale Wavrin vorbeşte despre acea cetate
,,foarte puternică, pătrată, cu patru laturi lungi de zid şi la colţul fiecărei laturi era câte
un turn foarte mare, cu totul pătrat, şi cel mai mic dintre aceste turnuri era mai mare
şi mai puternic decât turnul castelului Turcan...” <Turtucaia>. Cetatea era completată
cu parapete de zid, şanţuri ş.a.
Când în 1955 un colectiv condus de prof. Ion Barnea primea misiunea de a
efectua săpături arheologice la cetatea Giurgiu puţini erau istoricii care presupuneau
marile probleme pe care vestigiile acoperite cu iarbă aveau să le ridice, în pofida
eforturilor făcute cu mână ostăşească pe parcursul a trei decenii, şi care continuă şi
acum. Prima acţiune din 1955 a fost, practic, un sondaj, efectuat printr-o secţiune, ce
străbătea ostrovul pe o lungime de 66 de metri şi care a avut rostul identificării
obiectivului istoric şi ceva din stratigrafia locului. Terenul nu mai înfăţişa condiţiile
ostrovului, căci braţul purtător, altă dată, de undă fusese colmatat. Dunărea a rămas
azi la peste 2 kilometri spre platoul bulgar. Rezervaţia arheologică se păstrază pe
partea dreaptă a şoselei ce face legătura între Municipiu şi portul fluvial, fiind
înconjurată cu stabilimente industriale, depozite ş.a. Ca atare este un teren gol, ceea ce

12
înseamnă mult pentru munca arheologului. Exact la 20 de ani de la primele brazde
scoase de hârleţ, în 1975, s-a început cercetarea, de anvergură, a monumentului,
sarcină preluată de Muzeul Militar Central, reprezentat de tânărul ofiţer arheolog Dan
Căpăţînă, ajutat de muzeografii giurgiuveni.
Din studiile, rapoartele şi comunicările responsabilului rezultă complicaţiile cu
care se confruntă pe un şantier extrem de greu dar şi plin de surprize. Şi una dintre
acestea este descoperirea începuturilor acestor fortificaţii de pe Insula ,,San Giorgio”.
Vechimea lor coboară bine faţă de informaţiile scrise, medievale. În esenţă este vorba
de apariţia unor ziduri, la mare adâncime, atinse în condiţiile scăderii apelor Dunării,
clar anterioare celor atribuite lui Mircea cel Bătrân. Personal am văzut partea de jos a
unor ziduri făcute în tehnica romano-bizantină, din blocuri de piatră încasetate cu
cărămidă, sub care urmau fundaţiile. Dr. Dan Căpăţînă a precizat existenţa unui turn
poligonal neregulat, din piatră şi cărămidă refolosită, cu diametrul de cca. 13 metri pe
care îl datează în secolele XI-XII. Fără nici o îndoială este una din fortificaţiile lucrate
în cunoscuta practică bizantină, fără a fi totuşi la dimensiunile şi la desfăşurarea
cetăţilor de la Păcuiul lui Soare sau Nufăru, alături de care îşi face loc. Este una din
cele mai interesante şi valoroase contribuţii ale arheologiei medievale româneşti care
confirmă sursele bizantine ce lasă să se înţeleagă prezenţa unor atari cetăţi în partea de
Nord a Dunării în secolele X-XII cum sunt menţionate Constantiniana Daphne,
Demnitzikos ş.a. Ajungerea la aceste concluzii s-a făcut anevoie. În raportul privind
Şantierul Giurgiu, 1975, Dan Căpăţînă distingea numai două mari faze, prima datorată
lui Mircea cel Bătrân şi următoarea legată de ocupaţia otomană. Cu acest prilej s-au
făcut referiri şi la planul de săpătură care cuprindea SI, II, III, IV. Surprinzător, că s-a
pornit cu SI Ax lat numai de un metru.
În 1986, când cercetările erau deja avansate, Petre Diaconu presupunea, la
Sesiunea de rapoarte de la Deva, că ,,Giurgiu pare a fi fost o bază navală
romanobizantină”. Între timp observaţiile s-au înmulţit privind începuturile acestui
ansamblu arhitectonic defensiv. Fără a ne propune o cronologie a clarificărilor
ştiinţifice reţinem faptul că până în 1992 erau identificate 9 faze de construcţie, prima
fiind turnul poligonal de origine, sau de influenţă, bizantină. La acea dată fazele 3-9
erau atribuite secolelor XVXVIII, conturându-se deja vestigiile cetăţii lui Mircea cel
Bătrân, socotite a marca faza 2. În timpul dezbaterilor de la Brăila, din 3-5 mai 1996, s-
a discutat planul fortificaţiei voievodale făcută din ziduri groase de 3 metri, din blocuri
de piatră şi mortar cu var hidraulic. Şi atunci fuseseră folosiţi tiranţii din bârne de lemn
pentru procesul de stabilitate a zidurilor. Cetatea voievodală Giurgiu se desfăşura pe
un contur rectangular, având pe fiecare colţ câte un turn exterior şi acestea cu zidul
gros de 3 metri, cu fundaţiile susţinute pe câte un pat de bârne, distribuite la câte 25
de centimetri una de alta.
Probabil că numai coincidenţa a făcut ca la colţul de NV să se folosească baza
turnului vechi, cel din secolele XI-XII. Turnul de SE, de mari proporţii, este clar dincolo
de curtină, ca de altfel şi cel de SV. Nu multe sunt fortificaţiile noastre care au trecut
prin atâtea situaţii dramatice precum Giurgiu. Practic, cetatea a fost cucerită în 1417,
în contextul unor repetate confruntări cu oastea padişahului Mehmed I Celebi (1413-
1421), fiul şi succesorul lui Baiazid I Ildîrîm. Împlântată ca punct de rezistenţă faţă de
agresiunea otomană ea a devenit principala bază de pornire a atacurilor antiromâneşti.
Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Mihnea al III-lea Radu s-au străduit să redea

13
cetăţii rostul ei iniţial. De aici asedii voievodale, reparaţii şi extinderi din partea
paşalelor otomane, care au dat o altă dimensiune zidirii lui Mircea cel Bătrân. Toate
aceste modificări au lăsat fundaţii şi chiar ziduri şi un inventar caracteristic
fortificaţiilor, pe care arheologul este obligat să le studieze cu aceeaşi atenţie şţiinţifică.
Dimensiunile asediului făcut de Mihai Viteazul sunt enunţate în porunca sultanului
Ahmed I din 1613-1614 către defterdarul de la Dunăre pentru evaluarea reparaţiilor
cetăţii Giurgiu căreia ,,Mihai afurisitul <Mihai Viteazul -n.n.> i-a dat foc, în afară de
faptul că au fost distruse toate crenelurile ei, s-au dărâmat şi zidurile de la poarta cetăţii
din interior şi cele ale porţii de apă din exterior, rămânând astfel deschise, şi odăile
luptătorilor au nevoie de asemenea reparaţii”. Documentul consemnează că
giurgiuvenii au refuzat repararea cetăţii. Momente de acest gen s-au repetat şi efectele
transpar în rezultatele investigaţiilor şi a studiilor de specialitate. Pentru Giurgiu
beneficiem de o valoroasă cercetare datorată dr. Paul I. Cernovodeanu din care se
degajă obligativitatea arheologului de a studia şi alte genuri de izvoare, precum cele
cartografice, iconografice, memorialistice pentru înţelegerea lucrurilor dezvelite în
teren. Giurgiu nu a însemnat, ca fortificaţie medievală, numai cetăţile din ostrovul
scăldat de Balta Veriga şi Balta Cama, devenit insulă, ci un vast şi în continuă extindere
ansamblu de construcţii militare. Dacă în gravura lui Théodore de Bry, privind luptele
din 1594-1595, se vede insula şi cetatea patrulateră de atunci, către sfârşitul secolului
al XVIII-lea se adăugase, separat, pe malul românesc, o ,,Întăritură” cu cinci bastioane
stelate legate între ele cu zid puternic, şi platforme pentru fixarea de tunuri. Această,
a treia cetate, era sediul comandantului trupelor otomane şi avea în interior cazărmi,
magazii, o moscheie, fântână şi chiar locuinţe particulare. Denumită ,,Cetatea nouă”
ea devenise mult mai puternică decât cea din insulă socotită de contemporani ,,o
cetăţuie de modă veche, în felul acelora clădite de genovezi în Basarabia şi Crimeea
acum 400 de ani”.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, în condiţiile repetatelor conflicte
ruso-austro- otomane, ocupanţii s-au întrecut în extinderea fortificaţiilor dunărene,
începând de la vărsarea fluviului până dincolo de Clisură. Giurgiu a urmat aceeaşi cale
datorată iniţiativelor turceşti şi ţariste. S-a ajuns ca pe lângă vechea fortăreaţă şi noua
,,Întăritură”, întregul oraş să fie încins cu un lanţ de lucrări dispuse, după un plan
poligonal, cu ziduri, bastioane şi şanţ. Astăzi vestigiile construcţiilor defensive din
secolele XVIII-XIX sunt acoperite de oraş, inclusiv sistemul de apărare a urbei. Faptul
nu-i scuteşte pe arheologi de îndatorirea urmăririi lor. Practic cetăţile folosite în
perioada respectivă alcătuiau ultimul eşalon al unor mari ansambluri arhitectonice
defensive pe cursul Dunării româneşti amenajate, după tipul european, bastionar,
datorat inginerului militar francez Sebastien Vauban (1633-1707). Nici una dintre
cetăţile Vauban din spaţiul extracarpatin nu a fost construită şi nu a aparţinut vreuneia
dintre Ţările Române. Marele constructor bazat pe materiale locale, mână de lucru
calificată şi salahori a fost Imperiul otoman, a cărui atenţie s-a menţinut, spre Est şi
Vest, acolo de unde veneau trupele adverse, ruseşti şi imperiale. Transilvania şi
Banatul vor intra la cumpăna secolelor XVII-XVIII sub autoritatea habsburgică ce îşi
va pune pecetea şi prin câteva mari cetăţi de tipul celui urmat de mari fortificaţii
continentale. Era perioada în care vechile construcţii defensive căzuseră în
desuietudine, aşa cum s-a întâmplat şi pe platoul dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Astăzi nu mai este nici un dubiu privind rolul Imperiului Bizantin în apărarea

14
Dobrogei pe parcursul unui mileniu. Marii împăraţi constantinopolitani au întărit
colţul de NE al marelui stat cu cel mai complet sistem de apărare cunoscut în spaţiul
carpatopontic. Presiunea sporită constant de către migratori, frământările din imperiul
basileilor, sentimentul de abandonare nutrit de localnici, au făcut ca sistemul defensiv
dobrogean să se clatine, mai întâi prin nimicirea unor cetăţi cum au fost Histria,
Tropaeum Traiani, Durostorum, vechile fortăreţe Capidava, Dinogetia ş.a. apoi prin
repetate invazii de jaf care produceau o stare de confuzie atât în capitala bosforeană
cât şi la Dunărea de Jos. Pornind de la circulaţia monetară se apreciază că de la
jumătatea deceniului al doilea al secolului al VII-lea s-a produs prăbuşirea limesului
dobrogean, fiind năruite ultimile fortificaţii bizantine. Prezenţa împăratului Ioan
Tzimiskes în 971 e.n. şi măsurile luate de acesta, se constituie ca ultima mare campanie
bizantină de apărare a Dobrogei. A fost o scurtă pâlpâire urmată de dezastre care vor
preface puternicele concentrări urbane, altă dată apărate cu puternice ziduri, în imense
mormane de moloz şi cărbune. Puţine au fost fortificaţiile care au rezistat atunci acestei
stări de lucruri şi din nefericire unele rămân neidentificate în teren; baza navală
bizantină de pe insula Lycostomo, Chilia Veche, Vicina a căror existenţă este
confirmată de izvoare scrise inoperabile arheologiei medievale. Cel mai discutat
obiectiv în rândul specialiştilor români, în privinţa plasării lui geografice, este Vicina,
pe care dr. Petre Diaconu o plasează în insula Păcuiul lui Soare.
Discuţii se duc şi în privinţa toponimelor Lykostomo şi Chilia [Veche] pe care
unii cercetători le văd două obiective distincte iar alţii unul singur, cu două denumiri.
Pentru arheologi discuţia este utilă şi interesantă dar încă insuficient de convingătoare
în încercarea identificării pe teren şi a cercetării prin metodele specifice arheologiei
medievale.
Lotul cetăţilor şi al aşezărilor întărite cu piatră, din Dobrogea istorică a secolelor
XIII-XV, înscrie monumente dintre care unele beneficiază de autoritatea română -
Enisala, Păcui, Hârşova, Isaccea ş.a. iar altele de cea bulgară -Durostorum, Turtucaia,
Capul Caliacra, monument explorat de Paul Nicorescu şi D.V. Rosetti în 1938,
investigaţie mult extinsă de arheologii ţării vecine. Fanionul castelogiei medievale
dobrogene, pentru secolele XIV-XV, revine Cetăţii Enisala, transformată într-un extins
şantier de cercetare şi restaurare. Ca şi la multe alte cetăţi şi fortificaţia ce domină lacul
Razelm şi pădurile Babadagului a cunoscut câteva etape de investigare arheologică.
Monumentul este plasat pe creasta unei stânci ce se ridică la 116 metri faţă de luciul
lacului. Terenul, anevoie accesibil, a fost intens locuit în Hallstattul timpuriu, apoi de
către geto-daci, în timpul stăpânirii romane şi neîntrerupt în Evul mediu dezvoltat.
Originea fortăreţei este atribuită divers, în funcţie de informaţia avută de istoric la zi.
O valoroasă sinteză de Istoria Românilor o socoteşte făcută de turci, după expediţia
din 1417. Un alt apreciat cunoscător al monumentelor patriei consideră Enisala
<Heracleea?> ca construită de către genovezi, în secolul al XIII-lea, pe locul unei
fortificaţii bizantine. Originea genoveză i se atribuie şi într-un studiu intitulat Cetatea
Enisala, în care se fac comparaţii privind materialele de lucru întâlnite la construcţii
datorate, în mod cert, italicilor. Încă din 1976 un grup de arheologi, bun cunoscători ai
vestigiilor dobrogene, presupuneau fortificaţia respectivă ,,probabil bizantină” sau
,,sediu al unui conducător local”. Ca atare singura cetate dobrogeană de pe litoralul
românesc păstrată în elevaţie îşi găsea o diversă origine, pornind de la prezenţa
bizantinilor, genovezilor, otomanilor şi chiar a Ţării Româneşti în vremea lui Mircea

15
cel Bătrân. Deşi fiecare campanie a sporit observaţiile cele din anii 1980-1994, 1996-
1999 au sintetizat cel mai convingător planul, cronologia şi funcţionalitatea fortificaţiei,
dovedind valoarea cercetării arheologice.
Cetatea Enisala se desfăşura după un plan poligonal neregulat adaptat
terenului, latura sudică, pe care se află şi poarta, fiind cea mai restrânsă. La fiecare colţ
este plantat câte un turn exterior, de mărimi diferite, patru dintre cele cinci laturi
beneficiind şi de câte un mic turn patrulater pe mijlocul lor. Poarta apare protejată de
un puternic turn. Curtina, zidită din blocuri mari de piatră, măsura 1,60-1,80 metri
grosime. O a doua incintă a fost precizată în campaniile 1963-1964, la cca. 45 de metri
de cea interioară. În ceea ce priveşte datarea Cetatea Enisala pare a fi o excepţie în
categoria fortificaţiilor noastre dintre care, cele mai multe, se dovedesc mai vechi decât
s-a susţinut până în momentul cercetării lor. Monumentul acesta dobrogean este
atribuit celei de a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea şi începutului de veac XV, ceea
ce sugerează domnia lui Mircea cel Bătrân. O altă categorie de observaţii priveşte
construcţiile interioare între care se disting locuinţele ostaşilor din garnizoană, ridicate
pe temelii de piatră, activitatea unor ateliere ş.a. Săpăturile au scos la lumină: arme,
unelte, podoabe, o frumoasă ceramică smălţuită de factură bizantină, două tezaure
dintre care unul cu emisiuni monetare moldoveneşti de la Petru Muşat şi cel de al
doilea cu emisiuni ale Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân ş.a. Aşteptata monografie
a Cetăţii Enisala va clarifica şi va completa cunoştinţele privitoare la acest valoros
monument medieval românesc.
Dacă Dobrogea a beneficiat, în evul mediu timpuriu, de un puternic sistem
defensiv datorat bizantinilor Moldova dintre Carpaţi şi Nistru şi-a întărit fruntariile
prin capacitatea proprie. La puţine decenii de la constituirea ca stat de sine stătător
Moldova începe, prin domnia lui Petru Muşat (c. 1374 - c. 1392) un program ce se va
transmite şi iluştrilor succesori privind zidirea de cetăţi din piatră. Nu era o noutate în
realităţile carpato-nistrene atâta vreme cât exista, pe braţul nordic al Deltei Dunării,
Cetatea Chilia iar în limanul Nistrului Cetatea Albă. Ambele oraşe-porturi fortificate
lăsau în urmă o îndelungă vreme legată de prezenţa bizantinilor, a corăbierilor şi
neguţătorilor italici, a autorităţii tătarilor din Hoarda de Aur, a lituanilor. Cea mai
veche, mai întinsă şi mai bine alcătuită era cetatea de pe malul drept al Limanului,
cunoscută sub denumirea de Maurokastron, Asprokastron, Moncastro, Bălgrad,
Cetatea Albă (azi în Ucraina), continuatoare a anticului Tyras. Vechea Chilie se plasa
spre vărsarea braţului cu acelaşi nume pe malul drept, având în aval Lycostomo.
Literatura de specialitate naţională şi străină abundă în studii dedicate acestor cetăţi şi
mari centre urbane. Dacă Moncastro, cum îi spuneau genovezii în secolele XIII-XV, şi-
a păstrat vatra tradiţională, aşezarea dunăreană a dobândit, în 1476-1479, un nou
plasament, hotărât de Ştefan cel Mare, de data aceasta pe malul stâng, devenind Chilia
Nouă (Ucraina). Arheologii nu au reuşit, până acum, să identifice locul de început al
vechei fortificaţii. În schimb Cetatea Albă stăruie mai demult în preocupările
cercetătorilor români şi străini, începând cu Paul Nicorescu şi Grigore Avachian care
şi-au trasat primele şanţuri pentru clarificarea stratigrafiei şi iniţierea unor lucrări de
consolidare. Ele erau şi sunt necesare deoarece vastul monument se află pe o imensă
stâncă şubrezită prin spălarea stratului de loes, aflat sub blocul litic, de către apele
limanului. Prăbuşirile care s-au produs au antrenat curtine în zestrea monumentelor
istorice medievale.

16
 La rândul lor rapoartele arheologice, publicate în perioada 1924-1931, semnalau
o amplă depunere stratigrafică produsă de transformările prin care a trecut aşezarea.
Urmărind, pe scurt, cronologia medievală a Cetăţii Albe reţinem succesiunea peste
urmele coloniei milesiene Tyras, a vestigiilor bizantine, genoveze, tătăreşti, moldave,
otomane şi ruseşti. Din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea oraşul-port fortificat
din Limanul Nistrului intră în fruntariile Ţării Moldovei unde rămâne până în anul
1484 când, fiind cucerită de sultanul Baiazid II, este transformată în sediul unei mari
raiale.
Primul mare centru urban al spaţiului locuit de români a fost fortificat, după
cum indică izvoarele scrise, inclusiv cele epigrafice dăltuite în 1440, 1454, 1476, 1479,
1482, şi descoperirile arheologice în timpul domniilor lui Alexandru cel Bun, Ştefan II,
Alexăndrel voievod, Ştefan cel Mare lucrări ce au fost continuate şi extinse de către
otomani şi ruşi. În urma tuturor acestor adăugiri s-a obţinut o suprafaţă triunghiulară
care acoperă cca. 9 hectare. Situl arheologic Cetatea Albă se compune din trei mari
părţi: Citadela, zidită pe acropola stâncii fiind şi vârful triunghiului evocat, vatra
urbană şi zona portuară. Fiecare dintre acestea sunt înconjurate şi delimitate de ziduri
puternice, completate cu turnuri rotunde, patrulatere, triunghiulare, octogonale,
bastioane, şanţuri şi valuri, unul dintre ele obţinut din pietre şi pământ bătut, lat de 4-
6 metri. Obiectivul cel mai puternic şi mai spectaculos este citadela, de formă pătrată,
cu unghiurile completate cu turnuri cilindrice, dintre care cel de SE, cel mai mare,
prezintă un diametru de 14,20 metri şi atinge, prin cele trei nivele, cota de 16 metri.
Acest sâmbure al cetăţii era apărat cu incintă proprie, aşa cum le revenea şi celorlalte
două părţi componente. Investigaţiile în teren făcute până acum au condus la
concluzia că primele două sisteme medievale de apărare s-au efectuat până către
mijlocul secolului al XV-lea pe măsura creşterii presiunii otomane.
Depăşirea crizei statului otoman, produsă după bătălia de la Ankara din 1402,
prin urcarea în tron a sultanului Mehmed I Celebi (1413-1421), a relansat presiunea
anatolienilor în Balcani şi la Dunărea de Jos. În ultimii săi ani padişahul obţine plata
birului de către Ţara Românească şi primejduieşte direct sud-vestul Transilvaniei.
Anul 1420 înregistrează marea campanie soldată cu dispariţia voievodului Mihail I
(1418-1420) şi cu primul asalt împotriva Moldovei. Obiectivul vizat a fost Cetatea Albă,
atacată cu flota însă fără succes. Ca atare Moncastro, puternică cetate genoveză,
veritabilă cheie continentală, adăuga grupului de state creştine interesate de
potenţialul ei economic şi de poziţia strategică un nou pretendent, care se va dovedi şi
cel mai periculos. Polonia şi Lituania au intuit primejdia nu numai pentru Moldova ci
şi pentru interesele şi chiar teritoriile lor sudice. Intervenţia acestora a fost promtă,
soldându-se cu întărirea fortificaţiilor din limanul Nistrului. Picardul Ghillebert de
Lannoy, trecător atunci prin Cetatea Albă, notează că guvernatorul Podoliei ,,întemeia
cu mare silinţă o cetăţuie nouă care a şi fost făcută în mai puţin de o lună”, pentru care
se aduseseră materiale (piatră, lemne) transportate cu 4.000 de care şi 12.000 de
oameni, ca mână de lucru. De altfel, lunga şi fecunda domnie a lui Alexandru cel Bun
şi-a pus amprenta şi la alte mari construcţii ale Moldovei. La Cetatea Albă lucrările de
mare amploare începute, în grabă, în 1421, vor fi continuate în timpul domniilor lor de
către Ştefan II (1433-1435; 1442- 1447), eventual Alexăndrel Voievod (1449, 1445) şi
amplificate de Ştefan cel Mare (1457- 1504), unele dintre ele fiind evocate de inscripţiile
încastrate în ziduri. Prima incintă a Bălgradului, cetate intrată sub autoritatea

17
Moldovei în 1375-1380, este atribuită domniei lui Alexandru cel Bun, continuat de
Ştefan II, lucrare evocată de inscripţia, în limba greacă, din 1440, care se referă la
zidirea curtinei. Inscripţia din 1454 priveşte înălţarea turnurilor pline şi întărirea lor cu
tunuri, pe când cea slavonă din 1476 lasă posterităţii ştirea că ,,s-a săvârşit marea
poartă în zilele cuviosului ,,Io Stefan Voievod” şi ale pârcălabilor săi Luca şi Herman,
celelalte lucrări continuând până în 1479. Curtina lui Ştefan cel Mare, înaltă de 15
metri, întărită cu turnuri circulare crenelate, mărea suprafaţa fortificaţiei cu cca. 5 ha,
înglobând vatra urbană. La Cetatea Albă, mai mult decât la alte fortificaţii, s-a practicat
punerea acestor plăci în care, în afara textului succint, apare stema Moldovei şi numele
voievodului şi ale unor dregători, informaţii extrem de utile şi pentru arheolog.
Cucerită de otomani în 1484, la Cetatea Albă, denumită de noii stăpâni Akkerman, s-a
continuat extinderea sistemelor de apărare prin ridicarea de cazărmi, moscheie,
bastioane de pământ proiectate de ingineri francezi la sfârşitul secolului al XVII-lea ş.a.
pentru a se dobândi trăsăturile unei cetăţi în stil Vauban.
Într-o asemenea situaţie în care se afla, laolaltă, o imensă cetate cu trei mari
curtine, sub care musteau vestigii antice, bizantine, genoveze, cu peste 30 de diferite
turnuri, folosite şi ca spaţii de cazare, depozite, refugii, porţi pentru interior şi trei către
afară, oraşul şi portul cu dotările lor specifice, misiunea arheologului este extrem de
complicată. Aici cercetarea se va desfăşura pe o îndelungă durată de timp, greu de
stabilit, nu numai din punctul de vedere al demersului ştiinţific ci şi financiar şi chiar
urbanistic. O ierarhizare a intervenţiilor de interes general şi pe obiectiv şi o
permanentă supraveghere a excavaţiilor practicate pentru dotările orăşeneşti, aşa cum
se practică în oraşele cu continuitate multiseculară de viaţă, sunt indispensabile.
Munca de cercetare la care iau parte specialişti din Ucraina, Rusia, Moldova, România,
implică măsuri de conservare, conform normelor internaţionale. Tezaurizarea
ştiinţifică a materialelor arheologice descoperite, a documentelor de şantier: planuri,
profile, grundriss-uri, carnete de consemnări, foto şi filme ş.a. se cuvine a fi făcută de
către o singură instituţie, pentru a se evita dispersarea acestora, fapt petrecut adeseori
pe şantierele cu o îndelungată activitate multinaţională.
Şantierul Cetăţii Albe a scos la iveală un inventar bogat şi divers, în care se
reflectă rolul marelui port în vehicularea bunurilor indigene şi a acelora din bazinul
mediteranean spre Baltica sau din Orient pentru Europa centrală. În literatura de
specialitate, mult prea restrânsă faţă de valoarea monumentelor de pe stânca
Limanului, sunt raportate dotări tehnice şi edilitar urbanistice, ceramică locală sau
adusă din centre de factură bizantină, din ateliere tătăreşti, anatoliene, o largă
diversitate de monede, arme şi diferite tipuri de muniţie, podoabe variate, materiale
de construcţie ş.a. Tezaurul arheologic al acestui vast sit se constituie ca o dovadă a
civilizaţiei medievale din partea de NV a bazinului Pontic. Este drept că nu este
singurul în această importantă problemă.
Orheiul Vechi, devenit cel mai important şantier arheologic medieval din
Republica Moldova, ocupă un platou înconjurat de cursul şerpuind al râului Răut,
afluent al Nistrului, în raza satelor Butuceni şi Trebujeni. Astăzi se înfăţişează ca o
uriaşă carapace de scoică, fiind înconjurat de albia râului pe trei părţi, având o singură
cale de acces, acolo unde două bucle ale apei ce fierăstruieşte depuneri de calcar, se
strâng, izbindu-se în parapetul stâncos. Dincolo de albia Răutului pereţi abrupţi, în
care sunt săpate bisericuţe rupestre, înconjoară marea peninsulă, dând senzaţia unui

18
enorm şanţ, umplut cu apă, conjugat cu panta repede a unui val de apărare. Cadrul
natural se prezintă ideal pentru locuirea umană. Primele cercetări, urmate de săpături,
îi aparţin arheologului Gh. Smirnov, prin campania din 1947, lucrări pe care le-a
condus până în 1962 fiind urmat de P. Bârnea, I. Hâncu şi, în prezent, de prof. univ.
dr. Gh. Postică –Chişinău. Orheiul Vechi a fost o aşezare medievală autohtonă,
transformată, de tătari, în Oraşul Nou (Şehr-al-Djedid), cel mai avansat târg mongol în
zona mediană a Moldovei, revenit apoi voievozilor de la Suceava pentru a dăinui ca
centru ţinutal, condus de harnici pârcălabi, până în veacul al XVI-lea. Atunci orăşenii
rămaşi, după repetate raiduri pustiitoare crimeeane, şi-au mutat vatra, tot pe Răut, la
cca. 18 kilometri în amonte, acolo unde se află acum. Practic, pentru vizitatorul de azi,
Orheiul Vechi este un teren acoperit de iarbă viguroasă şi arbori fructiferi fiind declarat
Rezervaţie arheologică. Monumentele orheiene sunt cercetate de un prestigios colectiv
de specialişti de la Chişinău, cărora li se alătură invitaţi din Ucraina, Rusia, România.
Participă activ studenţi ai mai multor Universităţi din Capitala Republicii Moldova,
constituiţi în ,,Şcoala de vară ,,Orheiul Vechi”, un veritabil laborator de pregătire
profesională.
Situl Orheiul Vechi conţine vestigiile aşezărilor care s-au succedat din
îndepărtate vremi şi care au culminat cu vatra urbană, deja menţionată în Capitolul
respectiv, cu dotările ei defensive. Acestea din urmă au avut două mari etape: cetăţuia
de pământ şi lemn din secolele XII-XIII, aparţinând populaţiei autohtone şi cetatea de
piatră zidită de tătari şi folosită în continuare de moldoveni, până în secolul al XVI-lea.
Arheologii apreciază că ,,o stratigrafie perfectă şi o serie de materiale arheologice”
exprimă, fără nici un fel de dubiu, succesiunea dintre cetăţuia de pământ, anterioară
venirii tătarilor pe acest loc, şi cea din piatră, ridicată către mijlocul secolului alXIV-
lea. Conducătorul şantierului, dr. Gheorghe Postică, precizează într-unul din studiile
sale că ,,soclul de fundaţie al cetăţii de piatră şi nivelul de construcţie al acestei
fortificaţii fac parte din orizontul cultural al Hoardei de Aur din secolul al XIV-lea” şi
nu provin din timpul domniilor lui Alexandru cel Bun sau Ştefan cel Mare, aşa cum s-
a susţinut până de curând. Noii stăpânitori au ras fortificaţia autohtonilor şi au înălţat
citadela, adaptându-i planul la configuraţia terenului din imediata apropiere a
singurei căi de acces, protejată cu şanţ şi val de apărare. Ziduri din piatră groase de
1,90 metri înscriu un plan trapezoidal, pe fiecare colţ având, spre exterior, câte un mic
bastion circular, situaţie care se repetă şi pe mijlocul laturilor de E şi V. Citadela
Orheiului este o construcţie unicat în arhitectura defensivă românească, fapt ce
întăreşte convingerile cercetătorilor care o atribuie unor meşteri aduşi din centre ale
Hoardei de Aur. Şi inventarul arheologic rămas de la locuirea secolului al XIV-lea
confirmă acest fapt dovedit prin ceramică şi monede mongole emise în bănăria locală.
Scurta dominaţie tătărască a fost lichidată, după aprecierea istoricului ieşean Victor
Spinei, pe la sfârşitul deceniului VII al secolului al XIV-lea, când Orheiul devine
centrul ţinutului moldovenesc cu acelaşi nume. Plasat pe extrema nistreană a
Moldovei, în vecinătatea zonei bântuită de tătari, cetatea Orheiului, alături de Cetatea
Albă, Tighina, Soroca şi mai în nord Hotinul, au constituit sistemul defensiv estic al
Ţării Moldovei. Preluate de turci, unele dintre acestea sub formă de raiale, ele nu au
intrat în categoria cetăţilor stabilite de Sublima Poartă, la jumătatea secolului al XVI-
lea, de a nu mai fi funcţionale şi ca atare şi-au păstrat, cel mai bine, curtinele şi alte
părţi constitutive. Toate aceste fortificaţii, cu excepţia Bălgradului, au fost mai întâi

19
cetăţi de lemn şi pământ care supravegheau vaduri de trecere ale unor vechi drumuri.
Săpăturile arheologice confirmă marile faze prin care a trecut Tighina, mai întâi cetate
de pământ şi lemn, din secolele XIV-XVI, apoi cetate zidită de Petru Rareş, cu puţin
timp înaintea campaniei sultanale din 1538, cucerită de otomani şi refăcută de
arhitectul Sinan şi extinsă mult în anii 1705- 1707 când fortificaţia Benderului acoperea
cca. 65 ha. Nucleul forte era citadela alcătuită din două părţi ,,de sus” şi ,,de jos”.
Construcţia de sus, făcută din blocuri de piatră, urmează un plan uşor trapezoidal cu
trei turnuri circulare pe colţuri, al patrulea octogonal şi alte patru rectangulare, pe
mijlocul fiecărei laturi, unul protejând poarta. Tighina a fost timid investigată de
arheologul Ion Hâncu în 1969 care nu a surprins nimic care să dovedească aportul
genovezilor, aşa cum se presupune în literatura istorică de la Chişinău.
În amontele nistrean Cetatea Soroca (Republica Moldova) a pornit, în 1449, tot
ca o fortificaţie de pământ şi lemn, făcută în timpul domniei lui Ştefan cel Mare,
ameninţat de tătari. Trecerea la materialele dure de construcţie s-a făcut de către Petru
Rareş. Se ştie că a fost începută în 1543 cu aportul constructorilor transilvani, cei care
i-au dat forma circulară cu cinci turnuri, plantate la distanţe egale unul de altul. Este
apreciată, după planul ce îl urmează, ,,de provenienţă renascentistă”, fiind ridicată din
piatră şi cărămidă, materiale prinse cu mortar obţinut din var şi nisip. Arheologic, mai
recent, s-au cercetat două din turnurile mari şi au fost constatate urmele unor incendii,
în nici-un caz efecte ale măsurilor executate de Alexandru Lăpuşneanu pentru
năruirea cetăţilor moldoveneşti. Cetatea Soroca păstrează, în afara curtinei înaltă de
peste 20 de metri, turnurile desfăşurate pe trei etaje, paraclisul, fântâna, beciurile, fiind
una dintre fortificaţiile medievale nistrene bine conservată.
Cetatea Hotinului (Republica Ucraina) a preluat denumirea vechiului târg
moldovenesc, cunoscut în actele Vaticanului ca scaun episcopal catolic în 1310. A fost
cea mai importantă construcţie de apărare din partea de Nord a Moldovei,
completându-se, în situaţii provocate de primejdii, cu cetăţile Ţeţina, Hmielov şi
Cameniţa. Nicolae Iorga consideră fortificaţia respectivă mai veche decât întemeierea
statului moldav, ipoteză acceptată şi într-o recentă lucrare. Fără a se beneficia de date
certe cetatea de piatră Hotin este atribuită lui Petru I Muşat, lui Alexandru cel Bun care
ar fi reîntărit-o în 1421 sau chiar regelui leh Cazimir cel Mare (1333-1370). Cert este
faptul că această puternică fortificaţie a trecut, de mai multe ori, de la moldoveni la
poloni şi viceversa. În mod sigur cel care a dat o mare extindere cetăţii Hotin a fost
Ştefan cel Mare, în timpul căruia ansamblul arhitectonic a fost completat, după 1464,
cu turnuri circulare şi paraclis şi alte lucrări interioare şi exterioare. La rândul său Petru
Rareş împodobeşte înaltele ziduri din piatră şi cărămidă cu materiale cromatice din
ceramică, făcând din Hotin ,,cea mai frumoasă cetate din Moldova”. Deşi se bucură de
o constantă prezenţă în istoriografia română Cetatea Hotin beneficiază de o modestă
apreciere în lumina cercetărilor arheologice. Un studiu datorat lui Al. Lapedatu şi teza
de doctorat elaborată de arheologul Lucică Chiţescu îşi propun la aproape şase decenii
una de alta completarea istoriei aşezării şi cetăţii nord-nistrene prin mărturiile
arheologice.
O situaţie mult mai bună oferă cetăţile moldave de vest: Suceava, Neamţ,
Roman primele dintre ele protejând oraşul de reşedinţă în perioada marilor glorii
ostăşeşti. Practic Suceava a beneficiat, în afara fortificaţiilor de pământ, de două cetăţi

20
de piatră, care au constituit, alături de Neamţ şi laboratorul de pregătire a generaţiei
de început a arheologiei medievale ştiinţifice româneşti. Scheia, Suceava şi Neamţ sunt
datorate lui Petru Muşat, atribuire bazată pe mărturii arheologice indubitabile. Ele
urmează un plan asemănător în faza de construire şi în evoluţie. Prima, din punct de
vedere cronologic, a fost Cetatea Scheia, denumire luată de la satul aflat la poalele
botului de terasă ce domina valea râului Suceava şi pe care se află monumentul. I se
mai spune şi ,,Cetatea de Apus”, după locul pe care îl ocupă faţă de oraşul aflat atunci
la cca. 2,5 kilometri. Săpăturile conduse de dr. Gh. Diaconu şi dr. N. Constantinescu,
ajutaţi de un grup de studenţi veniţi de la Bucureşti şi Iaşi mereu împrospătat, s-au
desfăşurat prin campaniile din 1952-1956, primele două fiind cele mai ample. Planul
de săpătură, pornit sub îndrumarea prof. univ. dr. Ion Nestor, şi desfăşurat şi în lipsa
sa pe principiile recomandate, conţine 8 casete şi 32 secţiuni de diferite lungimi şi late,
cele mai multe, de 1,5 metri şi câteva de 1-2 metri, în funcţie de situaţia în teren şi
depunerea arheologică. A fost brăzdată curtea interioară şi s-au deschis secţiuni pe
şanţul de apărare, perpendiculare pe curtină şi pe turnuri, în zona porţii, metoda de
cercetare fiind, în primul rând, descifrarea stratigrafiei depunerilor materiale. Încă de
la primele secţiuni s-a constatat că terenul ales pentru a primi cetatea a fost defrişat
prin foc. Indiciul a fost depunerea unei dungi de cenuşă şi cărbune care indică,
stratigrafic, nivelul de la care s-a pornit construcţia. În câteva locuri au fost interceptate
trunchiuri de copaci carbonizaţi. Tot pentru pregătirea terenului conform cerinţelor
unei cetăţi, s-a făcut umplerea unor viroage cu humă, atât în viitoarea suprafaţă
interioară cât şi dincolo de şanţul de apărare. Atât la acropole cât şi în alte zone s-a
găsit o placă de mortar pusă pe dunga de cenuşă, pentru amenajarea curţii. Planul de
săpătură prevedea trasarea a două secţiuni ax, întrerupte în părţile accidentate, sau
uşor deviate, şi în funcţie de acestea deschiderea de şanţuri pe fiece parte componentă
a ansamblului: turnuri, curtină, poartă, sanţ de apărare, cuptoarele de var, drumul de
acces etc. Publicat în monografia dedicată, prima de acest gen pentru atari
monumente, Planul general redă dispunerea secţiunilor arheologice şi poate fi apreciat
ca un model de abordare a săpăturii în condiţiile unui teren accidentat, dar liber.
Cetatea Scheia cu ziduri groase de 3,60 metri înscrie un plan romboidal, cu
turnuri patrulatere pe colţuri, în exterior, şi trei contraforţi ce susţin latura de Nord a
curtinei. Zidurile sunt făcute din blocuri de piatră şi mortar rezistent în care s-au
amestecat şi bucăţi de cărbune. Talpa fundaţiilor este aşternută direct pe stâncă,
adaptându-se la denivelări prin trepte. La cote de fundaţie s-a păstrat mai bine
jumătatea nordică, cea opusă pierzând curtina de legătură între turnurile de colţ, fiind
prăbuşită în vale. Cea mai spectaculoasă parte a cetăţii în 1952 când am lucrat acolo
era restul turnului de SV care a rezistat veacurilor dar şi tirului de artilerie aplicat, în
cel de-al doilea război mondial, de către armata sovietică. Fortficaţia de Vest a Sucevei
care se completa cu şanţ şi val şi însuma 1.300 m.p. era datorată lui Petru Muşat, ale
cărui monede au fost găsite pe urmele lucrărilor pregătitoare zidirii.
Pornindu-se de la descoperirea unor vetre în spuza cărora a fost culeasă o
cantitate de ceramică cenuşie, împodobită cu motivul ,,brăduţului”, improprie
ceramicii moldoveneşti, s-au tras câteva concluzii importante. Mai întâi s-a presupus
că aceste vetre din zona cuptoarelor de var au aparţinut lucrătorilor constructori iar
ceramica folosită de ei îi dezvăluie ca fiind străini, eventual germanici sau baltici. Ca

21
atare Petru Muşat a folosit constructori aduşi, pălmaşii şi transportul materialelor fiind
asigurate de ţăranii satelor învecinate.
Cetatea Scheia este acum cunoscută graţie cercetărilor arheologice medievale.
Totodată investigaţiile au dovedit că fortăreaţa a fost demantelată, înaintea efectuării
lucrărilor finale. Petru Muşat este cel care a înălţat Scheia, a demantelat-o pentru ca
materialul de construcţie să fie refolosit la marea cetate a proaspetei sale reşedinţe.
Cetatea domnească Suceava domină atât valea râului cu acelaşi nume cât şi vechea
aşezare de pe pârâul Târgului- Cacaina, afluent al Sucevei. Ea a fost plasată pe un
puternic pinten de terasă, fiind zidită tot în urma defrişării prin foc. Prin faptul că a
apărat reşedinţa voievodală din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea până către
mijlocul veacului al XVII-lea, cetatea Sucevei a fost cea mai importantă fortificaţie a
Moldovei, chiar şi după mutarea scaunului domnesc la Iaşi. Interesul pentru un atare
complex defensiv s-a manifestat şi pe plan arheologic, stârnind lucrările practicate de
K. A. Romstorfer, cel care a efectuat săpături în anii 1894-1903, în urma cărora a tipărit
volumul Cetatea Sucevei, apărut în 1913. Cercetările au fost reluate în 1951 de către
colectivul condus de prof. dr. Ion Nestor din care făceau parte specialişti în arheologie,
arhitectură, numismatică, istoria artelor, veniţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Sf. Gheorghe,
cărora li se alăturau muzeografii localnici. La reluarea investigaţiilor totul se prezenta
ca o enormă movilă acoperită cu arbori, alături de care ţâşneau câteva ziduri din piatră.
Vag se profila cel de al doilea şanţ de apărare. Ca atare arheologii au trebuit să ţină
seamă atât de tranşeele săpate de înaintaşul austriac şi de cele din 1939, cât şi de
necesitatea obţinerii unor situaţii stratigrafice necesare datării vastului sit arheologic.
Şantierul a fost organizat pe câteva sectoare: Interiorul cetăţii, Şanţul de apărare,
Câmpul şanţurilor plasat pe terasa din sud-estul fortificaţiei. Din capul locului s-a
constatat că latura de N a curtinelor cetăţii era prăbuşită în râpa dinspre Cacaina.
Şanţul de apărare se umpuse cu moloz şi resturi vegetale pentru îndepărtarea cărora
s-a folosit o mică linie de vagoneţi. Câmpul şanţurilor era, cum i se şi spune, un câmp
folosit pentru ocupaţiile agricole, fiind străbătut de drumul de pământ ce ducea la
satul Lisaura. Cetatea mare a Sucevei, ca şi cele de la Neamţ, Scheia şi probabil Hotin
sunt atribuite, cum s-a mai spus, domniei lui Petru Muşat fiind ,,ridicate în aceeaşi
vreme”, după cum rezultă din laborioasele studii ale prof. univ. dr. Mircea D. Matei.
Şi la cetatea domnească s-a procedat la pregătirea terenului, constructorii fiind aduşi
din zona polono-baltică sau din Transilvania. S-a lucrat cu blocuri de piatră,
transportată cu carele trase de boi, cum sugerează potcoavele de bovidee găsite în
primul strat arheologic. Fortificaţia suceveană înscrie un plan patrulater (36 x 40 metri)
cu patru turnuri exterioare, patrate, puse la unghiuri şi alte patru, toate cu puternici
contraforţi, pe mijlocul fiecărei laturi. În jurul curtinei era săpat un sanţ de apărare,
sanţul I, care înconjura zidurile în partea pe care se desfăşura Câmpul şanţurilor şi pe
cea de V. Puternica fortăreaţă a cunoscut o a doua etapă prin amplele lucrări
intreprinse de Ştefan cel Mare în anii 1475-1476. Procedând la umplerea sanţului vechi
de apărare voievodul a înălţat o a doua curtină cu două ziduri de piatră groase de 2
metri, întărite cu turnuri semicirculare, distribuite la 30- 40 de metri unul de altul.
Această dublă curtină pleacă şi revine, după ce înconjoară trei laturi, la râpa de pe
partea de N, fiind una dintre cele mai importante extinderi făcute de voievod în grupul
celora de la Neamţ, Cetatea Albă şi chiar Cetatea Nouă a Romanului, ridicată de el
după un plan bastionar în 1466 şi mult mărită în 1483.

22
 Arhitectonic şi arheologic Cetatea Neamţului, considerată un timp, în mod
greşit, teutonică, este o replică fidelă a cetăţii reşedinţei domneşti de la Suceava.
Acelaşi plan patrulater, de sorginte romano-bizantină, cu turnuri pătrate, de data
aceasta interioare, sprijinite cu contraforţi puternici, cu poarta pe colţul de NE la care
se putea ajunge străbătând un pod de lemn, ulterior susţinut pe stâlpi zidiţi şi cu multe
asemănări în privinţa dotărilor acumulate în urma fazelor muşatină şi ştefaniană.
Moştenirea romano-bizantină se regăseşte din plin şi la Cetatea Nouă a
Romanului, zidită de Ştefan cel Mare la Gîdinţi, în acelaşi an cu mânăstirea Putna
(1466). Observaţii, care readuc în atenţie practici din Insula Păcuiul lui Soare, apar
arheologului la această mare cetate îndeosebi în domeniul tehnicii de construcţie, a
fundaţiilor ce trebuiau să susţină ziduri groase de 3 metri, pe un teren slab, nisipos. De
aici folosirea piloţilor împlântaţi în pământ, amenajarea unui pat din loasbe de stejar,
felul de săpare a şanţului de fundaţie ş.a. Sistemul se regăseşte şi dincolo de munţi, pe
terenuri joase: Făgăraş, Aiud ş.a. Există totuşi şi unele deosebiri între aceste ansambluri
arhitectonice semnalate convingător de săpăturile arheologice. Dacă planul,
dimensiunile curtinelor, şanţului sau şanţurilor de apărare, modul de tratare a zonei
de acces, sunt sensibil comune, Suceava reprezintă un complex arheologic mult mai
complet.
Săpătura arheologică de aici a atras atenţia asupra posibilităţii cunoaşterii mai
bune a dotărilor la cetăţile ştefaniene. Aceste dotări sunt de două feluri: I. interioare,
în care se grupează donjonul muşatin, construcţiile pentru adăpostirea garnizoanei, a
alimentelor şi muniţiei, pavaje şi instalaţii pentru aducerea şi păstrarea apei (cisterna),
ateliere, spaţiul pentru găzduirea voievodului şi a familiei sale în caz de primejdie,
paraclisul şi II. Dotările exterioare: curtina sau curtinele, turnurile, barbacanele,
contraescarpa, şanţurile şi valurile de apărare, podul de acces, construcţiile-capcană
de la intrare etc. Toate acestea au fost identificate la Suceava şi multe dintre ele la
Neamţ, Roman, ca şi la cetăţile nistrene. Acestora li se alăturau în practica de atunci
construcţii de trecere din spaţiul intramuros către afară, care puteau fi tunele de
refugiu, tainiţe ş.a. Suceava a avut, în imediata apropiere a porţii, palatul care
adăpostea iatacul domnesc, sala divanului, sala de mese, logofeţia, camera armelor,
paraclisul cu pereţii acoperiţi cu frescă, aşa cum s-a constatat prin săpătura
arheologică, dar şi cu cărămizi şi discuri smălţuite ş.a. Atari construcţii existau, de
asemenea, în secolul al XV-lea, la Cetatea Albă, Neamţ, Hotin. O particularitate a
acestui sit sucevean este dată de aşa numitul Câmp al şanţurilor, populat de oamenii
cetăţii. Ei aveau dincolo de dubla curtină ştefaniană, adăugată mai întâi după marele
asediu din 1476, cum indică o stemă de piatră ajunsă în şanţul de apărare, locuinţele,
atelierele, cimitirul cu lăcaşul lor, pavajele şi gropile de bucate, grajdurile şi alte
construcţii domneşti, toate indicându-i ca şezători acolo. Şi aceste vestigii încep a fi
datate prin monede bătute de Petru Muşat şi de alţi succesori. Câmpul şanţurilor este
o veritabilă aşezare anexă a cetăţii şi chiar a oraşului de dincolo de râul Târgului.
Reţeaua de şanţuri trasate pe Câmpul şanţurilor, după un plan riguros ştiinţific, a
surprins aşa numita ,,Casă domnească”, cu celebra sobă de cahle, care a stârnit
vehemente discuţii între R. Popa şi P. Diaconu, patru cuptoare de var folosite de către
constructori, gropi de luptă căzăceşti de la mijlocul secolului al XVII-lea, un interesant
inventar alcătuit din unelte, ceramică, două tezaure monetare ş.a. Cetatea Suceava este
un eşantion fidel al realităţilor est-carpatine din punct de vedere defensiv. Ţara

23
Moldovei se prezintă ca beneficiara unui sistem de apărare bine închegat prin
fortificaţii plasate la fruntarii, şi mai puţine în interior, acolo unde se desfăşurau
întăriturile curţilor secundare domneşti, cele boiereşti sau chiar orăşeneşti şi
mânăstireşti. Judecând realităţile extracarpatine, din secolul al XVI-lea, se constată că
absenţa cetăţilor dezafectate la porunca sultanală a fost compensată cu sporirea lotului
mânăstirilor întărite, aşa cum erau: Bistriţa, Neamţ, Moldoviţa, Dragomirna, Slatina,
Mera, Suceviţa cu zidurile ei de 12 metri înălţime care apărau o suprafaţă de 10.000
m.p. ş.a. În Ţara Românească Strehaia era mai mult o cetate decât mânăstire. Ziduri cu
turnuri de apărare aveau Tismana, Cozia, Motru, Sadova, Brâncoveni, Dealu,
Căldăruşani situaţie creată marilor ctitorii voievodale din oraşele de reşedinţă ale
Moldovei şi Ţării Româneşti.
În Transilvania fortificaţiile din piatră au preocupat, în condiţii mai generoase,
autoritatea voievodală dar şi comunităţile orăşeneşti şi rurale. Sub ameninţarea
tătarilor şi apoi a otomanilor aliaţi cu Hoarda de Aur transilvanii au înconjurat
voievodatul lor cu cetăţi, fortificaţii mânăstireşti, orăşeneşti şi ţărăneşti, amenajate în
două mari perioade; prima în secolele XII-XIV şi cea de a doua, de maximă extindere,
în veacurile XIVXVIII. De regulă zidurile cu turnuri şi porţi, unele completate cu
şanţuri, încingeau vatra orăşenească la data respectivă aşa cum se constată la Sibiu,
Braşov, Sighişoara, Sebeş, Cluj, Bistriţa, Timişoara ş.a. Au fost oraşe care s-au asigurat
cu două sau chiar trei rânduri de curtine, desfăşurate în funcţie de configuraţia
terenului sau după un plan stabilit care putea fi rectangular, ovoidal, bastionar.
Cetăţile ţărăneşti aparţineau unei aşezări rurale mai puternice şi se desfăşurau, de
regulă, în jurul unei biserici. Vechimea lor porneşte din secolul al XIII-lea iar utilitatea
acestora s-a prelungit şi după 1800. Specialiştii atrag atenţia asupra fortificaţiei de la
Archita (Com. Vînători, jud. Mureş), datorată sfârşitului de veac XV, care face parte
dintre ,,cele mai impozante cetăţi ţărăneşti” din Ardeal. Sunt cunoscute cca 200 de
biserici fortificate în Transilvania, unele dintre ele în Ţara Bârsei (Cotlea, Cristian,
Hărman, Prejmer ş.a.), în zona Sibiului (Cisnădie, Cisnădioara, Şeica Mare, Şeica Mică
ş.a.), altele pe Târnave. Cum toate acestea sunt monumente istorice care necesită
lucrări de consolidare şi de restaurare, s-au impus săpături arheologice cu rezultate de
mare interes privind precizarea perioadei de zidire, dotările interioare, extinderile,
inventarul ş.a. Puternica Cetate Oradea este acum cunoscută nu numai prin izvoarele
scrise care evocă, printre altele, şi numele unui constructor după 1570, ci şi prin dovezi
materiale care indică faza de început ce aparţine secolului al XI-lea, efectele
dezastruoase ale invaziei tătarilor din 1241 şi refacerile impuse prin repetate
intervenţii, zidirea construcţiei bastionare din secolul al XVI-lea şi aceea în stil Vauban
(secolul al XVIII-lea) ş.a. Îmbinarea cercetărilor arheologice cu lucrările de restaurare
de la Cetatea Făgăraş, desfăşurată prin rodnice campanii între anii 1966-1973, s-a
soldat cu distingerea unei etape ce aparţine fortificaţiei obştei locale, peste care s-a
suprapus, anterior anului 1291, cetatea voievodală atribuită, prin tradiţie, legendarului
Negru Vodă, înlocuită şi aceasta de o nouă construcţie cu ziduri masive făcute la
început de secol XIV şi completate, de câteva ori, până în secolul al XVII-lea. Nimeni
dintre restauratori nu sar fi încumetat să-şi exercite profesia fără aportul arheologilor,
care de data aceea au fost Nicolae Puşcaşu şi Voica Maria Puşcaşu. Numai valorificarea
uneia din categoriile de obiecte descoperite la Făgăraş, plăcile ceramice decorative,
produse pe cca. 40 de tipare în secolele XV-XVIII, se constituie ca o contribuţie de largă

24
utilitate cercetării istorice, expunerii muzeistice sau valorificării artistice. Semnificaţii
similare prezintă inventarul specific construcţiilor defensive medievale, descoperit
prin săpăturile de la Cetatea Chioar pe parcursul campaniilor din 1968-1978. În afara
obiectelor întâlnite într-un loc cu îndelungă prezenţă omenească, cetatea
maramureşeană a conservat din Evul mediu vârfuri de săgeţi, ghiulea de tun,
proiectile de puşcă, teacă de sabie cu inel de prindere la curea, gardă de pumnal din
secolul al XVII-lea, lame oxidate, brăţări de teacă ş.a. Un inventar caracteristic este de
asemenea tezaurizat în lăcaşele şi necropolele medievale.
Instituţia care şi-a preluat misiunea valorificării expoziţionale a rezultatelor
săpăturilor arheologice a fost, în primul rând, muzeul local şi pentru obiectele de
interes major muzeele naţionale. Unele dintre aceste instituţii sunt, în bună măsură,
rezultate ale cercetării arheologice sau sunt pregătite să înfăţişeze convingător Evul
mediu prin inventarul arheologic. Ne referim, în special, la muzeele din Suceava, Iaşi,
Bucureşti, Giurgiu, Drobeta Turnu-Severin, Argeş, Câmpulung, Tulcea, Constanţa,
Sibiu, Cluj, Satu Mare ş.a. unde secolele apreciate cândva ,,întunecate” se dezvăluie
prin mărturii materiale nemijlocite, în existenţa şi evoluţia lor firească.

* *
*

25